Creștinismul s-a ivit în Canaan / Asia în prima generație după ce influența faraonică / Africană a fost înlocuită de cea Romană / Europeană; cei care au lansat noua religie - cea creștină - nu au fost Evrei din Iudeea, ci Gentili din Galileea (dușmăniți de Evreii din regiunea vecină Iudeea): primii ostili din lume contra creștinilor au fost Evreii, apoi Romanii, ș.a. La rândul său, creștinismul s-a manifestat intolerant și violent față de alte religii, de la început (literatura păgână a Vechii Lumi a fost arsă ori vechile texte răzuite pentru a fi rescrise cele creștine, monumentele păgâne - altare, sanctuare, statui, Temple, etc. - au fost distruse iar unele părți refolosite ca materiale pentru alte construcții, filozofii păgâni combătuți, marginalizați, pedepsiți, interziși, ș.a.m.d). Răspândirea creștinismului pe glob a început din regiunea Galileea, unde primul episcop - atestat de Biblie - a fost Ghergheseul exorcizat de Iisus în Ghergasa / pe malul Lacului Galileea, administrativ ținând de organizarea Decapolis; creștinismul nu s-a răspândit din regiunea vecină Sudică Iudeea (cum fals emană unii în prezent): acolo - în Iudeea - creștinismul a fost respins de la început. Dintre monoteiștii lumii, acum puținii zoroaștri rămași ori cele câteva milioane de Evrei existenți sunt foarte puțini față de miliardele de creștini și musulmani (cei mai recenți monoteiști); direcția de propagare a creștinismului a fost - de la apariția sa până azi - spre destinațiile de mișcări ale oamenilor, anume în general dinspre răsărit (de la locul apariției) înspre apus / iar nu spre China, care și acum e cea mai populată Țară din lume: impactul religios e cu atât mai semnificativ numeric, căci pe glob tocmai în direcția opusă față de China au ajuns să fie așa mulți adepți. “Abureala” aportului mozaic pentru lansarea creștinismului e cu atât mai paradoxală cu cât e bine știută violenta respingere a lui Iisus în Iudeea, încheiată cu răstignirea Sa la cererea cârmuitorilor religioși ai Evreilor, pe Cruce, ce a ajuns simbolică pentru creștini; la început, creștinismul propus din Galileea vecinilor Sudici - cu semnul peștelui - nu a fost acceptat de Evreii ajunși majoritari în Iudeea, așa că răspândirea creștinismului a fost în celelalte părți (fără sprijin oficial Evreiesc). Se poate remarca utilizarea - datând cu mult dinaintea creștinismului - a peștelui ca simbol de către Cabeiri / Cabiri = credincioșii Cybelei (Marea Mamă); așa cum a scris Anticul Aelian 15:23, Cabirii venerau peștii-pilot ai Zeului Poseidon: aceia - din specia “Naucrates Ductor” - însoțesc ambarcațiunile, hrănindu-se cu fragmentele de viețuitoare prinse de carenele vaselor ori cu resturile de mâncare debordate de navigatori (de exemplu, inclusiv Anticul Athenaeus din Naucratis, care după ce în “Deipno-sofistae” 12 a scris că populația portului Milet era consistent formată din Gergithae, a consemnat în “Deipno-sofistae” 283 legenda Carianului Pompilos de acolo, ajuns să fie transformat în pește-pilot datorită Zeului Apollo). Corăbierii sacri Gherghiți = cârmuitorii Cariani ai coloniștilor din Dobrogea - anteriori creștinismului, așa cum a documentat și Dr. Zoe Petre în 2004 - au fost echivalați cu Coribanții / Cabirii Grecilor; mai mult, bogata onomastică piscicolă Ghergană existentă în spațiul Românesc s-a bazat religios și - corespunzător lingvisticii - a fost înrădăcinată din vremuri anterioare simbiozei Greco-Gete / Cariano-Scite din V Pontic, existând atât la peștii de ape dulci, cât și la cei de ape sărate (denumiri Ghergane purtând de pildă bibanul, calcanul, carasul, crapul, plătica, etc.), denumiri Ghergane ivindu-se inclusiv la unele instrumente de pescuire. Semnul dintâi al primilor creștini - care și-au însușit învățăturilor pescarilor Galileeii - a fost peștele = popularul simbol din Vechea Lume al predecesorilor credincioși Cabiri ai Marii Mame Cybela / Sibila și al precursorului Zeu Poseidon: cel care a posedat Edenul. Lucrarea “Cultul Cabirilor în Dacia” din 1889 a arheologului Român Teohari Antonescu redă cum a fost: “Cultul peștelui în monumentele noastre se datorează unui sincretism religios al vechilor tradițiuni idolatre. Precum zicea foarte bine în 1856 părintele Iezuit Raffaele Garruci din Napoli ‘chiar când Artemis din Pont, Venus din Babilonia, Anaitis din Armenia, Cybela din Frigia și Diana din Efes n-ar fi fost la origine același mit sub numiri deosebite, totuși se întâmplase pe nesimțite o atare operă de fuziune între diversele culte, tocmai din pricina multiplicității crescânde a raporturilor sociale, care sileau culturile biruitoare să-și asimileze sau să-și însușească resturile cultelor înlocuite, încât asimilațiunea începută se dezvoltă din ce în ce mai mult, până când, sub Imperiul Roman, ea se desăvârși’. Tot unui asemenea sincretism datorăm noi rolul ce-l joacă peștele la creștini, chiar din primul moment al aparațiunei lor pe scena lumii. În adevăr, dintre toate simbolurile bisericii creștine primitive, nici unul n-a fost de o utilizare mai universală și mai comună totodată, ca acest animal acvatic. El a fost întrebuințat ca metaforă în vorbire, uneori reprezentat ca simbol tainic pe monumente diverse, fie prin săparea în piatră a numelui, fie prin imaginea sa zugrăvită ori sculptată, sau prin împreunarea numelui și imaginii în același timp. Despre obiceiul de a socoti pe Iisus Christos ca un pește, acesta se reazimă, cred unii, pe faptul că în limbajul figurat al Evangheliei oamenii fiind luați drept niște pești ‘care înoată în noianul mărilor’ (cum a scris Sf. Ambrosius), a urmat neapărat și Iisus să ia forma peștelui, odată ce se întrupase ca om. Ceea ce a pricinuit această schimbare, credem noi ar fi fost mai ales faptul că, deoarece în cultele anterioare peștele servise ca un obiect sacrificat, ținând loc Cabirului ucis, și Iisus de asemeni fusese martirul credințelor sale și se sacrificase, a urmat ca acesta să se identifice cât mai mult cu peștele. Și nu poate să fie fortuită această alăturare, căci - precum se știe - sincretismul religios devenise atât de universal, încât n-a fost religiune care să nu fi suferit o infuziune străină în credințele sale primitive. De ce să nu admitem așadar că religiunea creștină, originară din vecinătatea Asiei Mici, a adoptat această alăturare a martirizării prin figura peștelui, din credințele popoarelor de pe plaiurile Frigiei? De ce să nu credem că acest simbol ichtyomorf, care a pătruns până în colțurile cele mai retrase ale Europei prin creștinism, s-a datorat Cultului Cabiric? De altminteri, ceea ce a mai adăugat la transformarea expusă, cată nu fără oarecare subtilitate puerilă, să fi fost și cuvântul Grecesc ΙΧΘΥΣ (în pronunție ‘ihtys’, însemnând pește) care cuprindea inițialele celor 5 denumiri cu care Iisus era designat: ΙΗΣΟΥΣ ΧΡΙΣΤΟΣ ΘΕΟΥ ΥΙΟΣ ΣΩΤΗΡ = ‘Iisus Christos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul’. Ideea Învierii lui Christos încă nu e străină de Cultul Cabirilor și ea neapărat se datorește împrumutului făcut prin Frigia, de la Cultul Cabirilor; căci patima, moartea și Învierea Mântuitorului, sub forma pe care o găsim în religiunea creștină, nu se află decât numai în dogmele religiunei Cabirice. Amintindu-ne că peștele ΙΧΘΥΣ a fost simbolul lui Christos la creștinii primitivi iar totodată trupul Mântuitorului omenirii, cel sacrificat, a fost reprezentat prin pâine azimă (turta nedospită) denumită ‘artos’, în Cina cea de taină, ne întrebăm dacă nu cumva Misterul sacrificiului Cabiric va fi admis - de mai înainte - același simbolism al ‘artosului’? S-ar putea bănui că, în Misterele Cabirice, erau prânzuri solemne, ca agapele creștine din timpii primitivi; acolo, oaspeții se împărtășeau cu religiozitate din corpul Zeului Cabir simbolizat prin pește sau prin ‘artos’ și din sângele lui, vin turnat din cratere și amfore, în potire”.
În secolul I, în N Canaanului (la confluența Văii Megiddo - a Armaghedonului - cu Valea Râului Iordan) Schythopolis / Scito-polis era capitala Decapolis, regiunea autonomă dintre Siria și Iudeea - tolerată ca atare de Imperiul Roman - unde a propovăduit Iisus iar ajutoarele sale au fost în primul rând pescarii zonei, în special pescarii de la Râul Iordan / cu Delta sa și pescarii de la Lacul Galileeii; numele orașului Scitopolis = capitalei Decapolis nu era de la vechii Evrei, ci era de la Sciții care îl dominau - pe lângă concitadinii Greci și Geți - iar în Antichitate se știe că Dobrogea populată de Geți și de Greci a fost “Mica” Sciție, locul unde apostolul Andrei (primul dintre apostoli, pescar de la Lacul Galileea) s-a mutat după răstignirea lui Iisus, ca liderul creștin acolo: în secolul I - așa cum a studiat și academicianul Român Emilian Popescu - apostolul Andrei l-a avut în Dobrogea = regiunea dintre Marea Neagră și Dunărea inferioară alături pentru un timp, în misiunea creștinării Geto-Dacilor, pe apostolul Filip (concitadinul său din Betsaida = Zer / Galileea). În secolul II, când Romanii i-au atacat pe Geto-Daci, a fost și un război religios, căci luptele imperialilor erau și contra unora dintre creștinii de acolo (Columna lui Traian a înfățișat în frescele sale unele scuturi ale liderilor Geto-Daci cu simboluri în 4 zări, ca stilizările Svasticii / Crucii) iar filozoful Anatolian Celsus - din metropola Efes - a afirmat că “religia lui Zalmoxe pe care o practică Geții e creștină”: propagarea creștinismului a fost rodnică printre Geți, încă de la început (primul contact creștin dintre cele 2 Țări Sfinte fiind atestat ca făcut în secolul anterior de către pescarul Galileean Andrei, cel mai mare din duzina de apostoli ai lui Iisus). În secolul următor - anume, în secolul III - în spațiul Geto-Dac (acum România) au fost dovedite o serie de manifestări ale creștinismului timpuriu, la fel întâmplându-se și în Imperiul Roman. În secolul IV, luptătorii purtând scuturile marcate cu mari cruci (inscripționări ajutând inclusiv recunoașterii lor) l-au sprijinit decisiv pe Dacul Dardan Constantin să devină împărat iar acela - în schimb - a legalizat creștinismul în Imperiul Roman și a organizat primul sinod, la Niceea / Anatolia, pentru armonizarea credinței; între acei strașnici suporteri erau desigur apropiații săi Daci, pentru care Dacul Constantin din Dardania - imediat după ce a ajuns împărat - i-a onorat cu statui impozante pe Arcul lui de Triumf din Roma, pe care le-a dislocat din For (apoi a mutat capitala imperială în Tracia, să fie mai aproape atât de Dacii Balcanici, cât și de Dagii Caucazieni, care l-au ajutat în cucerirea și menținerea puterii). În “Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din 1982, savantul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Formulat treptat, târziu, pe un conglomerat de tradiții, credințe și idei, în parte religioase, în mare parte laice, creștinismul poartă în substanța sa un amestec de coloraturi și proveniențe aparținând numeroaselor culte practicate, fără restricții, în Imperiul Roman, până în momentul când creștinismul a ajuns religia dominantă. Cei mai importanți donatori au fost cybelismul și mithraismul. Cybelismul conținea nevoia curățirii de păcatul originar, care se obținea prin intermediul Cybelei, Pământul-Mamă (Gaeea la greci). Mithraismul reprezenta cultul zeului Mithra, care a jertfit Taurul mistic, al cărui sânge era ispășitor de păcate (în ipostază omenească, Mithra a coborât pe pământ unde și-a pregătit ucenicii, după care s-a înălțat la cer; se folosea împărtășania cu pâine și cu vin care simbolizau părți din trupul și sângele lui Mithra iar morții erau supuși unei judecăți, în urma căreia cei drepți erau luați de Mithra în cer iar cei răi mergeau în iad, crezându-se în învierea morților și în judecata de apoi)”. Primii creştini erau numiţi “Învăţători Galileeni” - inclusiv de către păgânul împărat bizantin Iulian “Apostatul”, în secolul IV - iar nu învățători Evrei sau învățători Iudei; germenele puterii creatoare a creştinismului a avut obârşia Siriacă, în completare elementele Greceşti vechi izvorând din filozofia şi religia de Misterii. Sinteza Dr. Mircea Eliade e relevantă: “Creştinismul s-a inserat în istorie folosind materialele şi formele ‘date’. El a abolit Lumea Veche printr-o masivă răsturnare de valori; dar a păstrat tot ce putea căpăta o valoare nouă. A păstrat cosmogonia, ritualele, cultele populare, etc. S-a stăruit de nenumărate ori asupra asimilării de către teologia creştină a gândirii greceşti dar nu s-a pus în lumina pe care o merită cealaltă asimilare a credinţelor populare. Actul acesta de absolvire, transfigurare şi unificare a cultelor străvechi pare superior chiar asimilării filozofiei greceşti şi a instituţiilor romane. Pentru că adevărata unitate spirituală a Europei a dobândit-o creştinismul mai ales prin ‘salvarea’ şi ‘înnobilarea’ vieţii populare. Europa medievală alcătuia o unitate spirituală nu numai pentru că folosea aceeaşi filozofie şi aceleaşi instituţii (de altfel, lucrul acesta n-a fost niciodată împlinit complet), ci pentru că creştinismul adusese la acelaşi numitor - după grele rezistenţe - viaţa spirituală populară. Este de la sine înţeles că, aşa cum a absorbit şi a transfigurat o infinitate de credinţe, creştinismul a dat lumină nouă - chiar atunci când n-a făcut-o explicit - şi credinţelor (evident, orice asimilare aducea cu sine anumite primejdii, ca gnoze, eresuri, etc.) dar până la urmă toate acele crize de creştere au fost depăşite”. Creştinismul - deoarece era deschis tuturor - a triumfat în faţa mitraismului (popular în Imperiul Roman, însă practicat doar de bărbaţi, în plus și într-o limbă de cult - conform creștinului Iulius Firmicus din secolul IV - ce “nu era nici Greacă, nici Latină”). Este de remarcat că dintre religiile monoteiste, 3 din ele - mitraismul dinaintea creştinismului, respectiv creștinismul iar apoi islamul de după creştinism - s-au răspândit curând după apariţiile lor din Orient în Occident (din Asia până la Atlantic), excepţie fiind religia mozaică ivită în NE Africii, mult mai restrânsă ca impact; creştinismul în direcţia de la E la V a urmat de fapt polii Civilizaţionali ai timpurilor, religia făcând parte din vieţile oamenilor la dimensiuni mult mai puternice în trecut decât acum.
 |
| IHTYS la Efes |
 |
| Cele 7 Biserici biblice |
Legătura biblică Gherga este prezentă în scripturi de la prima carte (“Facerea” / “Geneza”) până la ultima carte (“Apocalipsa” / însemnând nu “sfârşitul lumii”, ci “ultima revelaţie”); după exorcizarea efectuată la Ghergasa de către Iisus, Gherga s-a distins printre primii misionari creştini (de la început, creştinismul a avut atât caracter “ortodox”, adică drept, cât şi “catolic”, adică universal). Primele grupări creştine solide n-au fost în actualele Palestina sau Israel, ci printre Grecii vechi din Imperiul Roman (în Imperiul Roman bunăstarea şi populaţia nu cunoşteau o repartiţie echilibrată: jumătatea orientală era mai bogată şi cu populaţie mai numeroasă decât cealaltă jumătate, occidentală; diferenţa dintre Est şi Vest şi-a pus amprenta în mod decisiv asupra destinului imperial). Duzina de apostoli ai lui Iisus - dintre care doar câţiva poate au avut câte un părinte Evreu iar încă și așa ceva e nesigur - erau din Galileea locuită de Gherghei, care nu erau Evrei, aflaţi printre majoritarii regiunii (Biblia a scris despre Ţinutul Ghergheseilor de acolo, nu despre Ţinutul Evreilor); printre primii creştini au fost numeroase femei, care - începând din secolul I - au propagat creştinismul din zonă în Imperiul Roman. Îndeosebi la început, una dintre căile de răspândire ale creştinismului a fost cea acceptată a sacrificiilor umane, prin martirajul atât al creştinelor, cât şi al creştinilor: din toate timpurile, sacrificiul uman a fost cel mai puternic instrument propagandistic religios, urmările regăsindu-se până azi în situaţia creştinismului, încă având cea mai mare răspândire cultică din lume. “Cartea Cărţilor” / Biblia la sfârşit prin Sfântul Ioan “Teologul” care scria în Insula Patmos / “Pat-mos” 37,19 lat. N, 26,30 long. E din largul Cariei menţionează cele 7 Biserici ale revelaţiei existente în jurul regiunii Anatoliene Caria, populată de Gherga - alfabetic la Efes, Filadelfia / azi Alaşehir 38,21 lat. N, 28,31 long. E, Laodiceea, Pergam, Sardis, Smirna / Izmir, Tiatira - toate cârmuind câte un Episcopat respectiv lor; e de remarcat că în cele 7 locaţii erau grupări / comunităţi creştine, nu construcţii de Catedrale, plasate în jurul nucleului dur al Gherghiţilor rămas atunci în Caria (de exemplu, pe Valea Caicos, Kirkagatsch era în Tiatira):
 |
Bazinul Kaikos
|
Fecioara Maria (ridicată la cer când avea aproape 69 de ani) şi-a trăit bătrâneţea ca văduvă lângă Efes, într-un sălaş de pe Muntele Koressos 37,54 lat. N, 27,20 long. E, ce e loc de pelerinaj azi - fiind sprijinită acolo de Ioan, cel mai tânăr din duzina de apostoli, supravieţuitorul după Cina cea de Taină, toţi ceilalţi 11 apostoli murind violent - după care Ea s-a întors pentru ultimele zile în Palestina / Israel; cordonul Ei se află acum păstrat la Mănăstirea Ortodoxă “Sf. Gheorghe” 34,46 lat. N, 36,16 long. E din Al-Miștaya / Homs în “Valea Creștinilor” din Siria (în apropiere fiind fostul castel Krak al Kurzilor) şi e singura femeie numită direct în Coran. (Cordonul, brâul - dar şi piesele vestimentare din grupă, ca brăcinarul, cingătoarea, etc. - îşi trag simbolismul din asemănarea cu cercul, semnificând ataşamentul, curajul, fidelitatea, puterea, prestigiul, pregătirea pentru îndeplinirea unei înalte misiuni sau fapte eroice, fiind ca un semn al protecţiei, ocrotirii şi apărării; funcţiile Magice ale brâului ocrotitor se manifestau prin prezenţa în diferite acte la înfăşatul copilului la naştere iar brâul nupţial prin punerea în timpul descântatului ori ghicitului, culorile sale vărgate având legături cu curcubeul). Este de remarcat că în panteonul creştinismului, figura Sibilei / Isis s-a reafirmat în chipul Fecioarei Maria, ca Marea Maică (primul din lume care a zugrăvit-o a fost pictorul şi medicul Luca, om foarte organizat, dovezile fiind că a fost bun desenator, scriitor şi propagandist). Tot cu cei 2 în metropola Efes, cu Fecioara Maria şi cu apostolul Ioan, pentru scurte perioade au fost şi alţii din Galileea în tranzit, acolo retrăgându-se - după ce şi-a încheiat deplasarea din Galia, la S de Ghergoa / Ghergovia - şi “apostolul apostolilor”, Maria Magdalena (despre care în “Evanghelia apostolului Filip” descoperită în Manuscrisele de la Nag Hammadi / Chenoboskion 26,03 lat. N, 32,15 long. E de pe Valea Nilului, lângă aşezarea Gherga, care l-a însoţit pe apostolul Andrei în Dobrogea - ei şi Petru, primul papă, fiind din fosta capitală a Regatului Gheşurit, al Gherganilor din Galileea - scria că se săruta des pe gură cu Iisus în public); Maria “Magdalena” (din Garighe = Magdala, Galileea / “migdal” în Ebraică având semnificaţia de “turn / castel”) era “mironosiţă” - adică “purtătoare de mir” - şi în Efes a slujit-o pe Fecioara Maria, trăind cu apostolul Ioan: unii dintre primii creştini au considerat-o ca femeie uşuratică. Maria “Magdalena” şi apostolul Ioan au fost îngropaţi pe Dealul Ayasuluk din Efes, ce pentru creştinismul timpuriu a devenit centrul de putere răsăritean, astfel cum Vaticanul a ajuns centrul de putere apusean (în relativă apropiere, la Hierapolis / Pamukkale, a fost îngropat alt Galilean, apostolul Filip din Zer / Betsaida - concetățean cu frații pescari Andrei și Petru, apostolii Dacilor și Romanilor - al cărui mormânt a fost găsit în 2011 de arheologul Italian Francesco D’Adria, peste locul răstignirii sale bizantinii făcând o bazilică). În 2012, academicianul Român Emilan Popescu a scris: “Am ajuns la concluzia că doi ucenici ai Domnului Hristos, Apostolii Andrei şi Filip, au fost ctitorii învățăturii creştine pentru strămoşii poporului român. Născuți amândoi în acelaşi orăşel, Betsaida, de pe malul Mării Tiberiade / Ghenizaretului, ei s‐au cunoscut din copilărie, au fost prieteni şi amândoi au avut fericirea să fie trei ani şi jumătate alături de Dumnezeu‐omul, Mântuitorul lumii Iisus Hristos. Fericirea pe care au trăit‐o ascultând cuvintele Lui şi prezența la minunile fără precedent în istoria omenirii i‐au transformat în zeloşi ucenici, fiind gata să împlinească şi ultima poruncă dată de Învățătorul lor, ‘de a merge şi învăța toate neamurile, botezându‐le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh’, învățându‐le să păzească toate câte li s‐au poruncit. Spre această interpretare ne‐au îndemnat şi unele precizări date de ‘Martirologiul lui Adon’, alcătuit în Apus între anii 855‐860, despre Sfântul Apostol Filip: ‘După ce a convertit la credința lui Hristos aproape întreaga Sciție (cum paene Scythiam convertisset) şi a aşezat acolo diaconi, preoți şi episcopi, s‐a întors în Asia, unde, neslăbind să predice continuu câțiva ani, a câştigat o mulțime de neamuri, punându‐le în slujba lui Hristos; el a adormit în cetatea Hierapolis’.” Iată așadar - inclusiv prin apostolul Filip - încă o atestare a legăturilor Antice dintre Vestul Anatolian și Dobrogea; mai mult, e de știut că primii evangheliști în Panonia au fost Andronic și Iunia, rudele Sf. Pavel - așa cum a scris acela în “Epistola către Romani” 16:7 - creștini dinaintea lui (aceia au acționat în Panonia Romană după apostolatul în Dobrogea al Sf. Andrei); Panonia Romană - unde au activat aceia - se întindea în secolul I între N Apenin / Italia și Banat (aparținând Regatului Dac cârmuit de regele Decebal):
 |
| Panonia Romană în secolul I |
Aşa după cum filozoful Platon afirma că “la început a fost ideea” = “cuvântul”, este interesant cum debutează “Evanghelia după Ioan” (având stilul Ghargar / din N Indiei “La început...”, referindu-se la matricea informaţională, exprimată drept Cuvânt):
“1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.
În 2009, cercetătorul Român Bogdan Lupescu a scris despre “Prietenii Maicii Domnului”: “Înainte ca arheologii şi autorităţile ecleziaste să certifice faptul că lângă Efes a fost într-adevăr casa Fecioarei, ei au întâlnit nişte oameni ciudaţi. Au vorbit cu ei, i-au întrebat multe. Au aflat că aceia urcau mereu în acel loc, să se roage la ruina sacră. Ţărani ortodocşi cu bărbi albe, straie străvechi şi purtări pline de pioşenie. Veneau dintr-un cătun izolat, din apropiere: Kîrkînce. La fiecare 15 VIII apărea întreg satul, de la moş la prunc. Doar ei, nici un alt sat din jur. Şi o făceau de aproape 19 secole! Mărturiile ‘kîrkîncenilor’ au fost una dintre dovezile importante ale faptului că PreaCurata a fost acolo, fapt invocat de marile sinoduri. Un singur cătun a cunoscut taina. Ei ştiau de la strămoşii lor, generaţie după generaţie. Erau convinşi că sunt ‘strănepoţi direcţi, de sânge’ ai primilor creştini din Efes, fapt confirmat apoi şi ştiinţific. Coborâtori din primii oameni care au ascultat-o pe Fecioara Maria, botezaţi chiar de către apostolul Ioan. Aflu că acest sat încă există. O raritate. Se mai păstrează într-însul multe din vechile urme ortodoxe. În ce priveşte numele aşezării, s-a întâmplat aşa: la început au fost 40 de familii - ‘prietene apropiate ale Fecioarei’ - care au părăsit anticul oraş păgân Efes, alegând calea sihăstriei. ‘Kîrk’ / ‘Cârc’ se zicea la 40, pronunţându-se la fel cu ‘loc urât’. Şi-au numit satul Kîrkînce, pentru ca prin nume să-şi ţină ascunsă povestea şi taina. Arareori, când vreunul cobora pe bulevardele anticului oraş şi era întrebat de unde venea, răspundea imediat că ‘de undeva din Cârc’, arătând vag spre creste. ‘Dintr-un loc urât’ ziceau - deşi era încântător - făcându-i astfel pe localnici să n-aibă curiozitatea de a urca acolo, să-i prindă că au zidit biserica şi că se închinau lui Christos. Un sat, o oază de creştinism în vârful unui munte, în mijlocul unei lumi potrivnice. Mai aflu că abia în anul independenţei Turciei satul şi-a schimbat numele în Şirince, ‘Satul Frumos’ / ‘Încântător’. Aşa cum ar fi meritat să se numească dintru începuturi. Despre sat s-a spus că e un sat sacru. Un spaţiu pogorât parcă din altă lume. Pretutindeni, doar lemn şi piatră. Ziduri străvechi, unul peste altul. Un amfiteatru larg de case albe, bătrâne, aşternut rotund pe stânca muntelui, îmbrăţişând parcă privirile. Pe uliţele înguste, mereu urcătoare, se preumblă oameni fericiţi. Îi văd, le privesc feţele. Absolut toţi zâmbesc. Îmi vin mereu în minte vechile aşezări aromâne din Pind. La fiece pas. Seamănă izbitor. Acelaşi păienjeniş de uliţe înguste ce urcă şerpuit printre case înalte, strânse una într-alta ca într-o cetate. Însă Şirince e mult mai vechi, mai rudimentar. Lăsat dinadins într-o superbă paragină, ca să-şi urmeze vechile rânduieli ale vieţii sale armonioase. În 1923 - anul independenţei - s-a făcut un schimb forţat de populaţii şi toţi bătrânii greci ai vechiului sat ortodox au plecat. Au fost înlocuiţi cu oamenii pe care-i privesc acum: musulmani, turci veritabili. Aşa a fost istoria, politica vremii. S-au petrecut atunci drame, mari suferinţe. Însă această dăinuire a spiritului satului mi se pare impresionantă. Cum e posibil ca în firea acestor noi băştinaşi să se fi impregnat atât de profund vechimea locului, tradiţia nesfârşitei evlavii faţă de Maica Domnului? Şirincenii au moştenit dragostea pentru acest loc sacru. Sunt 2 vechi biserici ortodoxe în sat, îngrijite de localnici, ca nişte temple. Întreaga aşezare e plină de icoane şi statuete ale Maicii Domnului. La fiecare colţ de stradă, peste tot. Încrustate pe ziduri, pe fântâni, etc. Icoane vechi, ortodoxe. Satul se află în Grădina Maicii Domnului. În jur sunt livezile cu cele mai bune piersici din întreaga Turcie iar vinurile de aici sunt renumite în lume. Pământul e bun, fiindcă a fost lucrat necontenit. E vorba de nişte soiuri foarte vechi de piersici şi struguri, cultivate acolo de milenii, până astăzi”. Răspândirea creştinismului cu ajutorul Gherga - prin regiunile unde trăiau în timpurile acelea - a avut ca antecedent (conform “Lexiconului Sanscrit”) vechea credinţă Hiperboree din timpul Potopului, ştiută drept Kriştaia, în Dumnezeul Kristihan, simbolizat prin vulturul bicefal numit Krişta şi crucea denumită Kristi, de altfel cuvântul Get pentru “profet” fiind “krisa”, etc.; printre alţii, şi cercetătorul American Gene Matlock a studiat cu pasiune în 2006 străvechea difuzie Hiperboree din Altai, ca fiind creatoarea aspectelor religioase aşa cum au ajuns până în prezent în lume, printr-o zonă centrată pe Tuva, unde de pildă şi acum se cântă adânc din gât în stilul “Kar-gy-ra” / Kargyra, în mileniul IV î.C. preotul Garga ajungând în N Indiei de pildă să aleagă pentru avatarul lui Vişnu numele de botez Krişna, acela la început fiind des prezentat în asociere cu crucea preluată European de Celţi / Ghergoi (ca observaţie: în răsăritul Panonic, interesantă este asemuirea onomastică a Crişanei / Krişanei, regiunea învecinată Nordic Banatului, cuprinzând Bihorul).
 |
| Prima difuzie culturală și bărbații genetic “N” |
 |
| Răspândirea creștinismului timpuriu |
 |
Ruine Romane în Tarragona
|
De altfel, o plăcuţă de lemn din Franeker 53,12 lat. N, 5,32 long. E / Flandra l-a consemnat pe Romanul Gargilii / Gargilius Secundus că a achiziţionat o vacă Olandeză, în anul 29 (tot în Olanda dar în 770, la Utrecht 52,05 lat. N, 5,07 long. E a murit Sf. Gregor din cetatea Sud Germană Trier 49,45 lat. N, 6,38 long. E, al cărui cap e păstrat la Biserica Amelberga din Susteren 51,04 lat. N, 5,52 long. E). În secolul I - după cum a consemnat “Epistola către Romani” 16:23 în Noul Testament - Pavel s-a întâlnit cu Cvartus: acela avea la bază numeralul ordinal Latin “quartus” = “al patrulea”; în secolul II, la Catalana Tarraco / Tarragona 41,06 lat. N, 1,14 long. E, în Delta Râului Ebru / cu aceeași onomastică fiind și Peninsula Iberică (a cărei populaţie autohtonă era formată din Gurgoni, după cum a consemnat şi “Lexiconul Latin” al filologului Italian Egidio Forcellini 1688-1768), Gargilius s-a îngrijit ca să apară placa funerară a fericitului militar Aufidius. Despre acei Romani Gargi au rămas inscripţii funerare şi în N Algeriei, ca de exemplu la Koudiat Aty 36,21 lat. N, 6,36 long. E (“Mâinile zeilor pe Manilia Gargi” sau “Gargilius Mustiolus a trăit 41 de ani”), după cum se poate vedea:
Ramuri ale Gargarilor Caucazieni au fost atât în Canaan - unde se practica transferul lingvistic “R”/“L”, astfel încât se poate admite forma Gargal, cu apropierea Gargil - cât şi în Peninsula Anatoliei, unde primul cârmuitor al Efesului a fost regele Gargoris. Forma de Gargilius din Peninsula Apenină a secolului I poate fi conectată de Galileea / Canaanul şi Anatolia acelui timp (unde Ghergheii au fost printre primii creştini, răspândirea creştinismului în lume întâi având loc prin Asia “Mică” populată pe atunci şi de Ghergari / Gherghiţi), astfel justificându-se aspectul creştin din spaţiul personal al respectivului împărat Roman - născut în Canaan - care se hrănea pe baza dietei Garghile; în secolul III, comandantul Gargil din Roma putea foarte bine să fi fost rudă cu militarul creştin Gheorghe din Anatolia - chiar dacă n-au apucat să se întâlnească - ori cu acei preoţi Grigore care au creştinat Caucazul la începutul secolului IV (canonizarea Sfântului Gheorghe în secolul V a fost făcută de urmaşul papei care a provenit din familia senatorială Romană Garghil / Gordian, descendenţii aceluia mai înspre apus devenind la rândul lor Sfinţi: Georges / Grigore din Tours, papa Grigore “cel Mare”, ş.a). Manuscrisul Romanului Gargilius “Despre horticultură” - preocupare agricolă, tipic Ghergană - se găseşte la Mănăstirea Benedictină “Sf. Gallus” din St. Gallen / Elveţia; Sf. Benedict - fondatorul Ordinului Benedictin - în “Regulile” pe care le-a stabilit în secolul VI a fost influențat serios de învățăturile Sf. Ioan Casian al Galiei din secolul anterior V, așa cum a studiat inclusiv abatele Benedictin Jerome Theisen 1930-1995: Sf. Ioan Casian - ajuns la Marsilia din Dobrogea - era înrudit în Regatul Gordian din Caucaz. În “Istoria Romei” din 1904, Dr. Henry Williams a scris: “O remarcă despre familiile Troiane: tradiţia aşezării lui Enea a alimentat vanitatea familiilor Romane pentru dorinţa lor de a se glorifica pe asemenea bază. Clodii, Gerganii, Junii, Memii, toţi şi-au trasat descendenţa de la Enea. Dionisie a afirmat că Roma a fost întemeiată de circa 50 de familii din Alba Longa (un număr exagerat, deoarece depăşea suma familiilor patriciene din timpul lui Augustus), însă este evident - aşa după cum au relatat Varro, Hyginus, ş.a. - că multe familii Romane aveau ascendenţă Troiană”. Este de remarcat că Goţii / urmaşii Geţilor numeau Crucea - simbolul creştin - ca “Galga” iar primii creştini Germanici foloseau “Galgo” pentru Cruce: influenţa Gherga a fost evidentă (specialiştii lingvişti legându-i originea de proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “ghalg” pentru “pol” / “arbore”); “Crucea Grecească” (cu braţele egale) a ajuns oficială abia în anul 692, prin decizia sinodului Trulan II - din Constantinopol / Tracia, când s-a oprit şi pictarea Mântuitorului ca miel - la eveniment fiind prezenţi numeroşi episcopi Ghergani.
 |
Sf. Eliseu
|
În Antichitate, MasGuţii / MasaGeţii au conlucrat cu Aluania / Albania din Caucaz şi cu Hunii de la Nord (de pe Volga, ştiuţi ca Vulgari = Bulgari, din ceea ce a fost “Bulgaria Mare” / “Bulgaria Neagră”, adică Bulgaria Nordică); literalmente, sursele Antice au tratat Marii Geţi, Alanii / Aşii şi Hunii ca fiind Chorasmi / “Choar-As” (ca de pildă egalităţile puse de Strabon între Chorasmi şi MasaGeţi, de Sirianul Ammianus Marcellinus între MasaGeţi şi Alani, de Palestinianul Procopiu între MasaGeţi şi Huni, ş.a.): până şi cronicarii Armeni din secolul V - din fosta Iberie Caucaziană - încă au mai scris despre contactele strânse ale Hunilor cu MasGuţii / MasaGeţii şi cu Aluanii / Alanii (dintre aceia, unii au rămas în Caucaz - în Alania = Oseţia şi Cerchezia / la poalele Muntelui Elbrus, cel mai înalt din Europa - majoritatea însă, din cauza unor conflicte cu Hunii, emigrând în Vest până în Peninsula Iberică). În secolul VI, Sf. Sofronie - episcopul autocefalei Biserici Cipriote / el a fost urmat la conducerea eclezială de Gregorios, încă în timpul aceluiaşi împărat bizantin Iustinian - despre apostolul Bartolomeu Natanael din Cana Galileeii după ce a creştinat Oaza Kharga din Egipt a scris că a predicat în anul 71 pe coasta Caspică, la Derbent, inclusiv familiei regale care domnea pe atunci în Ţara Ghergară = Albania Caucaziană (populată serios de Marii Geţi), însă a fost executat de către cârmuitorul autohtonilor Astyages, supărat că a reuşit să-i convertească fratele Polymius / cârmuitorul Armenilor. În secolul X, istoricul Armean Moise Daskhurantsi 1:6 și 2:48 a consemnat Tradiţia din fosta Albanie Caucaziană, care în secolul I l-a avut ca prim patriarh pe Sf. Eliseu, uns cap al Bisericii locale de către Iacov / fratele lui Iisus (cel dintâi episcop al Ierusalimului); de la locul martirajului său din Daghe-stan - întâmplat în 20 VII 79 - moaştele i-au fost recuperate de către regele Vachagan “Piosul” 487-510 al Albaniei Caucaziene şi depuse la Mănăstirea “Apostolului Eliseu” 40,20 lat. N, 46,41 long. E, notată “Yeghishe Arakyal”, pe cursul Râului Tartar / afluent al Fluviului Kura (în enclava Caucaziană Nagorno-Karabakh). Aşadar, legăturile primilor creştini - între Canaan şi Caucaz - din primul secol au dus la apariţia acelei foarte timpurii şi autocefală Biserică Apostolică în Ţara Ghergară, anume în Albania Caucaziană: misiunea Sf. Eliseu a fost de a converti la creştinism “Mascații” = MasKuţii așa cum a studiat și cercetătorul Igor Kolomiytsev (adică Marii Geţi, aflaţi pe atunci din Persia până dincolo de Caucaz); Sf. Eliseu a realizat pe Muntele Ghiş / Գիս - din actualul Azerbaidjan - prima Biserică de zid din Caucaz (în 74 / anul imediat următor ridicării primei Biserici de zid din lume la Ierusalim de către meşteri din Decapolis) însă apoi, coborât în actualul Daghe-stan pe Valea Zerguni, a fost omorât de către făptaşi rămaşi necunoscuţi lângă altarul păgân Ghelmeţ / “Ghel-meţ”, adică al “moşului Ghel / Gher”. Oficial ulterior, prima Țară creştină din lume - după Armenia - a fost Aluania / Ţara Ghergară = Albania Caucaziană, devenită creştină la 12 ani după Armenia, adică în 313, ca urmare a muncii Ghergarului Benjamin (atunci Imperiul Roman a legalizat creştinismul): încă şi la acel timp - în secolul IV - o semnificativă parte a populaţiei Aluaniei / Albaniei Caucaziene era formată din Masivii Geţi / MasKuţi (numiţi Armean MaSakha, Arab MasKurţi, Grec MasaGeţi, etc.); următoarea Țară creștinată oficial după câțiva ani - în același secol IV - a fost Georgia. În 1995, cercetătoarea Ludmila Gmyrya (istoric din Daghe-stan) a scris despre “Tărâmul Hun de la Poarta Caspică”: “De la sfârşitul mileniului III î.C., în V Caspic au sosit mase de oameni nomazi şi semi-nomazi, ştiuţi apoi ca MasKuţi / MasaGeţi, Alani, Huni, ş.a. (e posibil ca etnonimul ‘Huni’ să fi fost o denumire colectivă pentru populaţia din actualul Daghe-stan, incluzând şi indigenii agricoli / sedentari); Hunii Caspici au constituit ramura apuseană / Vestică MasKută - a Marilor Geţi - şi au fost în legături atât cu Sabirii / Hunii Siberieni din Asia, cât şi cu Sarmaţii din Europa (Hunii au fost masiv prezenţi în V Caspic între secolul II - notaţi ca ‘Uni’ de către Anticul Anatolian Dionisus Periegetus - şi secolul VIII). În secolul IV, Hunii controlau trecătoarea Derbent (Pasul Herga) unde era ‘Poarta Caspică’. În secolul V, istoricul Armean Agafangel a scris că în secolul precedent predicatorul creştin Grigoris a fost crud executat de către regele Maskut Sanesan, care conducea şi o numeroasă armată Hună”. În Derbent / Daghe-stan a fost poruncit martiriul Sfântului Grigore, nepotul lui Grigore “Luminătorul” (care în 301 a izbutit să creştineze Armenia): nepotul Grigore a fost cel care a introdus în premieră mondială “Galga” = Crucea, pe Bisericile din Ţara Ghergară / Albania Caucaziană (inclusiv datorită lui simbolul creştin răspândindu-se apoi pe glob); cârmuitorul din Albania Caucaziană care a hotărât execuţia Sf. Grigore a fost Sanesan / Sanatruces, regele MasaGeţilor şi Hunilor, invidios pe succesul avut de Sf. Grigore (aparţinând Dinastiei Aş-Kănîăn / Arşa-Kună sau Arsacidă, căci regele Sanesan / Sanatruk - ce cârmuia şi Armenia, acolo fiind numit Sanesarakan - era foarte consumat de insuccesul pe care l-a înregistrat el însuşi când a încercat răspândirea creştinismului printre supuşii săi Mari Geţi şi Huni). În secolul următor, istoricul Armean Faust Bizantinul / Favstos Buzand a scris că Hunii împreună cu MasGuţii, Alanii şi alţii conduşi de regele Sanesan au năvălit în Armenia, acela conducând direct campania militară, intitulat “regele MasaGeţilor şi şeful armatei Hunilor”; pe atunci, Marii Geţi erau liderii coaliţiei MasGute-Hune (după anul 458 - conform istoricului contemporan Eghişe - MasGuţii s-au regăsit doar la S de Herga / Poarta Derbent). După decesul împăratului Attila Gherei (întâmplat în 453), uriaşul Imperiu al Hunilor s-a destrămat. Ernak - mezinul Bănăţenei Kerka şi al lui Attila / împăratul Hunilor - era însurat cu fiica MasaGetului Ruja; pruncul lor Ghiuraş - renumit ca războinic şi lider foarte corect, uimind lumea ca poliglot cu câte limbi ştia - a condus în perioada 489-505: din 492, stăpânirea sa era pe ambele maluri ale Dunării inferioare, ajungând până la Râul Vardar din Macedonia (el avându-şi capitala la Vidin). Urmaşul său i-a fost fiul Tatra (pentru 15 ani, în 505-520), care a reuşit în fruntea unei forţe formată dintr-o mie de călăreţi să zdrobească un corp bizantin de armată din 15 mii de militari, succes după care i-a rămas porecla “Banant” iar Imperiul Bizantin i-a plătit tribut. În secolul VI, Avarii ajunşi la Dunăre - după domnia împăratului bizantin Iustinian - au ocupat Gepidia (rămasă din secolul anterior independentă în Banatul cârmuit de către Gherghi).
 |
Principatul Hun în secolele V-VII
|
Principatul Hun a existat pe partea Vestică a Caspicii între gurile Volgăi şi Herga / Derbent după moartea împăratului Attila al Hunilor, până la convertirea mozaică din 740, ajunsă atunci la Poarta Derbentului ca o contrapondere la convertirea islamică (în acele timpuri, creştina Albanie Caucaziană era popular ştiută şi ca Aluania): în secolul VIII, istoricul Armean Vardapet Ghevond a scris că principala campanie militară a califatului Arabilor a fost “până în 737 contra Hunilor din tărâmul Maskut” şi a indicat că pe atunci la N de teritoriul Hun - ce îşi avea capitala la Varachan = “Var-Așan” - se întindea teritoriul Khazar (Hunii şi-au retras capitala la Targhu / Tarki din Daghe-stan - Samandar 42,56 lat. N, 47,29 long. E - oraş curând ocupat de Khazari / Gasari, adică semi-nomazi Turki care în secolul precedent VII s-au ridicat dintre Huni în portul Balangar al Ţării Ghergarilor = Albaniei Caucaziene, au trecut la religia mozaică şi au avut statul Khazaria = Turkia timp de 4 secole, unii dintre ei ajungând ca Tărcani până în Crişana cârmuită în secolul IX de Vodă Menumorut (corespunzător cronicarului Anonymus, acel lider Român - nepot al mărețului Morut - cârmuia “cu inimă Bulgară” / adică era vasal Imperiului Bulgaro-Armân și își “avea stăpânul bizantin” / adică religios se afla în sfera creștină bizantină, căci cârmuia păgâni, mozaici mutați din răsăriteana Khazarie, creștini recent convertiți de misiunea călugărului Makedon Metodiu, ș.a.; e de observat şi că în secolul VIII împăraţii bizantini Iustinian II zis “Nas spintecat” / fiul lui Constantin IV “cel Nou” şi Constantin V zis “Cufuritul” / fiul lui Leon III Sirianul au avut neveste Khazare). Iustinian II 669-711 (primul născut al împăratului bizantin Constantin IV) a fost ultimul ultimul împărat bizantin din Dinastia Heracliană: în 686 - primul an al domniei - neavând patriarh la Constantinopol (George I fiind mort, următorul ierarh preluând importanta Patriarhie anul următor), a decis ca la Vatican papa să fie Conon 21 X 686 - 21 IX 687, al cărui tată era din proaspăta “themă Traciană”; e de știut că în Imperiul Bizantin din acel secol au fost organizate “theme” = diviziuni militare, capitala Constantinopol - din Tracia / Estul Balcanic - fiind desigur în “thema Tracă” iar o bună parte din Vestul Anatolic (cuprinzând și Nordul Cariei), având reședința în Bazinul Meandrului la Colossae / Chonae, fiind în “thema Traciană”, denumită astfel deoarece, conform notițelor împăratului bizantin Constantin “Porfirogenetul” în “Administrarea Imperiului”, o seamă de vechi Traci au ajuns în areal ca imigranți invitați de regele Alyattes al Lydiei 617-560 î.C. (însurat cu o Cariană, avându-l ca fiu pe bogatul rege Cresus / ultimul dinast descendent al fondatorului Gyges). Este de știut că la începutul secolului XII împăratul bizantin Alex I Comnen a organizat “thema Milesiană” - doar cu foști Cariani - care a dăinuit 2 secole, până în secolul XIV, când zona a fost cucerită de otomani (pierderea fiind în timpul împăratului bizantin Andronic II Paleologu).
 |
| “Themele” inițiale |
 |
| La începutul secolului VII încă erau Finico-Ugri la izvorul Nistrului (Carpații Nordici) |
