182. Creştinismul

Răspândirea creștinismului pe glob a început din Galileea; creștinismul nu s-a răspândit din regiunea vecină Sudică Iudeea (cum fals emană unii în prezent). Dintre monoteiștii lumii, acum puținii zoroaștri rămași ori cele câteva milioane de Evrei existenți sunt foarte puțini față de miliardele de creștini și musulmani; direcția de propagare a creștinismului a fost - de la apariția sa până azi - spre destinațiile de mișcări ale oamenilor, anume în general dinspre răsărit (de la locul apariției) spre apus / iar nu spre China, care și acum e cea mai populată Țară din lume: impactul religios e cu atât mai semnificativ numeric, căci pe glob tocmai în direcția opusă față de China au ajuns să fie așa mulți adepți. “Abureala” aportului mozaic pentru lansarea creștinismului e cu atât mai paradoxală cu cât e bine știută violenta respingere a lui Iisus în Iudeea, încheiată cu răstignirea Sa la cererea cârmuitorilor religioși ai Evreilor, pe Cruce = simbolul creștinismului; la început, creștinismul propus din Galileea vecinilor Sudici nu a fost acceptat de Evreii ajunși majoritari în Iudeea, așa că răspândirea creștinismului a fost în celelalte părți (fără sprijin oficial Evreiesc). În secolul I, în N Canaanului Schythopolis / Scito-polis era capitala Decapolis, regiunea autonomă dintre Siria și Iudeea – tolerată ca atare de Imperiul Roman - unde a propovăduit Iisus; numele orașului nu era de la vechii Evrei, ci era de la Sciții care îl dominau - pe lângă concitadinii Greci și Geți - iar în Antichitate se știe că Dobrogea populată de Geți și de Greci a fost Mica” Sciție, locul unde apostolul Andrei - primul dintre apostoli, pescar de la Lacul Galileea - s-a mutat după răstignirea lui Iisus, ca liderul creștin acolo: în secolul I - așa cum a studiat și academicianul Român Emilian Popescu - apostolul Andrei l-a avut în Dobrogea alături pentru un timp, în misiunea creștinării Geto-Dacilor, pe apostolul Filip (concitadinul său din Betsaida = Zer / Galileea). În secolul II, când Romanii i-au atacat pe Geto-Daci, a fost și un război religios, căci luptele imperialilor erau și contra unora dintre creștinii de acolo (Columna lui Traian a înfățișat în frescele sale unele scuturi ale liderilor Geto-Daci cu simboluri în 4 zări, ca stilizările Svasticii / Crucii) iar filozoful Anatolian Celsus - din metropola Efes - a afirmat că “religia lui Zalmoxe pe care o practică Geții e creștină”: propagarea creștinismului a fost rodnică printre Geți, încă de la început (primul contact creștin dintre cele 2 Țări Sfinte fiind atestat ca făcut în secolul anterior de către pescarul Galileean Andrei, cel mai mare din duzina de apostoli ai lui Iisus). În secolul următor - anume, în secolul III - în spațiul Geto-Dac (acum România) au fost dovedite o serie de manifestări ale creștinismului timpuriu, la fel întâmplându-se și în Imperiul Roman. În secolul IV, luptătorii purtând scuturile marcate cu mari cruci (inscripționări ajutând inclusiv recunoașterii lor) l-au ajutat pe Dacul Constantin să devină împărat iar acela - în schimb - a legalizat creștinismul în Imperiul Roman și a organizat primul sinod, la Niceea / Anatolia, pentru armonizarea credinței. În “Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din 1982, savantul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Formulat treptat, târziu, pe un conglomerat de tradiții, credințe și idei, în parte religioase, în mare parte laice, creștinismul poartă în substanța sa un amestec de coloraturi și proveniențe aparținând numeroaselor culte practicate, fără restricții, în Imperiul Roman, până în momentul când creștinismul a ajuns religia dominantă. Cei mai importanți donatori au fost cybelismul și mithraismul. Cybelismul conținea nevoia curățirii de păcatul originar, care se obținea prin intermediul Cybelei, Pământul-Mamă (Gaeea la greci). Mithraismul reprezenta cultul zeului Mithra, care a jertfit Taurul mistic, al cărui sânge era ispășitor de păcate (în ipostază omenească, Mithra a coborât pe pământ unde și-a pregătit ucenicii, după care s-a înălțat la cer; se folosea împărtășania cu pâine și cu vin care simbolizau părți din trupul și sângele lui Mithra iar morții erau supuși unei judecăți, în urma căreia cei drepți erau luați de Mithra în cer iar cei răi mergeau în iad, crezându-se în învierea morților și în judecata de apoi)”. Primii creştini erau numiţi Învăţători Galileeni” (inclusiv de către păgânul împărat bizantin Iulian “Apostatul”, în secolul IV); germenele puterii creatoare a creştinismului a avut obârşia Siriacă, în completare elementele Greceşti vechi izvorând din filozofia şi religia de Misterii. Sinteza Dr. Mircea Eliade e relevantă: “Creştinismul s-a inserat în istorie folosind materialele şi formele ‘date’. El a abolit Lumea Veche printr-o masivă răsturnare de valori; dar a păstrat tot ce putea căpăta o valoare nouă. A păstrat cosmogonia, ritualele, cultele populare, etc. S-a stăruit de nenumărate ori asupra asimilării de către teologia creştină a gândirii greceşti dar nu s-a pus în lumina pe care o merită cealaltă asimilare a credinţelor populare. Actul acesta de absolvire, transfigurare şi unificare a cultelor străvechi pare superior chiar asimilării filozofiei greceşti şi a instituţiilor romane. Pentru că adevărata unitate spirituală a Europei a dobândit-o creştinismul mai ales prin ‘salvarea’ şi ‘înnobilarea’ vieţii populare. Europa medievală alcătuia o unitate spirituală nu numai pentru că folosea aceeaşi filozofie şi aceleaşi instituţii (de altfel, lucrul acesta n-a fost niciodată împlinit complet), ci pentru că creştinismul adusese la acelaşi numitor - după grele rezistenţe - viaţa spirituală populară. Este de la sine înţeles că, aşa cum a absorbit şi a transfigurat o infinitate de credinţe, creştinismul a dat lumină nouă - chiar atunci când n-a făcut-o explicit - şi credinţelor (evident, orice asimilare aducea cu sine anumite primejdii, ca gnoze, eresuri, etc.) dar până la urmă toate acele crize de creştere au fost depăşite”. Creştinismul - deoarece era deschis tuturor - a triumfat în faţa mitraismului (popular în Imperiul Roman, însă practicat doar de bărbaţi, în plus și într-o limbă de cult - conform creștinului Iulius Firmicus din secolul IV - ce “nu era nici Greacă, nici Latină”). Este de remarcat că dintre religiile monoteiste, 3 din ele - mitraismul dinaintea creştinismului, respectiv creștinismul şi islamul după creştinism - s-au răspândit curând după apariţiile lor din Orient în Occident (din Asia până la Atlantic), excepţie fiind religia mozaică ivită în NE Africii, mult mai restrânsă ca impact; creştinismul în direcţia de la E la V a urmat de fapt polii civilizaţionali ai timpurilor, religia făcând parte din vieţile oamenilor la dimensiuni mult mai puternice în trecut decât acum.
Cele 7 biserici biblice
Legătura biblică Gherga este prezentă în scripturi de la prima carte (Facerea” / Geneza”) până la ultima carte (Apocalipsa” / însemnând nu “sfârşitul lumii”, ci “ultima revelaţie”); după exorcizarea efectuată la Ghergasa de către Iisus, Gherga s-a distins printre primii misionari creştini (de la început, creştinismul a avut atât caracter “ortodox”, adică drept, cât şi “catolic”, adică universal). Primele grupări creştine n-au fost în actualele Palestina sau Israel, ci printre Grecii vechi din Imperiul Roman (în Imperiul Roman bunăstarea şi populaţia nu cunoşteau o repartiţie echilibrată: jumătatea orientală era mai bogată şi cu populaţie mai numeroasă decât cealaltă jumătate, occidentală; diferenţa dintre Est şi Vest şi-a pus amprenta în mod decisiv asupra destinului imperial). Duzina de apostoli ai lui Iisus - dintre care doar câţiva poate au avut câte un părinte Evreu iar încă și așa ceva e nesigur - erau din Galileea locuită de Gherghei, care nu erau Evrei, aflaţi printre majoritarii regiunii (şi Biblia a scris despre Ţinutul Ghergheseilor de acolo, nu despre Ţinutul Evreilor); printre primii creştini au fost numeroase femei, care - începând din secolul I - au propagat creştinismul din zonă în Imperiul Roman. Îndeosebi la început, una dintre căile de răspândire ale creştinismului a fost cea acceptată a sacrificiilor umane, prin martirajul atât al creştinelor, cât şi al creştinilor: din toate timpurile, sacrificiul uman a fost cel mai puternic instrument propagandistic religios, urmările regăsindu-se până azi în situaţia creştinismului, încă având cea mai mare răspândire cultică din lume. Cartea Cărţilor” / Biblia la sfârşit prin Sfântul Ioan “Teologul”, adică apostolul Ioan (care scria din exilul de pe Insula Patmos 37,19 lat. N, 26,30 long. E din largul Cariei) menţionează cele 7 Biserici ale revelaţiei existente în jurul regiunii Anatoliene Caria, populată de Gherga - alfabetic la Efes, Filadelfia / azi Alaşehir 38,21 lat. N, 28,31 long. E, Laodicea 37,50 lat. N, 29,06 long. E, Pergam, Sardis, Smirna / Izmir, Tiatira - toate cârmuind câte un episcopat respectiv lor; e de remarcat că în cele 7 locaţii erau grupări / comunităţi creştine, nu construcţii de Catedrale, plasate în Pisidia, Lidia şi Misia, adică în jurul nucleului dur al Gherghiţilor rămas atunci în Caria (de exemplu, pe Valea Caicos, Kirkagatsch era în Tiatira):
Bazinul Kaikos

Fecioara Maria (ridicată la cer când avea aproape 69 de ani) şi-a trăit bătrâneţea ca văduvă lângă Efes, într-un sălaş de pe Muntele Koressos 37,54 lat. N, 27,20 long. E, ce e loc de pelerinaj azi - fiind sprijinită acolo de Ioan, cel mai tânăr din duzina de apostoli, supravieţuitorul după Cina cea de Taină, toţi ceilalţi 11 apostoli murind violent - după care s-a întors pentru ultimele Sale clipe în Palestina / Israel; cordonul Ei se află acum păstrat la Mănăstirea Ortodoxă “Sf. Gheorghe” 34,46 lat. N, 36,16 long. E din Al-Miștaya / Homs în “Valea Creștinilor” din Siria (în apropiere fiind fostul castel Krak al Kurzilor) şi e singura femeie numită direct în Coran. (Cordonul, brâul - dar şi piesele vestimentare din grupă, ca brăcinarul, cingătoarea, etc. - îşi trag simbolismul din asemănarea cu cercul, semnificând ataşamentul, curajul, fidelitatea, puterea, prestigiul, pregătirea pentru îndeplinirea unei înalte misiuni sau fapte eroice, fiind ca un semn al protecţiei, ocrotirii şi apărării; funcţiile Magice ale brâului ocrotitor se manifestau prin prezenţa în diferite acte la înfăşatul copilului la naştere iar brâul nupţial prin punerea în timpul descântatului ori ghicitului, culorile sale vărgate având legături cu curcubeul). Este de remarcat că în panteonul creştinismului triumfător, figura Sibilei / Isis s-a reafirmat în chipul Fecioarei Maria, ca Marea Maică (primul din lume care a zugrăvit-o a fost pictorul şi medicul Luca, om foarte organizat, dovezile fiind că a fost bun desenator, scriitor şi propagandist). Tot cu cei 2 în metropola Efes, cu Fecioara Maria şi cu apostolul Ioan, pentru scurte perioade au fost şi alţii din Galileea în tranzit, acolo retrăgându-se - după ce şi-a încheiat deplasarea din Galia, la S de Ghergoa / Ghergovia - şi “apostolul apostolilor”, Maria Magdalena (despre care în Evanghelia apostolului Filip” descoperită în Manuscrisele de la Nag Hammadi / Chenoboskion de pe Valea Nilului 26,03 lat. N, 32,15 long. E, lângă aşezarea Gherga, care l-a însoţit pe apostolul Andrei în Dobrogea - ei şi Petru, primul papă, fiind din fosta capitală a Regatului Gheşurit, al Gherganilor din Galileea - scria că se săruta des pe gură cu Iisus în public); Maria Magdalena” (din Garighe = Magdala, Galileea / “migdal” în Ebraică având semnificaţia de “turn / castel”) era “mironosiţă” - adică “purtătoare de mir” - şi în Efes a slujit-o pe Fecioara Maria, trăind cu apostolul Ioan: unii dintre primii creştini au considerat-o ca femeie uşuratică. Maria Magdalena” şi apostolul Ioan au fost îngropaţi pe Dealul Ayasuluk din Efes, ce pentru creştinismul timpuriu a devenit centrul de putere răsăritean, astfel cum Vaticanul a ajuns centrul de putere apusean (în relativă apropiere, la Hierapolis / Pamukkale, a fost îngropat alt Galilean, apostolul Filip din Zer / Betsaida - concetățean cu frații pescari Andrei și Petru, apostolii Dacilor și Romanilor - al cărui mormânt a fost găsit în 2011 de arheologul Italian Francesco D’Adria, peste locul răstignirii sale bizantinii făcând o bazilică). În 2012, academicianul Român Emilan Popescu a scris: Am ajuns la concluzia că doi ucenici ai Domnului Hristos, Apostolii Andrei şi Filip, au fost ctitorii învățăturii creştine pentru strămoşii poporului român. Născuți amândoi în acelaşi orăşel, Betsaida, de pe malul Mării Tiberiade / Ghenizaretului, ei s‐au cunoscut din copilărie, au fost prieteni şi amândoi au avut fericirea să fie trei ani şi jumătate alături de Dumnezeu‐omul, Mântuitorul lumii Iisus Hristos. Fericirea pe care au trăit‐o ascultând cuvintele Lui şi prezența la minunile fără precedent în istoria omenirii i‐au transformat în zeloşi ucenici, fiind gata să împlinească şi ultima poruncă dată de Învățătorul lor, ‘de a merge şi învăța toate neamurile, botezându‐le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh’, învățându‐le să păzească toate câte li s‐au poruncit. Spre această interpretare ne‐au îndemnat şi unele precizări date de ‘Martirologiul lui Adon’, alcătuit în Apus între anii 855‐860, despre Sfântul Apostol Filip: ‘După ce a convertit la credința lui Hristos aproape întreaga Sciție (cum paene Scythiam convertisset) şi a aşezat acolo diaconi, preoți şi episcopi, s‐a întors în Asia, unde, neslăbind să predice continuu câțiva ani, a câştigat o mulțime de neamuri, punându‐le în slujba lui Hristos; el a adormit în cetatea Hierapolis’. Aşa după cum filozoful Platon afirma că “la început a fost ideea” = “cuvântul”, este interesant cum debutează Evanghelia după Ioan” (având stilul Ghargar / din N Indiei “La început...”, referindu-se la matricea informaţională, exprimată drept Cuvânt):
1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.
Impunerea creştinilor în zonă n-a fost simplă: prezenţa în Efes a apropiaţilor lui Iisus - Mama Lui / Fecioara Maria, femeia Lui / Maria Magdalena, prietenul Lui / apostolul Ioan, împreună cu însoţitorii lor - a determinat apariţia celor 7 Biserici / episcopate ce înconjurau Caria (cea mai religioasă şi cea mai bogată regiune Anatoliană); pe de altă parte, lucrarea lui Celsus “Doctrina adevărată” - probabil începută de Celsus 45-117 / primul guvernator localnic al provinciei Romane Asia şi al cărei manuscris făcea parte din Biblioteca Celsus ridicată de fiul său în Efes, a treia ca mărime din lumea acelor timpuri, după cele din Alexandria şi Pergam - combătută de Sfântul Irineu care în 177 s-a mutat din vecina Smirna în Galia, la Lyon 45,45 lat. N, 4,50 long. E (a fost discipolul Sfântului Policarp din Smirna / Izmir 69-155, care l-a cunoscut în Efes pe apostolul Ioan), apoi de alţii / ca teologul Origen, care a scris despre Celsus că trăia din vremea împăratului Nero 37-68 al Imperiului Roman, afirma că Evreii vechi au fost sclavi fugiţi din Egipt, a ridiculizat ritualul circumciziei lor şi neconsumarea de către ei a porcului, etc.: despre Iisus - Fiul lui Dumnezeu - Celsus a afirmat că a înviat la fel ca Zalmoxe al Geţilor. Este de ştiut că la Efes s-a remarcat Evreul Saul = Paul / Pavel prin incendierea vestitei biblioteci - conţinând cunoştinţe străvechi - fapt pentru care a fost încarcerat acolo (după cum a scris și istoricul Român Dan Oltean în Regii dacilor”, vechii Evrei în Imperiul Roman în general îi sabotau pe vechii Greci, geloși pe aceia inclusiv fiindcă erau favorizați de către Romani); așa cum a scris în secolul VII episcopul Isidor al ViziGoților din Sevilla în Etimologii”, apostolul Ioan – singurul din duzina de apostoli care a murit de bătrânețe – a răposat în Efes pe timpul când Imperiul Roman era condus de împăratul Marcu Traian. Biblioteca din Efes a fost refăcută de guvernatorul Celsus, însă fără valorile inestimabile ce au ars (şi nu au mai putut fi recuperate). Enciclopedia Evreiască” apreciază concordanţa afirmaţiilor lui Celsus cu ale Talmudului despre Iisus, că s-a născut din adulterul tinerei ţesătoare Evreice Miriam / Maria cu soldatul zis Pantera din Sidon / Liban - care a luptat pentru Romani şi a murit în Germania - de aceea împreună cu pruncul fiind izgonită de soţul ei tâmplar în Egipt, unde Iisus a învăţat vrăjitoria, prezentându-se la întoarcerea în Galileea ca un Zeu: Celsus (al cărui nume însemna “PreaÎnaltul”) nu credea în divinitatea lui Iisus, considerându-I acţiunile ca inspirate din mitologia Greacă iar Învierea Sa ca preluată de la Geţi, dând dreptate Evreilor că au refuzat acceptarea lui Iisus; de altfel - datorită legiunilor Romane - şi în spaţiul Get / Dac din Valea Dunării au ajuns mulţi din zona N Canaanită populată de Gherghe-sei, ca militari, colonişti sau comercianţi, stabiliţi inclusiv în Bănie şi Banat, ceea ce au fost legături istorice directe între cele ce azi sunt Palestina / Israel şi România, inscripţii Evreieşti din secolul II fiind găsite de exemplu la Ruşava / Orşova (de pildă, denumirea încetăţenită Bănăţeană de “paori” - adică ţărani - e în legătură cu Ebraicul “poyer” pentru agricultori). Romanii au adus recruți din Orientul Apropiat la Gherdap, însă aceia n-au mai contat după Antichitate în istoria locurilor, semnificative fiind absențele dovezilor Medievale. Asemănător cu Uriaşii părinţi numiţi Titani - “Tătâni”, ca şi “taţi” - ştiuţi şi ca “Tatari”, respectiv Uralienii Tătari (cei Vestici având aspect European, doar unii dintre Tătarii Siberieni amestecându-se Mongoloid), e de remarcat că Românii - între care şi Bănăţenii - au reţinut din vremurile mitologice ca “jidovi” pe străvechii Uriaşi (“Ur-iaşii”, respectiv “cereştii”) care au realizat mari construcţii = megaliţii Epocii Pietrei, apoi folosind denumirea de “jidovi” / “jidani” pentru cei sosiţi din spaţiul Evreiesc: aceeaşi onomastică poate lega aceeaşi origine, în sensul că şi Evreii vechi au descris că la N de regiunea Canaan (regiune în care au ajuns să se stabilească abia la începutul Epocii Fierului) existau cândva Uriaşi, o denumire legată de Ur-Anos / Uranus, care la vechii Greci a fost Zeul Cerului, tatăl Zeului Crăciun; de exemplu - aşa cum au dezvelit arheologii din Țările Orientului Apropiat - mai ales Canaanul neoliticului a fost plin de jiduri / ziduri Ciclopice, realizate de Ghergheii Nordici pentru prinderea cirezilor sălbatice şi lapidarea lor pe platformele circulare Ghirgare (sacre, unde se făceau sacrificiile). Celsus din Efes a scris că Iisus din Nazaret a avut un anturaj nedemn pentru un Zeu, format doar din puţini adepţi - câţiva pescari şi colectori de taxe - de condiţie modestă, din mediul rural, pe care i-a învăţat un fapt reprobabil, anume să cerşească iar Învierea a fost relatată de o isterică (cu scopul impresionării altora) pentru a creşte şansele de cerşit ale grupului, ai cărui membri se înfăţişau săraci; el a acuzat Evreii şi creştinii de “separatism” - inclusiv prin aroganţa înţelepciunii lor “superioare”, inspirată de fapt de la înţelepţii Antici - argumentele sale fiind istorice, filozofice şi logice, ca de pildă că minunile înfăptuite de Iisus erau poveşti (observând acea practică în Noul Testament, de exemplu în “epistola lui Pavel către Tit” 1:14 “să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti” / în Română rămânând spusa “umblării cu iordane” pentru lucrurile fără seriozitate), că înaintea lui Iisus învieri au mai avut Zalmoxis, Pitagoras, ş.a., că propaganda nu era spre elita socială formată din oameni “deştepţi” şi “buni”, ci doar printre “ignoranţi” şi “păcătoşi”, că Iisus Înviat s-a înfăţişat doar adepţilor, nu şi persecutorilor, etc., Celsus făcând apel către creştini să-şi abandoneze izolarea şi să contribuie la bunăstarea socială prin servicii active. Istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “Legătura ce exista între creştinism şi iudaism era blestemat de evidentă în ochii evreilor; creştinii constituiau o sectă renegată care, pe temeiul unui apendice (specific ei şi neadmis de legea ebraică), la cărţile canonice ale scripturii, păcătuise printr-un galilean rătăcit şi nefericit, al cărui nume fu rostit în zadar - cu neruşinare - de către acei trădători ai concepţiei fariseice. Biruinţa sa postumă - care fusese proslăvit de ucenicii săi, după obiceiul neamurilor păgâne, ca fiind fiul unui zeu şi al unei pământene - constituia o ispravă păgână de aceeaşi natură ca şi biruinţele unor ‘semi-zei’ ca Dionisie sau Hercule. Deşi creştinismul n-a tăgăduit nici o clipă valoarea scripturii ebraice - aceea fiind indisolubil legată de scripturile specifice creştine - el şi-a realizat cuceririle prin faptul că trădase, după cum văzuseră limpede ochii evreilor, cele 2 principii fundamentale ale iudaismului şi anume prima şi cea de-a doua din cele 10 porunci: monoteismul şi aniconismul (‘să nu-ţi faci chip cioplit’). Ca urmare, înaintea unui păgânism pe deplin vizibil sub pojghiţa lui subţire de creştinism, cuvântul de ordine al iudaismului a fost să persevereze pe calea mărturisirii cuvântului veşnic al lui Dumnezeu”. Creştinismul s-a dezvoltat pe traseul avut şi anterior de Gherga (îndeosebi în mediile urbane de la începutul mileniului I): harta primelor aşezăminte arată aceasta (creştinii au transformat în Biserici - cu mari greutăţi - Templele Gherghiţiei / denumite “Metroon” în lumea Greco-Romană); de pildă, Liciniu 250-325 din Timoc / cumnatul împăratului Constantin cel Mare”, care îl avea pe Gordian din Galata angajat militar la curtea sa, acela mărturisind că e creştin, l-a trimis la Tomis, unde a fost executat în 13 IX 323 iar nepotul lui Constantin cel Mare” 272-337, împăratul Iulian Apostatul” 361-363 - care în 351 a abandonat creştinismul - în 362 a pedepsit cu moartea 2 creştini care au profanat un Metroon / Templu al Marii Mame. Episcopul Gordian din Dobrogea - născut în Anatolia - a fost unul dintre ierarhii creştini timpurii ai spaţiului Român: originea lui (provenienţa în Europa a fost în continuarea migrării sistematice - de peste un mileniu - a Anatolienilor în Dobrogea), onomastica lui Ghergană, rangul său bisericesc şi martirajul avut, au reconfirmat inclusiv cu elementele propriului caz evidenţele istorice de gen, unele înfăţişate şi în prezenta lucrare; Sf. Gordian - ca episcop al Tomisului din anul 320 - a catehizat şi a botezat locuitorii din Dacia Pontică şi din Goţia (“Dacia” din N Dunării) timp de 3 ani, până când şi-a pierdut capul împreună cu alţi martiri pomeniţi de către sinaxarele Greceşti şi de către Martirologiul Roman / “Acta Sanctorum”, ca de pildă deodată cu el fiind martirizaţi credincioşii Macrobiu şi Valerian.
În 2009, cercetătorul Român Bogdan Lupescu a scris despre “Prietenii Maicii Domnului”: “Înainte ca arheologii şi autorităţile ecleziaste să certifice faptul că lângă Efes a fost într-adevăr casa Fecioarei, ei au întâlnit nişte oameni ciudaţi. Au vorbit cu ei, i-au întrebat multe. Au aflat că aceia urcau mereu în acel loc, să se roage la ruina sacră. Ţărani ortodocşi cu bărbi albe, straie străvechi şi purtări pline de pioşenie. Veneau dintr-un cătun izolat, din apropiere: Kîrkînce. La fiecare 15 VIII apărea întreg satul, de la moş la prunc. Doar ei, nici un alt sat din jur. Şi o făceau de aproape 19 secole! Mărturiile ‘kîrkîncenilor’ au fost una dintre dovezile importante ale faptului că PreaCurata a fost acolo, fapt invocat de marile sinoduri. Un singur cătun a cunoscut taina. Ei ştiau de la strămoşii lor, generaţie după generaţie. Erau convinşi că sunt ‘strănepoţi direcţi, de sânge’ ai primilor creştini din Efes, fapt confirmat apoi şi ştiinţific. Coborâtori din primii oameni care au ascultat-o pe Fecioara Maria, botezaţi chiar de către apostolul Ioan. Aflu că acest sat încă există. O raritate. Se mai păstrează într-însul multe din vechile urme ortodoxe. În ce priveşte numele aşezării, s-a întâmplat aşa: la început au fost 40 de familii - ‘prietene apropiate ale Fecioarei’ - care au părăsit anticul oraş păgân Efes, alegând calea sihăstriei. ‘Kîrk’ / ‘Cârc’ se zicea la 40, pronunţându-se la fel cu ‘loc urât’. Şi-au numit satul Kîrkînce, pentru ca prin nume să-şi ţină ascunsă povestea şi taina. Arareori, când vreunul cobora pe bulevardele anticului oraş şi era întrebat de unde venea, răspundea imediat că ‘de undeva din Cârc’, arătând vag spre creste. ‘Dintr-un loc urât’ ziceau - deşi era încântător - făcându-i astfel pe localnici să n-aibă curiozitatea de a urca acolo, să-i prindă că au zidit biserica şi că se închinau lui Christos. Un sat, o oază de creştinism în vârful unui munte, în mijlocul unei lumi potrivnice. Mai aflu că abia în anul independenţei Turciei satul şi-a schimbat numele în Şirince, ‘Satul Frumos’ / ‘Încântător’. Aşa cum ar fi meritat să se numească dintru începuturi. Despre sat s-a spus că e un sat sacru. Un spaţiu pogorât parcă din altă lume. Pretutindeni, doar lemn şi piatră. Ziduri străvechi, unul peste altul. Un amfiteatru larg de case albe, bătrâne, aşternut rotund pe stânca muntelui, îmbrăţişând parcă privirile. Pe uliţele înguste, mereu urcătoare, se preumblă oameni fericiţi. Îi văd, le privesc feţele. Absolut toţi zâmbesc. Îmi vin mereu în minte vechile aşezări aromâne din Pind. La fiece pas. Seamănă izbitor. Acelaşi păienjeniş de uliţe înguste ce urcă şerpuit printre case înalte, strânse una într-alta ca într-o cetate. Însă Şirince e mult mai vechi, mai rudimentar. Lăsat dinadins într-o superbă paragină, ca să-şi urmeze vechile rânduieli ale vieţii sale armonioase. În 1923 - anul independenţei - s-a făcut un schimb forţat de populaţii şi toţi bătrânii greci ai vechiului sat ortodox au plecat. Au fost înlocuiţi cu oamenii pe care-i privesc acum: musulmani, turci veritabili. Aşa a fost istoria, politica vremii. S-au petrecut atunci drame, mari suferinţe. Însă această dăinuire a spiritului satului mi se pare impresionantă. Cum e posibil ca în firea acestor noi băştinaşi să se fi impregnat atât de profund vechimea locului, tradiţia nesfârşitei evlavii faţă de Maica Domnului? Şirincenii au moştenit dragostea pentru acest loc sacru. Sunt 2 vechi biserici ortodoxe în sat, îngrijite de localnici, ca nişte temple. Întreaga aşezare e plină de icoane şi statuete ale Maicii Domnului. La fiecare colţ de stradă, peste tot. Încrustate pe ziduri, pe fântâni, etc. Icoane vechi, ortodoxe. Satul se află în Grădina Maicii Domnului. În jur sunt livezile cu cele mai bune piersici din întreaga Turcie iar vinurile de aici sunt renumite în lume. Pământul e bun, fiindcă a fost lucrat necontenit. E vorba de nişte soiuri foarte vechi de piersici şi struguri, cultivate acolo de milenii, până astăzi”. Răspândirea creştinismului cu ajutorul Gherga - prin regiunile unde trăiau în timpurile acelea - a avut ca antecedent (conform “Lexiconului Sanscrit”) vechea credinţă Hiperboree din timpul Potopului, ştiută drept Kriştaia, în Dumnezeul Kristihan, simbolizat prin vulturul bicefal numit Krişta şi crucea denumită Kristi, de altfel cuvântul Get pentru “profet” fiind “krisa”, etc.; printre alţii, şi cercetătorul American Gene Matlock a studiat cu pasiune în 2006 străvechea difuzie Hiperboree din Altai, ca fiind creatoarea aspectelor religioase aşa cum au ajuns până în prezent în lume, printr-o zonă centrată pe Tuva, unde de pildă şi acum se cântă adânc din gât în stilul “Kar-gy-ra” / Kargyra, în mileniul IV î.C. preotul Garga ajungând în N Indiei de pildă să aleagă pentru avatarul lui Vişnu numele de botez Krişna, acela la început fiind des prezentat în asociere cu crucea preluată European de Celţi / Ghergoi (ca observaţie: în răsăritul Panonic, interesantă este asemuirea onomastică a Crişanei / Krişanei, regiunea învecinată Nordic Banatului, cuprinzând Bihorul).
Prima difuzie culturală
În secolul III, un sfert din populaţia Imperiului Roman a fost decimată de epidemii; creştinii au făcut mai bine faţă, considerând îngrijirea bolnavilor o datorie religioasă, spre deosebire de păgâni, care îi abandonau pe cei bolnavi, deşi unii ar fi putut supravieţui. Inflaţia monetară ce a urmat a dus la dezordini sociale, pe acel fond în secolul IV împăratul Constantin întărind Imperiul prin legiferarea creştinismului şi mutând capitala în Tracia, pe locul unde e actualul Istanbul. Conceptul politeist păgân s-a perpetuat în creştinism prin canonizări (adică glorificări), Sfinţii - cei respectaţi / cinstiţi ca exemplari - fiind tot mai numeroşi în sinaxar, ca o victorie doar parţială a monoteismului asupra politeismului. În 2003 şi Aurelia Bălan Mihailovici în “Dicţionar onomastic creştin” a sintetizat sub forma că “tot ce nu era grec sau roman şi - mai târziu - creştin, se numea ‘barbar’ (rădăcina s-a păstrat şi în limba română, la familia de cuvinte a verbului ‘a se bâlbâi’, unde s-a produs trecerea obişnuită a lui ‘r’ în ‘l’); după apariţia creştinismului, toţi cei care rămâneau ‘păgâni’ făceau parte dintre ‘barbari’ (‘paganus’ era ‘locuitor al satului’, din care a provenit sensul de necreştin)”. În prezent, cei mai mulţi Ghergani sunt creştini.
Răspândirea creștinismului timpuriu
Este interesant că împăratul Roman Alexandru Sever (208-235), care a domnit din 222 până la moartea prin măcelărire, născut în Cezareea Palestinei, avea în capela sa privată bustul lui Iisus Christos - intenţionând şi să-I ridice un lăcaș - însă a fost descurajat de preoţii politeişti / păgâni, pe atunci foarte puternici în Imperiul Roman; cel care se îngrijea de mesele foarte echilibrate ale lui - realizându-i şi biografia - a fost Gargilius / Garghili, unii savanţi identificându-l cu Gargilius Martialis, militar care a scris inclusiv despre horticultură, mort în Algeriana colonie Romană Auzia 36,08 lat. N, 3,41 long. E, în 260. Fiind Latin numit Quintus Gargilius Martialis - ce literar însemna “al cincilea Garghil marţial” - “primul” Garghil (de la care a început numărătoarea familiei acolo) trebuie să se fi stabilit în Roma pe vremea lui Iisus: un timp când Imperiul Roman era stăpân nu doar peste Anatolia, ci până în Orientul Mijlociu, astfel încât se poate lesne presupune provenienţa sa din “rezervorul” răsăritean Gherga; este de remarcat că mirii Romani se cununau între făclii / vechi obicei oriental (acum rămânând practica căsătoriei între lumânările ţinute de naşi). Despre numele derivate Gherga se poate observa că doar așa ceva erau: Gherga nu a apărut din acele ramuri, ci onomasticile lor au fost deformări ale numelui Gherga la apus de origine.

Ruine Romane în Tarragona
De altfel, o plăcuţă de lemn din Franeker 53,12 lat. N, 5,32 long. E / Flandra l-a consemnat pe Romanul Gargilii / Gargilius Secundus că a achiziţionat o vacă Olandeză, în anul 29 (tot în Olanda dar în 770, la Utrecht 52,05 lat. N, 5,07 long. E a murit Sf. Gregor din cetatea Sud Germană Trier 49,45 lat. N, 6,38 long. E, al cărui cap e păstrat la Biserica Amelberga din Susteren 51,04 lat. N, 5,52 long. E). În secolul I - după cum a consemnat Epistola către Romani” 16:23 în Noul Testament - Pavel s-a întâlnit cu Cvartus: acela avea la bază numeralul ordinal Latin “quartus” = “al patrulea”; în secolul II, la Tarraco / Tarragona 41,06 lat. N, 1,14 long. E în Catalania (a cărei populaţie autohtonă era formată din Gurgoni, după cum a consemnat şi “Lexiconul Latin” al filologului Italian Egidio Forcellini 1688-1768), Gargilius s-a îngrijit ca să apară acolo placa funerară a fericitului militar Aufidius. Despre acei Romani Gargi au rămas inscripţii funerare şi în N Algeriei, ca de exemplu la Koudiat Aty 36,21 lat. N, 6,36 long. E (“Mâinile zeilor pe Manilia Gargi” sau “Gargilius Mustiolus a trăit 41 de ani”), după cum se poate vedea:
 
Ramuri ale Gargarilor Caucazieni au fost atât în Canaan - unde se practica transferul lingvistic “R”/“L”, astfel încât se poate admite forma Gargal, cu apropierea Gargil - cât şi în Peninsula Anatoliei, unde primul cârmuitor al Efesului a fost regele Gargoris. Forma de Gargilius din Peninsula Apenină a secolului I poate fi conectată de Galileea / Canaanul şi Anatolia acelui timp (unde Ghergheii au fost printre primii creştini, răspândirea creştinismului în lume întâi având loc prin Asia “Mică” populată pe atunci şi de Ghergari / Gherghiţi), astfel justificându-se aspectul creştin din spaţiul personal al respectivului împărat Roman - născut în Canaan - care se hrănea pe baza dietei Garghile; în secolul III, comandantul Gargil din Roma putea foarte bine fi rudă cu militarul creştin Gheorghe din Anatolia - chiar dacă n-au apucat să se întâlnească - ori cu acei preoţi Grigore care au creştinat Caucazul la începutul secolului IV (canonizarea Sfântului Gheorghe în secolul V a fost făcută de urmaşul papei care a provenit din familia senatorială Romană Garghil Gordian, descendenţii aceluia mai înspre apus devenind la rândul lor Sfinţi: Georges / Grigore din Tours, papa Grigore cel Mare”, ş.a). Manuscrisul Romanului Gargilius “Despre horticultură” - preocupare agricolă, tipic Ghergană - se găseşte la Mănăstirea “Sf. Gallus” din St. Gallen / Elveţia. În “Istoria Romei” din 1904, Dr. Henry Williams a scris: “O remarcă despre familiile Troiane: tradiţia aşezării lui Enea a alimentat vanitatea familiilor Romane pentru dorinţa lor de a se glorifica pe asemenea bază. Clodii, Gerganii, Junii, Memii, toţi şi-au trasat descendenţa de la Enea. Dionisie a afirmat că Roma a fost întemeiată de circa 50 de familii din Alba Longa (un număr exagerat, deoarece depăşea suma familiilor patriciene din timpul lui Augustus), însă este evident - aşa după cum au relatat Varro, Hyginus, ş.a. - că un mare număr de familii Romane aveau ascendenţă Troiană”. Este de remarcat că Goţii / urmaşii Geţilor numeau Crucea - simbolul creştin - ca “Galga” iar primii creştini Germanici foloseau “Galgo” pentru Cruce: influenţa Gherga a fost evidentă (specialiştii lingvişti legându-i originea de proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “ghalg” pentru “pol” / “arbore”); “Crucea Grecească” (cu braţele egale) a ajuns oficială abia în anul 692, prin decizia sinodului Trulan II - din Constantinopol / Tracia, când s-a oprit şi pictarea Mântuitorului ca miel - la eveniment fiind prezenţi numeroşi episcopi Ghergani.
Sf. Eliseu
În Antichitate, MasGuţii / MasaGeţii au conlucrat cu Aluania / Albania din Caucaz şi cu Hunii de la Nord (de pe Volga, ştiuţi ca Vulgari = Bulgari, din ceea ce a fost “Bulgaria Mare” / “Bulgaria Neagră”, adică Bulgaria Nordică); literalmente, sursele Antice au tratat Marii Geţi, Alanii / Aşii şi Hunii ca fiind Chorasmi / “Choar-As” (ca de pildă egalităţile puse de Strabon între Chorasmi şi MasaGeţi, de Ammianus Marcellinus între MasaGeţi şi Alani, de Procopiu între MasaGeţi şi Huni, ş.a.): până şi cronicarii Armeni din secolul V - din fosta Iberie Caucaziană - încă au mai scris despre contactele strânse ale Hunilor cu MasGuţii / MasaGeţii şi cu Aluanii / Alanii (dintre aceia, unii au rămas în Caucaz - în Alania = Oseţia şi Cerchezia / la poalele Muntelui Elbrus, cel mai înalt din Europa - majoritatea însă, din cauza unor conflicte cu Hunii, emigrând în Vest până în Peninsula Iberică). În secolul VI, Sf. Sofronie - episcopul autocefalei Biserici Cipriote / el a fost urmat la conducerea eclezială de Gregorios, încă în timpul aceluiaşi împărat bizantin Iustinian - despre apostolul Bartolomeu Natanael din Cana Galileii după ce a creştinat Oaza Kharga din Egipt a scris că a predicat în anul 71 pe coasta Caspică, la Derbent, inclusiv familiei regale care domnea pe atunci în Ţara Ghergară = Albania Caucaziană (populată serios de Marii Geţi), însă a fost executat de către cârmuitorul Astyages, supărat că a reuşit să-i convertească fratele Polymius / cârmuitorul Armenilor. În secolul X, istoricul Armean Moise Daskhurantsi 1:6 și 2:48 a consemnat Tradiţia din fosta Albanie Caucaziană, care în secolul I l-a avut ca prim patriarh pe Sf. Eliseu, uns cap al Bisericii locale de către Iacov / fratele lui Iisus (cel dintâi episcop al Ierusalimului); de la locul martirajului său din Daghe-stan - întâmplat în 20 VII 79 - moaştele i-au fost recuperate de către regele Vachagan “Piosul” 487-510 al Albaniei Caucaziene şi depuse la Mănăstirea “Apostolului Eliseu” 40,20 lat. N, 46,41 long. E, notată “Yeghishe Arakyal”, pe cursul Râului Tartar / afluent al Fluviului Kura (în enclava Caucaziană Nagorno-Karabakh). Aşadar, legăturile primilor creştini - între Canaan şi Caucaz - din primul secol au dus la apariţia acelei foarte timpurii şi autocefală Biserică Apostolică în Ţara Ghergară, anume în Albania Caucaziană: misiunea Sf. Eliseu a fost de a converti la creştinism “Mascații” = Maskuţii așa cum a studiat și cercetătorul Igor Kolomiytsev (adică Marii Geţi, aflaţi pe atunci din Persia până dincolo de Caucaz); Sf. Eliseu a realizat pe Muntele Ghiş / Գիս - din actualul Azerbaidjan - prima Biserică de zid din Caucaz (în 74 / anul imediat următor ridicării primei Biserici de zid din lume la Ierusalim de către meşteri din Decapolis) însă apoi, coborât în actualul Daghe-stan pe Valea Zerguni, a fost omorât de către făptaşi rămaşi necunoscuţi lângă altarul păgân Ghelmeţ / “Ghel-meţ”, adică al “moşului Ghel / Gher”. Oficial ulterior, prima Țară creştină din lume - după Armenia - a fost Aluania / Ţara Ghergară = Albania Caucaziană, devenită creştină la 12 ani după Armenia, adică în 313, ca urmare a muncii Ghergarului Benjamin (atunci Imperiul Roman a legalizat creştinismul): încă şi la acel timp - în secolul IV - o semnificativă parte a populaţiei Aluaniei / Albaniei Caucaziene era formată din Masivii Geţi / MasKuţi (numiţi Armean MaSakha, Arab MasKurţi, Grec MasaGeţi, etc.); următoarea Țară creștinată oficial după câțiva ani - în același secol IV - a fost Georgia. În 1995, cercetătoarea Ludmila Gmyrya (istoric din Daghe-stan) a scris despre “Tărâmul Hun de la Poarta Caspică”: “De la sfârşitul mileniului III î.C., în V Caspic au sosit mase de oameni nomazi şi semi-nomazi, ştiuţi apoi ca MasKuţi / MasaGeţi, Alani, Huni, ş.a. (e posibil ca etnonimul ‘Huni’ să fi fost o denumire colectivă pentru populaţia din actualul Daghe-stan, incluzând şi indigenii agricoli / sedentari); Hunii Caspici au constituit ramura apuseană / Vestică MasKută - a Marilor Geţi - şi au fost în legături atât cu Sabirii / Hunii Siberieni din Asia, cât şi cu Sarmaţii din Europa (Hunii au fost masiv prezenţi în V Caspic între secolul II - notaţi ca ‘Uni’ de către Anticul Anatolian Dionisus Periegetus - şi secolul VIII). În secolul IV, Hunii controlau trecătoarea Derbent (Pasul Herga) unde era ‘Poarta Caspică’. În secolul V, istoricul Armean Agafangel a scris că în secolul precedent predicatorul creştin Grigoris a fost crud executat de către regele Maskut Sanesan, care conducea şi o numeroasă armată Hună”. În Derbent / Daghe-stan a fost poruncit martiriul Sfântului Grigore, nepotul lui Grigore Luminătorul” (care în 301 a izbutit să creştineze Armenia): nepotul Grigore a fost cel care a introdus în premieră mondială “Galga” = Crucea, pe Bisericile din Ţara Ghergară / Albania Caucaziană (inclusiv datorită lui simbolul creştin răspândindu-se apoi pe glob); cârmuitorul din Albania Caucaziană care a hotărât execuţia Sf. Grigore a fost Sanesan / Sanatruces, regele MasaGeţilor şi Hunilor, invidios pe succesul avut de Sf. Grigore (aparţinând Dinastiei Aş-Kănîăn / Arşa-Kună sau Arsacidă, căci regele Sanesan / Sanatruk - ce cârmuia şi Armenia, acolo fiind numit Sanesarakan - era foarte consumat de insuccesul pe care l-a înregistrat el însuşi când a încercat răspândirea creştinismului printre supuşii săi Mari Geţi şi Huni). În secolul următor, istoricul Armean Faust Bizantinul / Favstos Buzand a scris că Hunii împreună cu MasGuţii, Alanii şi alţii conduşi de regele Sanesan au năvălit în Armenia, acela conducând direct campania militară, intitulat “regele MasaGeţilor şi şeful armatei Hunilor”; pe atunci, Marii Geţi erau liderii coaliţiei MasGute-Hune (după anul 458 - conform istoricului contemporan Eghişe - MasGuţii s-au regăsit doar la S de Herga / Poarta Derbent). După decesul împăratului Attila Gherei (întâmplat în 453), uriaşul Imperiu al Hunilor s-a destrămat. Ernak - mezinul Bănăţenei Kerka şi al lui Attila / împăratul Hunilor - era însurat cu fiica MasaGetului Ruja; pruncul lor Ghiuraş - renumit ca războinic şi lider foarte corect, uimind lumea ca poliglot cu câte limbi ştia - a condus în perioada 489-505: din 492, stăpânirea sa era pe ambele maluri ale Dunării inferioare, ajungând până la Râul Vardar din Macedonia (el avându-şi capitala la Vidin). Urmaşul său i-a fost fiul Tatra (pentru 15 ani, în 505-520), care a reuşit în fruntea unei forţe formată dintr-o mie de călăreţi să zdrobească un corp bizantin de armată din 15 mii de militari, succes după care i-a rămas porecla “Banant” iar Imperiul Bizantin i-a plătit tribut. În secolul VI, Avarii ajunşi la Dunăre - după domnia împăratului bizantin Iustinian - au ocupat Gepidia (rămasă din secolul anterior independentă în Banatul cârmuit de către Gherghi).
Principatul Hun în secolele V-VII
Principatul Hun a existat pe partea Vestică a Caspicii între gura Volgăi şi Herga / Derbent după moartea împăratului Attila al Hunilor, până la convertirea mozaică din 740, ajunsă atunci la Poarta Derbentului ca o contrapondere la convertirea islamică (în acele timpuri, creştina Albanie Caucaziană era popular ştiută şi ca Aluania): în secolul VIII, istoricul Armean Vardapet Ghevond a scris că principala campanie militară a califatului Arabilor a fost “până în 737 contra Hunilor din tărâmul Maskut” şi a indicat că pe atunci la N de teritoriul Hun - ce îşi avea capitala la Varachan = Var-Așan” - se întindea teritoriul Khazar (Hunii şi-au retras capitala la Targhu / Tarki din Daghe-stan - Samandar 42,56 lat. N, 47,29 long. E - oraş curând ocupat de Khazari / Gasari, adică semi-nomazi Turki care în secolul precedent VII s-au ridicat dintre Huni în portul Balangar al Ţării Ghergarilor = Albaniei Caucaziene, au trecut la religia mozaică şi au avut statul Khazaria = Turkia timp de 4 secole, unii dintre ei ajungând ca Tărcani până în Crişana cârmuită în secolul IX de Vodă Menumorut (corespunzător cronicarului Anonymus, acel lider Român – nepot al mărețului Morut - cârmuia “cu inimă Bulgară” / adică era vasal Imperiului Bulgaro-Armân și își “avea stăpânul bizantin” / adică religios se afla în sfera creștină bizantină, căci cârmuia păgâni, mozaici mutați din răsăriteana Khazarie, creștini recent convertiți de misiunea călugărului Makedon Metodiu, ș.a.; e de observat şi că în secolul VIII împăraţii bizantini Iustinian II zis “Nas spintecat” / fiul lui Constantin IV “cel Nou” şi Constantin V zis “Cufuritul” / fiul lui Leon III Sirianul au avut neveste Khazare). În “Pentarhia” din 2010, Dr. Ioan Mălinaș a scris: “Dușmanul comun al bizantinilor și al khazarilor erau pe timpul acela arabii, cu atacurile și raidurile de pradă ale acelora în Caucaz, motiv pentru care ambele puteri aveau tot interesul să nu se hazardeze în conflicte armate reciproce și inutile. Împăratul Iustinian II după prima lui domnie (685-695) a fost exilat la Chersones, în Crimeea, de unde - prin anul 704 - a reușit să fugă în teritoriul khazar al peninsulei, la Curtea hanului Busir, care l-a primit cu onoruri și cu a cărui soră Florica s-a și căsătorit. Aceasta a primit numele de Theodora la botez (după numele Theodorei, soția lui Iustinian I, pe care Iustinian II îl imita). Grație Theodorei, Iustinian II a reușit să scape de complotul urzit de Busir împreună cu alt uzurpator și să fugă la Tervel, fiul hanului bulgar Asparuh. Acesta l-a și ajutat pe Iustinian II în anul 705 să-și recapete tronul (705-711). Numai că acțiunile intrigante ale lui Busir împotriva lui Iustinian II nu s-au oprit, pentru că l-a ajutat pe generalul rebel Bardanes să-l detroneze și să-i dea posibilitatea ca acela să se încoroneze sub numele de Filip (711-713). Relațiile dintre Bizanț și Khazaria s-au ameliorat în timpul domniei lui Leon Iconoclastul / Isauricul (717-741), mai ales după lupta împotriva arabilor de la Ardabil din 730, când a și încheiat o alianță cu hanul Bihar, consimțind ca fiica aceluia, pe care o chema tot Florica, să se căsătorească cu fiul său Constantin, moștenitorul tronului bizantin, viitorul Constantin Copronimul (741-775); Florica s-a botezat, primind numele de Irina. Leo - copilul ei și al lui Constantin - a fost mai bine cunoscut ca Leon Khazarul, co-împărat din 750”. După ce în secolul VIII Khazaria și-a avut capitala în portul Samandar / Terki - în fosta capitală Hună - orașul a rămas important pentru Cumani, urmașii lor direcți acolo fiind azi Kumîkii. În secolul VII, Evreii plecaţi din Imperiul Bizantin din cauza antisemitismului au putut ajunge pe malul răsăritean Mediteran în Palestina, ocupată de Arabi - repopulând inclusiv Ierusalimul, după jumătate de mileniu în care au fost absenţi acolo - şi pe malul apusean Caspic în Aluania / Albania Caucaziană, fiind bine primiţi între ospitalierii Gazari / Khazari (calculul acelora a fost ca să păstreze neutralitatea între cele 2 mari puteri ale vremurilor: creştinismul propagat de bizantini şi islamul proaspăt apărut, propagat de musulmani). Curând, Imperiul Khazar iniţiat în Ţara Ghergarilor din E Caucazian a devenit “Israelul Mare”, însă având totuși mulţi Khazari creştini și-a mutat capitala din portul Terki / Tarki spre N, în Atil / Astrahan (la gura Volgăi); la sfârşitul secolului IX, iniţiativa numirii lui “Ar-pad” / Arpad la cârmuirea Ungurilor s-a datorat Khazarilor, care însă - împreună cu Khazari ce au eşuat într-o revoltă contra hanului lor - au abandonat zona din N Pontic unde trăiau şi s-au stabilit în Panonia (numită de bizantini de aceea ca Turkia apuseană, în contrast cu Turkia răsăriteană a Khazarilor). În secolul XI, îndeosebi din cauza frământărilor avute cu Varegii, cu Pecenegii şi cu creştinii Ruşi, Turkia / Khazaria s-a dizolvat (convenţional reţinându-se anul 1048 / acelaşi cu al pierderii Dobrogei de către prima Ţară Rumână Medievală, formaţiune botezată de către academicianul A/Român Niculae Iorga ca “Vlaşca de la Dârstor”).
La începutul secolului VII încă erau Finico-Ugri la izvorul Nistrului (Carpații Nordici)
Oficial, Khazarii mozaici – vecini în N cu Finico-Ugrii - au funcționat imperial 3 secole iar pe facțiuni chiar și încă 2 secole; ultimele bastioane Khazare au fost distruse de invazia Mongolilor din 1241; în prezent, dintre Evrei mai Semiți ca Așkenazii (a căror majoritate e formată din descendenți Khazari) par Sefarzii (descendenții Evreilor biblici). Dr. Arthur Koestler 1905-1983 (Evreu al cărui tată s-a născut în 1869 la Mișcolț / Ungaria) a scris în cartea “Al 13-lea trib – Khazarii” din 1976: “Cronica bizantinului Priscus confirmă ideea apariției khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului V ca popor dominat de huni; împreună cu maghiarii și alte triburi, khazarii pot fi socotiți un vlăstar târziu al hoardei lui Atila. Prăbușirea imperiului hunilor după moartea lui Atila a lăsat un vid al puterii în Europa răsăriteană, prin care s-au perindat hoarde nomade, în frunte cu uigurii și avarii. În mai tot cursul acelei perioade khazarii păreau fericiți să se ocupe de invadarea bogatelor regiuni transcaucaziene ale Georgiei și Armeniei și au adunat unele prăzi foarte prețioase. În cea de-a doua jumătate a secolului VI au devenit forța dominantă printre triburile de la nord de Caucaz. De la acea dată înainte, o serie de triburi de acolo nu au mai fost pomenite în izvoarele istorice; ele fuseseră supuse ori absorbite de khazari. După cât se pare, rezistența cea mai dârză au opus-o puternicii bulgari. Dar la mijlocul secolului VII națiunea lor s-a împărțit în 2: unii bulgari au migrat spre apus până la Dunăre, pe teritoriul Bulgariei moderne, alții s-au deplasat spre nord până la cursul mijlociu al fluviului Volga și au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de a avea un stat suveran, khazarii au trebuit să-și mai facă ucenicia sub o altă putere efemeră, regatul turcut: era vorba de o federație de triburi, unite prin sceptrul aceluiași conducător, khaganul, titlu adoptat ulterior și de căpeteniile khazarilor; acel prim stat turk s-a dezmembrat fără a mai lăsa vreo urmă (și totuși – s-a aplicat celor care vorbeau limbi turcice, ca bulgarii sau khazarii - aceasta neîmpiedicând folosirea fără discriminare a denumirii ‘turc’ până acum pentru orice trib nomad din stepe, ca un eufemism pentru barbari sau sinonim pentru huni). Khazarii se aflaseră sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor; după eclipsa turcilor în miezul secolului VII, le-a venit lor rândul să stăpânească ‘regatul de miazănoapte’ (așa cum au ajuns să-l numească bizantinii și persanii)”.
“Ceea ce rămâne discutabil este destinul khazarilor evrei după distrugerea imperiului lor, în secolele XII-XIII. În această problemă izvoarele de informație sunt sărăcăcioase însă menționează totuși diferite așezări medievale ale khazarilor în Crimeea, Ucraina, Ungaria, Polonia și Lituania. Tabloul general care se degajă din aceste informații fragmentare este acela al unei migrații a triburilor și colectivităților khazare în aceste regiuni ale Europei răsăritene – în special Rusia și Polonia – unde, în zorile epocii moderne, se afla cea mai mare concentrație de evrei. Iată ce i-a făcut pe diverși istorici să presupună că o mare parte, dacă nu chiar cei mai mulți dintre evreii orientali – și deci aceeași cotă din evreimea mondială – s-ar putea să fie de origine khazară și nu semită. Astfel, în ediția din 1973 a lucrării ‘Encyclopedia Judaica’ articolul despre khazari este semnat de profesorul Douglas Dunlop de la Universitatea Columbia, cu o ediție separată care se ocupă de ‘evreii khazari după căderea regatului’ semnată de coordonatorii lucrării și scrisă cu intenția evidentă de a evita să zdruncine dogma ‘poporului ales’ din mințile credincioșilor: ‘karaiții (o sectă mozaică fundamentalistă), vorbitori de turcă, așezați în Crimeea, Polonia și în alte părți ale lumii, și-au afirmat legăturile cu khazarii, confirmate poate de dovezile folclorice, antropologice, precum și lingvistice. S-ar părea că există cantități considerabile de dovezi ale prezenței neîntrerupte în Europa a descendenților khazarilor’. Cât de importantă, din punct de vedere cantitativ, este această ‘prezență’ a fiilor caucazieni în corturile Șem? Unul din cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii a fost Abraham Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. Cartea sa ‘Khazaria’ a fost publicată în ebraică în 1944 la Tel Aviv, o nouă ediție apărând în 1951. În introducere, profesorul scria că realitățile impun ‘un nou mod de abordare atât a problemei relațiilor dintre evreimea khazară și celelalte colectivități evreiești, cât și a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunități evreiești din Europa orientală. Descendenții acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite și în alte țări, precum și cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale’. Aceste rânduri au fost scrise înainte de a lua lumea cunoștință pe deplin de proporțiile reale ale Holocaustului nazist, dar acest amănunt nu modifică faptul că marea majoritate a evreilor care au supraviețuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană și deci, probabil, mai ales khazară. Dacă așa stau lucrurile, ar însemna că strămoșii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz, adică locul socotit de toată lumea leagănul rasei ariane: deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai aproape cu triburile hunilor, uigurilor și maghiarilor decât cu semințiile lui Avraam, Isaac și Iacob. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de ‘antisemitism’ ar deveni fără noimă, s-ar goli de conținut, s-ar baza pe o concepție falsă împărtășită atât de călăi, cât și de victimele lor. Povestea imperiului khazar, așa cum se dezvăluie ea încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria. Profesorul Abraham Poliak credea că ‘forma idișului timpuriu s-a născut în zonele stăpânite de goți ale Crimeii khazare; în regiunile acelea condițiile de viață nu puteau să nu producă o îmbinare a elementelor germanice și ebraice cu secole înainte de întemeierea așezărilor în regatele Poloniei și Lituaniei’. Ca mărturie indirectă: venețianul Iosif Barbaro care a trăit între 1436 și 1452 la Tana (colonie comercială italiană la gura Donului) scria că servitorul său german putea conversa cu un got din Crimeea la fel de ușor cum putea un florentin să se înțeleagă cu un genovez. De fapt, gota a supraviețuit în Crimeea (și – după cât se pare – nicăieri în altă parte) cel puțin până la mijlocul secolului XVI. În momentul acela, Ghiselin de Busbecq, ambasadorul habsburgic în capitala otomană, a întâlnit oameni din Crimeea și a alcătuit o listă de cuvinte din gota vorbită de ei (trebuie să fi fost un om remarcabil, căci el a adus liliacul și lalelele din Levant în Europa); acel vocabular se apropia de elementele din germana medie găsite în idiș: goții din Crimeea și-au păstrat contactele cu alte triburi germanice care le-au influențat limba. Curentul principal al migrației evreiești nu a venit dinspre Mediterana prin Franța și Germania până în răsărit. Curentul s-a mișcat în mod constant spre apus, din Caucaz prin Ucraina în Polonia și de acolo în Europa centrală; când s-a înființat acea așezare masivă fără precedent din Polonia, pur și simplu nu erau destui evrei în Occident ca s-o fi alcătuit: în schimb, o întreagă națiune era în deplasare către noi frontiere. Firește ar fi o prostie să negăm că la comunitatea evreiască existentă în lume ar fi contribuit evrei de obârșii diferite. Cumularea dovezilor ne determină să acceptăm consensul istoricilor polonezi că în vremuri anterioare cea mai mare parte veneau din țara khazarilor și că deci contribuția khazară la alcătuirea genetică a evreilor trebuie să fie substanțială, foarte probabil dominantă”. (Nu-i de mirare ca printre urmașii străvechilor Ghergari Caucazieni să fi fost Khazari, cu regăsiri actuale chiar printre Sudicii Evrei ori chiar printre Nordicii Finici). În 2013, Dr. Ion Coja – fost profesor de Română la Universitatea București – susținea: “evenimentele din ultimul război mondial nu pot fi înțelese în lipsa lor de logică dacă nu ținem seama de conflictul clasic, dar mereu uitat sau ignorat, dintre evreii sefarzi, de rit spaniol, și evreii așkenazi sau kazari. Mereu uităm, când vorbim de un evreu, să precizăm: sefard sau kazar? Omisiune fatală! Care ne bagă în ceața cea mai deasă și nu mai înțelegem nimic din istoria evreilor! Între unii și alții, între sefarzi și așkenazi, mocnește un conflict care nu prea se lasă văzut din afară. Iar când acest conflict dă în clocot și generează victime printre evrei, evreii se pricep să întoarcă lucrurile în așa fel încât vinovați să fie mereu scoși indivizi care nu aparțin lumii evreiești, de regulă persoane din populația autohtonă. Tot mai insistent apare ideea că însuși Holocaustul a fost, în multe privințe, o afacere evreiască, adică evreii numărându-se nu numai printre victime, ci și printre inițiatorii Holocaustului! Printre cei care l-au conceput și înfăptuit! Mă limitez la un singur detaliu edificator: listele cu evreii care mergeau în lagărele de exterminare au fost alcătuite de liderii comunității evreiești! Ei au făcut selecția!… Căci în nici o localitate nu au fost trimiși la moarte toți evreii, ci numai unii… Care?” Dr. Iosif Constantin Drăgan – născut în Lugoj / Banat, fost legionar Român, adică membru al “Legiunii Arhanghelului Mihail” = “Garda de Fier” – scria în secolul XX: “Practicată în templele ‘comunităților’, religia mozaică înfățișează o permanentă comemorare și exaltare a istoriei unui popor alcătuit din 12 triburi, care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în Imperiul Hitit, apoi au ajuns în Egipt, unde s-au înmulțit mult; de acolo au emigrat în Palestina (țară care și-a căpătat numele după tribul trac al Phalestinilor coborâți din Haemus), unde s-au organizat în 2 regate: al lui Iuda și al lui Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii care își câștigaseră o conștiință națională datorită ‘egipteanului’ Moise, crescut ca un vlăstar princiar în palatul faraonilor, s-au întins în tot imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim. Cu aceasta a început diaspora, care durează și astăzi, deși – cum era just să existe – a fost întemeiat în zilele noastre statul Israel. Puțini mai sunt Evreii semiți răspândiți în lume, cum ar fi Sefardiții, mai ales în Mediterana. Diferite alte etnii au adoptat religia mozaică; noi neamuri apar azi în istoria ‘poporului evreu’: turcomanii din Khazaria, Falascia din Etiopia, o parte a populației negre din America convertită la mozaism, etc. Statisticile arată că astăzi majoritatea preponderentă a milioanelor de ‘evrei’ din lume sunt cei de origine khazară, cu un aspect fizic diferit, numiți Așkenazi. Alungați de alți năvălitori, ei au împânzit Europa și America, unde au o bună situație economică și o mare influență politică. Această situație se datorește organizării extraordinar de eficiente a comunităților mozaice din lume, legate într-o federație mondială. Așadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admirația, un model de realizare a unor valori naționale, originale sau de împrumut, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia sau statul. În genere, religia nu schimbă etnia. Dominația politică îndelungată poate să ducă la formarea de noi etnii. O religie adoptată în mod voluntar, deci nu impusă prin forță, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt națiunile europene care au adoptat religia creștină, dar au rămas ceea ce sunt și chiar s-au războit între ele. În zilele noastre asistăm la un război islamic”.