 |
| Caria = Ţara Gherghiţilor, cu Sanctuarul Gherga central |
Carianii erau uniţi prin religia lor şi credeau în bătrânul din Masivul Latmos / “Lat-mos” - Zeitate a furtunilor - cu centre de cult foarte vechi în regiune (la poalele căruia s-a dezvoltat Miletul / “Mi-Letos”, metropolă portuară mai mare ca oraș / cetate decât capitala din Munții Cariei), stimau păzitoarea intersecţiilor Hecate / asimilată ca Atena ori Artemis şi pe prolificul Endymion / “Endy-mion”, considerat de către vechii Greci, după cum a scris Gherghinul Hesiod în fragmentul 8 din “Catalogul” său, drept nepot al lui Zeus; e de ştiut că acolo cei care o venerau pe “cea de nenumit” - fiindcă era tripla Zeiţă ca stăpâna Cerului, Pământului şi Infernului, protectoarea ciclului viaţă-moarte-viaţă, cu aspectul ei întunecat ca al Medusei, semănând cu Gârgadi / Durga din India, având la răscruci stâlpi cu efigia ei - puneau şi pilaştri sculptaţi falic, amplasaţi la răspântii, ce erau denumiţi “herme” (de la Hermes - fiul lui Zeus - strămoş Gherga). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Hermes a fost unul dintre simbolurile inteligenţei îndemânatice şi iscusite; el patrona comerţul. Atributul său - sandalele înaripate - semnifica forţa de elevaţie şi capacitatea de deplasare rapidă; dar acea forţă se limita la un nivel oarecum utilitar şi uşor coruptibil. Hermes mai însemna şi intelectul pervertit: el era protectorul hoţilor, formă de perversiune intelectuală ce funcţiona în toate tipurile de escrocherie, de vicleşug şi de şiretenie. Zeu al călătoriilor, el era cinstit mai ales la răspântii, unde i se înălţau statui menite să alunge stafiile şi să-i apere pe drumeţi de întâlniri funeste. Drumurile erau jalonate cu pietre ‘hermai’ consacrate lui. Crainic prin excelenţă, numit uneori cu un cuvânt care a dat ulterior termenul ‘Evanghelie’ - aducătorul veştii bune - Hermes simboliza legăturile dintre Cer şi Pământ, mijlocirea. Hermes asigura călătoria, inclusiv trecerea între lumile infernală, pământească, cerească. Simbolistica lui Hermes era conectată cu cea a zeului egiptean Thot, vicar al zeului suprem Ra; Thot era crainic, iluminator, judecător lăuntric / conştiinţă, călăuză, mijlocitor. El întruchipa înţelepciunea şi calea spre veşnicie revelate oamenilor. El era cuvântul care pătrundea până în străfundurile conştiinţelor, potrivit cu gradul de deschidere al fiecăruia. Hermes a fost în consecinţă zeul cvadruplu / tetramorf, al celor 4 vânturi ale cerului şi al celor 4 chipuri. Acele atribute prezentau un sens dublu: ele întruchipau, în mod obiectiv, totalitatea cunoştinţelor venite din cele 4 zări şi de la toate nivelurile existenţei (ca o agenţie mondială de ştiri); în mod subiectiv, Hermes reprezenta şi nenumăratele moduri de receptare a mesajului său, nenumăratele feţe şi interpretări pe care le căpăta cuvântul său în mintea oamenilor, convinşi cu toţii că l-au înţeles corect. El a fost totodată şi zeul ermetismului şi al hermeneuticii, al misterului şi al artei de a-l dezlega”. Hermes în Sanctuarul Gherga - marele aşezământ religios din Caria - avea dedicate o mulţime de socluri pătrate din piatră, pe care erau ridicate Coloane Albe (simbolic marcând hotarul dintre Lumea “Asta” şi Lumea “Cealaltă”), lângă ele având loc tipicele ceremonii ale Cultului Eroilor, de amintire a celor decedaţi, prin spălarea păcatelor lor, de unde s-a întărit în Vechea Lume ideea de a vorbi morţii numai de bine. Zeiţa Hekate patrona apariţia fantomelor / duhurilor şi pe ea o invocau Magicienii / Magii, fiind conjurată prin incantaţii: puterile ei erau de temut mai ales noaptea, la lumina lunii (cu care se şi identifica); mereu purta în mână o torţă şi era însoţită de lupoaice, căţele, etc. Nocturna Zeiţă Hecate era legată de Cultul Fertilităţii: ocrotea încolţirile şi naşterile, ca şi navigaţia Marină, dăruind prosperitate, elocinţă, izbândă, recolte şi pescuiri îmbelşugate, călăuzind drumul spre purificări (era cinstită la răspântii / răscruci).
Anatolianul Strabon XIV 2:15 a scris că în Λαγίνα / Lagina din Karia - oraş apropiat de marele Sanctuar Gherga, locuit în timpul său de Makedoni / aşa după cum a notat - era cel mai faimos Templu al Zeiţei Hekate, cu Mare Adunare anuală (tot el a consemnat că în Insula SamoTracia, Kureţii - consideraţi aceiaşi cu Koribanţii, după cum a scris în “Geografia” X 3:20 - erau preoţii ei); Cariana Lagina - în pronunţie Laghina - se afla între Sanctuarul Gherga şi Marea Lagună a Cariei (azi Lacul Bafa): Marea Lagună era dominată de lanţul Muntos “Lat-mos“ = al lui Lat din vechime (ai cărui Munţi în E - conform geografului Anatolian Strabon XIV 1:8 - se numeau Grium). Oraşul Carian Lagina a fost cel mai mare centru de cult al Zeiţei Hekate (mama Zeiţei Kirke / Circe), venerată ca patroana marinarilor, păstorilor şi Magicienelor / Magelor; în Vechea Lume se cunoştea că ei îi era asociat “corul broaştelor”: în Caria / Ţara Gherghiţilor, ea a fost divinitatea Marii Lagune (oraşul Lagina unde era slăvită având şi denumirea semnificativă, de Lagună). Zeiţa Hekate - a cărei fată, Zeiţa Kirke / Circe, i-a perpetuat calităţile - a fost divinitatea din Munţii Cariei numiţi “Lat-mos” / adică Lat din vechime, ea fiind venerată de păstorii de pe plaiurile unde îşi avea oraşul (“Lat” era de la “Lac” - Laguna prezentându-se ca un stadiu intermediar în procesul natural de colmatare ce a avut loc acolo, de la golf al Mării Egee la Lac în Munţii Latmos - iar “mos” = “străvechea”; într-o triplă ipostază, străvechea patroană a Magicienilor / Magilor din Lagina totodată era cea a păstorilor de pe înălţimile Latmos şi a marinarilor din Lagună): înaintea transformării golfului în Lac, între “Lag-ună” şi “Lat-mos” s-a evidenţiat clasica translaţie “G”/“T” din Bazinul Mediteran (alte similitudini apărând între Lag - de la Lagună - şi Lac ori între denumirea străveche / adică “moș” Lat şi Latona / Leto = Marea Mamă, onomastica respectivă ajungând în legături cu metropola “Mi-Letos” / Milet dintre Marea Lagună şi Marea Egee / la gura Meandrului, în faţa portului său având Insula Lade, ulterior conexiunile extinzându-se la Lydia din vecinătatea Nordică a Cariei dar şi apoi la Latini, ş.a.m.d., căci în mileniul I î.C. în centrul coastei Vestice a Peninsulei Apenine, ştiut ca “leagănul” Latin prin regiunea Latium / azi Lazio, s-au transmis valori din centrul coastei Vestice a Peninsulei Anatolice, inclusiv elemente din vechile Graiuri proto-Latine ale Luwianilor / Levantini, adică orientali veniți dinspre Țara Ghergarilor / Albania Caucaziană şi ale Hitiţilor).
În 1934, lingvistul American Edgar Sturtevant a arătat într-o inscripție Hitită “evitarea de către cler a dialogurilor cu Lulahii și negustorii străini”, Dr. Vitaly Șevoroșkin sugerând că “Lelegi” era denumirea Greacă pentru “Lulahi” (denumirea în Luwiană / Luviană); poetul Anatolian Homer a scris în “Iliada” 10:429 că printre aliații Troiei erau și Lelegii conduși din Pedasus (iar - așa cum a consemnat istoricul Antic Herodot 5:121 - în Caria la Pedasus, după Sfatul Țării ținut în Sanctuarul Gherga, autohtonii au câștigat o bătălie de noapte contra Perșilor, în 496 î.C.): în Anatolia, foștii Lulahi / Lelegi - sau Luwiani / Luviani - s-au răspândit mai ales în Țara Gherghiților Karia / Caria, căreia îi ziceau Kark, ei fiind inclusiv în jur, anume în Lykia și Lydia (dar și în multe alte părți), limbile Cariană și Lelegă fiind “surori”, ambele având aceeași limbă maternă. În 2012, Joost Blasweiler de la Universitatea din Leiden 52,09 lat. N, 4,29 long. E / Olanda a consemnat despre Epoca Bronzului că “în V Anatolic, Graiurile proto-Lydian vorbit de Troiani și proto-Carian vorbit de ceilalți nu proveneau din Luwiană; strămoșii vorbitorilor existau deja acolo și nu există nici o indicație că ar fi venit de undeva: elitele Luwiane cârmuind Regatul Arzawa erau probabil de origini Cariane, așa cum au studiat în 2002 Diether Schuerr din Germania ori în 2008 Ilya Yakubovich din Rusia”.
În 2017, Dr. Fred Woudhuizen de la “Societatea Olandeză de Arheologie și Istorie” a analizat “Originea scrierii hieroglifice Luwiane” și a scris: “După ce am studiat cele mai vechi peceți / sigilii Luwiane - în număr de 18 - rezultă că leagănul a fost în SV Anatoliei iar cert la Beycesultan, zis pe atunci Mira (din Bazinul Meandrului superior) în jurul anului 2000 î.C. / la mijlocul Epocii Bronzului s-a confirmat cel mai vechi artefact al scrierii hieroglifice Luwiane; așa ceva s-a datorat întâietății Luwiane față de organizarea Hitită. În Epoca Bronzului, dinaștii regali Tarku din Caria - prin Insulele Creta și Cipru - țineau legăturile cu țărmul Est Mediteran (pecețile / sigiliile lor - cu prefixul Tarku - găsite pe ruta comercială respectivă le confirmă); către sfârșitul Epocii Bronzului - înaintea Războiului Troian - au fost mai multe cununii regale între familiile cârmuitorilor Vest Anatolieni și ale Hitiților (de pildă, în Latmos - lângă Milet / Caria - a rămas inscripționarea în piatră a numelui unui mare prinț Hitit). Iar pe altă parte, Regatul Karkamiș - de pe Eufrat - a devenit tot mai important pentru dinaștii regali Hitiți”.
Gargon / Tarchon era Zeul Furtunii zis Tarhund în Luwiană, Teșub în Huriană, etc. (a fost preluat și Hitit / Khet): E-Truscii emigrați din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină după Războiul Troian au avut și Dinastia Tarquină / Garghină a cârmuitorilor lor acolo (denumită astfel după puternicul Zeu Gargon / Tarchon); Dr. Annick Payne - arheoloagă Elvețiană - în 2014 a tradus “Tarhunzas” din scrierea Luwiană (prescurtat Hattic ca “Taru”, literalmente era “Tare”, cu înțeles Românesc evident, Nordicii Europei respectându-l Medieval pe ciocănarul Thor, fiul Zeului Odin, având aceleași atribute divine). Marele Sanctuar Gherga (aflat la răsărit de Lagina) era inima religioasă a Cariei = Ţara Gherghiţilor, acolo respectându-se - prin spălarea păcatelor - Cultul Eroilor; poziţia aşezământului religios Gherga era pe drumul S-N dintre oraşele Hilarima şi Alabanda, având în E / răsărit Sanctuarul Zeiţei Afrodita în Afrodisia 37,42 lat. N, 28,43 long. E şi în V / apus Sanctuarul Zeiţei Hekate, în Lagina 37,23 lat. N, 28,02 long. E: ambele Zeiţe, Afrodita (Venus la Romani) şi Hekate (Trivia la Romani), erau Cariane = Gherghite, între principalele lor centre de cult aflându-se Sanctuarul Gherga, lung de circa 1,5 km, cel mai mare aşezământ religios din Caria / Ţara Gherghiţilor. Se poate observa că Zeița Hecate era reprezentată și ca divinitățile hinduse, cu multe fețe și mâini. Statuia Libertăţii din New York - cadoul din secolul XIX al Franţei către Statele Unite ale Americii - redă (inclusiv prin torţa purtată) reprezentarea în Epoca Modernă a Zeiţei Hekate din Ţara Gherghiţilor / Caria = patroana intersecţiilor.
 |
| Migrări în mileniul III î.C. |
 |
| Luwianii – Lulahii / Lelegii – s-au separat de Ponticii Palai (centrați în Blaene / Kargî) |
 |
| Distribuția sigiliilor Luwiane (începând din Kark / Caria) |
Corespunzător mitologiei Greceşti, încă un Gherghit divin a fost venerat în Caria: conform lui Apollodorus 1:56, frumosul EndyMion - strănepot al supravieţuitorilor Potopului - a fost născut de Aioliana Kalyke (partea Sudică a Troadei s-a numit Aeolia / Eolia); istoricul Pliniu “cel Bătrân” 2:4 a scris că Endy-mion era păstor Carian, primul astronom care a observat mişcările Lunii (el de fapt a fost Men = Zeul Lunii, alintat în Graiul Eoliei ca “Endy-Mion”). Indiferent de locul apariţiei sale pe lume, căci regiunea Lydia era cândva populată de Meoni, EndyMion = “Meonul End” în Ţara Gherghiţilor / Caria a fost iubit de Selena / “Se-Lena” - Zeiţa / Sfânta Lunii, care i-a născut multe fiice - şi a adormit pentru eternitate într-o grotă din Munţii Latmos / “Lat-mos” (geograful Antic Ptolemeu a notat în Caria existenţa Muntelui Albaco iar Salbakos / “S-Albako” era Muntele Bătrânei, acum Baba Dagh): păstorul Endymion în Caria - locul iubirii sale şi totodată locul unde a căzut în somnul de veci - a rămas ştiut ca Zeu Lunar, partenerul Se-Lenei / Zeiţei Lunii şi păstrător al morţii (ca dar divin al lui).
 |
Iubitul Selenei, fiul lui Kalyke
|
Este de remarcat că funcţionalitatea în Caria a Sanctuarului Gherga - iniţial din lemn iar apoi de piatră timp de un mileniu, al funcționării în Epoca Fierului şi în Antichitate - a fost chiar de comemorare: unic în Anatolia (prin asemenea stil); nu e de mirare că mausoleul a apărut pentru întâia dată în lume - conceptual, arhitectural, etc. - tocmai în Caria, inspirat din Gherganul Cult al Strămoşilor / Eroilor (Dinastia lui Mausol provenea chiar de lângă Sanctuarul Gherga). “Scoliastul” lui Apolloniu din Rodos 3:533 a consemnat că atât Anatolianul poet Hesiod, cât şi poeta Sappho din Insula Lesbos povesteau despre întâlnirile Selenei - numită Mene = Μηνη de Anatolianul “Imn Homeric” 32, de Anatolianul poet Aratos în secolul III î.C. dar și de mult ulteriorul poet Nonnus de lângă orașul Ghirga din Egipt în “Dionysiaca”, ș.a. - cu divinul Men / “Endy-Mion” în grota Cariană din Munţii Latmos (el a vizitat Paradisul şi Infernul - având un nimb / o aură vizibilă ca un nor în jur - Selena iubindu-l foarte mult); “Lat-mos”, adică “moşul Lat” - respectiv Lat din mare vechime - era bărbatul Nordicei Leto, având ca simbol lupoaica (ea fiind considerată şi Lili / Lilith de vechii Evrei - Gello / Karkhous = prima muiere a lui Adam - sau Lamia, fiica Zeului Poseidon ori Demeter / Zeiţa Recoltei de vechii Grecii iar el în N Indiei fiind numit Hari, de vechii Greci ca Zeus, etc.): conexiunile din Anatolia apuseană pe direcţia N-S / între Troia şi Caria s-au regăsit apoi Balcanic tot pe direcţia N-S / între Tesalia şi Peloponez (în regiunea Elis au început vechile Olimpiade, în mileniul I î.C). În “Biblioteca istorică” 1:12, Anticul Diodor din Sicilia a scris: “Elenii Gliei îi zic Demeter schimbând puțin, în scurgerea vremii, rostirea cuvântului; căci la început i se spunea Ge Meter, așa cum a arătat-o Orfeu” (în fragmentul 302).
În apusul Anatoliei se ştia că pe de o parte, Zeus a apărut în Vârful Gargaros al Masivului Ida - la poalele căruia a fost Troia - şi a avut-o ca primă soţie pe Leto (care i-a născut în Caria perechea de gemeni Gherghiţi Artemis şi Apollo) iar apoi Zeus a dispărut în S, într-o peşteră; pe de altă parte, în Munţii Latmos / “Lat-mos” ai Cariei - numiţi astfel după vechiul / “moşul” Lat, bărbatul Zeiţei Leto, al căror nume era legat de “lotus” - acela a dispărut într-o peşteră acolo (şi somnul etern al lui Endymion în Munţii Latmos ai Cariei fiind sugestiv): Titana Leto - fiica fraţilor Koios şi Phoebe, adică “Pura” / copiii Cerului şi Gaiei - a fost Zeiţa maternităţii şi modestiei (de la ea provenind inclusiv denumirile Latinilor, Letonilor, ş.a.), Luna în vechime fiind a Marii Mame, emblematic asociată fiicei sale Artemida / Arte-mis. În vechime, Tradiția a reținut că Leto ar fi apărut pentru întâia dată la pre-Greci în Insula Kos (din faţa oraşului Halicarnos al Cariei). Istoricul Olandez Jona Lendering a consemnat: “În cuneiformele Hitite dintre 1800 î.C. și 1200 î.C., Țara Carianilor a fost scrisă ‘Karkissa’. Ceea i-a unit pe Cariani a fost religia lor. Divinitatea lor supremă era un ‘Zeus Carian’ (după cum l-a notat Herodot), mai războinic decât ulteriorul Zeus Grec. Endymion dormind pentru eternitate a fost o poveste pe care vechii Greci au știut-o despre Cronos, tatăl lui Zeus”. În Balcani se cunoştea că Endymion / “Endu-Mion” a domnit (cu ajutorul coloniştilor Aioli sosiţi din Nordica Tesalie) peste regiunea Elis din Peloponez, el fiind foarte iubit de Selena, care i-a făcut 50 de fete - numărul lunilor lunare dintre 2 Olimpiade, locul de desfăşurare al Jocurilor Olimpice fiind stabilite acolo - fiii lor întrecându-se în competiţiile de la Olimpia, câştigătorul urmând să cârmuiască acea regiune. Iată aşadar că mitica reunire a Cerului şi Pământului din numele Gher-Ga n-a fost foarte abstractă, ci s-a exemplificat tocmai în Caria = Ţara Gherghiţilor, prin dragostea acolo dintre Luna de pe Cer şi păstorul din S Troiei; alt fel de iubire cosmică a fost şi între personajul ceresc întruchipat de pildă prin Zeul Solar şi Mama Pământului (ca de pildă, în Insula Rodos - mult timp aflată sub influenţa Cariană - unde Helios / Zeul Soarelui a fost tatăl Gherghinilor / Telkinilor dar şi al lui “Kerka-fos”, respectiv al lui “Phaet-On” = Făt-Frumos): faptul că partenerii - masculin şi muieresc - erau din partea câte unei entităţi cosmice a fost suficient în geneză, progeniturile numindu-se Gherga în ambele situaţii (cazuri deosebite din Vechea Lume fiind în vechiul Egipt şi vechea EurAsie). În V Anatoliei, pe Muntele Gebirge / azi Spil, fost Sipylos 38,34 lat. N, 27,27 long. E - din N Izmir, la poalele căruia curge Hermos / Gediz - dinaintea căderii Troadei / Troiei a fost uriaş sculptată de către prinţul Broteas (fiul regelui Tantal din Bazinul Meandrului) Marea Mamă:
 |
Mama Cariană
|
Numele Râului era Gediz după Marea Mamă Kotys şi Hermos / Hermus după partenerul ei, Zeul Hermes; Sf. Isidor în “Etimologii” 14:3 a scris că Râul Hermus constituia granița dintre Caria și Frigia (în care a plasat și Troia): în Epoca Bronzului, Bazinul Hermos / Gediz se găsea între Cariani de Troiani, apoi Carianii s-au regăsit consistent la S de meandrele mândrului Râu Meandru (după cum a explicat William Smith în “Dicționarul” din 1854, Bazinul Râului Meandru Mare” era delimitat la N de Munții Messogis, considerați în Vechea Lume ca Munți Cariani). De acolo - din zona Manisa / Bazinul Gediz - au fost Carianii Sipylos şi Mopsos, care la sfârșitul Epocii Pietrei și începutul Epocii Bronzului, adică la începutul mileniului III î.C., au ucis-o pe Murina, marea împărăteasă a Amazoanelor (îngropată de Gheugru / Teucru - bărbatul ei Ghergar - în Troada / Troia).
Munţii dintre Latmos şi Alabanda din Caria superioară / “de sus”, în apropierea Sanctuarului Gherga, se chemau Grion iar drumul dintre Mylasa / Milasa 37,19 lat. N, 27,47 long. E, capitala Cariei și Sanctuarul Gherga, prin Alabanda 37,35 lat. N, 27,59 long. E - conform şi lui Strabon - era “Calea Sacră”. Pentru ştiinţa duşmanilor, în mare vechime drumurile Anatoliei erau marcate şi cu craniile acelora:
Se poate observa că termenul proto Kurgan / Indo-European “kerh” pentru “corn” a dus la vechile cuvinte Grecești κρᾱνίον “kranion” pentru “craniu”, respectiv κᾰ́ρᾱ “kara” pentru “cap”: după Războiul Troian, în Kapa-Dokia, Karia și în multe alte părți ale Anatoliei a apărut și s-a vorbit Greaca (probabil regiunea isteților Kari / Cariani fiind considerată “fruncea” = capul Asiei “Mici”, astfel și regiunea Kapa-Dokiei / CapaDociei putând fi “Capul Daciei” sau “Poarta Daciei”, căci în Anatolia “Kapî” = “Poartă”, etc). Limba Cariană a rămas nedescifrată, considerată Barbară de către vechii Eleni (cu toate că până în mileniul I î.C. - înaintea Elenilor - a avut scriere în alfabet propriu, de inspiraţie zisă Feniciană / “sursa” principală a alfabetului Grec); e de considerat - la fel ca sorgintea cifrelor zise Arabe, care erau de fapt Indiene - despre alfabetul Grec ca fiind de fapt transcris concret după cel Pelasg. Accentul aspru al indigenilor din regiune este activ şi în prezent. Localnicii ulteriori primilor, apăruţi la sfârşitul mileniului III î.C. (vorbitorii limbii Luviane înrudită cu Hitita, dispărută la sfârşitul secolului VII î.C., ultima oară utilizată în Karka-miş / Gherga-miş) cât şi Greaca veche au tradus numele regiunii literalmente ca “Țara piscurilor”; e de ştiut că limba Luviană s-a înrudit cu cele vorbite de Troiani, Traci, Tireniani / Etrusci, vechii Greci, ș.a. (Luvienii / Luviţii s-au instalat în Anatolia înaintea Hitiţilor: ei au controlat şi Arhipelagul Cicladelor, înaintea vreunei influenţe acolo a Insularilor din Creta). În 2015, cercetătorii Americani David Anthony și Don Ringe au schițat prima diversificare Kurgană / Indo-Europeană Anatoliană (Karianii / Carianii fiind cu gri mai deschis):
Simbolul Carian - vizibil în imaginea următoare, din muzeul fostei capitale Milasa a Regatului Cariei - a fost toporul cu tăiş dublu / halebarda (acelaşi ce era utilizat şi de Amazoane, partenerele Gargarilor); securea dublă unea principiile complementare masculin şi feminin, fiind şi simbolul fulgerului, emblema Zeului Furtunii:
Geograful Anatolian Strabon a precizat despre Caria că se afla la capătul apusean al Munţilor Taurus (lanţ ce era denumit astfel din răsăritul Cariei / Kariei până în Gherghi-stan / Hindu Kuş). Regatul Carian (clasic delimitat de Râurile Meandru în N, Dalman în E şi litoralul Mării Egee în rest) se învecina cu: Lidia în N, Frigia în NE şi Licia în SE. Limita Cariei cu Lidia era Râul Meandru (“L-Idianii” / Lidianii însemnând “Oamenii liberi” erau oamenii Idei, adică ai Marii Mame Ida / iar I-Da = I-Ga); în unele perioade, Caria s-a întins și peste mândrul Râu Meandru, înspre N (din cauza deselor schimbări de curs ale emblematicei ape curgătoare, Carianii au ajuns să trăiască în ambele părți ale Văii sale). Caria avea la graniţa cu Frigia Vama Ghereli / Carura 37,47 lat. N, 29,05 long. E, cu hanuri şi ape termale (Bazinul Meandrului era scuturat des de cutremure şi avea solul imflamabil, plin de saline). Frontiera Cariei cu Milias = Licia / Likia în timp s-a mutat din Anatoliana Vale Indus în Anatoliana Vale Gargy, între ele - pe malul Mării Mediterane - fiind şi acum localitatea Kargî 36,42 lat. N, 29,03 long. E (Râul Indus existând - desigur la scară mult mai redusă decât Fluviul cu acel nume din N Indiei - ca un împrumut onomastic de la migraţii Garga în Anatolia din Bazinul Ghaggar, apărând astfel o dublă similaritate Indiană, prin Indus şi Gargy, în răsăritul Cariei):
 |
| Bazinul Gargy |
În 2016, academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a studiat situația și a scris: “Onomastica ‘Indus’ dintre Caria și Lycia era înrudită cu vechiul cuvânt Indian ‘sindhuh’ pentru ‘râu’.” O idee - exprimată de cercetătorul Român Liviu Iancu în revista “Historia”, pentru care a studiat “Carienii. Temuții mercenari ai Mediteranei Orientale” - a fost și că faimosul Carian Scylax, care în secolul VI î.C. a navigat pentru Perși pe Fluviul Ind, să fi botezat așa Râul ce a format odată granița Cariei cu Licia; Caria - regiunea din SV Anatoliei - se învecina cu Milias / Licia în E și cu Meonia / Lidia în N. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 1:171 a prezentat legenda Cariană după care cei apropiaţi cetăţenilor săi erau Lydianii şi Misianii, deoarece cândva înaintaşii lor Car, Lydus şi Mysus au fost fraţi, accesul la Sanctuarul din Milasa, prima capitală Cariană, fiind permis doar celor 3 neamuri (Pelasgul tată al primului Carian a avut rolul civilizator de introducere a focului inclusiv în Balcani iar primul Lydian a fost menţionat ulterior şi de Dionisie - din acelaşi port Halicarnas ca Herodot - drept strănepotul Asiaticului Manes / fiului Gaiei, inițial Meonii, conform istoricului Herodot 7:74, fiind vecinii de la N de Râul Meandru ai Carilor, deveniți Lydiani, denumirea Lade având-o Insula de la gura Meandrului, populată de Cari / Cariani, notată Late de savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:135; Lud a fost menţionat şi de Vechiul Testament / Isaia 66:19, lângă Iavan - adică strămoşul Grecilor, vărul lui Canaan şi Cuş - ai cărui fii au cârmuit, conform “primei cărţi a cronicilor” 1:5, Taurusul / Tarsul, Ciprul, Rodosul şi Creta, denumirile corespunzând principalelor bogăţii din acele părţi: tauri, chiparoşi / cupru, rodii şi cretă). Așadar, la N de stăpânirea Cariană - adică la N de meandrele Meandrului erau Meonii - o denumire reflectând firesc “Oamenii” - iar mai la N de ei (deveniți Lizi / Lydieni) au fost Mysii, reflectând firesc “Moșii”, respectiv cei din mare vechime. Mysus s-a aşezat pe locul unde apoi s-a ridicat oraşul Pergam 39,08 lat. N, 27,11 long. E; conform Anatolianului Pausania 1:11 - din zona Sanctuarului Gherga al Cariei - Pergamul după Războiul Troian şi-a schimbat denumirea din Teuthrania în cea curentă de la fratele lui Molos (care s-a mutat cu Epiroţii conduşi de el în Anatolia): Misia din Anatolia - populată de Misiani - era în rezonanță cu Media / Ghergania din răsărit (populată de Mezi) și cu ulterioara Moesia din apus / Balcani.
 |
| Răspândirea Pelasgilor |
Fratele cel mai mare dintre cei 3, Car - eponimul Cariei - a trăit în zona Sanctuarului Gherga, fiul său întemeind în apropiere oraşul Alabanda (faţă de care era orientată Poarta Sanctuarului Gherga, pe drumul de acces din acea localitate la Templul Gherga). Dr. Alexander Herda de la Universitatea Humboldt din Berlin / Germania a scris în 2013: “Sursele din Epoca Bronzului în mod repetat au menţionat Ţara Karkisa / Karkiya (Egiptean Krs / Grs, Aramaic Krky, Akkadian Karsa, Elamit Kur-ka, Persan Karka, Babilonian Karsăja, Grec Kares), toate acele desemnări străine referindu-se la autonumirea Carianilor drept Kark / Kars. Poate reprezenta numele eroului eponim Kar - în locul numit Gherga Kome - şi poate fi etnonim Gherghit. Ţara Karkisa / Karkiya era Karia / Caria. Cultura Cariană - ca şi cea Lyciană - s-a dezvoltat împreună cu Cultura Luwiană a Epocii Bronzului în munţii relativi protejaţi din SV Anatoliei / Asiei Mici, în sprijin fiind tradiţia clară a locurilor şi numelor râurilor, atât în Caria, cât şi în Lycia”. (Este de făcut diferenţa între “eponim”, adică acela care dădea numele unei regiuni şi “etnonim”, adică acela care dădea numele unei populaţii ori între “exonim” ca denumirea dată de altcineva și “endonim” ca auto-denumire). În 2013, același Dr. Alexander Herda a mai susținut: “În perioada arhaică, indigenii trăind în teritoriul Milesian - ca Lelegii și Carianii - se pare că au fost Gherghiții (conform fragmentului 50 al lui Heraclides Ponticus, Enciclopediei Suidas, etc). După cum a interpretat profesorul Winfried Held în 2008, la răsărit de Khalketor și Milasa, Sanctuarul rural Gerga-kome în Bazinul Marsyas / Cine - de care era aproape orașul Alabanda - găzduia o simbioză a Cultului Marii Mame Cybela și a Cultului Carian (local, specific Văii Marsyas), la apogeu în secolul II, corespunzător unora dintre zecile de inscripții / dintre care una fiind Latină; Sanctuarul îmi pare foarte vechi: formele cursive ale literelor ‘alfa’, ‘omega’ și ‘sigma’ cu liniile orizontale rupte erau tipice secolului IV î.C. în Asia Mică (de exemplu în Templul din Priene al Zeiței Atena ori în Templul din Didyma al Zeului Apollo). Într-un caz, o inscripție a fost reutilizată ca material de construcție în Sanctuarul Gherga și nu a rămas vizibilă la prima vedere, astfel încât apariția sa într-un context din secolul II nu se explică ușor. Toate exemplele din jurul Sanctuarului Gherga despre renașterea Cultului Carian (în Labraunda, Lagina, etc.) priveau renovarea vechilor locașuri, nu construcția unora noi. Cât privește inscripția Latină, trebuie considerat că Romanii au intrat în Caria dinspre Rodos în secolul II î.C.; de altfel, e de considerat și că scrisul Carian a fost înlocuit de cel Grec la începutul secolului III î.C. (ultima inscripție Cariană a fost lista preoților din Hilarima, datată în 263 î.C)”. Dr. Feray Koca a scris: “Civilizația Cariană s-a dezvoltat din comerțul marin, de la sfârșitul mileniului II î.C.; principalele rute de negoț erau pe mare, pe coaste fiind porturile necesare iar în interiorul cu păduri bogate s-au întărit așezările furnizoare de cherestea pentru construcțiile navelor. Primele planificări urbane din lumea Greacă au apărut în Caria, în principalele aglomerări umane: Milasa, Gherga, Labranda, Lagina, etc.; direcțiile urmărite erau în rețele cu străzi perpendiculare reciproc, intenționat orientate astfel, față de soare și de vânt”. Kar / Car - după cum a scris Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 7:82 - a fost inventatorul “auspiciilor” (adică al prevestirilor după zborul păsărilor, după cântecul păsărilor sau după măruntaiele păsărilor); atestările şi din Kardu-niaş / Babilonia denotă faima avută de auspicii acolo în Epoca Bronzului, cu denumirea de “haruspicii” (din rădăcina proto Indo-Europeană “gher”, sufixul denumirii fiind cel al observării). Auspiciile începeau prin vegherea diurnă a cerului, pentru a vedea modul de zbor al păsărilor - dacă era cel obişnuit ori schimbat - în funcţie de aşa ceva profeţindu-se; mult ulterior - în Antichitate - Romanii au apreciat foarte mult auspiciile şi au instaurat preoţii “auguri” - cu reguli bine fixate - pentru a ghici voinţele Zeilor prin interpretările semnelor văzute la păsări (considerate mesagere divine). Este de știut că la circa 10 km NV de capitala Milasa a Cariei a existat așezarea întărită Ciclopic Khalket / Chalketor, cu timpul ajunsă localitatea “Kyro-mos” / “Euro-mos” 37,22 lat. N, 27,40 long. E (oraș intrat în declin datorită dezvoltării în apropiere a capitalei Cariei Milasa). Prima capitală a Cariei - Milasa - se află la poalele Muntelui piramidal Sodra / “Sod-Ra”:
Imperiul Hitit a pomenit denumirea Caria prima oară la sfârşitul secolului XIX î.C., prin cuneiforme. În mileniul II î.C., Hitiţii - care au administrat aproape integral mănosul Bazin al Meandrului timp de câteva secole (Gargarii / Gherghiţii din apusul Anatoliei atunci regăsindu-se mai ales la S, în Caria şi la N, în Troada / Troia) - notau Regatul Cariei drept Karkiya / Karkisa (la începutul secolului XIV î.C., Regatul Carian a ajutat Confederaţia Assuwa - adică a Asilor Asiatici - împotriva lui Tudhaliya I: Hitiţii numeau Troia / Troada ca Taruişa / Troisa, care a fost forma iniţială a termenului Assuwa / Asia, însemnând apusul Anatoliei, un loc dominat de Aşi / Asi, nobili Anatolieni / Asiatici); în 1332 î.C., împăratul Hitit Arnuwandas II a rugat Regatul Karkiya să ofere azil detronatului Manapa-Tarhunda, Karkiyanii - câteodată numiţi pe scurt Khari / Cari - sprijinindu-l pe acela în redobândirea demnităţii (e de remarcat că Fenicienii notau Carianii cu KRK, prezenţa Carianilor fiind regăsită ulterior până şi în Persepolis 29,56 lat. N, 52,53 long. E / Iran, capitala Imperiului Persan). Ştiută ca Garga / Karka sau Karkia / Karkija de Hitiţi - scrisă şi Ka-ra-ki-sa, Karkissa, etc. - regiunea a fost denumită Karia / Caria în Greacă; cei din Babilon o numeau Karsa iar Perşii îi ziceau Kurka.
În opera “Iliada” a poetului Anatolian Homer, Carianii au fost menţionaţi drept aliaţii Troianilor (fiind şi faimoşi mercenari ai timpului); Γεργα / Gherga apare în transcrierea din 1802 tipărită în Bavaria a “Iliadei” (2:38, 2:338, 3:422, 5:872, 8:453, 9:228), prezenţa Gherga la Homer fiind analizată de exemplu prin “Carmina Homerica” în 1820 de Britanicul Richard Knight dar şi de alţii. Este de ştiut că în Troada / Troia “trofeul” era copacul (mai ales gorunul, arborele favorit al lui Zeus) de care se agăţau armele capturate după o luptă. Anatolianul Strabon a notat în “Geografia” XIV 5:23 că Homer - dintre aliaţii Troadei / Troiei - i-a cuprins pe Capadoci în interiorul populaţiei Idriei a Cariei (denumind astfel semnificativ pe “Cei Prevăzători”, după cum a lăsat scris în “Odiseea” 7:108); Idrieus / “Id-rieus” a fost fiul lui Kar / Car.
De altfel, ca specialişti în lupte Carianii au avut multe inovaţii militare, printre care scuturile rotunde, curelele de prindere pe mâini a scuturilor, crestele de pe coifuri (din care cauză în mileniul I î.C. Perşii îi numeau “cocoşi”), zalele de metal, etc.; la sfârșitul Epocii Fierului și începutul Antichității, Carianii erau printre cei mai buni războinici din Vechea Lume, serviciile lor militare fiind apreciate deopotrivă în Egipt - unde constituiau garda faraonică - printre Perși ori în Dobrogea Geților, ce de asemenea erau redutabili războinici ai Vechii Lumi (cu care nu au fost conflicte, Geții fiind în Bazinul Dunării / la apele dulci iar Carianii fiind în Bazinul Pontic / la apele sărate: regiunea Dobrogeană avea Carianii pe litoral și Geții în interior, acolo ivindu-se o productivă simbioză Greco-Getă). În secolul IV î.C. Ephoros, mândru că provenea din Anatoliana Cume a Gherghinilor / Gherghiţilor - foarte citit în Antichitate, care a refuzat la timpul lui să-l însoţească pe Alexandru Makedon “cel Mare” în campania din Asia, ca istoricul său oficial - lega Milasa şi Miletul ca înfiinţate şi cu contribuţia Licianilor din SE, vorbitori de Luviană (de pildă, Lykianii aveau pentru muiere cuvântul “lada”, cu rezonanță în apropiata Lydie); şi Anatolianul Strabon - în urmă cu peste 2 milenii / încă o resursă ştiinţifică a acestei lucrări despre Gherga - a notat mutări de populaţii dinspre S, în “Geografia” XIII 1:19 menţionând mişcarea Gherghiţilor spre Troada / Troia. De altfel, între ţărmul Carian şi Insula Kos este Insula Kargî 36,42 lat. N, 27,09 long. E / Adasî acum: o reminiscenţă onomastică a locuitorilor Gherghiţi iar în interiorul fostului Regat Caria există Karghi 37,32 lat. N, 28,01 long. E. Este de remarcat că în Caria timp de un mileniu, începând cu secolul VII î.C., în Munţii cu aspectul straniu - asemănător Capadochiei - din Bazinul Meandrului, a fost activă cu construcţii Ciclopice de piatră puternica aşezare ritualică Gherga.
Dubletele de gen Karkișa, Lukka, etc. din apusul Anatoliei - existente atât în Caria, cât și în Troia - anterioare Războiului Troian (anume, din Epoca Bronzului), au atras atenția specialiștilor; “Institutul Francez de Studii Anatoliene Georges Dumezil” a publicat în 2019 studiul despre “Gargiya / Gargișa și Caria Epocii Bronzului” al Dr. Rostislav Oreshko, care - printre altele - a arătat: “Textele Hitite din secolele XV-XIII î.C. au conectat Gherghiții / Gargiya mai mult cu Troia decât cu Caria. Extinderea Arzawa și a coaliției Assuwa a fost mai mare decât s-a crezut până acum. Spre sfârșitul Epocii Bronzului, sursele Hitite privind Vestul Anatolic pomeneau de Karkiya / Karkișa; apar însă 2 ipoteze privind geografia istorică: referirile Hitite erau despre colțul NV iar lingvistic se știe despre așa ceva în Caria, respectiv colțul SV. În legături cu echivalența Karkisa / Karkiya = Caria, din perspectivă lingvistică: Carianii au fost denumiți Egiptean ‘Grs’ / ‘Krs’, Aramaic ‘Qrs’ / ‘Krk’, Elamit ‘Kurka’, Babilonian ‘Kirkaja’, vechi Persan ‘Karka’, etc. În opinia lingvistului Simon Zsolt formele Elamită, Babiloniană, Aramaică, etc. s-ar fi bazat toate pe vechea Persană, fără legături cu Hititele Karkiya / Karkisa (însă vechea Persană nu a influențat nici o onomastică la alți oameni, așa că se poate considera rădăcina ‘Kark/a’ drept genuină / veritabilă la Carianii însuși); iar atât la vechii Egipteni, cât și la Hitiți, reconstrucția fonetică a citirii / rostirii celor scrise Karkiya / Karkisa era ‘Garghia’ / ‘Garghi-șa’, ceea ce se apropia foarte mult de pronunția originală Cariană (e de știut despre Cariani că au umblat foarte mult în Vechea Lume, cu prezențe atestate atât în Africa / vechiul Egipt, cât și în centrul Asiei / vechea Persie, etc). Am cercetat 11 texte Hitite conținând ‘Garghia’ / ‘Garghișa’ (cronologic, cel mai timpuriu fiind din ‘Analele Tudhaliya’ / secolul XV î.C.): Vestul Anatoliei - din Caria până în Troia inclusiv - era coalizat anti-Hitit; de pildă, la sfârșitul secolului XIV î.C. dezmoștenitul prinț Hitit Manapa a fost găzduit cu succes de ‘oamenii Garghi-șa’ (corespunzător ‘Tratatului Tarhunda’ privind Râul Seha / Kaikos). În legătură cu dubletele Gargiya / Gargișa din Caria și Troia: Hitiții în ‘Tratatul cu Wilusa’ de la începutul secolului XIII î.C. au confirmat prezența explicită Garghi-șa în Troia - nu în Caria - iar alte documente Hitite au asociat Garghișa / Gargiya cu Râul Seha / Kaikos, cu Masa / Mysia și cu Wilusa / Troia. În Vechea Lume, corespondențele toponimice ‘KRK’ au fost foarte frecvente în arealul Orientului Apropiat și European Sud-Estic, ca de exemplu: Karkassi = oraș în Media atestat de sursele Asiriene, afluentul Karkassos al Râului Kaikos, Karkesia pe Insula Amorgos, Gargara = oraș în Sudul Troiei, Karkamiș în Siria, Gurguma / Kurkuma în Sud-Estul Anatoliei, Carcasonne în Sudul Franței, Cracovia în Polonia, Gargano în Italia, Munții Krknoșe în Cehia, Insula Krk în Croația, etc. Intervine problema identificării etnice și geografice Garghișa / Gargiya: specificarea poziției Gargiya / Gargișa spre sfârșitul Epocii Bronzului în Nord-Vestul Anatoliei corespunde integral; în primul rând, reflectă Gherghiții Γέργιθες și așezarea asociată Gergis Γέργις (Herodot a scris despre Gherghiți ca Teukriani iar prin Teukriani înțelegea Troiani, corespunzător ‘Istorii’ 5:13). Cu altă ocazie, Herodot în ‘Istorii’ 7:43 a localizat Gherghiții-Teukriani Γέργιθας-Τευκρούς la dreapta drumului din Troia spre Abydos; pe de altă parte, Athenaeus 6:68 a scris despre Gherghinoi Γεργίνοι că formau unul dintre cele 2 clanuri importante din Salamis / Cipru, ca urmașii Troianilor ajunși pe acea Insulă după Războiul Troian, sub conducerea lui Teukros: unii Gherghinoi din Cipru s-au întors în Troia și au re-întemeiat la poalele Muntelui Ida așezarea Γέργιθα / Γέργινα iar alți Gherghinoi s-au stabilit în portul Cume din Aeolia / Vestul Anatoliei. Strabon în ‘Geografia’ XIII 1:19 a menționat Podgoria Gergithion Γεργίθιον lângă Lamp-sakos / Troia și a scris despre existența Gergitha Γέργιθα în Aeolia (totodată, a relatat - XIII 1:70 - despre cei din Podgoria Gergithion că au fost forțați în Antichitate să se relocheze la izvorul Râului Kaikos, în Mysia). În Troia au mai fost denumiri apropiate - notate de vechii Greci - ceea ce era firesc, deoarece Gherghiții făceau parte din etnia locală; cât de larg erau răspândiți în zonă e dificil de reconstituit cu mare precizie (înaintea ivirii Grecilor existau de la Dardanele spre Est iar în secolul V î.C. mulți dintre ei încă trăiau în partea Montană din răsăritul Troiei / acolo unde e Muntele Ida): oricum, teritoriul Gherghit corespundea celui consemnat Hitit ca Gargiya / Gargișa. Judecând după relativ frecventele consemnări Gargiya / Gargișa de către Hitiți, rezultă importanța acelor autohtoni în regiune la sfârșitul Epocii Bronzului; poate că la început era o distincție între Troiani - Dardani / Teukriani - și Gherghiți (evidențiați de istoricul Herodot ca Troiani Munteni în vremea sa), probabil și din faptul că vechii Greci s-au referit mai mult la Troiani / Teukriani decât la Gherghiți: pe de altă parte, referindu-se la Troiani, vechii Egipteni foloseau Dardani (termen nicicând utilizat de Hitiți). Heraklides Ponticus - citat de Athenaeus 12:26 - a afirmat că populația Miletului era formată din Gherghiți; iar metropola - se știe - era populată de Karkia / Cariani”.
După Războiul Troian au fost instituţionalizate întrecerile sportive închinate lui Zeus numite “jocuri” / inclusiv “olimpice” (Olimp, însemnând “luminos” / “strălucitor”, nu era nume Indo-European şi a fost utilizat în Luviană, limba vorbită în Anatolia şi Insulele Egeeii / “E-Geeii”, conform cercetării Canadianului William Casselman în 2008, fiind mai mult în legătură cu semnificaţia Tibetană de învăţător = lama, cu regăsire şi în denumirea Dalmată, lamaserii - adică Mănăstiri Tibetane - de pildă existând Antic şi în Israel ori Egipt / conceptul de Mănăstiri pentru creştini fiind introdus pentru întâia dată de filozoful Bar Daysan 154-222 din Edessa / Turcia, care a scris despre şamanii din N Indiei sosiţi ca ambasadori la împăratul Roman Marc Aureliu, cârmuitor al Imperiului Roman în 161-180: “Şamanii trăiesc în afara aşezărilor, unde au mănăstiri sprijinite cu hrană de regele lor, cu clopote ce sună la începutul timpului de rugăciuni şi din nou sună la sfârşitul rugăciunilor”). Este de reținut că din Edessa / Mesopotamia superioară (Turcia actuală, oraș inițial zis Adma, presupus de către Tradițiile Evreilor și Arabilor ca fostul Ur al Chaldeilor de unde a emigrat patriarhul lor Avram) a fost exilat la Istru / Dunărea inferioară în secolul IV episcopul Auda / Audios, episod despre care a scris contemporanul episcop Epifanie din Salamis / Cipru: “Audianii sau Odianii - cum li se mai spune - sunt o tagmă. Aceștia locuiesc în Mănăstiri și trăiesc retrași de societatea celorlalți oameni, având așezările lor prin pustietăți ori în apropierea orașelor, sau prin suburbii, sau chiar prin alte locuri unde obișnuiesc să-și facă sălașele sau așezările lor cele îngrădite. Întemeietorul acestei caste a fost Audios, care a trăit pe vremea lui Arius cam pe atunci când se adunase împotriva lui Arius Sinodul de la Niceea din anul 325, care l-a condamnat. Același bătrân Audios a fost surghinuit iar împăratul Constanțiu - fiul împăratului Constantin cel Mare - l-a trimis în părțile Sciției Mici (provincie a Imperiului) fiindcă făcea să se răzvrătească multă lume. Și pe când Audios se afla acum de o bună bucată de vreme în Sciția și pătrunsese adânc în interiorul Țării Goților (localizați dincolo de Dunăre, căci nu intraseră încă în Dobrogea ca federați), i-a instruit pe mulți dintre Goți în lucrurile credinței. Tot el a întemeiat în această Țară a Goților și Mănăstiri, în sânul cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie și o asceză destul de severă. Fără îndoială, felul de viață al comunităților Audiane este cu totul vrednic de admirație. Și orice faptă care se petrece în interiorul Mănăstirilor Audianilor este frumoasă”. (Sf. Audios a fost activ până în părțile Buzăului - unde au rămas unele așezăminte rupestre, Bisericuțe săpate în piatră și numeroase chilii - în timpul episcopului Ulfila, care efectiv a tradus Biblia pentru Goți: Sf. Audios a fost expulzat din mediul său oriental de Sinodul de la Antiochia din anul 341 și s-a întors din Europa după declanșarea prigoanei împotriva creștinilor declanșată în anul 372 de către Atana-ric / regele din Basarabia al Goților; atunci a fost martirizat în Buzău Sfântul Sava Gotul - discipol al preoților creștini Eutihie / Anatolian și Sansala / Got - moaștele sale fiind duse în Cezareea Capadochiei la Sf. Vasilie “cel Mare”, datorită solicitării aceluia). Iată așadar legături religioase concrete din secolul IV între Peninsula Anatolică și N Peninsulei Balcanice (Episcopia Goților pe atunci se întindea între Dunărea inferioară - inclusiv Codrii Vlăsiei / Bărăgan - și Peninsula Crimeea); legături creștine între acele părți ale Pontului au existat inclusiv în secolele anterioare, de pildă bunicii creștini Anatolieni ai episcopului Ulfila fiind în spațiul Românesc printre Goți din secolul III. Truscii / Etruscii, plecaţi după Războiul Troian din Peninsula Anatoliei în Peninsula Apenină, ce ştiau toate întrecerile vechilor Greci, au mai introdus una, pe viaţă şi pe moarte: cea a gladiatorilor / interzisă abia în 404, de împăratul Honorius (Myrsilus în secolul VII î.C., Hellanicus în secolul V î.C., Plutarh în secolul I, ş.a. au scris că Etruscii şi Pelasgii erau identici / numele de Italia derivând din Latinul “vitulus“, adică “Țara Viţeilor”); cel mai grozav oraș Etrusc a fost Veii 42,01 lat. N, 12,23 long. E, la 16 km S de el fondându-se Roma, ce a ajuns un oraș grozav în Antichitate.
 |
Intervențiile împăraților Hitiți în Vestul Anatoliei au fost pe rutele punctate: Arnuwanda I în Troia, Hattușili III în Caria
|
 |
| Kerkis: tribuna teatrului |
În Caria de câteva ori pe an se organizau festivaluri (când se interpreta teatru şi se cânta la flaute şi lire, harpele fiind puţine), plus competiţii sportive / probele olimpice pe atunci (776-394 î.C.) fiind mai ales cursele cu care şi pentlatonul; atleţii concurau goi. Este de ştiut că în mare vechime instrumentele muzicale de suflat - ca fluierul, flautul, naiul, cimpoiul, etc. - pe lângă valoarea artistică aveau şi rolul terapeutic de calmare a nervilor audienţei (creştinii au asociat cimpoiul / “gaida” cu desfrâul, după cum de exemplu a reliefat şi pictorul Olandez Hieronymus Bosch 1453-1516); apoi, apariţia instrumentelor muzicale cu coarde - ca harpa, lira, cetera / ghitara, etc. - s-a impus chiar brutal, aşa după cum s-a întâmplat prin ceea ce a făcut Zeul Apollo Gergithius lângă Sanctuarul Gherga (provocând moartea Pelasgului satir Marsyas, artist legendar al dublului fluier): percuția - prima formă a instrumentelor muzicale, cu regăsire în toacă, tobă, ș.a.m.d. dar și în instrumentele muzicale cu clape, ca pianul, orga, etc. - n-a fost în acea legendă (așa ceva relevând timpul relativ recent în spirala istoriei al Zeului Apollo Gergithius - fiul Mărețului Zeus - în Sanctuarul Gherga). În Caria, sacrificiile rituale majoritare au ajuns să fie îndeosebi de rumegătoare (din ofrande se înfruptau credincioşii, în scopul preluării astfel a unor virtuţi divinizate, Zeii hrănindu-se din fumul de grăsime arzândă / după a scris şi Gherghinul Homer în “Iliada” 1:66).
 |
Poarta Milasei
|
În secolele VII-VI î.C. Lydia / Lidia (Regatul din N Cariei, ce pentru un timp a ajuns să domine apusul Anatoliei, mormintele rămase la Kirkagac 39,06 lat. N, 27,40 long. E fiind relevante, capitala având-o la Sardis / căreia Perşii îi spuneau Sparda) a controlat Caria; ultimul rege Lydian / Lidian, bătrânul Cresus / Croesus - care datorită unei strategii ce s-a dovedit greşită pentru dinastia și familia sa / tatăl lui a încălcat armistiţiul din 587 î.C. pentru Capadochia - a fost înfrânt în 547 î.C. de nepotul Kyrus / Kurus, respectiv Cyrus, fondatorul Imperiului Perşilor (Cirus - Kyr / Kyros în vechea Greacă - însemna “Prestigios”: încă din mileniul precedent, la vechii Indieni Kuru era știut ca Arian, la vechii Greci Kouros - cu pluralul Kouroi - erau vechii aristocraţi iar de pildă în mileniul următor profetul Mahomed, al cărui nume semnifica “Demn de laudă”, a fost din tribul Arab / Arap Kuraiş / Qurayş). Kuroş / Cyrus a fost nepotul lui Astyage, regele Mediei care era însurat cu sora regelui Cresus (aşadar, din aceeaşi familie cu Astyage, ultimul rege al Mediei, a fost și Cresus, ultimul rege al Lidiei); deoarece Magii au anunțat că nepotul îi va prelua domnia, regele Astyage a poruncit căpeteniei sale Harpagus - general Ghergan - să-l omoare pe micuţ, însă acela a ascuns copilul la un păstor. Când regele a aflat, l-a măcelărit pe fiul Gherganului Harpagus şi i l-a servit aceluia la masă: a fost o masă - după cum a relatat istoricul Herodot Karka - pe care generalul Harpagus n-a uitat-o sau iertat-o; Astyage a fost înfrânt de Harpagus (din același trunchi cu Dinastia Sparga / Parga care pe atunci cârmuia Agatârșii - Iranieni Vestici - în Carpați), el fiind guvernatorul Gutium / Vestul Mediei - știut și ca Gobryas / Govria - aliat cu tânărul Cyrus, ei apoi unind Mezii cu Perşii, întemeind Imperiul Persan. De altfel, corespunzător analizei efectuate de Dr. Laurence Waddell în 1924 “Cyrus era o formă a lui George”: este foarte posibil că nobilul Cyrus a fost înrudit cu generalul Ghergan care l-a ajutat să fondeze Imperiul Perșilor; cel mai îndepărtat strămoș de la care s-a revendicat dinastia a fost un Nordic față de Perși, anume “Scitul” / “Saka-man” = “Haxă-maniș” / Achaemenes din secolul VIII î.C. În 2014, Peter Fraser şi Elaine Matthews în “Lexiconul numelor personale Greceşti” au scris despre denumirile aşezărilor Bargasa / “Barga-sa” şi Harpasa / “Harpa-sa” - dintre Sanctuarul Gherga şi oraşul Afrodisia - că puteau fi în legătură de fapt cu Pargasa (“Parga-sa” = Sf. Parga): iată o confirmare Cariană a echivalării S/Parga = Gherga (dinaşti care în mileniile I î.C. şi I au cârmuit o bună parte a Lumii Vechi).
 |
| Carian la Persepolis (capitala Perșilor) |
Este de observat că un vechi obicei oriental era protejarea prin noduri, de pildă pentru protecţia de deochi făcându-se noduri în bărbi (aspectul bărbaţilor din areal de atunci fiind cvasi-unanim reprezentat astfel); e de ştiut - aşa după cum a notat istoricul Carian Herodot în “Istorii” 7:61 - că Perşii se autonumeau Artai / Arteni (numele lor iniţial, cel mai vechi). Un legendar monarh al Mediei a fost Artaios, așadar oamenii săi puteau fi cei numiți Artai; și Anticul Hellanicus - din Insula Lesbos a secolului V î.C. - a scris că primii Perși au fost Artaioi. Corespunzător “Dicționarului de mitologie” din 2007 al autorului Britanic James Coleman, epitetul Artaius - legat de urs - era al Zeului Hermes, deci străvechiul rege al Mezilor / Magilor Artaios purta numele divin foarte respectat (probabil că Artai se folosea în areal pentru ceea ce ulterior a rămas ca Altai). Rădăcina Vedică era conceptul Sanscrit “rta” însemnând “răsărit”, în legături și cu religioasa Maat din vechiul Egipt, respectiv cu ursita / Moira la vechii Greci; echivalența sa Avestană / zoroastră “așa” semnifica “adevărat” iar termenul Iranian utilizat, inclusiv de către credincioșii săi, a fost “Arta” (de exemplu, în Imnul lui Mitra din Avesta - “Yașt” 10 - acel Zeu proteja “Așa” / “Arta”): agentul său purificator era focul, patronat de Zeul Ătar / fiul supremului Ahura Mazda (feciorul androginului Zurvan). Împreună cu apele curate - patronate de divinitățile numite Indo-Iranian “Apas” - ce au fost știute ca primele creații după apariția Cerului, Cultul Focului practica ritualul purității: cenușa albă era văzută ca baza vieții, existentă pe bagheta numită Gurz cu care era întreținută vâlvătaia; bâtul respectiv - în mâna cui îngrijea vatra cu focul veșnic - a fost primul sceptru Magic, simbolul pruncilor regali. Din 546 î.C., sub cârmuirea generalului Ghergan / Hyrcan Harpagus (care a câştigat ultima bătălie speriind cu cămilele caii Anatolieni, neobişnuiţi cu aşa ceva), Mezo-Perşii - aliaţi cu ursarii Altaici pe care i-au invitat să li se alăture - au inclus şi V Anatoliei în Imperiul lor. În ambele regimuri, pentru Cariani a fost o formă relaxată de autonomie. În 516 î.C. (la porunca lui Darius, împăratul Perşilor - ginerele generalului Hyrcan / Ghergan Harpagus Gobryas - care a anexat Imperiului şi Punjabul), geograful Carian Scylax din Caryanda 37,08 lat. N, 27,23 long. E a navigat din India până în Egipt; împăratul Darius al Perşilor a cârmuit un Imperiu întins pe 3 continente, din Hindu Kuş / Asia până în Tracia / Europa şi Egipt / Africa (așa ceva a mai făcut-o faraonul Sesostris, în mileniul precedent sau mult anterior neoliticul Zeu Osiris, după realizarea “Brazdei lui Iorgu” la N de Istru): de altfel, Carianul Scylax în cartea sa “Periplu al lumii” de la sfârșitul secolului VI î.C. a consemnat că la Istru = Dunărea inferioară se făcea “zi și noapte mare navigație și negoț” (e de observat despre cineva așa faimos ca Scylax - mare navigator al Vechii Lumi - dacă a afirmat astfel înseamnă că într-adevăr în spațiul stră-Românesc era mare forfotă / dinamică, profitând de valurile fluviale și Marine / Pontice, pe atunci un port Carian reprezentativ fiind și cel al cetății Cariane Histria). Carianii erau prolifici Oameni ai Mării dar şi fermieri, mai ales prin culturile de măslini (azi Elenii au peste o mie de Insule, Marea deja din vechime neînsemnând o barieră pentru unii, fiind “autostrada” Antichităţii). Împăratul Persan Darius / “Da-rius” - denumirea sa putând însemna și “Fluvialul” / “Riveranul”, de la “Darya” - a învins o răscoală a regiunii în 499 î.C., provocând localnicilor mari pierderi (rezistenţa Carianilor a demarat prin decizia istorică luată - în “Consiliul de război” / Sfatul Țării - de liderii Cariei la întrunirea extraordinară ţinută între “Coloanele Albe” ale lui Sarmis / Hermes din Sanctuarul Gherga, marele lor aşezământ religios). În 480 î.C., Carianii l-au sprijinit pe împăratul Xerxes / Jerjes “al Mezilor şi Perşilor” (în pronunţie Cariană Gherghes, Aramaică “Șărză” şi în pronunţie Persană Khşăyărşă, frate vitreg cu generalul Gobryas notat Grec Gherghi / ambii - Gherghes și Gherghi - avându-l ca tată pe împăratul Darius / Derzis = Gherghi) pentru atacarea Elenilor vechi; la invazia din 470 î.C., generalul Elen Cimon a ajuns să se confrunte cu Perşii în Caria şi Elenii vechi au reuşit să controleze părţi ale regiunii până în 412 î.C. Din 405 î.C. până în 395 î.C., Spartanii - descendenţi Traci însemnând “Răspândiţi” / “Însămânţaţi”, stăpânii extremităţii Sudice Balcanice - au controlat regiunea ferm dar în 370 î.C. Spartanii au ajuns să recunoască oficial controlul Perşilor asupra Carianilor. Localităţile Cariane erau cârmuite de tirani, la rândul lor semidependenţi de satrapul regiunii, având un mare nivel de autocraţie. Regiunea a ajuns să fie cârmuită de satrapi (primul fiind Hyssaldomus, succedat de fiul său Hecatomnus şi apoi de nepoţii Mausol şi Idreius, care au construit multe clădiri mari şi frumoase - cum Elenii vechi n-aveau - apărând astfel în 353 î.C. şi denumirea de “Mausoleu” pentru una dintre minunile Antice: inspiraţia ridicării Mausoleului în Halicarnas / Bodrum 37,02 lat. N, 27,26 long. E - locul unde Mausol a mutat capitala Cariei, cu toate că s-a născut în capitala Milasa de până la el a Cariei - a fost după mormântul regelui Arbina Gherghi din Xanthos 36,21 lat. N, 29,19 long. E, capitala Liciei, căci cârmuirea precedentă a vecinei regiuni cu Caria a fost exercitată de către Ghergani, prin dinastia notată acolo în dialectul local Gergis / Kheriga); în secolul V î.C., Pindar în “Olimpicele” 8 a scris că odată “Zeul Apollo s-a îndreptat spre Xanthos, ducându-se la Amazoanele dibace în călărie şi apoi (deoarece a făcut o profeţie referitoare la Tracia) şi spre Istru”. O copie realizată în Antichitate la scară redusă a acelei capodopere - adică a Mormântului Ghergan, respectiv Mausoleu - încă se găseşte central în Milasa:
În 334 î.C., regele regilor Alexandru Makedon “cel Mare” - primit ca eliberator - a inclus regiunea în Imperiul Macedonean şi apoi (el a murit în 323 î.C.) regiunea a fost cârmuită de către regina Ada; Makedonul Alexandru “cel Mare” a găsit şi în Al-Karkh = Bagdad - acum capitala Irakului - o garnizoană Cariană, stabilită acolo pentru protecţia importantului drum Antic ce era funcţional de la sfârşitul secolului VI î.C. pe ruta ce s-a păstrat până în Evul Mediu ca Drumul Mătăsii (războinicul Lukşu Karca, tatăl la bătrâneţe - când s-a retras din activitate - al istoricului Herodot Karca / Karka a fost cel care a întemeiat-o). În 301 î.C. regiunea Caria, cârmuită de către Monophthalmus, a devenit parte a statului cârmuit de generalul Makedon Lisimah / “Lisi-mach”: în 292 î.C. acela a fost capturat de către regele Dromihete al Geților - când generalul Makedon a îndrăznit să se extindă peste Dunărea inferioară, în N Fluviului - dar curând a fost eliberat, căci după înfrângere și-a oferit o fiică liderului Get ca nevastă.
 |
| Împărțirea Imperiului Makedon de către cei 4 generali ai împăratului Alexandru “cel Mare” |
 |
| Pajura între Cariatidele din cavoul regelui Get Dromihete |
Răspândirea Gherghiţilor în apusul Anatoliei în numeroase aşezări ale Epocii Bronzului a fost semnalată de pildă de geograful Strabon şi în districtul Ionian de lângă cetatea Pelasgă Larisa - existentă din mileniul III î.C. pe drumul de coastă ce lega Smirna / Izmir de Troada / Troia - în interiorul continental existând şi azi localitatea Kîrkagac 39,06 lat. N, 27,40 long. E, etc. (în ceea ce a fost Regatul Lidian); e de ştiut că prin Ionia se înţelegea coasta Anatoliană dintre Râul Meandru (din S, la gura căruia era Miletul Gherghiţilor) şi Râul Hermos (din N, la gura căruia era cetatea Cume a Gherghiţilor) iar Lidia era regiunea învecinată în S cu Caria, în E cu Frigia şi în N cu Misia: de altfel, Sf. Isidor a indicat în “Etimologii” limita Nordică adevărată Cariană, anume că Râul Hermos separa Caria de Frigia - zonă în care a inclus și Troia din Peninsula Biga = “Frigia Mică” - acela fiind și colectorul apelor auriferului Pactol din Lydia iar anterior lui cu peste un mileniu, Carianul Herodot în “Istorii” 1:142 a scris că Miletul Carian, Lydianele Efes și Smyrna / Izmir ori Insulele Samos și Chios din largul lor au fost Ioniane (ceea ce însemna că Ionianii au fost Carianii Nordici). Citadelei Troiei i se zicea - conform “Iliadei” 5:460 - “Pergamo acre” (o comunitate Cariană era “Pargase”); în mileniul II î.C., Dinastia S/Parga din V Anatoliei a cârmuit Sparta în Balcani iar în mileniul I î.C. - prin Aga-Târşii din Carpaţi - inclusiv pe Geto-Dacii Pontici / Dunăreni. Strămoşul Ionianilor a fost Ianus / Ion, fiul lui Apollo Gergithius (în venerarea căruia - la fel ca şi la Indra - nu se făceau sacrificii umane, ci jertfele erau din produsele pământului): Ianus - o personificare solară - era acelaşi cu ceea ce Românii aveau ca Ion pentru An; atributele sale principale erau arcul şi delfinul. Ianus - de la care vine numele lunii Ianuarie - era celebrat iarna, de Romani în 7 I (sărbătoarea fiind înlocuită de creştini prin cea a vărului lui Iisus, Ioan “Botezătorul”, care umbla îmbrăcat în haine din păr de cămilă pe trupul gol şi însângerat, datorită flagelării).
 |
| Ethnos Dakon în Caria |
În aşezarea Cariană Aphrodisias / Afrodisia din Valea Morsyna (afluent Sudic al Râului Meandru), Romanii au realizat în secolul I un sanctuar dedicat Cultului lui Augustus - adică lui Octavian August, primul împărat al Imperiului Roman - împodobit cu figurile sculptate a celor învinşi de Romani, între care apare “Ethnos Dakon”: o alegorie etnică Dacă (aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă), printre cei înfrânţi fiind unii Daci din Valea Dunării. Mai mult, pe Templul lui August din Ankara - acum capitala Turciei / oraşul fiind întemeiat de către fiul regelui Gordios, după cum a scris Carianul Antic Pausania - a fost inscripţionat: “Oştirea Dacilor, care trecuse dincoace de Dunăre, a fost învinsă şi alungată sub comanda mea supremă iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile Dacilor să îndure stăpânirea poporului Roman” (Dacii învinşi de August Octavian - vecini cu Panonii - nu puteau fi decât cei care stăpâneau Dacia, deoarece acţiunea militară a avut ca bază de plecare Panonia Romană). Faptul că tocmai într-un colţ Anatolian - anume, în Sebasteionul din Afrodisia - în secolul I Romanii au pus şi monumentul triumfului de a avea graniţa Imperiului Roman pe Dunăre (Valea Fluviului fiind populată de Daco-Geţi) a fost mesajul imperial pentru Caria, de unde era Dinastia Gherga care cârmuia Geto-Dacii din Europa, cu capitala de partea cealaltă a Fluviului, în N Dunării: oraşul Carian Afrodisia nu se afla altundeva decât în vecinătatea Estică a marelui Sanctuar Carian Gherga (zona de baştină a liderilor coloniştilor Greci în Dobrogea, din secolele precedente deveniţi - prin înrudiri cu indigenii din Valea Dunării - liderii Geto-Dacilor). În secolul III, Afrodisia a ajuns capitala Romană a Cariei, la răsărit de care era Laodiceea, unde a fost cea mai Sudică Biserică din cele 7 ale Revelației creștine: căminul Sfântului Gheorghe din secolul IV (care a fost episcop acolo, în paralel Moșul Nicolae fiind episcop în vecina Sudică Mira din Milyada / Likia).
 |
NE Cariei
|
Primul nume al aşezării Aphrodisias - sau Geyre / iniţial numită Caria, la fel cum era numită însuși Ţara Gherghiţilor - a fost Ninoe, elita Cariană locală anunţând că denumirea se datora aceloraşi întemeietori cârmuiți de Ninus care au înfiinţat Ninive pe malul Fluviului Tigru; localitatea a fost la început marele oraş al Lelegilor (având denumirile populare de “Lelegon Polis” ori “Megale Polis”). Conform Dr. Angelos Chaniotis, localitatea Afrodisia a cuprins fortul Gordiou Teichos - al eroului eponim Gordis - ca suburbie spre sfârșitul mileniului I î.C. (Gordis a fost reprezentat pe o frescă din orașul Carian Lagina - principalul centru cultic al Zeiței Hekate - ca foarte bărbos). Carianul Pausania 1:14 a scris despre zâna Afrodita - poreclită Mylitta / Milita de vechii Greci - că era Asiriană, sosită acolo datorită contactelor demult avute cu cei din portul Ascalon al localităţii Canaanite Beth Gherga, unde era venerată ca Ghergheto / Derketo, Zeiţa Dragostei (anteriorii Huriani îi ziceau Via - plină de viaţă dar şi de violenţă - iar ulteriorii Romani au ajuns să denumească frumoasa Zeiţă ca Venus, după vechiul termen Kurgan / Indo-European “Wenos” pentru “Dorință”); respectivul savant Antic a indicat și că respectarea Zeiței de către cei din Ascalon - portul așezării Canaanite Beth Gherga - era la fel cu cea din Insula Gerige / Kythera: principalii ei credincioși în Kanaan / Canaan erau Ghergheseii, în Karia / Caria erau Gherghiții, în Insula Kythera / Cythera erau Gherighii, ș.a.m.d. (Carianul Pausania - originar de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a mai precizat 8:5 și despre cel mai vechi lăcaș de cult al Afroditei din Insula Cipru că era în semnificativa locație Giorkoi = Golgos / Golgoi 35,04 lat. N, 33,33 long. E, cu denumirea așa, corespunzător Tradiției, după Giorkoi / Golgoi, fiul Zeiței Afrodita, frate cu nimfa Beroe din Beirut iar anterior lui cu aproape jumătate de mileniu poetul Lycophron din Chalkis a scris despre întreaga Insulă Cipru că era “tărâmul reginei Golghilor”). Este de știut că la sfârșitul mileniului I î.C. - așa cum a scris Anticul Evreu Iosif Flaviu în “Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor” - zona dintre Munții Libanului și AntiLiban se numea Chalkis / Chalcis (organizată și ca Regat în N Galileeii, cu capitala Chalcis 33,43 lat. N, 35,55 long. E - azi Anjar / Liban - în Valea Bekaa). La Templul Afroditei din Golgos în 1870 consulul American Luigi Cesnola a descoperit numeroase artefacte, dintre care a expus unele la “Muzeul Metropolitan de Artă” din New York (al cărui prim director a fost):
Lângă Anatoliana Afrodisia - localitatea Zeiţei Frumuseţii Afrodita, care avea aceleaşi caracteristici ca Artemida Efesului - a fost Fortul Gordios = “Gordiu-tichos” (ΓΟΡΔΙΟΤЄΙΧΙΤΩΝ aşa cum era inscripţionat pe monedele din secolul II î.C. sau după cum l-a notat Anticul Titus Livius 38:13, ca “Fortul lui Gordios”), la graniţa Cariei cu Frigia: acolo - pe Valul lui Gordios / Gordis - se afla vama dintre acele 2 mari şi importante formaţiuni statale Anatoliene (Gherghiţii erau Gardienii care prin acel fort străjuiau marele oraş al Afroditei, la fel cum de pildă în NV tot Anatolienii Gherghi prin Fortul Gherghis au străjuit cetatea Troiei iar în NE Frigia a avut după Războiul Troian capitala politică Gordion / Gordium, de unde au cârmuit regii din Dinastia Gordias / Gordius); de altfel, în 2017 Zsolt Simon de la “Institutul pentru Asirologie și Hititologie” al Universității din Munchen / Bavaria și-a publicat studiul onomastic prin care a susținut că numele Frigian Gordios era forma autentică, față de versiunea Luwiană Kurtis (Kurdis / Gurdî). Marmura albăstruie din arealul cetăţii Afroditei a fost foarte preţuită în Vechea Lume, pentru faţade şi sculpturi; de exemplu, arheologul German Peter Noelke a găsit o statuie a frumoasei Afrodita din Caria până şi în oraşul Beja 38,02 lat. N, 7,53 long. V din Portugalia (după cum a scris în secolul VII episcopul Isidor al ViziGoților din Sevilla / Spania, Aprilis pentru luna Aprilie a derivat de la Aphrodis). Stadionul din Afrodisia - pentru 30 de mii de spectatori - era mai mare decât Stadionul Balcanic din Delphi (dintre stadioanele de acel gen, Stadionul din Afrodisia / Caria a rămas cel mai bine păstrat din Bazinul Mării Mediterane).
În “Dicţionar de simboluri” din 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Afrodita a fost zeiţa de neasemuită şi seducătoare frumuseţe, al cărei cult era de origine asiatică; ea simboliza forţele irepresibile ale fecundităţii, dar nu în roadele lor, ci în apriga dorinţă pe care o trezeau în cei vii. Iată de ce ea era adesea reprezentată printre fiarele care o însoţeau, ca în Imnul ‘Către Afrodita’, în care autorul Homer a evocat mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor: ‘A rătăcit şi judecata lui Zeus înveselit de fulger / Nu-i nici un zeu atât de mare şi nici atât de preamărit / Ademeneşte după toane pe Zeus cu mintea înţeleaptă / Ajunse-n Ida cu pâraie o mie, maica de dihănii / Porni de-a dreptul peste munte spre staul: după ea veneau / Ca să se gudure cuminte lupi cenuşii, lei paralei / Şi urşi, şi repeziţi pardoşi ce nu se satură de ciute / Iar la vederea lor zeiţa s-a bucurat în sinea ei / Stârnindu-le în piept dorinţa: şi câte se aflau acolo / Perechile se-mpreunară în umbra văilor adânci’. Afrodita reprezenta dragostea sub forma fizică, dorinţa şi plăcerea simţurilor”. (Festivalul Afrodisia era foarte popular în Insula Delos - centrul Arhipelagului Cicladelor, din largul Cariei - când nu se făceau sacrificii sângeroase: ofrandele acceptate erau pâinea - modelată în formă falică - şi sarea / datorită legăturii frumoasei zâne cu Marea: iată că Tradiţia ospitalităţii “cu pâine şi sare” provine din respectarea Zeiţei Frumuseţii, doar că - în timpurile mai recente - aluatul pâinii nu mai e modelat intenţionat fusiform ca baghetă). Zâna Afrodita - Zeiţa Frumuseţii - apărută “din spuma mării” dintre Cipru şi Caria, având ca simboluri delfinul şi trandafirul, i-a născut pe cei 3 Eroti (Eros / “Iubirea”, Himeros / “Dorinţa” şi Pothos / “Pasiunea”), bine reprezentaţi sculptural goi şi înaripaţi în Sanctuarul Afrodisia din Caria; ei - ca divinităţi ale fertilităţii - patronau relaţiile sexuale: Eros copularea, Himeros dorinţa sexuală, Pothos pasiunea sexuală. După cum a studiat în 2003 cercetătoarea Americană Lisa Brody “Cultul Afroditei în Afrodisia”, aceiaşi Eroti - fiii Afroditei, Zeiţa care s-a însoţit cu Hermes, Vulcan, Poseidon, Zeus, Dionis, ş.a. - erau similar veneraţi şi în Efes: “în Afrodisia - unde Afrodita a fost în strânsă asociere cu sexualitatea - ei erau reprezentaţi lângă Graţii, purtând torţe pentru a ilumina sanctuarul, de aceea fiind denumiţi ‘lampa-dephoroi’ (purtători de torțe = lămpi). Afrodisia a fost centrul principal de cult al celei asimilată ulterior de Greci ca Afrodita”. Influenţa Cariană a fost la început foarte puternică în portul Efes - metropola Ioniei, regiunea dintre Caria şi Troia - acolo de altfel primul rege fiind Gargo; încă din Epoca Pietrei Gherghiţii / Gherghinii au fost în fruntea Vest Anatolienilor, în Caria, Ionia, Troia, Frigia, etc.: Caria era vecină cu Ionia şi Frigia, Ionia era vecină cu Troia şi Caria, Troia era vecină cu Frigia şi Ionia, Frigia era vecină cu Troia şi Caria, ele fiind cârmuite de Gherga de la începuturi - cu principalele lor localităţi fondate de asemenea de către Gherga - iar mai mult, dinaștii Gherga apoi, dintre vecinii Europeni Traci, care au ajuns cei mai numeroşi din lume după Inzi, aşa cum a scris istoricul Carian Herodot în secolul V î.C., i-au cârmuit pe cei mai Nordici din ei, anume pe Geto-Daci, în mileniul I î.C. Carianii colonizând masiv coasta Dobrogeană.
 |
| Colosul din Golgos și Hercule la Templul Afroditei |
 |
| Afrodita din Afrodisia |
 |
| Afrodisia / Caria |
Academicianul Român George Coșbuc a scris: “Latinii au împrumutat acele zeităţi de la Greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia Grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decât la Latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii trupești şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor târzii ale vieţii Greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea trupului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţie, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum a dat-o Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce a descris el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum acele fenomene au fost personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod afirma că la început s-a născut Haos, apoi pământul Gaea şi Tartarul iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos era noaptea întru care zăcea Pământul. Din noapte s-a născut Pământul şi Tartarul. E o concepţie a tuturor neamurilor primitive că pământul a ieșit din noapte încetul cu încetul ca şi când ar fi fost o insulă ieșind din mare, ca o balenă. (Dacă ar fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pământul una cu aerul întunecat al universului; dar cu încetul luminându-se, se deosebeşte pământul; acum îl vezi). Dar Hesiod spunea că s-a născut Pământul şi Tartarul. Acel Tartar era întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiau toate popoarele. Cum s-a născut din noapte, deodată cu Pământul? Unii dintre comentatori ziceau că Tartarul a fost ceva inerent Pămîntului, fiind legat de el, prin urmare Hesiod nu voia să spună că s-a născut Pământul şi apoi Tartarul, ci Pământul deodată cu Tartarul. Căci, ziuă ori noapte, Pământul are sub el un Tartar. Rămânem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros a personificat strălucirea zorilor şi zorile însele; era un Eros cosmologic, a fost puterea creatoare a naturii, veșnicul imbold spre viaţă, personificat într-un Zeu al Frumuseţii. Aşa a fost în prima Eră a vieţii Ariane, căci Uranos şi Eros n-au fost zei specifici Greceşti. Într-un timp însă de mai târziu, specific Grecesc, vremea care le-a amestecat pe toate l-a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, susținea Hesiod, s-a născut cu mult în urma lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aici n-a mai fost un ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întâi cum se explică naşterea Afroditei. Spunea Hesiod că Uranos, după ce i-a născut pe toţi zeii - adică se săvârşise creaţiunea - şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul său se adunase spumă şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea s-a numit născută din spume. Fără îndoială, acel mit a apărut târziu - probabil în Cipru - dar s-a explicat prin felurile de concepţie ale Indo-Germanilor. Cerul era privit ca o mare, ca o câmpie. Concepţia e simplă, o pricepea oricine şi n-avea nevoie de dovezi. La noi, chiar în poezie întâlneşti foarte des descris orizontul ca ‘o margine a câmpiei’. Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sunt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Acea spumă, prin comparaţie, a fost personificată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai târziu. Eros a scăpătat, devenind un Zeu al Amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii trupului şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat Eros. Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor. Poporul de rând n-o ştia aşa; pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se jucau printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sunt cele mai frumoase fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întâi prin ea şi dacă mai târziu Grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Hermes - tot ale ei au rămas acele 5 străluciri. Cu soarele însuşi - Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el era strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blândă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului ce e rece, ca a curcubeului. Ea nu mai reprezenta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brâu al ei, vestitul brâu în care stau toate frumuseţile şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucându-se prin nori, dar acele raze (Graţiile) erau veșnicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e potrivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunericului, dar avea parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am zice noi, necununată şi l-a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes / Amurgul avea foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod s-a născut foarte târziu, se vede că mitul lui s-a născut târziu, spre decadenţa mitologiei Greceşti, de aceea nici n-au avut Grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de sol al zeilor olimpici. Eu am băgat de seamă că toate atributele care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curând, toate spun lămurit că Hermes era personificarea amurgului şi a vântului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes; el într-adevăr a fost amurgul şi vântul serii. Într-un imn vedic a fost descrisă lupta zeului Indra / Soarele cu uriaşul Nor, care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de câini - în toate mitologiile Indo-Germane vânturile au fost personificate în câini - l-a biruit pe Uriaşul care arunca foc şi pară pe nări: era mitul nostru cu Făt-Frumos care ucidea zmeul cu atâtea capete (câinii erau ‘N-aude’, ‘Na-vede’, etc). Numele Hermes a ieşit din numele unui câine care reprezenta vântul furtunii. Acel câine, în mitologia vedică, ducea sufletele în Tartar, acelaşi lucru îl făcea Hermes în mitologia Greacă. Dar să lăsăm câinele şi să vorbim de ceea ce personifica el, despre vânt. Vântul era înaripat, Hermes avea aripi la picioare: singurul zeu înaripat în toată mitologia Greacă. Vântul gemea, urla, vâjăia, era veșnic vorbăreţ, era veșnic pe drumuri. Hermes a fost guraliv, era zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruia cu gura; el era veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. Era mincinos, lucru mare, şiret şi se vâra pretutindeni. A fost meşter în toate şi nu obosea să alerge şi să flecărească. Vântul cânta; în amurg, boarea era un cântec dulce, de aceea Hermes a fost cântăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vânt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare al dimineţii, a inventat lira. Era vorba deci de vântul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunericul amurgului dând lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întuneca, parcă le fura dinaintea ochilor. Amurgul ‘fura’ lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi câmpie. Hermes? El era zeul tâlhăriei. Fura tot ce putea. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai târziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele. Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un Tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vânt al nopţii, ducea sufletele celor morţi în Tartar. El avea un băţ: cu un capăt al băţului învia oameni şi făpturi, cu celălalt capăt îi ucidea. Duplicitatea puterii din băţ era duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lângă acel fapt şi pe lângă celelalte că el l-a născut cu Lumina (cu Afrodita) pe Hermafrodit, s-a mai adăugat unul: el avea pe băţul său ca emblemă 2 şerpi încolăciţi ale căror capete se atingeau sus la mâner. Mitul spune că Hermes a văzut odată 2 şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lângă băţ, uitându-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decât fantazii şi visuri, oricât s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi poezia acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amândoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pașnice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri, etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea când se lupta ziua cu noaptea”. Cariana Afrodita din Afrodisia înspre apusul Cariei - ca de pildă în marile centre de cult urbane din porturile Delos şi Efes - a avut-o ca opusă pe sălbatica zeiţă, veşnic neîmblânzita Artemis / geamăna lui Apollo, ele împreună (Afrodita şi Artemida) constituind portretul integral al femeii, profund divizată în ea însăşi atât timp cât nu-şi reducea tensiunile născute din dublul aspect al naturii sale; Cariana Afrodita din Afrodisia înspre răsăritul Cariei - ca de pildă în marea regiune vecină Frigia - a fost cunoscută după natura sa deopotrivă onomastică şi religioasă, căci ea şi acolo (în Afriki = Frigia) era foarte stimată ca Zeiţa Frumuseţii Afrodita: “Afro-dita” = “Zeița Afro” / Afrikii, adică Zeița Frigiei. În Caria / Ţara Gherghiţilor, Sanctuarul Aphrodisias şi Sanctuarul Gherga au fost vecine, unul dedicat frumuseţii sexului și unul dedicat spălării păcatelor: au fost 2 aşezăminte Cariane legate de Geto-Daci (în Sanctuarul din Aphrodisias, în Antichitate învingătorii Romani au înfăţişat aroganţi etnia Dacă supusă pe atunci - în secolul I - numai într-o parte a Dunării, anume cea Sudică, ca un exemplu către vecinul Sanctuar Gherga, de unde cu câteva secole mai înainte s-a desprins dinastia regală a Geto-Dacilor, care a rămas după aceea cu stăpânirea doar în N Dunării). De altfel, istoricul Roman Lucius Ampelius în “Liber Memorialis” 47:7 a precizat ce a fost în Antichitate, că sub împăratul Augustus / Octavian “Imperiul a pacificat întreaga lume, cu excepţia Inzilor şi Dacilor, fiindcă Fortuna i-a păstrat pe aceştia pentru triumfurile lui Traian”.
Din secolul IV, Geyre (versiunea Turcă pentru Caria) a fost sediul creştinilor din zonă - atunci oprindu-se funcţionarea milenarului Sanctuar Gherga din apropierea apuseană - în timpurile bizantine localitatea fiind reşedinţă de Episcopat, cu numele de “Oraşul Crucii” = “Staurou-polis”. La sfârşitul stăpânirii Romane şi începutul celei bizantine, Gherga s-a mutat definitiv din Caria (în acele timpuri - din cauza jefuitorilor Romani - Caria a decăzut aşa de tare încât populaţia sa a fost determinată să emigreze masiv, mulţi abandonându-şi aşezările pentru totdeauna).
 |
| Provincia Romană Asia (cuprinzând Caria), cu roșu |
În Evul Mediu, Turcii în 1261-1451 au cârmuit o mare parte din regiunea Caria iar apoi administrarea a fost preluată de otomani; în secolul XV, Halicarnas - ultima capitală a Cariei - a fost protejată de o cetate a Cavalerilor Ioaniţi (care îşi aveau baza în Insula Rodos) dar apoi sultanul Soliman “Magnificul”, care a domnit între 1520 şi 1566, a cucerit tot de la aceia. Până în secolul XIX, regiunea şi-a păstrat populaţia majoritar Greacă. În “Suplimentul epigrafic grec” din 1982, editorul Olandez Sijthoff Noordhoff a publicat “Ce înseamnă numele Gherga: numele este al Sanctuarului ‘Kar’, element nominal ne-grec notat şi ‘Gar’, ‘Ker’, ‘Gher’; ‘-ga’ (ori mai bine ‘-gu’) duce la denumirea teritoriului Cariei”. În 2010, Mehmet Nergiz, preşedintele artiştilor din Milas (adică Milasa, fosta capitală Cariană), a notat “Eugen Gherga” în stilul local astfel:
