209. Gherghiţa

G/herbul Gherghiţei

“Toponimul reprezintă diminutivul de la Gherga; metaforic, emblema Gherghiţei păstrează memoria domnitorilor care i-au scris istoria, prin cele 3 coroane de aur dispuse triunghiular” a notat Alexandra Ghica în “Gherghiţa, file de istorie”. În 1943, George Florescu de la Institutul de Istorie Naţională” a scris despre “Divanele domneşti din Ţara Românească 1389-1495”, reflectând asupra faptului că “Gherghina o fi fost boier mai tânăr, întâlnit printre martorii domneşti ai urmaşilor lui Mircea cel Bătrân în scaunul ţării”; academicianul Ion Nistor 1876-1962 în “Istoria Românilor” a scris: “Sub urmaşii lui Mircea găsim staţii de vamă la Rucăr, Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghina, Săcuieni şi Brăila”. Academicianul Grigore Ionescu 1904-1992 în “Istoria arhitecturii româneşti” a scris: “În Muntenia, pe lângă planul triconc ce a pătruns în arhitectura muntenească în a doua jumătate a secolului XIV, prin intermediul Serbiei, s-a mai găsit şi planul dreptunghiular simplu terminat cu o absidă către răsărit, ca la Gherghiţa”:

Biserici cu plan dreptunghiular alungit - având spre E abisda iar deasupra pronaosului un turn-clopotniţă - au fost Biserica Domnească din Gherghiţa, Biserica Mănăstirii Strehaia, Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ş.a. Conform Buletinului” 16 / 1937 al Comisiei Istorice” a României (prezidată de academicianul Niculae Iorga), Vodă Mircea “cel Bătrân” a emis din Gherghiţa la 23 III 1400 un hrisov prin care întărea Mănăstirii Snagov 44,42 lat. N, 26,10 long. E / judeţul Ilfov moşia Velea, cu moara de pe Neajlov şi vama de la Prahova: acelea scrise atunci sunt primele atestări documentare atât a aşezării Gherghiţei, cât şi a Mănăstirii Snagov (corespunzător calendarului vechi - în vigoare în 1400 - atunci de fapt era 10 III, ziua de după sărbătorirea celor 40 de mucenici); în 1939, academicianul N. Iorga a scris în “Istoria Bucureştilor”: “În 1400, Mircea cel Bătrân stătuse o clipă la Gherghiţa - satul Gherghiţăi, al lui Gherghiţă, din Gherghe - după cum a studiat şi Ionescu Gion în Colecţia Hurmuzaki XV”. La 1 VI 1421, când domnea Radu “Chelu” / “cap sec”, fiu al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - care a fost ultimul domnitor al Ţării Româneşti controlând Banatul, la un deceniu după decesul său stăpânirea întregului Banat fiind deja exercitată de către Iancu / Ioan de Hunedoara din Ţinutul Haţegului / Gherțegului - logofătul (adică dregătorul având funcţia de şef al cancelariei domneşti, responsabil de îndeplinirea hotărârilor luate de curtea domnitoruului Ţării Româneşti) Gherghina / Gherghiţă, acelaşi care a fost paharnicul lui Mircea “cel Bătrân” / tatăl domnitorului, a scris despre întărirea Mănăstirii Cozia, ce încă purta numele Cuman din 1301 Nucet / însemnând “livadă de nuci”: “Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Radu mare Vodă şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste toată Ţara UngroVlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către Părţile Tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi al Podunaviei, până la Marea cea Mare: A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inima curată şi luminată, din cele dăruite mie de Dumnezeu atotţiitorul, stăpânul meu Hristos, râvnind către sfânt răposatul părintele meu, domnul Mircea Vodă, am dăruit acest atotcinstit, cu frumoasă faţă şi preacinstit, deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă hrisov al domniei mele, părintelui egumen al Mănăstirii Nucetului, mormântul părintelui meu şi rugătorului domniei mele, popii kir Iacov şi tuturor fraţilor, care se află întru Hristos în hramul sfintei şi de viaţă începătoarei Troiţe, la locul numit Nucet, ca să-i fie de ocină şi de ohabă toate bălţile, începând de la Săpatul, adică însuşi Săpatul, până la gura Ialomiţei, pe Dunăre. Gloabele ce se vor face la acele bălţi, fie de la păstori, fie de la orice om, boier prea mare sau mic, toate să fie mănăstireşti. Încă şi de la stupi, oricât se va afla la acele bălţi, până unde le este hotarul mănăstiresc, un om să le ia vama de stupi şi toate celelalte munci câte se vor întâmpla. Şi acolo a fost un om, anume Tâmpa, care şi acela a dăruit o gârlă, Săpatul, în vremea părintelui domniei mele, Mircea Vodă şi în vremea egumenului Sofronie, Mănăstirii Nucetului, să-i fie spre veşnică pomenire, precum şi părintele meu a binevoit să fie. Nimeni din slugile domniei mele să nu supere pe Tâmpu, ispravnic sau oricare din boieri, ci Tâmpu să fie volnic să ia vama de la Săpatul. De aceea şi eu, Io Radu Vodă râvnind, cu râvnă către Dumnezeu, domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă începătoarea Troiţă, această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele am întărit şi am împuternicit, ca să fie de ocină şi de ohabă Mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, spre veşnica lui pomenire iar mie spre bucurie, mântuire şi iertarea păcatelor, toate bălţile începând cu Săpatul pe Dunăre, până la gura Ialomiţei. Şi după moartea domniei mele, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti, din rodul inimii domniei mele, din rudele domniei mele sau din alt neam, dacă va cinsti, va înnoi şi va întări acest hrisov al domniei mele, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească, să-l înnoiască şi să-l întărească; iar dacă va strica şi va risipi, pe unul ca acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă, aici şi în veacul viitor să fie lipsit de trupul şi de sângele lui Hristos şi să aibă parte cu Iuda, Arie şi cu acei necredincioşi Iudei, care au strigat asupra Domnului nostru, sângele lui asupra lor şi copiilor lor, ceea ce şi va fi în veci, amin. Martorii acestui hrisov: jupanii Radu, Vâlcan, Nan, Utmeş, Cârstea, Badea, Drăghici, Stan unchiul lui Vodă, jupanii Oancea Lugaş, Vâlcsan Vlorin, Micul Popşor logofăt. Şi eu Gherghina logofăt, am scris în anul 6929, crugul soarelui 14, luna iunie 1 zi” (prin crugul / crângul cerului - derivat din circuitul bolţii cereşti - se numea osia împrejurul căreia se rotea cerul, împreună cu astrele sale). Târnosirea / sfinţirea Mănăstirii Cozia a fost făcută de Nicodim Gârca, al cărui chip e zugrăvit în partea de miazăzi a pronaosului (încăperea din Biserică ce precede naosul).

Cancelarul / logofătul Gherghina e subliniat

În 1943, istoricul şi filologul Petre Panaitescu (1900-1967) în cartea “Mircea cel Bătrân” a reflectat despre realizatorii de acte de după moartea acelui domnitor: “Credem că nu greşim afirmând că cei mai mulţi scriitori de acte erau români, care învăţaseră slavoneşte în mănăstiri (sau de la preoţi); limba documentelor domneşti este cea medie bulgară, cu amestecuri destul de frecvente de românisme”. Este de observat că printre cei care se preocupau atunci de Mănăstirea Nucet / Cozia era şi Gorga / Zorza, tatăl logofătului / cancelarului Gherghiţă / Gherghina (conform hrisovului din urmă cu 3 ani, de la moartea lui Vodă Mircea “cel Bătrân”). În 19 VI 1421, Vodă Radu Chelu” a întărit din Creaţa 44,35 lat. N, 26,16 long. E / judeţul Ilfov toate daniile făcute de tatăl său Mircea Mănăstirilor Cozia şi Codmeana, documentul încheindu-se astfel: “Dacă va lua de la acele sfinte mănăstiri şi va călca şi va nimici, pe unul ca acela să-l încerce Domnul Dumnezeu cu dreapta sa judecată şi să aibă parte cu Iuda trădătorul Domnului şi cu acei Iudei care au strigat, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, precum este şi va fi. Şi martori la aceasta: jupan Radul, jupan Vâlcan, jupan Cârstea, jupan Mircea, jupan Stan, jupan Nan, jupan Stanciul, jupan Petre Zamona, Gherghina logofăt”. Apoi - în acelaşi an - cancelarul = logofătul Gherghina / Gherghiţă a scris un pergament despre condiţiile vamale, cu următorul conţinut: “Eu, cel în Hristos Dumnezeu credinciosul şi de Hristos iubitorul şi de sine stăpânitorul Radu, mare Vodă, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul dumnezeiesc stăpânitor şi domnitor peste întreagă Ţara UngroVlahiei, binevoit-a domnia mea cu a mea bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată şi dăruit-am acest de faţă prea cinstit, prea frumos şi prea preţuit hrisov al domniei mele, care e mai presus de toate cinstele şi darurile şi am împlinit rugămintea pârgarilor din Braşov, care au cerut de la domnia mea să le înoiesc şi să le întăresc aşezămintele ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vămi, prin toate târgurile din ţara domniei mele şi pe drumul Braşovului până la Brăila: ca să le dea de la un vilar de Ipriu 1 fertun, de la cel de Luvia 1 perperă, de la cel de Colunia 12 ducaţi, de la cel din Cehia 6 ducaţi iar de la vilarul tăiat nimica. Şi cine aduce şepci Frânceşti, bobou şi fier, nimica; iar de la un butoi de miere 12 ducaţi, de la un butoi de vin 6, de la un cal cine cumpără să dea 6 ducaţi, de la o maje de ceară 12 ducaţi, de la piper, şofran, bumbac, camelot, piei de miel şi de la altă marfă ce vine de peste mare, de la 100 de perpere. De la un porc 2 ducaţi, de la un bou 3 ducaţi, de la o vacă 3 ducaţi, de la un berbec 1 ducat, de la o piele de cerb 1 ducat iar de vor fi şi alte piei cu ea, nimica; de la un burduf de brânză 1 ducat. Călăreţul care trece pe la Bran 3 bani iar pedestrul 1 ban; şi iarăşi, de la cei care trec cu peşte: de la un car 1 peşte iar ce va fi deasupra, să nu dea nimica. Şi la Brăila, de la o maje 1 perperă. De la un car în Târgşor 1 peşte; în Târgovişte, aşişderea. De la calul încărcat, fie cu orice, 3 ducaţi. La Dâmboviţa, câţi cai sunt la car, tot atâţia ducaţi şi de car 1 peşte. De un cal încărcat 3 bani iar de la alte mărfuri, nimica. Un cal slobod 1 ducat şi pedestrul 1 ban. Şi apoi, cine îşi dă marfa pe datorie, să-şi caute datornicul sau chezaşii - dacă are - iar de omul drept să se ferească. Şi nimeni să nu bântuiască pe oamenii drepţi. Şi iarăşi, cine va încerca, dintre boierii domniei mele, mari şi mici, fie că va fi cumpărată acea vamă, fie că va fi dată cuiva de pomană, să puie pe deasupra şi să nu rămână pe lângă cele ce le-a întărit şi legiuit domnia mea în aşezământul de mai înainte, unul ca acela va păţi mare rău şi urgie de la domnia mea. Şi aceasta s-a făcut când au venit la domnia mea Ioan Revel şi Cârstea din Râşnov şi aceasta a fost la Târgovişte. Iar martori au fost: jupanii Vâlcan, Nan şi Radu a lui Sahac, Aga ban şi Mihail vistier. Iar eu logofătul Gherghina am scris, în Târgovişte, 21 noiembrie 6930”.

Logofătul / cancelarul Gherghina e subliniat

Gherghina / Gherghiţă din Gherghiţa - logofătul / cancelarul lui Vodă Radu Chelu” - era frate cu Gherg’ka / Gherghe din Ghergani (care peste 15 ani a ajuns cămăraşul lui Vodă Vlad Dracul”, frate cu Vodă Radu Chelu”). Înscrisă obişnuinţei itinerante a domnitorilor (care în primul secol al Ţării Româneşti au avut succesiv drept capitale Grădiştea CâmpuLungului, Curtea-de-Argeş şi Târgovişte), Gherghiţa şi-a demonstrat potenţialul timp de câteva secole; instalarea serioasă Gherga a fost - similar ca şi în Ghergani / judeţul Dâmboviţa, la sfârşitul secolului XIV - în Gherghiţa 44,50 lat. N, 26,15 long. E (aşezare aflată azi în judeţul Prahova, cu denumirea ca diminutiv de la Gherga sau Gherghe, conform şi lui Ioan Pătruţ în lucrarea “Onomastică românească” din 1980), menţionată de către Vodă Dan II, nepotul lui Mircea “cel Bătrân” / fiul fratelui său, într-o circulară comercială a Ţării Româneşti din 30 I 1431, adresată inclusiv “Gherghiceanilor”, adică locuitorilor aşezării: “Io Dan, mare Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, scrie domnia mea întregii ţări a domniei mele - celor mici şi celor mari - şi tuturor târgurilor şi vămilor domniei mele: Rucărenilor, Câmpulungenilor, Argeşenilor, Târgoviştenilor, Târgşorenilor, Săcuenilor, Gherghicenilor, Brăilenilor, Buzăenilor, Flocenilor şi tuturor celorlalte târguri şi vămi şi celorlalţi, mici şi mari. Să ştiţi că s-a învoit domnia mea cu Braşovenii ca să umble cu negoaţe oamenii domniei mele şi să ducă la Braşov cine ce voieşte: fie ceară, fie seu, fie argint, fie aur, fie mărgăritar sau orice ar vrea cineva, să fie slobod să ducă la Braşov şi să vândă cine ce voieşte şi să nu se teamă de nimic, fiindcă aşa a tocmit domnia mea. Şi iarăşi, din Braşov să aducă în ţara domniei mele cine ce voieşte şi să facă negoţ cu postav, cu argint, cu florini sau cu orice ar vrea cineva să aducă în ţara domniei mele să vândă şi să fie cum a fost în zilele moşului domniei mele Mircea Vodă. Tot aşa să fie şi acum slobode toate. Şi iarăşi zic tuturor vameşilor, câte vămi şi târguri sunt în ţara domniei mele: voi să luaţi vamă cum s-a luat în zilele moşului domniei mele Mircea Vodă, aşa să luaţi şi acum. Şi dacă are cineva vreo datorie la un om din ţara aceea, să-şi găsească omul ce-i este dator şi acela să-i plătească iar de omul drept să se ferească ca de foc; căci cine va bântui pe vreun om drept, pe unul ca acela îl voi arde în foc. Altfel n-are să fie, ci să-şi afle datornicul şi să-şi ceară datoria de la el; iar altfel să nu fie, ci numai după porunca domniei mele”.
În 2010 şi istoricul Român Laurenţiu Rădvan a analizat denumirea Gherghiţei (considerându-i moşia anterioară anului 1300, ceea ce ar lega-o de întemeierea Ţării Româneşti în 1290 de către familia G/herţegului Negru Vodă, care - printre alţi Ghergani - avea în anturaj pe sculptorul Gherg şi pe trezorierul Grigore): “Numele aşezării provine de la un nume personal, un diminutiv al numelui Gherghe (vechea formă a lui Gheorghe), foarte frecvent în documente. Probabil Gherghe a fost fondatorul sau unul dintre vechii lideri ai aşezării, pe când încă era un cătun, dinaintea secolului XIV. Dezvoltarea locului a început odată cu domnia lui Mircea cel Bătrân, care a negociat cu cei din Braşov libertatea comercianţilor pe rutele Ţării Româneşti, Gherghiţa fiind inclusă. Din aşezare era uşor accesul oriunde în Ţara Românească, locul având o poziţie strategică”. Primăria Gherghiţa susţine că întemeierea aşezării “se pierde undeva în negura timpului, apărând însemnată pe hartă în jurul anului 1100, mai jos de vărsarea Teleajunului în Prahova”, ceea ce confirmă autohtonia Moşneanului Gherga, într-un timp şi un loc aflate între “Vlaşca de la Dârstor” (prima Ţară Rumână - din Dobrogea, Bălţile şi Delta Dunării - ce şi-a încetat existenţa în 1048, unde Gherga s-a aflat în cârmuire) şi prezenţa în 1185 a Cavalerului Grigore în familia G/herţegului Negru-Vodă - cu puternice legături Veneţiene - care la sfârşitul secolului următor a întemeiat Ţara Românească, având Gherghiţa în rol de prim rang; în ajutorul încadrării ar fi și alte atestări, anume cea de la sfârșitul secolului XVII a cronicarului Miron Costin despre proprietățile din 1080 în Bazinul Oltului ale primului Negru Vodă - alias Gheorghe / Gyorgy - cea de la începutul secolului XX a folcloristului Pericle Papahagi (membru corespondent al Academiei Române) care a cercetat registrul din Mișcolț cu mențiunea despre Aromânii ajunși pe Dunăre la 1100 în acea parte a Panoniei, cea de la sfârșitul secolului XVIII a călugărului Naum Râmniceanu de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog despre pomelnicul de lemn din CâmpuLung cu menționarea lui Negru Vodă la 1122, etc.: la sfârșitul secolului XI, conectat cu Dinastia Ungaro-Română Arpadiană, Gherga / fondatorul Dinastiei “Negre” avea printre moșii nu doar pământuri în lunca Oltului, ci poate și podgorii în Muntenia (ca aceea a Gherghiței), în acele timpuri aportul Aromânesc fiind explicit consemnat de prima cronică a Țării Românești că s-a petrecut cu mulți ani înaintea descălecatului lui Negru Vodă, inclusiv coloniștii Aromâni urcați pe Dunăre la Mișcolț / Ungaria făcând parte din migrările cauzate de dispariția Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân din secolul XI înspre zone mai îndepărtate de influența bizantină iar artefactul din lemn privind Câmpulungul secolului XII indicat de învățatul Naum Râmniceanu 1764-1839 născut la Corbi / județul Argeș - tatăl său funcționând ca preot ortodox în Jina 45,39 lat. N, 23,32 long. E / județul Sibiu - a fost descoperit în zilele domnitorului Leon Tomșa 1629-1632 al Țării Românești. Stolnicul Constantin Cantacuzino în “Cronologia tabelară” a enunțat că deja al doilea descălecat în Țara Românească a fost la 1215: în Muntenia (la Sudul Carpaților Meridionali), distanța dintre Câmpulung Muscel - reședința lui Negru Vodă în Țara Rumânească din 1290 - fiind de circa 150 km spre SE până la Gherghița, justifica acolo podgoria împreună cu prima culă ca avanpost domnesc; despre premizele stabilirii domnitorului Negru Vodă în Muntenia a scris după un secol și jumătate Cronica lui Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara”, că pregătirea mutării Marelui G/Herțeg din S Ardealului în N Munteniei s-a datorat stării conflictuale din Țara Ungurească și sărăciei apărute după năvala Tătarilor din 1285. “Viața lui Nicodim” - respectiv cronica de la Tismana, începută la Mănăstire în secolul XV după decesul ctitorului Nicolae Gherga și tipărită în secolul XIX - a indicat 2 aspecte interesante, anume că ultimul dinast Negru Vodă / străbunicul Tihomir al Sfântului Nicodim era rudă cu regele Laslău / Ladislau Cumanul și că descălecarea în Muntenia din 1290 a fost de fapt în scopul apărării mai eficiente de Tătari (aceia anterior cu 5 ani au ajuns până la Pesta): pe de o parte, argumentul rudeniei - chiar apropiate - dintre Tihomir și Laslău ar fi al patrulea, pe lângă cel contextual al acțiunilor ambilor cârmuitori și al ascendențelor lor, având pe linia maternă mame Cumane iar pe linie paternă fiind Arpazi; pe de altă parte, situația de “tampon” dintre Tătari și Unguri a motivat unirea Românilor cârmuiți de Dinastiile Basarabilor și Negrilor (de pe ambele părți ale Oltului), ceea ce s-a întâmplat înaintea “descălecării” prin cununia Anei / fiica lui Bărbat cu Tihomir, pruncul lor devenind bunicul Sfântului Nicodim Gârca / Nikodim Garcic = Sfântul Nicolae Gherga de la Tismana.

Profil în Gherghiţa

Oraşul Medieval Românesc (acum dispărut) Gherghiţa, ce la maxima dezvoltare, când era reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti şi reşedinţa de Scaun a Ţării Româneşti, avea un teren de aproape 6 mii de hectare, a fost la confluenţa Râurilor Teleajen și Prahova, pe locul unde era cea mai importantă intersecţie de drumuri a timpului - drumul de la Braşov pe Valea Buzăului se întâlnea cu drumul Brăilei şi cu cel al Bucureştiului / Giurgiului - fiind vamă interioară a Ţării Româneşti, pe acolo în decursul timpului trecând mii de caravane dar şi multe trupe, în tranzit mai ales comercial şi militar. În 1945, Ionescu Nica în “Dacia Samscrită” a scris: “În India Nordică, la gura Gangelui, e provincia Daka, provincie mare, având capitală oraşul Daka, poate cel mai vechi oraş al ei, ai cărei locuitori se numeau Daki, ca şi locuitorii provinciei. Din Daka spre apus, pe Valea Gangelui, e oraşul Patna, capitala provinciei Bihara. La apus de Bihara se întinde marea provincie Uda, adică a râurilor ce se varsă în Gange, izvorând din Himalaia. Aici locuitorii provinciei Uda sau Uza sunt Udi sau Uzi, cu oraşul Delhi. Daka corespunde Dakiei Carpatice; Bihara corespunde Bihorului din Ardeal, etc. iar oamenii din toate acele provincii erau ştiuţi ca Tribali. ‘Mahala’ înseamnă ‘mulţime adunată la un loc’. Mahalaua Gorgani din Bucureşti este a ciobanilor din ‘ţara munţilor’ zisă Garga, Gorga, Gurga, Gurgu, Giurgiu. Numirea Gorgani este adjectivul gorga-na substantivizat, însemnând om din gorga sau din munte (Gorgan, la plural Gorgani). După gradul de evoluţie, Gorgani sunt mai vechi, mai demult veniţi la Bucureşti decât Gurgui sau Giurgui, deveniţi Giurgiuveni când s-au stabilit pe Dunărea Românească. Iniţial, Gorganii au fost ciobani din Munţii Gurghiului; ei au venit pe văile Oltului şi Prahovei. Gurguiata ca vârf de munte este numire coborâtă din Munţii Gurgului sau Gurghiului, devenit prin evoluţie fonetică ai Giurgiu-lui, numire de oraş la Dunăre, la locul de trecere peste Dunăre a ciobanilor care coborau din Munţii Gurghiului şi Ghergului. Între Munţii Gurghiului şi Gherghiului se găseşte comuna Remetea (formă mult evoluată din Ramadaia) şi spre apus, localitatea Romuli, formă evoluată din Ramalia, Ţara Ramilor”. Este de ştiut că Medieval, locul preferat al cârmuitorilor Ardealului - inclusiv de întruniri în “Dieta” Transilvană - era Ţinutul Gurghiului, între Mureş şi Târnave, zonă dominată de Români; onomastica Ghergană în Carpații Orientali redă marea concentrare de așezări și cetăți Geto-Dace acolo (de exemplu, în Ținutul Secuiesc au fost chiar mai multe decât în Ținutul Hațegului / unde era centrul Daciei): numele de Gherghi reflectă asemenea realități Antice, reconfirmând că erau nobili de vârf, inclusiv dinaști în clanurile regilor Geto-Daci. În 1967, academicianul Constantin Giurescu 1901-1977 a scris în “Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”: “În Bucureşti, pe movila numită Gorganul - nume dat de obicei movilelor artificiale, acoperind morminte străvechi - se înalţă Biserica ‘Sf. Ilie’; a existat şi un ‘Gorgănel’, amintit simultan cu ‘Gorganul’, într-o însemnare oficială din 20 VII 1724: el se afla în Mahalaua Mitropoliei şi avea clădită pe el tot o biserică - şi anume - tot cu hramul ‘Sf. Ilie’. Livada Domnească se întindea din dreptul Gorganului până în dreptul porţii de sus a Curţii Domneşti”.
Dat fiind acel context Medieval, este posibil ca întemeietorul Bucureştilor să fi fost Gherganul Bucur (însemnând “frumos” / acelaşi cu Caloian); e de remarcat că în Bucureştii secolului XIX, primul basm cules şi publicat de etnograful Petre Ispirescu 1830-1887 a fost “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” - ştiut în zonă cel puţin din secolul XIII - esenţa sa fiind demonstrată în secolul XX prin teoria relativităţii / fapt analizat în prezent de academicieni din mai multe Țări (povestea fiind neobişnuită):
“A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi - voind să aibă copii - au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de acea întâmplare. Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit. De la o vreme încoace însă, nu se ştia ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea 15 ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta 6 săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli 3 zile şi 3 nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după 6 săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu 4 aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în 3 zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo 200 de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească. După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, 3 zile şi 3 nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumetat a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă 3 zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele 3 fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După 3 zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită?
Şi calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are 3 capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după 3 zile plecară mai departe. Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.
După ce se odihniră vreo 2 zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un moment fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă 2 femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi? Deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor 3 femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
- Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albiseră. Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
- Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute. Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute, grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”. Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a observat: “Într-un basm Georgian din aceeaşi familie tematică - ‘Pământul îşi ia ce-i al lui’ - eroul a găsit un palat de cristal pe ţărmul mării, fără uşi, doar cu o dungă subţire pe care a împins-o; înăuntru era o fată: Frumuseţea. El stătu acolo 3 sau 4 zile, în vreme ce în rest a trecut un mileniu”.
Arheologie în Gherghița

Fundaţiile primelor locuinţe din Gherghiţa erau din piatră legată cu mortar; erau adâncite până la un metru şi în interior aveau cuptoare de utilitate casnică. Foarte curând, în aşezare au apărut instalaţii de încălzire de tipul sobelor de cărămidă, prevăzute cu cahle (cu reprezentări umane şi zoomorfe, ca leoaica) şi plăci ornamentale. Ceramica era lucrată la roata rapidă, în parte smălţuită verde-oliv şi maroniu, multe dintre acele vase funcţionând şi ca piese ornamentale în cadrul locuinţei. Erau folosite piese precum cuţite, furculiţe, etc., lucrate din metal cu prăsele din os. Negustorii săi ajungeau des pe piaţa Braşovului. Principalul drum comercial din timpul lui Vodă Mircea cel Bătrân” era cel dintre Bran 45,30 lat. N, 25,22 long. E şi Brăila 45,16 lat. N, 27,57 long. E, pe ruta Târgovişte - Gherghiţa - Oraşul de Floci (Târgul de Floci / Lână, oraş dispărut din Ţara Românească, a fost situat la vărsarea în Dunăre pe cursul - azi secat - al Ialomiţei Vechi, numele provenindu-i de la lâna ce se comercializa acolo / pe locaţia sa acum fiind Giurgeni 44,45 lat. N, 27,52 long. E, pe malul opus, Dobrogean, al Dunării fiind Vadu Oii 44,44 lat. N, 27,53 long. E; în secolul XVII o familie din Albania a ridicat Mănăstirea Flămânda în vecinătatea Târgului de Lână, în prezent dispărută şi ea): cerga de oaie în Armână / Aromână era “flukată” (Latină “floccus”). În 1445, cronicarul Burgund Walerand Wavrin a consemnat existenţa drumului “de mare însemnătate pentru Ţara Românească”, ce trecea prin Gherghiţa, Târgşor, Târgovişte şi urca prin Grădiştea Câmpulungului Muscel şi Bran - unde Braşovenii, la dispoziţia lui Ludovic d’Anjou, au ridicat în 1377 castelul pentru protejarea trecătorii dintre Valea Dâmboviţei şi Ţinutul Bârsei - pentru a coborî în Ardeal; Câmpia Gherghiţei se întinde între Râurile Ialomiţa şi Buzău, fiind vecină Bărăganului şi Codrilor Vlăsiei (e de remarcat că iniţial Codrii Vlăsiei nu însemnau - ca ulterior - ai Vlahilor, ci proprietatea lui Vlăsie, în N Câmpiei Gherghiţei fiind Muntele Giurgiu de 1720 metri altitudine, despre care Gheorghe Petcu în lucrarea “Judeţul Buzău - legende şi istorie” din 2008 a notat că “iniţial aparţinea marilor proprietari de pământ Giurgiu / conform Italianului Giorgio”).
Câmpia Gherghiţei

Dr. Victor Vizauer în lucrarea sa din 2012 despre antroponimia Medievală a scris: “Pentru teritoriul de la sudul Dunării cercetătoarea bulgară Dimitrova-Todorova a arătat că aproape jumătate dintre toponime au la bază un nume de persoană. Pentru Europa Nordică, mai precis Suedia, importanţa numelor de persoane în naşterea unei părţi a toponimelor, dar şi procesul invers, au demonstrat-o, printre alţii, Christin Mattisson, cercetătoarea axându-se pe numele feminine integrate în numele de aşezări şi Evert Melefors, care a studiat relaţia dintre numele de persoane şi numele de locuri. Faptul că multe dintre numele de aşezări au luat naştere prin alăturarea numelui unuia dintre proprietari şi un termen care desemna casa sau satul, ori avea legătură cu regiunea sau terenul a fost observat şi pentru teritoriul nostru sau pentru o parte al lui încă de la finalul secolului XIX şi primele decenii ale secolului trecut, de către Pesty Frigyes şi apoi de Nicolae Drăganu. Utilizând informaţiile cuprinse în documentele medievale din secolele XIII-XV referitoare la Ţara Românească, Christian Ionescu a stabilit că aproape jumătate dintre toponime sunt de origine antroponimică, marea lor majoritate fiind reprezentate de nume de aşezări. O parte importantă a toponimelor adunate de Dumitru Loşonţi pentru lucrarea sa despre toponimele româneşti ce descriu forme de relief sunt provenite din apelative şi antroponime. În Transilvania, dintre numele de persoane utilizate la constituirea antropo-toponimelor se disting câteva, acestea denominând un mare număr de aşezări, mai mult de jumătate din total: Nicolae, Petru, Mihail, Ioan, Martin, Gheorghe, ș.a. (ca antroponime de sfinți și martiri s-au înregistrat Georgius, Gerardus, Gregorius și alții). O posibilitate de schimbare a numelui unei posesiuni putea să-şi aibă originea în necesitatea de a masca unele fapte violente, ocupări abuzive de proprietăţi, acţiuni care puteau să atragă sancţiuni din partea autorităţilor. Cazul localităţii Villa Georgii argumentează posibilitatea unui scenariu de acest fel. Însă situaţia rezultată din documente a satului este destul de încurcată. Un act din anul 1344 relatează că proprietatea a fost redenumită Villa Georgii (Satul lui Gheorghe), din Coada Feleacului, după ce a fost ocupată abuziv de mai multe persoane, printre care era şi un nepot al lui Georgius. Din 2 documente mai târzii (1371) rezultă faptul că satul din Coada Feleacului a fost primit, cu vreo 2 generaţii în urmă, de iobagul Georgius dictus Olah de la proprietarul ei de atunci. Nu ştim dacă exista vreo legătură între cele 2
evenimente sau persoanele participante, însă în ambele cazuri apare un personaj cu nume Georgius-George, de la care poate să provină numele aşezării. Dacă este vorba despre Gheorghe amintit de primul act, al cărui nepot a participat la ocuparea abuzivă a proprietăţii din Coada Feleacului, atunci se poate confirma ipoteza conform căreia noii sau noul proprietar a redenumit satul după un înaintaş al său, probabil pentru a da impresia că Satul lui Gheorghe se afla în posesia familiei lor de mult timp, astfel încercându-se şi o acoperire sau justificare a modului condamnabil de către autorităţi. Despre unele proprietăți medievale din interiorul Carpaților, în primă fază este trecut antropo-toponimul, apoi:
a. tipul antropotoponimului (simplu, compus)
b. localizarea pe teren a aşezării, acolo unde este posibil, atât în Evul Mediu, cât şi azi, dacă localitatea nu a dispărut între timp
c. anii între care a fost menţionată aşezarea în segmentul temporal al secolelor XII-XIV (anii 1100-1400)
d. termenul cu care este desemnat în documente respectiva proprietate, acolo unde apare
Observaţie: antropotoponimele sunt ordonate alfabetic, însă după antroponimul cu ajutorul căruia s-au format.
Georgius-Gheorghe
·         Georgyn (Gurghiu, judeţul Mureş) - a. nume simplu: antroponim (Georgius); b. comitatul Turda; c. 1353 - 1375; d. aşezare
·         Gurk - a. nume simplu: antroponim (Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Arad (aşezare dispărută); c. 1351; d. aşezare; antroponimul Gurc / Gurk a fost folosit încă de la începutul secolului XIII
·         Gyog (cu variantele: Gyod, Gyogh; Geoagiu de Sus, azi Stremţ, judeţul Alba) - a. nume simplu: antroponim (Gyog-Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Alba; c. 1303-1365; d. aşezare; în 1332 a fost amintit Georgius preot de Gyog / Gyod
·         Gyog (Geoagiu, judeţul Hunedoara) - a. nume simplu: antroponim; b. scaunul Orăştie; c. 1327-1336; d. aşezare
·         Gyuargio (cu varianta: Gorgio; azi oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita) - a. nume simplu: antroponim; b. scaunul Gyergyo; c. 1333-1337; d. aşezare
·         Gyurgteleke (cu variante: Gyortelek, Gergthelethe, Gyurgteluke; azi Giurtelecu Şimleului, judeţul Sălaj) - a. nume compus: Gyurg + teleke (terenul lui...) - Pămantul lui Gheorghe; b. comitatul Crasna; c. 1351-1378; d. possessione, villa
·         Sanctus Georgius (Trascău Sângeorgiu, azi Colţeşti, judeţul Alba) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Turda; c. 1332-1337; d. aşezare
·         Sanctus Georgius (Sângeorgiu de Mureş, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. scaunul Mureş; c. 1332-1337; d. aşezare
·         Sanctus Georgius (Sângeorgiu de Pădure, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. scaunul Mureş; c. 1332-1337; d. aşezare
·         Sanctus Georgius (oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. Scaunul Sepsi; c. 1332-1337; d. aşezare
·         Sanctus Georgius (Streisângeorgiu, în componenţa oraşului Călan, judeţul Hunedoara) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Hunedoara; c. 1365-1377; d. aşezare
·         Sanctus Georgius (cu variantele: Villa Sancti Georgii, Borzaecnthgyurgy; azi Sângeorge, judeţul Timiş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; sau complex, de sfânt: villa (sat) + santus (sfânt) + Georgius - Satul Sfântului Gheorghe; sau tot complex: bor (?) + zaecnth (probabil zsent - sfânt) + Gyurgy (Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Timiş; c. 1319-1337; d. villa-sat
·         Sanctus Georgius (cu variantele: Villa Sancti Georgii, Zenthgyurgh; azi Sângeorzu Nou, judeţul Bistriţa-Năsăud) - a. nume compus, de sfânt: santus / zenth (sfânt) + Georgius / Gyurgh (Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; sau nume complex, de sfânt: villa + sancti + Georgii - Satul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Dăbaca; c. 1317-1370; d. villa-sat
·         Scentgyurg (cu variantele: Sendgyorgh) - a. nume compus, de sfânt: scent (szent-sfânt) + Gyurg (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Cluj (aşezare dispărută aproape de oraşul Cluj, judeţul Cluj); c. 1299-1347; d. terra-pământ
·         Scenthgurg (cu varianta: Sentgurghtelke; azi Sângeorgiu de Câmpie, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt: scenth (szent-sfânt) + Gurg (Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; sau nume complex, de sfânt: sent (sfânt) + Gurgh + telke (pământul lui...) - Pământul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1334-1344; d. terra-pământ, villa-sat, possessione
·         Sentgurg - a. nume compus, de sfânt: sent (szent-sfânt) + Gurg (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Timiş (aşezare dispărută); c. 1343; d. possessione
·         Villa Georgii (cu variantele: Gyurghfalua, Gyurgfalva, Gyurfalva, Gergfolua, Gyurgfalwa, Gyurgfalua; Giurfalău, azi Gheorgheni, judeţul Cluj) - a. nume compus: villa + Georgii / Gyurgh (Gyorgy-Gheorghe) + falua (falva - satul lui...) - Satul lui Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1332-1380; d. villa-sat
·         Villa Georgii (cu variantele: Gyurgfolua, Gurgfolwa; cu alt nume Felekfark; azi Gheorgheni, cartier al oraşului Cluj, judeţul Cluj) - a. nume compus: villa + Georgii (Georgius) sau Gyurg (Gyorgy-Gheorghe) + folua / folwa (falva - satul lui...) - Satul lui Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1344-1371; d. villa-sat; situaţia acestei proprietăţi este mai complicată. Moşia a fost redenumită Villa Georgii (Satul lui Gheorghe) din Felekfark (Coada Feleacului), după ce a fost ocupată abuziv de mai multe persoane, printre care era şi un nepot al lui Georgius. Un alt document relatează faptul că satul numit Felekfark a fost primit de iobagul Georgius dictus Olah de la proprietarul anterior; poate acest Gheorghe i-a modificat numele
·         Zenthgeorgh (cu varianta: Zentgeorgh) - a. nume compus, de sfânt: zenth (szent-sfânt, în limba maghiară) + Georgh (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Solnoc Interior (aşezare dispărută în apropiere de Buneşti, judeţul Cluj); c. 1350-1375; d. possessione
·         Zenthgyergtheleke - a. nume complex, de sfânt: zenth (sfânt) + Gyerg (Gyorgy-Gheorghe) + theleke (terenul / pămantul lui...) - Pământul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Crasna (aşezare dispărută undeva în apropiere de Pericei, judeţul Sălaj); c. 1364; d. terra-pământ; se precizează în document că pe acest pământ-terra era o biserică dărâmată
Gerardus (Gerhardus) - Gerard
·         Insula Gerhardi (cu varianta: Insula Gyrhardi; azi Bradu, judeţul Sibiu) - a. nume compus: Insula + Gerhardi - Insula lui Gerardb. Scaunul Sibiu; c. 1335-1380; d. aşezare”. (În 21 VI 1380 a fost atestat acolo Georgius ca “vilic” = administrator).
În 1936, autorul Anastase Hâciu a scris în cartea “Aromânii”: “Dr. Dușan Popovici, în prețioasa lucrare ‘O Tzintzarima’ (Despre Aromâni), vorbea de Greci și de Aromâni (Țințari) ca de 2 națiuni echivalente sau cari - adesea - se suprapun în totul; iar după ce analizează, cu multă conștiințiozitate, localitățile de unde proveneau acei ‘Greci’, a ajuns la această încheiere: ‘De fapt, după câte am văzut, nu avem de a face cu Greci. N-am dat, până acum, de nici un Grec măcar originar din Atena sau din Constantinopol; dar am dat de câțiva Greci din Salonic. Toți sunt Aromâni și Aromâni Grecizați, din localități curat Aromânești și prea puțini Greci, dar și aceia nu din Elada, ci din Ținuturi, cum vechii Heleni le considerau acele Țări, semi-Barbare, din Macedonia, Epir și Tesalia’. Ba, printre populațiunile din monarhia Habsburgă, termenul de negustor era echivalent cu acela de ‘Grec’. În Ardeal, încă până astăzi - observa Bartolomeu Baiulescu - negustorul Român se numește de către Nemți ‘Grieche’ și de către Unguri ‘Gorog’. În Banat, de asemenea, când Bănățeanul vrea să zică că se duce la băcănie, zice încă că se duce la ‘Grecu’. Pericle Papahagi scrie că prin termenul de ‘Greci’ este a se înțelege creștini de religie Greco-ortodoxă, iar pe de alta, comercianții din Ungaria din cari făceau parte nu numai Grecii, ci și toți Aromânii din Ungaria și Transilvania, intrați în așa numitele companii Grecești. O comună în Slavonia se chiamă ‘Grk’; cartierele ocupate de ei în Țările Sârbo-Croato-Slovene se chemau ‘mahalale Grecești’. Și aceasta nu întâmplător în nici un caz, ci în legătură organică cu primele aparițiuni Aromânești pe scena economică din toate Țările Nord-Dunărene ca și din cele Slave Sud-Dunărene. Încă un document de cea mai mare importanță pentru luminarea acestei probleme și anume că primul negustor apărut în mijiocul populațiilor Slavone, Croate și Sârbești a fost Țințarul în limba lor sau Aromânul din Epir, Tesalia și Macedonia iar că acest Țințar a creat la ei viața orășănească, documentul acesta sta în verbul ce l-au derivat din Țințar și anume ‘țințariti’ adică a face negoț (a țințări - ca să-l traducem întocmai). În 1636, negustorii ‘Greci’ au obținut de la principele Gheorghe Rakoczy un privilegiu însemnat, în virtutea căruia se cârmuiau singuri prin dregători aleși, având și agenții lor; asemenea companii ‘Grecești’ au funcționat în secolul XVII în Sibiu, Oradea, Tokay, etc., dotate toate cu însemnate privilegii, având judecătorii lor, protejați direct de trezoreria publică Ardeleană. La Cluj, 2 negustori Aromâni ar fi clădit mănăstirea ortodoxă ‘Mănăștur’. O familie ‘Gorog’ se pomenește la Făgăraș, cu Maria Gorog din Orăștie, decedată în 1701. În Orăștie, găsim mulți ‘Macedo-Români expulzați din Țara lor pe la 1770’ iar cele mai de seamă familii al căror nume se dau au fost: Tatarți, Grecu sau Gorog și Arpași, dintre cari numărăm 2 Kiria Tatarți și unul Spiridon Tatarți, în casa cărora mult prea târziu găzduia Mitropolitul Șaguna. Din inscripțiile de pe morminte reiese însă că familia Gorog a fost foarte veche”.
În Europa Nordică s-a practicat filiația maternă pe scară largă, așa cum de exemplu a fost observată acolo onomastica familiilor având bărbați genetic Gherga (cu cel mai mare procent printre Finici); sufixul “a” al numelui Gherga indică ancestrala legătură feminină - începând cu Ga = Marea Zeiță Mamă a Pământului - regăsirea fiind din vremurile păgâne și în Anatolianul Sanctuar Gherga / astfel cum au rămas ca dovezi Uriașele inscripții Greco-Cariane în piatră ale sale: parcursul nominal Gherga, chiar dacă în Balcanii unde Armânii Medievali utilizau Greaca numele a ajuns ca Gheorghiu, așa cum de pildă a fost la cea mai mare Casă Comercială din Moscopole, și-a revenit explicit ca Gherga printre “Grecii” = Aromânii din Mișcolț după retragerea otomanilor de acolo (în Țara Românească, sorgintea Gherga a fost conservată direct - mai bine - în localitatea Gherghița sau în Ghergani / la plural, ș.a.m.d). Oraşele Medievale se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar şi un folnog. Orăşenii se ocupau mai mult cu agricultura. Totodată, aici se regăseau şi negustorii localnici. Proprietarii de pământuri cu drept de moştenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceia erau datori domnitorului cu serviciul militar şi erau puşi în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generaţie după generaţie, dacă nu erau vândute către altă spiţă de boieri (în acel caz trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moşiei vândute). Pe treapta următoare se situau “moşnenii” / oameni liberi care-şi lucrau singuri pământul (în Ţara Românească, micilor stăpâni de pământ li se ziceau așa - cuvânt foarte vechi, ce există şi în Albaneză - pe când în Moldova li se ziceau “răzeşi”, termen provenit prin metateză la răsărit de Carpați de la vechii Iranieni, care aveau “erzi” pentru “moștenitorii pământurilor”). În cazul moştenirii, către domnie trebuia plătită “darea calului” (un cal sau un cal şi o cupă) ca taxare pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moştenitor, ceea ce arăta că domnitorul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau Mănăstirile: ele primeau danii din partea lui Vodă, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-şi exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moşii erau scutiţi de oaste). În vremea lui Mircea “cel Bătrân”, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp - fiind de cele mai multe ori un drept ereditar şi acordată din ce în ce mai mult ca răsplată - aproape toate familiile boiereşti au ajuns să aibă acel drept. Şerbii erau agricultorii datori să muncească pe moşia pe care se aflau, pentru boier, având dreptul să-şi schimbe stăpânul, nefiind legaţi de glie. Ultima categorie socială Medievală era cea a robilor Ţigani, proaspăt sosiţi în Europa (la început notaţi în Ţara Românească Aţigani”, ca de exemplu în dania din 1385 a lui Dan I - fratele mai mare al lui Mircea “cel Bătrân” - Mănăstirii Tismana din Oltenia, a 40 de sălaşe ale lor ce iniţial au aparţinut Mănăstirii Vodiţa din Banat), care erau datori să execute munci speciale ori grele şi să furnizeze o dajdie.
În 23 III 1442, Vodă Basarab II (fiul lui Vodă Dan II) a emis din Gherghiţa un hrisov prin care a dat Mănăstirii Snagov morile din Drid şi un alt hrisov pentru moşia Izvorani 44,42 lat. N, 26,07 long. E / judeţul Ilfov. Din Evul Mediu, afirma Dr. Milivoje Stangacilovic în 2002, unor Târgovişteni - lângă cetatea cărora exista “Mahalaua Sârbească” - li se ziceau Ungureni: idiom folosit pentru cei din judeţul Branicevo / azi Serbia, care până în 1282 au fost ocupaţi de Ungaria - denumire valabilă şi azi pentru unii Români din S Dunării / printre Timoceni - atestaţi în Târgovişte din timpul lui Vodă Mircea cel Bătrân” (de altfel şi Gherghiţa avea un sat de Ungureni); în jurul Târgoviştei au ajuns să se stabilească şi unii Mocani (generic onomastic înrădăcinat în proto Kurganul “mek” însemnând “behăială”, conectat cu Armânul “maki” pentru “oaie”). În 1905, academicianul Ilie Bărbulescu 1873-1945 în lucrarea “Românii faţă de Sârbi şi Bulgari, mai ales cu privire la chestia Macedo-Română”, a consemnat că era o colonie de Sârbi la Obluciţa, consemnată într-o tranzacţie efectuată de Gherghe în 1575: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Vodă, Domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiu al marelui şi preabunului Mircea Vodă şi Domn, dă Domnia mea această poruncă a Domniei mele lui Gherghe din Negreasca şi cu fiii lui, câţi îi va da Dumnezeu: partea Dragomirei şi a fiilor ei toată, oricât se va alege din câmp, din vatră şi de pretutindeni, fiindcă a cumpărat-o Gherghe de la Dragomira şi fiul ei Staico drept cu 1200 aspri. Căci avut-a Dragomira 2 fii - anume Costea şi Staico - şi Costea a furat 9000 aspri de la nişte Sârbi din Obluciţa şi aceşti Sârbi i-au prins şi pe Costea l-au spânzurat iar lui Staico i-au iertat capul dar să le plătească aceşti 9000 de aspri. Staico şi mama sa Dragomira au vândut toate bucatele lor: vaci, oi, cai şi tot ce au avut şi au vândut şi această ocină mai sus-zisă lui Gherghe, dinaintea tuturor megieşilor dimprejur, dinaintea tuturor orăşenilor şi a oamenilor bătrâni; fiindcă a strigat însuşi Staico şi mama sa Dragomirna în mijlocul târgului din Buzău: cine vrea să cumpere această ocină mai sus-zisă, ca să i se plătească capul către aceşti Sârbi şi nimeni n-a vrut să cumpere, ci numai Gherghe a cumpărat şi a plătit capul lui Staico. Drept aceea dat-am şi Domnia mea lui Gherghe ca să-i fie această ocină mai sus-zisă ohabnică lui, fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclătit, după porunca Domniei mele. Iată martorii puşi de Domnia mea: jupan Ivaşco mare vornic, jupan Neagoe mare logofăt, Stan spătar, Mitrea vistier, Bratul comis, Badea stolnic, Gonţea paharnic, Stoica mare postelnic şi ispravnic Neagoe mare logofăt. A scris Dan, în luna lui iulie 9 zile, în cetatea Bucureşti, anul 7083. Io Alexandru Vodă, cu mila lui Dumnezeu Domn”. Istoricul Sârb Ljubivoje Cerovic a scris: “Primii colonişti din Serbia au ajuns în Valahia spre finele secolului XIV, după bătălia de la Câmpia Mierlei. Strămutarea le-a organizat-o Nikodim Grčić, cel care a zidit primele mănăstiri româneşti. Venirea lor în acele ţinuturi a continuat şi după Nikodim Grčić. De exemplu, pe moşiile lui Barbu Pârvulescu au apărut localităţile Sârbişor (în anul 1444, când domnea Vlad Dracul) şi Sârbeşti (în anul 1459, când domnea Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul)”. La Gherghiţa a ajuns în 1444 şi Ioan Huniade (“Iancu de Hunedoara”), după o trecere prin Târgul de Floci / acum Giurgeni, în urma înfrângerii de la Varna 43,13 lat. N, 27,55 long. E: Vlad “Dracul” l-a arestat pe Ioan Huniade pentru dezastrul de la Varna dar la presiunea Dietei Ungariei l-a eliberat după scurt timp. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol / actualul Edirne - capitala de atunci a Imperiului Otoman, înainte fiind în Anatoliana Bitinia, la Prusa / Bursa - în 20 XI 1451, Vodă Vladislav II a obţinut autonomia Ţării Româneşti, cu condiţia ca să plătească regulat tributul către “Poarta Fericită” / Înalta Poartă; acel armistiţiu a creat condiţiile consolidării Gherghiţei, ca domeniu Gherga (în 30 IX 1451, Vodă Vladislav II a întărit moşia Negoeşti unor boieri - prin emiterea un act din Gherghiţa - fapt pentru care a primit un cal). În 1452, Vodă Vladislav II a schimbat sistemul monetar şi a emis ducaţi de argint, reformă ce a asigurat, în perspectivă, o oarecare stabilitate şi dezvoltare dar mai ales autonomia economică a Țării prin adaptarea după asprii otomani, model ce a fost adoptat şi în plan politic, evitând astfel anexarea reală (de pildă, un rol important l-a avut timp de secole şi influenţarea sultanilor otomani de către haremurile dominate de Românce, în care şi eunucii paznici ai haremurilor erau nemusulmani, căci islamul interzice castrarea musulmanilor / e de remarcat că asemănător s-a întâmplat cândva cu îngerii Gregori, care au fost “damnaţi” oriental deoarece au refuzat castrarea, preferând masculinitatea; cele mai frumoase din haremurile otomane erau Circasianele, vestite în toată lumea).
Gherghiţa apoi a fost menţionată de el prin act de cancelarie la 2 VIII 1453, când a scutit pe unii boieri de dăjdii (adică dări / impozite). “Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” realizat în 1937 de Dr. George Lecca a consemnat: “Gherghiţa avea o cetăţuie ridicată de Vlad Ţepeş - ‘Cetatea nouă’ / ‘Novum Castrum’ sau ‘Novo Castro’ - din care n-a rămas urmă” (în 8 I 1480 - când domnea Vodă Basarab Ţepeluş” dintre Dănești, după ruda mai mare Țepeș” dintre Drăgulești - şi Bucureştiului i se zicea “Cetatea nouă”, în 2 IV 1480 domnitorul luând hotărârea să ducă acolo moaştele Sfântului Aromân Nicodim Gârca); în 25 V 1458, Vodă Vlad Ţepeş” / fiul lui Vodă Vlad Dracul” a trimis din fortificaţia Gherghiţei - notată Latin Gherghyche - o scrisoare lui Gaşpar, subjudele Braşovului, cu rugămintea să garanteze meşterilor chemaţi de dânsul libera întoarcere (Bucureştiul, ajuns capitala României în 1862, a fost întemeiat în timpul domniei lui Vodă Mircea “cel Bătrân” sub forma cetăţii Dâmboviţei, în care a refăcut la 1416 şi Biserica ciobanului Armân / Aromân Bucur închinată Mănăstirii Tismana, cu atestare documentară ca localitate de către Vodă Vlad “Ţepeş” la 20 IX 1459 - având printre cei 12 martori pe comisul Gherghina - numele oraşului Bucureşti fiind tot de origine Armână / Aromână). La Românii Vestici este de remarcat că fiecare din cele 3 regiuni vecine - Oltenia, Banatul şi Ardealul - se află sub protecţia ortodoxă a câte unui Sfânt nu numai Armân, ci şi în legătură cu Gherga: Oltenia îl are pe Nicodim de la Tismana / Nicolae Gherga, Banatul îl are pe Iosif de la Partoş / din Ragusa dominată de nobila Casă Georgi iar Ardealul îl are pe Andrei Şaguna, năşit de Atanasiu Gherga; Biserica Ortodoxă Română a hotărât în 1997 ca Sf. Iosif / Iacob de la Partoş să fie şi patronul pompierilor din România (deoarece - pe când conducea ortodoxia Bănăţeană - a păzit Timişoara de incendii, hramul Catedralei Mitropolitane fiind de sărbătoarea sa). De altfel, Sofia - capitala Bulgariei - are chiar 2 patroni ortodocşi Armâni: Sf. Gheorghe “cel Nou” din Kratovo 42,04 lat. N, 22,11 long. E / Macedonia mort în 11 II 1515 (viaţa sa a fost descrisă de Popa Peiu, cărturar Armân) şi Sf. Nicolae din Ianina mort în 17 V 1555 (viaţa sa a fost descrisă de grămăticul Matei), ambii martirizaţi acolo de către otomani pentru că n-au vrut să se convertească la islam. În 1868 (când încă trăia mitropolitul Şaguna), savantul Petriceicu Haşdeu - în “Religiunea Românului” - a observat: “Indianii, nemulţumiţi de puţinătatea divinităţilor lor, au recurs la mijlocul de a le multiplica prin gruparea a multe capete (avataruri) pe corpul unui singur zeu; caracterul Indianilor a creat pe brahmini iar nu brahminii au creat caracterul Indianilor, deşi mai în urmă, fiind deja creaţi, brahminii au găsit, negreşit, folosul lor de a menţine caracterul Indianilor. Devoţiunea Europeană a inventat o altă resursă mai puţin complicată, dar fondul rămâne tocmai acelaşi; luând toate popoarele creştine, unul câte unul, de la Georgianii din Munţii Caucazului şi până la capătul Irlandei, nu veţi găsi nici unul, absolutamente nici unul, care să nu fi scos din sânul său măcar un singur sfânt. Nu se află în lume un calendar destul de voluminos pentru ca să poată enumera miile de creştini care s-au învrednicit cu grămada de a dobândi câte un loc de onoare printre cheruvimi. Ei bine, din toate popoarele creştine, numai şi numai Românii, din momentul de când au apărut pe scena istoriei ca naţionalitate separată şi până astăzi, n-au dat naştere nici unui sfânt. Sfinţii noştri aşa-numiţi naţionali au fost din alte ţări. Memoria multor eroi ai abnegaţiunii religioase a rămas eternă în tradiţiunea poporului, însă niciodată părinţii noştri nu s-au gândit de a le decreta cu o mână profană aureola sfinţiniei. Repulsiunea firească a poporului Român contra a tot ce compune pestriţul cortegiu al bigotismului a fost unica fântână a modestiei clerului nostru, căruia nu i-ar fi lipsit, desigur, nici capacitatea, nici dorinţa, nici tentaţiunea de a-şi atribui şi el atrăgătoarele privilegii şi beneficii ale tagmei sacerdotale”.

Gherghina pe atestarea documentară a Bucureştiului

În acel an 1459, atelierul monetăriei Ţării Româneşti a fost instalat la Bucureşti, banii fiind ţinuţi în vistieria de la cetatea Poenari, de Gherghina (oprirea baterii de monedă autohtonă a fost în 1480 - când dregătorul Gherghina avea mare putere în stat - apoi, din 1481, în Ţara Românească utilizându-se îndeosebi asprii otomani / moneda Imperiului Otoman, în largă circulaţie Medievală, rare ediţii monetare Româneşti mai fiind emise doar de către unii domnitori, ca Radu “cel Mare” sau Mihai “Viteazu”); îmbogățirea fabuloasă a pârcălabului Gherghina - aflat în miezul manevrei monetare naționale - s-a concretizat imediat în accederea la tronul Țării Românești a cumnatului său Vlad “Călugărul”. Preocuparea academicianului A/Român Niculae Iorga despre Gherghiţa era din 1915 (an când a documentat şi negustorii Gherga din “Arhivele Veneţiei”), după cum a scris atunci în “Revista istorică”: “Numele Gherghiţei nu vine de la o întemeietoare Gherghiţa, ci precum Mărcuţa vine de la Mărcuţă (masculin) şi Cernica de la Cernică, aşa întemeietorul de aici e Gherghiţă (de la Gherghe). Menţin şi acum părerea că ‘Novum Forum’ în care se afla Basarab la 1476 e Gherghiţa, deoarece el a dat documentele acolo, ‘în Girgiche’; că Bucureşti era la 1480 ‘cetate nouă’ - cetate / grad, nu târg - aceasta nu dovedeşte nimic. Bucureştii, care suferiseră de pe urma cuceririi de Ştefan cel Mare şi care au fost atacaţi şi în 1476, au trebuit să fie refăcuţi pe la 1480 iar până atunci şi de aceea, Domnii au fost siliţi a-şi căuta sălaşul prin astfel de sate ridicate la rostul de târguri: Gherghiţa, Floreşti”. Este de ştiut despre funcţia de comis - cu care în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” şi-a început cariera de dregător Gherghina II, fiul lui Gherghiţă / Gherghina I, ce a durat peste jumătate de secol - că era cea de mai marele grajdurilor domneşti; e de apreciat că unchiul său Gherg’ka (fiul lui Gorga / Zorza, stolnicul lui Vodă Mircea cel Bătrân”) a fost cămăraşul tatălui lui Vodă Vlad Ţepeş”, respectiv al lui Vodă Vlad Dracul” - fiul lui Vodă Mircea cel Bătrân” - care a domnit în 1436-1447 iar tatăl lui Gherghina II, anume Gherghina I / Gherghiţă, a fost logofătul lui Vodă Radu Chelu”, fiul lui Vodă Mircea cel Bătrân”, adică unchi al lui Vodă Vlad Ţepeş” (despre Vlad Țepeș” e de știut că a fost însurat întâi cu o fiică a lui Iancu de Hunedoara, apoi cu o vară a fostului cumnat, regele Matia Corvin). Academicianul Român Nicolae Stoicescu a scris în lucrarea Vlad Țepeș” din 1976: “Majoritatea dregătorilor lui Vlad Țepeș nu par a fi făcut parte din marile familii boierești ale țării: cu excepția lui Manea Udriște - rudă cu Vladislav II, care apare doar la Sfatul din 1457 - și al comisului Gherghina 1458-1461, viitorul cumnat al lui Vlad Călugărul, restul dregătorilor par a fi oameni proveniți din alte straturi ale societății, care au dispărut apoi fără a întemeia familii cunoscute de dregători”; Gherghiții - din care făcea parte inclusiv dregătorul Gherghina - erau (la modul recunoscut oficial) nobili de frunte / de înalt nivel ai Țării Românești. În secolul XV domnitorii Vladislav II (1448-1456), Vlad “Ţepeş” (1456-1462), Radu “cel Frumos” (1462-1473), Laiotă Basarab (1473-1477), Basarab “cel Tânăr” / Ţepeluş” (1477-1481 şi 1481-1482) iar în secolul XVI domnitorii Vlad “cel Tânăr” (1510-1512), Vladislav III (1523-1525), Pătraşcu Vodă / “cel Bun” (1554-1557) şi Mihai “Viteazu” (1593-1601) au emis acte din Gherghiţa; de exemplu, în 1471 din Gherghiţa Vodă Radu “cel Frumos” a consfinţit vânzarea moşiei Ghergheu în 15 I şi Ghighiu în 25 I, etc. (în documentele Latine ale lui Vodă Laiotă Basarab, Gherghiţa era scrisă şi Girgiche în 22 şi 25 II 1476, Gergiche în 30 V 1476, etc). În oraşul Gherghiţa s-a desfăşurat o anumită activitate jurisdicţională, implicaţi fiind Domnia, Sfatul Domnesc şi împricinaţi: boieri, săteni, cler, în legătură cu judecarea diferitelor procese civile şi penale, pentru aria jurisdicţională care aparţinea de Gherghiţa. Profitând că Vodă Radu cel Frumos” - fiul lui Vodă Vlad Dracul” - a trimis 12 mii de militari să lupte în N Mesopotamiei împreună cu sultanul Mehmed II / Mohamed Cuceritorul” 1451-1481 pentru înăbuşirea unei revolte în Imperiul Otoman, Vodă Ştefan cel Mare” al Moldovei a atacat Ţara Românească: lângă Gherghiţa, în “Bătălia de la Cursul Apei” - pe pârâul Vodna / Potoc - domnitorul Moldovei de atunci, Vodă Ştefan “cel Mare”, l-a învins în 21 XI 1473 pe domnitorul Ţării Româneşti, Vodă Radu “cel Frumos” şi în 24 XI 1473 a luat-o ca pradă pe fiica aceluia Voichiţa, care i-a devenit ultima soţie, cea pe care a adorat-o / primele sale cununii fiind doar pentru alianţe politice (cu ea a fost peste 2 decenii, până la moarte); atrăgătoarea prinţesă Voichiţa 1459-1511 era fiica lui Vodă Radu “cel Frumos” 1439-1475 (cumnatul lui Gherghina) şi a Domniţei Maria, nobilă Balcanică / care după mulţi istorici ar fi fost fata lui Gherghe Aranitul, socrul lui Gherghe “Castriotul”, regele Albanezilor. Acea soacră a fost îngropată de către Vodă Ştefan cel Mare” la Putna 47,51 lat. N, 25,35 long. E / judeţul Suceava în 1500. (Academicianul Niculae Iorga a scris în 1939 despre Cetatea Domnească că “uneori - mai ales în vremea căldurilor de vară - Vodă Radu cel Frumos se retrăgea cu Doamna Maria şi frumoasa lor fiică Voichiţa, în Gherghiţa”). Vodă Ştefan “cel Mare” - din Dinastia Basarabilor Muşat - l-a avut ca bunic patern pe Vodă Alexandru “cel Bun” iar în perioada 14 XI 1472 - 19 XII 1477 a fost însurat cu Maria Comnena Paleologu din capitală Doros = Mangop a Goților Crimeii, vară cu soţia ţarului Ivan “cel Mare” 1462-1503 al Ruşilor (prima lui nevastă, în 5 VII 1463 - 25 XI 1467, a fost Eudochia Kievului din Dinastia Ghedimină, vara acelui ţar din Dinastia Rurik). În 1468, Vodă Ştefan “cel Mare” a atacat Transilvania (deoarece în anul precedent domnitorul Matia Corvin 1443-1490, regele Ungariei - fiul lui Ioan / “Iancu de Hunedoara” - l-a vrut vasal) iar în 1469, aliatul domnitorului Matia Corvin, Vodă Radu “cel Frumos” a atacat S Moldovei: acela a fost motivul pentru care Vodă Ştefan “cel Mare” a devastat în 1473 Ţara Românească, ceea ce a atras furia otomană asupra Moldovei, căci Vodă Radu “cel Frumos” era numit de sultan (aşa a început agresiunea otomană asupra Moldovei); de altfel, abatele Giulio Ruggiero din Croaţia - aflat în misiune diplomatică în Țările Române Medievale - a notat că regele Matia Corvin al Transilvaniei şi Ungariei a zis unor soli Moldoveni care veniră la el şi au început cu adresarea către traducător “Spune domnului vostru...” că, dacă aşa le era Graiul, atunci n-aveau nevoie de interpret. Vodă Ştefan “cel Mare” a impus în Ţara Românească domnitori din ambele tabere dinastice: dintre Dăneşti” pe Laiotă Basarab şi pe nepotul Basarab “Ţepeluş” iar dintre “Drăguleşti” pe Vlad “Călugărul” (cumnatul marelui pârcălab Gherghina). După aceea, Vodă Ştefan “cel Mare” a plătit tribut Imperiului Otoman (se poate observa că după căderea din Tracia a Constantinopolului, migrarea multor foști bizantini din Peninsula Balcanică - ultima zonă neotomană a fostului Imperiu - s-a petrecut atât spre miazănoapte, în Muntenia / unde s-a oprit autocrația Ghergană și în Moldova / unde au fost ctitorite multe lăcașuri ortodoxe, cât și spre apus, în Peninsula Italică / unde în paralel, datorită contribuției lor, a pornit “Renașterea” mediului catolic). Îndată după nunta lui Vodă Ştefan “cel Mare” cu Ghergana Voichiţa, mitropolitul Moldovei a ajuns să fie, până în 1508, Gheorghie de la Mănăstirea Neamţ 47,16 lat. N, 26,12 long. E - întemeiată, conform academicianului N. Iorga, în 1390 de călugării de la Şcoala Gherganului Nicodim din Tismana - iar paharnicul fiului lor Bogdan 1479-1517 (devenit domnitorul Moldovei după Vodă Ştefan “cel Mare”, între 1504 şi 1517) a fost Gheorghe, după cum le-au fost transcrise numele din Slavona cronicilor; e de observat că trezorierul Moldovei în 1449 (când s-a încheiat domnia lui Vodă Petru - fiul lui Vodă Alexandru “cel Bun” - cumnat cu Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi tatăl lui Ştefan “cel Mare” a început domnia) era Gherghe “Heregariul” adică “Bănarul” = cel care bătea banii.
Voichița

Ca fapte diverse: în 1483, conştient de marea putere a Dinastiei Rurik, Vodă Ştefan “cel Mare” şi-a măritat fiica Elena - avută din prima cununie - cu ruda Ivan “cel Tânăr” / fiul ţarului Ivan “cel Mare”, fără succes însă (acela murind înaintea preluării puterii în Rusia, ea fiind închisă de socru la Moscova). Dr. Nicolae Popp a scris în 1941: “Când în 1484 Ștefan organizase o cruciadă împotriva otomanilor, a cerut ajutor țarului Rușilor, cuscrul său, căci își căsătorise pe fiica sa Ileana cu fiul țarului. Țarul i-a răspuns că nu-i poate trimite ajutorul cerut ‘fiind prea mare depărtarea dintre Moldova și Rusia’ (deci între Moldova care se întindea până la Nistru și hotarul Rusesc); asta la sfârșitul secolului XV. Dincolo de Nistru era Tătărimea; ținutul până la Nipru se numea Ucraina Hanului. Nici pomeneală de Ruși. După 1600, creștinii din teritoriul subjugat de otomani au fost puși sub jurisdicția bisericească a Mitropoliei Brăilei, limba folosită fiind Românească. În 1681, otomanii l-au numit pe Duca Vodă, domnul Moldovei, ca hatman al Ucrainei; numitul domnitor se intitula ‘Domnul Țării Moldovei și Ucrainei’. Acea stăpânire a Ucrainei - deși vremelnică - arată un moment de istorie când oficialitatea Moldovenească era întinsă până la Nipru. Odată cu începutul secolului XVIII, Petru cel Mare a inaugurat o nouă politică: cucerirea Bizanțului. În năzuința Rușilor spre Bizanț, s-au izbit întâi de Cazaci: au trecut de ei. Apoi de Tătari: au lichidat hanatul Crimeii în 1782, atunci atingând Nistrul, prin cucerirea Ucrainei Hanului. În drumul Bizanțului ședea Moldova: peste 2 decenii, la 1812, Rușii au sărit peste Nistru, rupând jumătate din Moldova. În planul lor, clauze secrete prevedeau retragerea hotarului Moldovei pe Siret; totuși, anul 1918 a restituit Moldovei pământul ce-i fusese răpit, hotarul fixându-se pe Nistru”.
Situația la începutul secolului XVI
În secolul XVIII, “Marea” Lituanie - care cuprindea și Regatul Poloniei - a ajuns hăcuită / împărțită de vecini, părți importante ale vechiului său teritoriu dobândind alți stăpâni (Prusaci, Austrieci, Ruși):
“Marea” Lituanie în secolul XVIII
Memoria Geților / Goților s-a păstrat puternică în Estul Europei, cum ar fi (printre numeroasele exemple Medievale): cronicarul anonim” zis Gallus din secolul XII - considerat de istoricii Danuta Borawska și Marian Plezia că ar fi scris Faptele Ungurilor” - pomenea de Sarmați ca Geți, Vincențiu Kadlubek / episcopul Cracoviei la începutul secolului XIII susținea că Prusacii în secolul XI erau știuți ca urmași Geți, “Cronica Marii Polonii” afirma că la începutul mileniului II Rușii erau foștii Geți, ș.a.m.d. Sudul Marii” Lituanii a fost serios locuit de Români, răspândiți - așa cum bine se știe - la S de Mlaștinile Pripeatului și Polonia Mică, în Ucraina, Podolia, Volînia, Rutenia, Galiția, etc., Valahii / Rumânii având prezențe mai semnificative în cetățile Medievale Kieva, Liova, Krakovia, ș.a. Vodă Ştefan cel Mare” - decedat în 2 VII 1504 - a fost înmormântat la Mănăstirea Putna 47,51 lat. N, 25,35 long. E / ctitoria sa din 1466, cu ceremonia condusă de mitropolitul Gheorghe (având numele de monah David la Mănăstirea Neamţului / şi academicianul N. Iorga presupunând originea Munteană a înaltului ierarh). Este de observat că majoritatea aşezămintelor ortodoxe din Moldova ştiute ca “ale lui Ştefan cel Mare” de fapt au fost realizate de mitropolitul Gheorghe, care în domnitor îşi avea căpetenia politică: oştaşul protector (la jumătate de secol după moartea mitropolitului Gheorghe al Moldovei, preotul Ştefan Gherga din Ghergani - strămoşul multor Gherga Bănăţeni - s-a mutat din Ţara Românească în Ţinutul Haţegului); în Moldova ca mitropoliţi consecutivi au fost roşcovanul Grigorie 1546-1551 (pictorul exterior al Voroneţului - monument UNESCO - cu albastrul la fel ca acela Egiptean), Gheorghe “de la Bistriţa” în 1551-1552 (marcat şi ca Gheorghe II) iar apoi Grigorie “de la Neamţ”, pentru peste un deceniu.
Moldova în timpul domnitorului Petru Rareș - fiul lui Ștefan “cel Mare” – cuprindea și E Transilvaniei
Cu mitropolitul Grigorie era văr Petru Rareş - fiu natural al lui Vodă Ştefan “cel Mare” - care la început a lucrat ca negustor de peşte la Galaţi; Grigorie “Roşcovanul” a fost înhumat în pridvorul pe care l-a ridicat Bisericii Sf. Gheorghe” al Mănăstirii Voroneţ (fiind considerat al doilea ctitor, după Vodă Ştefan “cel Mare”): în Slavonă, “Vorona” însemna “Corb”.
Mitropolitul Grigorie “Roşcovanul”