 |
| G/herbul Gherghiţei |
Biserici cu plan dreptunghiular alungit - având spre răsărit absida iar deasupra pronaosului un turn-clopotniţă - au fost Biserica Domnească din Gherghiţa, Biserica Mănăstirii Strehaia, “Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ş.a. Conform “Buletinului” 16 / 1937 al “Comisiei Istorice” a României (prezidată de academicianul Niculae Iorga), Vodă Mircea “cel Bătrân” a emis din Gherghiţa la 23 III 1400 un hrisov prin care întărea Mănăstirii Snagov 44,42 lat. N, 26,10 long. E / judeţul Ilfov moşia Velea, cu moara de pe Neajlov şi vama de la Prahova: acelea scrise atunci sunt primele atestări documentare atât a aşezării Gherghiţei, cât şi a Mănăstirii Snagov (corespunzător calendarului vechi - în vigoare în 1400 - atunci de fapt era 10 III, ziua de după sărbătorirea celor 40 de mucenici); în 1939, academicianul N. Iorga a scris în “Istoria Bucureştilor”: “În 1400, Mircea cel Bătrân stătuse o clipă la Gherghiţa - satul Gherghiţăi, al lui Gherghiţă, din Gherghe - după cum a studiat şi Ionescu Gion în Colecţia Hurmuzaki XV”. În 2011, Dr. Laurențiu Rădvan în cartea “Orașele din Țările Române în Evul Mediu” a scris: “Gherghița a fost unul dintre centrele urbane mari ale Țării Românești, cu implicarea într-un comerț foarte activ cu orașele transilvane de peste munți, începând cu Brașovul. Orășenii din Gherghița beneficiau de privilegiu special din partea domnitorului: erau oficial scutiți de dările ce se luau din produsele obținute pe moșia orașului (dijma). Privilegiul se acorda individual, fiind dat comunității orășenilor, astfel că organizarea internă a acestora nu se baza pe obiceiul țării, idee ce susține posibilitatea existenței unor diferențe între așezările urbane; unele au avut autonomie mai extinsă decât altele. La Gherghița a fost curte a domnitorului Țării Românești. În Gherghița - la fel ca în alte orașe, Târgșor, Târgoviște, etc. - au ajuns să se stabilească Greci refugiați datorită extinderii puterii otomane, devenind principalul grup etnic, după români. Corespondența unui raguzan stabilit temporar în Țara Românească, Piero di Giovanni, surprinde grija aceluia de a-și vedea marfa ajunsă cu bine la destinație; îl găsim în Gherghița și pe drumul de pe Valea Prahovei. Numele aşezării Gherghița vine de la un antroponim, fiind un diminutiv al vechii forme a numelui Gheorghe (Gherghe), foarte des întâlnită în documente. Un Gherghe a fost probabil întemeietorul, unul din vechii stăpâni ai aşezării pe vremea când aceasta era sat, înainte de secolul XIV, sau un reprezentant al domnului de după 1300. Începuturile oraşului sunt incerte. Alături de Târgşor, l-am încadrat în rândul oraşelor mai noi, apărute în a doua parte a secolului XIV cu sprijinul unuia din domnii din acea perioadă, care i-a dat şi privilegiul. Ca ipoteză, avansăm ideea că dezvoltarea (poate chiar apariţia) aşezării a avut legătură cu ‘culoarul angevin’ amintit în actul prin care regele Ungariei asigura în 1358 pe negustorii braşoveni că puteau circula liberi printr-un spaţiu situat între Prahova și Dunăre. Poziţia favorabilă a făcut ca un centru de schimb să se dezvolte aici, un rol important în dezvoltarea oraşului avându-l mai târziu Mircea cel Bătrân, care a negociat cu Braşovul libertatea de comerţ pentru negustorii din oraşele Munteniei, inclusiv pentru cei din Gherghiţa. La Gherghiţa domnia a ridicat o curte în secolul XIV, după ce a intrat în stăpânirea moşiei. Statistic, curtea de la Gherghiţa a ocupat în secolele XV-XVI locul al patrulea în preferinţele domnilor, după reşedinţele principale de la Argeş, Târgovişte şi Bucureşti. Venirea domnilor aici se explică prin poziţia oraşului, ce era situat aproximativ în centrul geografic al Munteniei, la distanţă egală între munte şi Dunăre. La sud de oraş, spre Bucureşti, se întindea o regiune sălbatică, cu păduri (Vlăsia) şi bălţi, în timp ce la nord, începeau dealurile. De aici se putea interveni uşor în orice regiune a părţii de la răsărit de Olt a Ţării Româneşti, aşezarea având deci atuul unei poziţii strategice. Poziţia strategică a oraşului şi preferinţa arătată de domni au făcut din Gherghiţa o ţintă predilectă pentru atacurile celor ce pătrundeau în interiorul Ţării Româneşti, motiv pentru care a avut mult de suferit. În oraş nu a existat o biserică catolică, prin urmare numărul saşilor sau ungurilor a fost probabil nesemnificativ. Numeroşi negustori din Gherghiţa apar peste munţi, unde duceau diferite mărfuri”. La 1 VI 1421, când domnea Radu “Chelu” / “cap sec”, fiu al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - care a fost ultimul domnitor al Ţării Româneşti controlând Banatul, la un deceniu după decesul său stăpânirea întregului Banat fiind deja exercitată de către Iancu / Ioan de Hunedoara din Ţinutul Haţegului / Gherțegului - logofătul (adică dregătorul având funcţia de şef al cancelariei domneşti, responsabil de îndeplinirea hotărârilor luate de curtea domnitoruului Ţării Româneşti) Gherghina / Gherghiţă, acelaşi care a fost paharnicul lui Mircea “cel Bătrân” / tatăl domnitorului, a scris despre întărirea Mănăstirii Cozia, ce încă purta numele Cuman din 1301 Nucet / însemnând “livadă de nuci”: “Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Radu mare Vodă şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste toată Ţara UngroVlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către Părţile Tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi al Podunaviei, până la Marea cea Mare: A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inima curată şi luminată, din cele dăruite mie de Dumnezeu atotţiitorul, stăpânul meu Hristos, râvnind către sfânt răposatul părintele meu, domnul Mircea Vodă, am dăruit acest atotcinstit, cu frumoasă faţă şi preacinstit, deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă hrisov al domniei mele, părintelui egumen al Mănăstirii Nucetului, mormântul părintelui meu şi rugătorului domniei mele, popii kir Iacov şi tuturor fraţilor, care se află întru Hristos în hramul sfintei şi de viaţă începătoarei Troiţe, la locul numit Nucet, ca să-i fie de ocină şi de ohabă toate bălţile, începând de la Săpatul, adică însuşi Săpatul, până la gura Ialomiţei, pe Dunăre. Gloabele ce se vor face la acele bălţi, fie de la păstori, fie de la orice om, boier prea mare sau mic, toate să fie mănăstireşti. Încă şi de la stupi, oricât se va afla la acele bălţi, până unde le este hotarul mănăstiresc, un om să le ia vama de stupi şi toate celelalte munci câte se vor întâmpla. Şi acolo a fost un om, anume Tâmpa, care şi acela a dăruit o gârlă, Săpatul, în vremea părintelui domniei mele, Mircea Vodă şi în vremea egumenului Sofronie, Mănăstirii Nucetului, să-i fie spre veşnică pomenire, precum şi părintele meu a binevoit să fie. Nimeni din slugile domniei mele să nu supere pe Tâmpu, ispravnic sau oricare din boieri, ci Tâmpu să fie volnic să ia vama de la Săpatul. De aceea şi eu, Io Radu Vodă râvnind, cu râvnă către Dumnezeu, domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă începătoarea Troiţă, această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele am întărit şi am împuternicit, ca să fie de ocină şi de ohabă Mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, spre veşnica lui pomenire iar mie spre bucurie, mântuire şi iertarea păcatelor, toate bălţile începând cu Săpatul pe Dunăre, până la gura Ialomiţei. Şi după moartea domniei mele, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti, din rodul inimii domniei mele, din rudele domniei mele sau din alt neam, dacă va cinsti, va înnoi şi va întări acest hrisov al domniei mele, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească, să-l înnoiască şi să-l întărească; iar dacă va strica şi va risipi, pe unul ca acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă, aici şi în veacul viitor să fie lipsit de trupul şi de sângele lui Hristos şi să aibă parte cu Iuda, Arie şi cu acei necredincioşi Iudei, care au strigat asupra Domnului nostru, sângele lui asupra lor şi copiilor lor, ceea ce şi va fi în veci, amin. Martorii acestui hrisov: jupanii Radu, Vâlcan, Nan, Utmeş, Cârstea, Badea, Drăghici, Stan unchiul lui Vodă, jupanii Oancea Lugaş, Vâlcsan Vlorin, Micul Popşor logofăt. Şi eu Gherghina logofăt, am scris în anul 6929, crugul soarelui 14, luna iunie 1 zi” (prin crugul / crângul cerului - derivat din circuitul bolţii cereşti - se numea osia împrejurul căreia se rotea cerul, împreună cu astrele sale). Târnosirea / sfinţirea Mănăstirii Cozia a fost făcută de Nicodim Gârca, al cărui chip e zugrăvit în partea de miazăzi a pronaosului (încăperea din Biserică ce precede naosul).
 |
Cancelarul / logofătul
Gherghina e subliniat
|
 |
Logofătul / cancelarul Gherghina e subliniat
|
 |
Profil în
Gherghiţa
|
Dat fiind acel context Medieval, este posibil ca întemeietorul Bucureştilor să fi fost Gherganul Bucur (însemnând “frumos” / acelaşi cu Caloian); e de remarcat că în Bucureştii secolului XIX, primul basm cules şi publicat de etnograful Petre Ispirescu 1830-1887 a fost “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” - ştiut în zonă cel puţin din secolul XIII - esenţa sa fiind demonstrată în secolul XX prin teoria relativităţii / fapt analizat în prezent de academicieni din mai multe Țări (povestea fiind neobişnuită):
“A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi - voind să aibă copii - au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de acea întâmplare. Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit. De la o vreme încoace însă, nu se ştia ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea 15 ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta 6 săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli 3 zile şi 3 nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după 6 săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu 4 aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în 3 zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo 200 de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească. După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, 3 zile şi 3 nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumetat a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă 3 zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele 3 fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După 3 zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită?
Şi calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are 3 capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după 3 zile plecară mai departe. Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.
După ce se odihniră vreo 2 zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un moment fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă 2 femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi? Deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor 3 femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
- Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albiseră. Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
- Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute. Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute, grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”. Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a observat: “Într-un basm Georgian din aceeaşi familie tematică - ‘Pământul îşi ia ce-i al lui’ - eroul a găsit un palat de cristal pe ţărmul mării, fără uşi, doar cu o dungă subţire pe care a împins-o; înăuntru era o fată: Frumuseţea. El stătu acolo 3 sau 4 zile, în vreme ce în rest a trecut un mileniu”.
 |
| Arheologie în Gherghița |
 |
| Câmpia Gherghiţei |
Dr. Victor Vizauer în lucrarea sa din 2012 despre antroponimia Medievală a scris: “Pentru teritoriul de la sudul Dunării cercetătoarea bulgară Dimitrova-Todorova a arătat că aproape jumătate dintre toponime au la bază un nume de persoană. Pentru Europa Nordică, mai precis Suedia, importanţa numelor de persoane în naşterea unei părţi a toponimelor, dar şi procesul invers, au demonstrat-o, printre alţii, Christin Mattisson, cercetătoarea axându-se pe numele feminine integrate în numele de aşezări şi Evert Melefors, care a studiat relaţia dintre numele de persoane şi numele de locuri. Faptul că multe dintre numele de aşezări au luat naştere prin alăturarea numelui unuia dintre proprietari şi un termen care desemna casa sau satul, ori avea legătură cu regiunea sau terenul a fost observat şi pentru teritoriul nostru sau pentru o parte al lui încă de la finalul secolului XIX şi primele decenii ale secolului trecut, de către Pesty Frigyes şi apoi de Nicolae Drăganu. Utilizând informaţiile cuprinse în documentele medievale din secolele XIII-XV referitoare la Ţara Românească, Christian Ionescu a stabilit că aproape jumătate dintre toponime sunt de origine antroponimică, marea lor majoritate fiind reprezentate de nume de aşezări. O parte importantă a toponimelor adunate de Dumitru Loşonţi pentru lucrarea sa despre toponimele româneşti ce descriu forme de relief sunt provenite din apelative şi antroponime. În Transilvania, dintre numele de persoane utilizate la constituirea antropo-toponimelor se disting câteva, acestea denominând un mare număr de aşezări, mai mult de jumătate din total: Nicolae, Petru, Mihail, Ioan, Martin, Gheorghe, ș.a. (ca antroponime de sfinți și martiri s-au înregistrat Georgius, Gerardus, Gregorius și alții). O posibilitate de schimbare a numelui unei posesiuni putea să-şi aibă originea în necesitatea de a masca unele fapte violente, ocupări abuzive de proprietăţi, acţiuni care puteau să atragă sancţiuni din partea autorităţilor. Cazul localităţii Villa Georgii argumentează posibilitatea unui scenariu de acest fel. Însă situaţia rezultată din documente a satului este destul de încurcată. Un act din anul 1344 relatează că proprietatea a fost redenumită Villa Georgii (Satul lui Gheorghe), din Coada Feleacului, după ce a fost ocupată abuziv de mai multe persoane, printre care era şi un nepot al lui Georgius. Din 2 documente mai târzii (1371) rezultă faptul că satul din Coada Feleacului a fost primit, cu vreo 2 generaţii în urmă, de iobagul Georgius dictus Olah de la proprietarul ei de atunci. Nu ştim dacă exista vreo legătură între cele 2
evenimente sau persoanele participante, însă în ambele cazuri apare un personaj cu nume Georgius-George, de la care poate să provină numele aşezării. Dacă este vorba despre Gheorghe amintit de primul act, al cărui nepot a participat la ocuparea abuzivă a proprietăţii din Coada Feleacului, atunci se poate confirma ipoteza conform căreia noii sau noul proprietar a redenumit satul după un înaintaş al său, probabil pentru a da impresia că Satul lui Gheorghe se afla în posesia familiei lor de mult timp, astfel încercându-se şi o acoperire sau justificare a modului condamnabil de către autorităţi. Despre unele proprietăți medievale din interiorul Carpaților, în primă fază este trecut antropo-toponimul, apoi:
a. tipul antropotoponimului (simplu, compus)
b. localizarea pe teren a aşezării, acolo unde este posibil, atât în Evul Mediu, cât şi azi, dacă localitatea nu a dispărut între timp
c. anii între care a fost menţionată aşezarea în segmentul temporal al secolelor XII-XIV (anii 1100-1400)
d. termenul cu care este desemnat în documente respectiva proprietate, acolo unde apare
Observaţie: antropotoponimele sunt ordonate alfabetic, însă după antroponimul cu ajutorul căruia s-au format.
Georgius-Gheorghe
· Georgyn (Gurghiu, judeţul Mureş) - a. nume simplu: antroponim (Georgius); b. comitatul Turda; c. 1353 - 1375; d. aşezare
· Gurk - a. nume simplu: antroponim (Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Arad (aşezare dispărută); c. 1351; d. aşezare; antroponimul Gurc / Gurk a fost folosit încă de la începutul secolului XIII
· Gyog (cu variantele: Gyod, Gyogh; Geoagiu de Sus, azi Stremţ, judeţul Alba) - a. nume simplu: antroponim (Gyog-Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Alba; c. 1303-1365; d. aşezare; în 1332 a fost amintit Georgius preot de Gyog / Gyod
· Gyog (Geoagiu, judeţul Hunedoara) - a. nume simplu: antroponim; b. scaunul Orăştie; c. 1327-1336; d. aşezare
· Gyuargio (cu varianta: Gorgio; azi oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita) - a. nume simplu: antroponim; b. scaunul Gyergyo; c. 1333-1337; d. aşezare
· Gyurgteleke (cu variante: Gyortelek, Gergthelethe, Gyurgteluke; azi Giurtelecu Şimleului, judeţul Sălaj) - a. nume compus: Gyurg + teleke (terenul lui...) - Pămantul lui Gheorghe; b. comitatul Crasna; c. 1351-1378; d. possessione, villa
· Sanctus Georgius (Trascău Sângeorgiu, azi Colţeşti, judeţul Alba) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Turda; c. 1332-1337; d. aşezare
· Sanctus Georgius (Sângeorgiu de Mureş, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. scaunul Mureş; c. 1332-1337; d. aşezare
· Sanctus Georgius (Sângeorgiu de Pădure, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. scaunul Mureş; c. 1332-1337; d. aşezare
· Sanctus Georgius (oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. Scaunul Sepsi; c. 1332-1337; d. aşezare
· Sanctus Georgius (Streisângeorgiu, în componenţa oraşului Călan, judeţul Hunedoara) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Hunedoara; c. 1365-1377; d. aşezare
· Sanctus Georgius (cu variantele: Villa Sancti Georgii, Borzaecnthgyurgy; azi Sângeorge, judeţul Timiş) - a. nume compus, de sfânt - Sfântul Gheorghe; sau complex, de sfânt: villa (sat) + santus (sfânt) + Georgius - Satul Sfântului Gheorghe; sau tot complex: bor (?) + zaecnth (probabil zsent - sfânt) + Gyurgy (Gyorgy-Gheorghe); b. comitatul Timiş; c. 1319-1337; d. villa-sat
· Sanctus Georgius (cu variantele: Villa Sancti Georgii, Zenthgyurgh; azi Sângeorzu Nou, judeţul Bistriţa-Năsăud) - a. nume compus, de sfânt: santus / zenth (sfânt) + Georgius / Gyurgh (Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; sau nume complex, de sfânt: villa + sancti + Georgii - Satul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Dăbaca; c. 1317-1370; d. villa-sat
· Scentgyurg (cu variantele: Sendgyorgh) - a. nume compus, de sfânt: scent (szent-sfânt) + Gyurg (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Cluj (aşezare dispărută aproape de oraşul Cluj, judeţul Cluj); c. 1299-1347; d. terra-pământ
· Scenthgurg (cu varianta: Sentgurghtelke; azi Sângeorgiu de Câmpie, judeţul Mureş) - a. nume compus, de sfânt: scenth (szent-sfânt) + Gurg (Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; sau nume complex, de sfânt: sent (sfânt) + Gurgh + telke (pământul lui...) - Pământul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1334-1344; d. terra-pământ, villa-sat, possessione
· Sentgurg - a. nume compus, de sfânt: sent (szent-sfânt) + Gurg (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Timiş (aşezare dispărută); c. 1343; d. possessione
· Villa Georgii (cu variantele: Gyurghfalua, Gyurgfalva, Gyurfalva, Gergfolua, Gyurgfalwa, Gyurgfalua; Giurfalău, azi Gheorgheni, judeţul Cluj) - a. nume compus: villa + Georgii / Gyurgh (Gyorgy-Gheorghe) + falua (falva - satul lui...) - Satul lui Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1332-1380; d. villa-sat
· Villa Georgii (cu variantele: Gyurgfolua, Gurgfolwa; cu alt nume Felekfark; azi Gheorgheni, cartier al oraşului Cluj, judeţul Cluj) - a. nume compus: villa + Georgii (Georgius) sau Gyurg (Gyorgy-Gheorghe) + folua / folwa (falva - satul lui...) - Satul lui Gheorghe; b. comitatul Cluj; c. 1344-1371; d. villa-sat; situaţia acestei proprietăţi este mai complicată. Moşia a fost redenumită Villa Georgii (Satul lui Gheorghe) din Felekfark (Coada Feleacului), după ce a fost ocupată abuziv de mai multe persoane, printre care era şi un nepot al lui Georgius. Un alt document relatează faptul că satul numit Felekfark a fost primit de iobagul Georgius dictus Olah de la proprietarul anterior; poate acest Gheorghe i-a modificat numele
· Zenthgeorgh (cu varianta: Zentgeorgh) - a. nume compus, de sfânt: zenth (szent-sfânt, în limba maghiară) + Georgh (Gyorgy-Gheorghe) - Sfântul Gheorghe; b. comitatul Solnoc Interior (aşezare dispărută în apropiere de Buneşti, judeţul Cluj); c. 1350-1375; d. possessione
· Zenthgyergtheleke - a. nume complex, de sfânt: zenth (sfânt) + Gyerg (Gyorgy-Gheorghe) + theleke (terenul / pămantul lui...) - Pământul Sfântului Gheorghe; b. comitatul Crasna (aşezare dispărută undeva în apropiere de Pericei, judeţul Sălaj); c. 1364; d. terra-pământ; se precizează în document că pe acest pământ-terra era o biserică dărâmată
Gerardus (Gerhardus) - Gerard
· Insula Gerhardi (cu varianta: Insula Gyrhardi; azi Bradu, judeţul Sibiu) - a. nume compus: Insula + Gerhardi - Insula lui Gerard; b. Scaunul Sibiu; c. 1335-1380; d. aşezare”. (În 21 VI 1380 a fost atestat acolo Georgius ca “vilic” = administrator).
 |
Gherghina pe
atestarea documentară a Bucureştiului
|
 |
| Voichița |
 |
| Situația la începutul secolului XVI |
 |
| “Marea” Lituanie în secolul XVIII |
 |
| Moldova în timpul domnitorului Petru Rareș - fiul lui Ștefan “cel Mare” – cuprindea și E Transilvaniei |
 |
| Mitropolitul Grigorie “Roşcovanul” |