Originea Gherga: 210. Reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti: Gherghiţa

Timp de peste 59 de ani, între 1406 / decesul Sf. Nicodim de la Tismana și 1464 / când a fost atestat mitropolitul Iosif al UngroVlahiei - adică în cea mai mare parte a secolului XV - ortodoxia Ţării Româneşti a fost condusă de preoţi Gherga (în 1406-1464 cu hirotonii și autoritate bisericească internațională - conform Dr. Ioan Mălinaș în “Pentarhia” din 2015 - prin Ohrida: pe atunci, în zona aceea Balcanică puternicul vremurilor era fiul Voisavei Brancu / Brankovici, anume Gherghe “Kastriotul” / cârmuitorul Albanezilor Nordici, ginerele lui Gherghe “Arianitul” / cârmuitorul Albanezilor Sudici; în Masivul Albanez străjuind Lacul Ohrida - pe malul căruia funcționa reședința Mitropoliei Ohridei cu jurisdicție recunoscută peste Aromâni și Români - a început să se dezvolte metropola Moscopole a Armânilor, unde după 2 secole cei mai importanți negustori au fost cei din Casa Comercială Gherga, căci succesorii Gherga din N Dunării ai marelui ierarh Nicodim au ținut legăturile cu rudele Gherga din S Dunării pe parcursul rămas din Evul Mediu, Moscopole la sfârșitul Medieval ajungând cel mai mare oraș creștin din Imperiul Otoman, având zeci de Biserici). Fiii Bisericii Ortodoxe Române - preoții Gherga - după urcarea la ceruri a înaintașului Nicodim Gârca, au coordonat direct administrarea treburilor necesare de îndeplinit în Valahia / Țara Românească, până după căderea din Tracia a Constantinopolului (eveniment ce a dus la migrarea a numeroși clerici bizantini în N Dunării); preotul Gherghe “Paranudi” - adică preotul Gherghe “Corectul” - fiul mijlociu al dregătorului Gorga / stolnicul domnitorului Mircea cel Bătrân” și frate cu dregătorul Gherghinu / paharnicul domnitorului Mircea cel Bătrân a ucenicit pe lângă Sfântul Nicodim = Nicolae Gherga (șeful ortodoxiei Valahe) în ultimii ani de viață ai aceluia, anume în 1400-1406, la Mănăstirea Tismana, în Oltenia / județul Gorj și la Mănăstirea Prislop, în Ținutul Hațeg / județul Hunedoara: după decesul bătrânului Nicodim, tânărul preot Gherghe și-a stabilit baza în capitala Târgoviște a Valahiei / Țării Românești, la Schitul Panaghia / al Maicii Domnului până în 1420, conform Dr. Laurențiu Rădvan, fiind aproape atât de Curtea Domnească - unde tatăl și fratele îndeplineau importante funcții - cât și de Mănăstirea Dealu (grupând elita clerului). În 1407 (anul ulterior decesului Sfântului Nicodim), preotul Gherghe “Corectul” a primit serioasa delegație de la Mănăstirea Deceani - din natala Coșavă a răposatului Nicodim Gârca - a rudelor Aromâne aducând ultimele omagii; alaiul a cuprins o parte a neamului cnezial Aromân Gârd / Ghîrd - notat “Gr’d” conform Dr. Matei Cazacu - care s-a împărțit pentru slujire ortodoxă și în Moldova (acolo tot pentru vreme îndelungată, avându-l în frunte pe fostul stareț Grigore al Mănăstirii Deceani = Vlah din capitala Târnovo a Țaratului Româno-Bulgar, ajuns ulterior - până la moarte - mitropolitul Kievului). Așadar, în Valahia după moartea Sf. Nicodim - Aromânul Nicolae Gherga - până la un deceniu după căderea Constantinopolului / Bizanțului, s-a manifestat autocraţia Bisericii Ortodoxe în Ţara Românească, sub jurisdicția Ohridei (așa cum a fost până în 1359, an când a debutat scurta colaborare bizantină), conform celor enunţate de pildă în 1372 de Vlaicu Vodă despre Mănăstirea Vodiţa ca după moartea lui Nicodim, cârmuitorul să fie precum a orânduit Nicodim sau în 20 V 1388 de către Vodă Mircea “cel Bătrân”, din timpul patronajului încă exercitat de către Sf. Nicodim, despre Mănăstirea Codmeana: “vieţuirea acestui lăcaş să fie după orânduirea popii Gavril şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin; încă şi după moartea popii Gavril, nimeni să nu aibă putere să aşeze pe egumen, nici eu, Mircea Vodă, nici alt domn, care va binevoi Dumnezeu să fie după mine, nici mitropolitul, nici nimeni altul, numai acel pe care fraţii îl vor voi din mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavril”. În cele aproape 6 decenii din perioada 1406-1464 autocraţii preoţi ortodocşi Gherga au condus direct ortodoxia Ţării Româneşti de la decesul înaintaşului Sf. Nicodim, până după căderea Bizanțului / Constantinopolului (în acele vremuri în Țara Românească lipsind mitropoliţii atestaţi bizantin, contactele Balcanice de frunte fiind păstrate mai ales cu Ohrida); istoriografia oficială din România păstrează încă “discreție” despre intervalul autocrației Gherga - a succesorilor oficiali ai Sfântului Nicodim Gârca / Gherga - în ortodoxia Țării Românești, timp de 2 generații după decesul aceluia fiind mai mulți ierarhi Gherghi, deopotrivă preoți și călugări, atât din Ghergani, cât și din Gherghița (urmași ai preotului Gherghe de la Schitul Panaghia din Târgoviște - fost ucenic al Sfântului Nicolae Gherga = Nicodim Gârca - și ai rudelor Aromâne / Vlahe din Kosovo stabilite în Valahia / Țara Românească în vremea decăderii Imperiului Bizantin, capitala Constantinopol fiind cucerită de musulmani în 29 V 1453): cei din Ghergani s-au ocupat de Mitropolia Severinului - căci reședința aceleia s-a mutat spre răsărit după pierderea Banatului de către Țara Românească - iar cei din Gherghița s-au ocupat de Mitropolia UngroValahiei, care a rămas stabilă. Pe de altă parte, papa Pius / “Piosul” II (19 VIII 1458 - 14 VIII 1464) a scris că “printre Valahi au existat în vremea noastră 2 facţiuni, una a Danilor şi cealaltă a Dragulilor, dar cum cei din urmă erau mai slabi decât Danii şi erau asupriţi de aceştia în tot felul, i-au chemat în ajutor pe Turci”; Gherghii - fiind înrudiți dinaintea separării ramurilor - s-au înţeles cu ambele tabere politice, atât cu “Danii” / “Dăneştii”, cât şi cu “Dragulii” / “Drăguleştii”. Nicolae Olahul / Valahul 1493-1568, născut în Sibiu, coborâtor din “Dăneşti” (adică descendenţii lui Vodă Dan I, care a fost omorât în Timoc - zona Timocului zisă “Craina” însemnând “Marginea” - la 23 IX 1386), ajuns guvernatorul Ungariei, a relatat despre amploarea adversităţii / fratricidului: “Mânzilă din Argeş, care o ţinea de soţie pe Marina, sora lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara, avea între alţii 2 copii: pe unul numit Stanciul, care avea şi el ca feciori pe Dan şi pe Petru; pe altul numit Stoian, adică Ştefan. Acesta i-a avut ca băieţi pe mine şi pe Matei, iar ca fete pe Ursula şi pe Elena. Ajungând Dracula (Vlad Ţepeş) pe tron, îl prinse în cursă pe unchiul meu Stanciul, şi-l ucise cu securea. Ştefan, fiind încă băiat, pentru a scăpa de tirania lui, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fugit la regele Matiaş Corvin care - după cum am auzit chiar de la tatăl meu - hotărâse în dese rânduri să-l ducă cu oastea şi să-l aşeze pe tron. Dar tatăl meu văzând că desele schimbări ce se fac acolo pentru a se ajunge la tron sunt primejdioase, a preferat să se însoare în Transilvania cu mama mea, Barbara Hunszar, şi să ducă o viaţă privată, decât să ajungă pe tron, expus la mii de primejdii, să fie ucis, întocmai cum fuseseră ucişi străbunii săi”. (Nicolae Olahul / Valahul a decedat în Tîrnava din Slovacia 48,22 lat. N, 17,35 long. E, oraş Medieval ştiut ca “Mica Romă”).

Gherghiţa

Ultimul document al domnitorului “Ţepeluş” / Basarab “cel Tânăr” (fiul lui Vodă Basarab II care a domnit înaintea lui Vlad “Dracul”, tatăl lui Vodă Vlad “Ţepeş” / “Dracula”) a fost emis înaintea morţii sale, în 23 III 1482, dat la Mănăstirea Gherghiţa, în prezenţa mitropolitului Aromân Macarie: erau întărite Mănăstirii Snagov cele date de Vodă Mircea “cel Bătrân” - moşia Velea, cu moara de pe Neajlov, vama de la Prahova - şi altele (“Țepeluș” / dintre Dănești a fost ucis de boieri Mehedințeni înțeleși cu vărul său Vlad “Călugărul” / dintre Drăgulești, pe când se afla în Glogova 44,55 lat. N, 22,54 long. E / județul Gorj împreună cu Neaga - soția boierului Pârvu Craiovescu - la aniversarea fiului Neagoe Basarab). După cum a studiat și Dr. Marian Coman de la Facultatea de Istorie a Universității din București în “Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI)”, boierii Mehedințeni aveau legături serioase cu Bănățeana Mehadia; de altfel, în inima Banatului Montan, anume la Caransebeș / capitala Banatului Severinului - după cum a evidențiat Dr. Bodo Barna în “Ghid cronologic pentru orașele bănățene” din 2007 - castelanul Sebeșului în 1350 era magistrul Grigore, judele orașului Caran în 1419 era Grigore iar conform muzeografei Ibolya Șipoș din Lugoj tot în 2007, un personaj de seamă în Caransebeș din 1546 era Grigore Voivodul (în Caransebeșul secolelor XIV-XVI / reședința Ținutului Gugulanilor, acei nobili Grigore erau puternici Ghergani în fruntea Banatului Severinului în acele 3 secole consecutive): poate că Grigore Vodă din Caransebeș a fost cel căzut în 1552 la apărarea Timișoarei asediată de otomani (fiind fratele mai mare al preotului Ștefan Gherga care din 1558 a restaurat Biserici în Ținutul Hațegului și în Banatul Severinului). Ambele ramuri Gherga - Bănățeană / a Românilor descendenți regali ai Gherțegului Gheorghe, primul dinast Negru Vodă și Balcanică / a Aromânilor descendenți clericali ai Sf. Nicodim Gârca - s-au regăsit împreună în Banat după secolul XVI (așa cum a apărut și în “Monografia Belințului” realizată în 1970 de profesorul Simion Dănilă, cu menționarea Tradiției locale a venirii Gherga din Ghergani / Valahia în Belinț / Banat). Pe când domnea Vlad “Călugărul” 1425-1495, nepotul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” (însurat cu sora marelui pârcălab Gherghina, deci cumnat cu fiul paharnicului aceluiaşi Vodă Mircea “cel Bătrân”), reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti - ivită în 1359 la Curtea de Argeş prin chemarea episcopului Dobrogean / an când, conform Academiei Române în “Istoria românilor”, Nicodim a ajuns în Ţara Românească şi după un deceniu a ctitorit Mănăstirea Bănăţeană Vodiţa iar Bogdan din Maramureş / denumire însemnând “Ţinutul Mureşului Negru”, adică Ţinutul Mureşului Nordic, a întemeiat Moldova de sine stătătoare, cu reşedinţa la Baia / Bania 47,25 lat. N, 26,13 long. E, judeţul Suceava - aceea şi-a avut oficial pentru niște ani sediul și la Gherghiţa, după care, în 1517 / când domnea Vodă Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeş, ridicat dintre boierii Craiovești sprijiniți de marele pârcălab Gherghina, Mitropolia a fost mutată la Târgovişte iar din 1668 la Bucureşti / oraş oficial devenit capitala Ţării Româneşti la acel timp; se poate observa că în 1359 în Țara Românească domnea fiul lui Basarab I “Întemeietorul”, anume Vodă Alexandru, a cărui primă soție a fost nobila Maria Lackfi (al cărei neam - cel mai puternic de la curtea dinaștilor Anjou ai Maghiarilor - a stăpânit dintre Secui / cu reședința la Gurghiu = Görgény până în Dalmația, inclusiv cârmuind Transilvania de mai multe ori în acel secol): fiul lor - Vodă Radu al Valahiei / Țării Românești - a fost însurat cu Calinichia, mama lui Mircea “cel Bătrân”. După cum a cercetat în 2007 și Tanczos Vilmos, denumirea Baia era “Moldvabanya” / “Moldva-Banya” în Maghiară, însemnând “Mina Moldovei” dar “Banya” era și centrul administrativ al banului, cârmuitorul “băniei”: acolo era spălat aurul de către “băieși”; e interesantă conexiunea cu Balcanicii boieri / bani Armâni Banja - așa cum au fost de pildă Vlahii Negri / Morlacii Banjani din MunteNegru - printre care au fost atestați până în Epoca Modernă cei din clanul Đurđić / Giurgici. Aşadar, la începuturile sale, după transferarea de la Vicina din 1359, așa cum a studiat inclusiv Dr. Radu Ștefan Vergatti de la Universitatea Valachia din Târgoviște în 2013, Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut baza la Curtea de Argeş în Biserica de zid ridicată acolo la sfârșitul secolului XII, apoi - alternativ, deoarece a apărut şi Mitropolia Severinului, ea fiind a UngroVlahiei - ajungând temporar inclusiv la Gherghiţa (după Mircea “cel Bătrân”, până la mutarea sa în Târgovişte, capitala Ţării Româneşti): Gherghiţa era mai aproape de Târgovişte decât Curtea de Argeş - distanţa fiind numai de jumătate - şi Mănăstirea Gherghiţa era un loc superb, agreat de mitropoliţi (mai ales că în aşezare se afla cula / conacul Gherga, unde domnitorii petreceau des). În ceea ce priveşte cealaltă Mitropolie din Ţara Românească - a Severinului, fondată în 1370 - pierderea Banatului (Vodă Dan II, care domnea din 1427, n-a mai fost atestat peste Carpaţi ca stăpân decât pe Amlaş şi Făgăraş) a dus la mutarea mitropolitului Severinului la Strehaia 44,37 lat. N, 23,11 long. E / judeţul Mehedinţi şi la restrângerea lucrului până la reorganizarea bisericească oficială din 1517, când zona a fost acoperită de jurisdicţia Episcopiei Râmnicului; Mitropolia UngroVlahiei a rămas cea domnească în Ţara Românească. Prima minune a Sf. Nicodim a fost trecerea peste Dunăre plutind pe rasa călugărească, ca pe o luntre:

Biserica Ortodoxă Română s-a ridicat ca Patriarhie din 1925, primul patriarh fiind din Banat / ultima regiune cu populaţie majoritar Română ce s-a unit cu România anterior cu 7 ani, în 1918 (titulatura oficială a patriarhului Românilor cuprinde şi faptul că e “locţiitorul tronului Cezareii Capadociei”): Miron Cristea 1868-1939, care în 1912 a ctitorit Mănăstirea Româneşti 45,48 lat. N, 22,18 long. E din comuna Tomeşti / judeţul Timiş şi se cunoştea cu preotul mai tânăr cu 6 ani Nicolae Gherga din acea zonă.

Patriarhia Română în prezent

Revista “Românul” din Arad a relatat vizita canonică din 19 VII 1911 la Fărăşeşti / judeţul Timiş a episcopului Caransebeşului, Miron Cristea: “Domnul episcop a fost însoţit de întreaga inteligenţă Română din Făget, ba chiar şi de mulţi din alte părţi. La ‘Şapte Izvoare’ ne-am oprit cu toţii ca să admirăm ţinutul, ce se poate întrece în frumuseţi naturale cu orişicare ţinut din Elveţia. După prânz, am plecat cu toţii spre Fărăşeşti. O cale de asemenea admirabilă. Populaţia din Fărăşeşti e harnică şi viguroasă, de îţi e mai mare dragul s-o priveşti. În frunte cu harnicul preot Nicolae Gherga, cu mic cu mare au ieşit înaintea arhiereului lor, care a fost plăcut surprins de frumuseţile naturii şi a populaţiei din aceste văi. Deosebit de frumos a fost tabloul când din cotiturile munţilor au apărut călăreţii Fărăşenilor, ca o ceată de luptători la munte. Se înserase deja bine, când ne-am întors”. (După cum a consemnat “Monografia Protopopiatului Ortodox Român al Făgetului” din 2017 “la cina de la Fărășești cu toții au mâncat galițe și păstrăvi mulți; de aceea, cina de la Curtea nu a mai avut căutare, căci mâncaseră toți bine la Fărășești”). Este de observat că Fărășeșci = Fărășești rezonează cu termenul Armân “fară” = “neam” (la rândul său conectat cu străvechiul Cult Solar numit “pha-Ra”, falic / fertil, cu făloșenia conectată), zona Bănăţeană a Făgetului - numele popular pentru fag fiind “corcălău” - cândva părând puternic populată de Gherga; de altfel, termenul Armân “fară” e echivalat și cu “frăție”. De-a lungul timpului, Biserica a consemnat manifestările creştine Gherga: propovăduire, ctitorie, slujire / inclusiv preoţie, etc. (în cuantumul timpului istoric, pentru Gherga în total perioada creştină a fost de câteva ori mai scurtă decât anterioara perioadă păgână / Doamna-zeu Ghirghe fiind forma feminină a principalei divinităţi, adică Dumne-zeu). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească - la care s-a alăturat Moldova - în Evul Mediu a contribuit la susţinerea multor Mănăstiri, Schituri și chilii de pe Muntele Atonului / Athos (alfabetic, Mănăstirea Cutlumuş / a “binecuvântatului moș”, adică a celui din vechime - căreia în 29 I 1500 Vodă Radu “cel Mare” / nepot al lui Gherghina i-a dăruit “de la Chirca 5000 de aspri” / Chirca era unchiul vistierului Neagoe - Mănăstirile Dionisiu, Dohiariu, Grigoriu în perioada 1497-1500 de către Vodă Ştefan “cel Mare” care era însurat cu Ghergana Voichiţa, Mănăstirile Hilandar, Ivison, Pantocrator, Rusicon, Xenofon, Zografu, ş.a.), în total contribuţia Medievală Română la Sacrul Munte din Macedonia fiind prima ca mărime în ortodoxie. În secolul XIX, episcopul Rus Porfirie Uspenski a afirmat că “nici un alt popor ortodox nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii”. Profesorul Tănase Bujduveanu în “Aromânii şi Muntele Athos” (2002) a scris: “Din secolul XV şi până în secolul XIX, întreţinerea Muntelui Athos a trecut în întregime Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv primit de la domnitorii români, cu toată libertatea dată de turci, mănăstirile n-ar fi putut rezista. Acest sprijin este reliefat din documentele româneşti de danie aflate în tezaurul fiecărei mănăstiri”. Se ştia că Fecioara Maria şi apostolul Ioan - în drumul lor spre şederea îndelungată la Efes - au debarcat în dreptul Mănăstirii Ivirilor (adică a Iberilor / Georgienilor, Peninsula Athos fiind numită aşa din vremea vechilor Uriaşi). Pustnicul Ioan Colibaşul s-a aşezat pe Muntele Atonului / Athos din Macedonia şi împăratul bizantin ascultându-i cererea, i l-a dăruit. Un manuscris descoperit în 1877 la Mănăstirea Costamonitu / “Costa-monitu” de pe Muntele Athos (înfiinţată de împăratul bizantin Constanţiu) referindu-se la secolul VIII a menţionat că “În zilele împăraţilor iconoclaşti (726-843), folosindu-se de neliniştea în care se găsea imperiul, neamurile de pe amândouă malurile Dunării, mai cu seamă Aromânii / Vlahii de pe Valea Ciocului / Rhincos din Nordul Greciei, au cucerit Bulgaria, au pus mâna pe Macedonia şi au pătruns în Sacrul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor, deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război”; în 1934, Aromânul Marcu Beza - membru corespondent al Academiei Române - a tradus din acela pentru Academia Română că “pe vremea iconomahilor (adică din 726) monahii de pe Muntele Athos îşi dădeau silinţa a creştina pe Vlahi”. Din anul 885 împăratul bizantin Vasile I Macedonul a cerut Vlahilor / Aromânilor să nu mai urce cu oile “ca urmare a tendinţei de a se consacra Muntele Athos retragerii monahiceşti”, dispoziţie întărită în 911 de împăratul bizantin Leon “Filozoful”, fiul adoptiv al aceluia, cu “poruncă de oprire”. În 963, Atanasie din Trapezund / Trapzon 41 lat. N, 39,44 long. E - zonă de la țărmul Pontic controlată de Gherganii bizantini - a organizat în Macedonia Muntele Athos, ridicând cea mai mare Mănăstire: Lavra (lângă Piaţa Karyes foarte prosperă de atunci, devenită inima Sacrului Munte / în vigoare și azi); a murit într-un accident de muncă din 1001 (fiind bătrân, a căzut de pe o schelă pe care a ridicat-o împreună cu alți călugări, pentru a inspecta acoperișul Bisericii). El l-a tuns la monahism pe generalul Georgian care a ridicat în anul 980 Mănăstirea Ivirilor / Iviron - a treia ca importanță de pe Muntele Athos - și totodată i-a avut ca prieteni pe călugării negri binecuvântați / Benedictini (din portul S Apenin Amalfi / putere navală și negustorească pe atunci) care au ajutat construirea aceleia iar din 985 au pornit zidirea Mănăstirii Amalfion pe Muntele Sfânt. Mănăstirea Hilandar - ridicată în 980 de priceputul navigator Gheorghe - după moartea din 1198 a episcopului Armân / Aromân Gheorghe / Grigore = Grgur din Bar, a fost împroprietărită cu moşia aceluia din MunteNegru: corăbierul Gheorghe a ctitorit Mănăstirea Hilandar pe când abilitatea sa de navigare conta în mod deosebit pentru Muntele Athos de pe Peninsula Khalki-diki a Makedoniei, el pe atunci - la sfârșitul secolului X - fiind contemporan cu alți mari navigatori ai vremii, anume Vikingii / Varegii activi îndeosebi în Nordul Europei și respectiv Venețienii activi îndeosebi în Sudul Europei; după 35 de ani de la întemeierea de către el a Hilandarului, Mănăstirea Cutlumuș / “Cutlu-muș” - a “binecuvântatului din vechime” - a preluat în administrare galera lui Gheorghe iar după 216 ani de la ctitorirea Hilandarului de către Gheorghe, împăratul bizantin Alexios III Angelos 1195-1203 a atribuit Mănăstirea familiei Vlaho-Sârbe Nemania / “Ne-mania”, care imediat a împroprietărit-o cu moșia episcopului Vlah Grgur din Bar / MunteNegru (la cumpăna mileniilor I / II, Muntele Athos - dar și Peninsula sa, respectiv Makedonia, ca și restul Nordului Balcanic - încă era puternic populat de Vlahi). Pe când era cârmuirea împăratului bizantin Alex Comnenul, domnul “Marii” Vlahii din Pind a ctitorit pe Sacrul Munte Athos din Macedonia Mănăstirea “Sf. Pantelimon”: Arumâno-Rusă; un manuscris al ei consemnează că în 1088 au fost alungate 4 sute de familii ale păstorilor Vlahi de pe Muntele Athos, deoarece împăratul bizantin le-a pretins zeciuiala. 6 ani mai târziu, un decret imperial bizantin preciza că Armânii / Aromânii erau scutiţi de dări faţă de Imperiul Bizantin, însă aveau obligaţii faţă de Mănăstirea Lavra a Muntelui Athos, în schimbul permisiunii de a folosi păşunile aceleia; după încă 6 ani - în corespondenţa dintre împăratul bizantin Alex Comnenul şi patriarhul Nicolae, păstrată la Mănăstirea Iviru / a Georgienilor - au apărut texte ca: “După alungarea turmelor şi Vlahilor din Sacrul Munte în loc să mulţumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare şi vătămătoare, că prin pedepsire Dumnezeu ne-a venit în ajutor şi a curăţit Sacrul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui într-însul, monahii se jeluiau însă şi mai mult şi se băteau cu pumnii în piept. Vlahii aveau cu dânşii femeile lor, îmbrăcate în straie bărbăteşti ca păstorii; păşteau turmele, slujeau mănăstirile, aduceau călugărilor brânză, lapte şi stofe, făceau pâine în paraclisele mănăstirilor şi erau slujitorii îndrăgiţi ai monahilor. Faptele ruşinoase săvârşite de ei nu pot fi nici povestite şi nici auzite. Vlahii sunt în număr de 300 de familii; numărul lor a putut fi cunoscut, însă al monahilor e cu neputinţă de aflat, căci par o mulţime fără sfârşit. Pe toate le-a umflat şi răvăşit momentul acela, căci împreună cu Vlahii ieşea împotriva Stăpânului Lumii toată mulţimea monahilor şi ne umpluseră inimile de durere. Pleacă cu toţii împreună cu Vlahii, prietenii lor. Puteai vedea cum sfintele şi de Dumnezeu păzitele mănăstiri rămâneau să fie supravegheate de bătrâni şchiopi şi fără vedere”. Un document din 1184 al împăratului bizantin Andronic Comnen menţiona printre conducătorii Vlahilor / Aromânilor de pe Muntele Athos - pe lângă Radu şi Stan - pe “Pedukelos”, poreclă ce totuşi a fost considerată în “Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc” de Dr. Petre Năsturel (1923-2012) “mai degrabă Păduchel decât poeticul Păducel” (adică Gherghin).

În 1221, episcopul Dimitrie Homatianos semnala că Vlahii / Aromânii aparţinând Mănăstirii Hoteohovo din Epir - de călugări - nu stăteau numai la liturghie / ce începea la lăsarea nopţii, ci şi la vecernie şi utrenie (ce erau cu 2-3 ceasuri înaintea răsăritului), afirmând că era “lucru nepotrivit”, dând de gândit că unele femei petreceau noaptea acolo, ceea ce trezea bănuieli veninoase. Vodă Ştefan “cel Mare” al Moldovei a ajutat mult în Macedonia Mănăstirea Vatoped - zidită de împăratul bizantin Teodosie “cel Mare” în 383, de la a cărui mamă a pornit interdicţia femeilor de a intra pe Muntele Sacru / valabilă şi azi - iar în 1484 a dăruit vecinei Mănăstiri Zografu o icoană a Sfântului Gheorghe cu hidra învinsă, căzută la picioarele sale, în 1496 i-a construit portul, în 1502 ajungând să-i dăruiască steagul de luptă al Moldovei, ce pe o parte avea icoana Sfântului Gheorghe, pe cealaltă parte fiind g/herbul = stema Țării (la acele dăţi, mitropolitul Moldovei era Gheorghie Nemţeanul, care - conform academicianului A/Român Niculae Iorga - era “ca şi atâţia alţii dintre acei ‘Nemţeni’, precum Visarion care copia manuscrise şi la Athos, în Mănăstirea Zografului”: posibil Armân / Aromân ori din neamul Gherga din Ţara Românească, la Vatoped trăind în secolul precedent pentru un timp Sf. Grigore “Palama” = “Isihastul” / episcopul Salonicului, provenind dintr-o nobilă familie Anatoliană; e de observat că Mănăstirea Zografu - cu hramul “Sf. Gheorghe” - a fost ajutată la ridicare în secolul X de fraţii Moise, Aron şi Ioan din Ohrida, mult timp fiind condusă de stareţi Români / în prezent e cu călugări Bulgari, denumirea de “Zografu” fiind de la ctitorul Gheorghe “Zugravul” și după minunata zugrăvire a Sfântului Gheorghe acolo). În 2009, cercetătorul Român Timotei Ursu a scris: “Contactele vlahilor de la nord de Dunăre cu Muntele Athos, în special cu marile mănăstiri Dochiariu şi Zographou, au avut însă şi o cu totul altă coloratură. Cele 2 mănăstiri au fost obişnuite ţinte de danii domneşti şi boiereşti; iar faptul că denumirile lor au rezonanţe ‘atractive’ a condus ulterior - se spune - la unele confuzii... fanteziste. Termenul ‘zographos’ din limba greacă este cvasi-identic cu cel românesc de ‘zugrav’. Nu e, aşadar, o ‘ctitorie românească’, deoarece Georgy Zographos (George Zugravul), întemeietorul după unele surse, poartă un nume de largă circulaţie balcanică; numai că asta se petrece tocmai într-o perioadă de certă fundamentare a unui ‘regat bulgaro-vlah’. Oricum, ctitoria e pusă de alte surse mai degrabă pe seama a 3 ‘călugări bulgari din Ohrida’, care purtau numele - nu foarte bulgăreşti! - de... Moise, Aron şi Ion!??; (lasă că Ohrida era o străveche vatră traco-vlahă!...) În cele din urmă, din secolul XIII Moni Zographou a fost socotită o tipică ‘mănăstire bulgărească’; cu toate acestea, mănăstirea a crescut şi s-a întărit prin daniile... principilor nord dunăreni, în secolul XV Ştefan cel Mare al Moldovei contribuind absolut hotărâtor la viitorul destin al aşezământului... ‘bulgar’ (!?). Astăzi Moni Zographou este socotită ‘a noua’ dintre mănăstirile de bază din peninsula Akte / Athos. Chiar dacă acum serviciul religios şi administrativ este asigurat de un corp de numai 15 călugări, să reţinem că biblioteca ei deţine 126 manuscrise greceşti şi 388 manuscrise în slavonă. ‘A zecea’ mănăstire de bază a Athosului, Moni Dokeiareion - servită de un număr dublu de călugări care supervizează şi cele 12 capele din subordine şi a fost întemeiată pe la mijlocul secolului X - e la fel de cunoscută în ce priveşte daniile dinspre Principatele Române, în special din Ţara Românească. Deşi jefuită de piraţi şi mai apoi de otomani în timpul Eteriei, mănăstirea încă posedă o serie de ‘bogăţii’, între care, mai ales, 545 valoroase manuscrise. Denumirea de - (în pronunţare:) - ‘Dochiaru’ a sugerat unora o anume similitudine cu ‘Baba Dochia’ nord-dunăreană, ba chiar cu ‘Daki’ şi ‘Dakia’, etnonime care apar ca atare - drept trimiteri geografice - în vechile înscrisuri greceşti. Totuşi, tradiţia întemeierii subliniază că, în limba greacă, ‘dokeiareiou’ înseamnă administrator, egumen; iar termenul pleacă de la rădăcina ‘docheon’, care înseamnă: a gândi, a presupune, a imagina, a rezolva, ‘a apărea’, etc. Probabil că - încă o dată - ne găsim în faţa unui dubleu vlaho-grec, cu originea comună într-un radical indo-european: ‘*dk-’; din acesta pot proveni nu numai draga noastră ‘arătare’, Baba Dochia, dar şi rădăcina lui ‘a dzice’, termenii regionali ‘doftor’ şi ‘doică’, ‘duh’, albanezele ‘doke’ (obicei, datină) şi ‘dukje’ (aparenţă, înfăţişare), latinele ‘doceo’ şi ‘doctus’ (a învăţa, priceput), ‘dico’ (a zice, a jura, a dedica), etc. Chiar dacă unele scrieri (ulterioare) tind să pună pe seama lui Constantin cel Mare nu numai legiferarea autonomiei centrului, dar chiar fondarea lui, cu foarte mare probabilitate constituirea marelui centru sacerdotal de aici nu este străină de ‘stingerea’ făcliilor marelui centru cultural-ştiinţific şi tehnologic geto-dac din Carpaţi (numit de Strabon: Kogaionon) şi preluarea ştafetei spirituale a aceluia, odată cu treptata definire creștină şi în condiţiile marilor transformări geopolitice medievale, de către noi centre mănăstireşti în Carpaţi şi Balcani. Este semnificativ că domnitorii celor 2 state valahe de la nord de Dunăre, Ţara Românească şi Modova, au contribuit frecvent cu ctitorii şi bogate înzestrări la Muntele Athos, inclusiv prin implantarea acolo a unui important corp călugăresc nord-dunărean. Printre particularităţile ‘ţinutului mănăstiresc Athos’ se numără conformaţia multinaţională a monahilor (ei provin, periodic, din toate ţările cu puternic profil religios ortodox), practicarea unor norme limitative drastice privind alimentaţia, îmbrăcămintea, comportamentul social-moral al călugărilor, precum şi lipsa unor contacte oficiale cu ‘restul lumii’ - claustrarea monahică constituind piatra de temelie a practicii uzuale; şi, nu în ultimul rând se raportează acestui statut interdicţia totală între graniţele ‘sfinte’ ale Athosului a oricărei prezenţe feminine (atât umană cât şi... animală!). Am putea desluşi în aceste frustrări auto-impuse continuarea unor principii directoare antice, inclusiv cele puse pe seama faimoşilor sacerdoţi ai lui Deceneu, la Kogaionon”. Despre Mănăstirea Dochiaru e de știut că inițial era cu hramul “Sf. Nicolae” - acum este al arhanghelilor Mihail și Gavril - având un perete pictat cu icoana Γοργο επήκοος / “Gorgo epikoos” = “Moștenitoarea Gorgo”; în secolul XVI, fiind într-o situație materială grea, Mănăstirea Dochiaru a beneficiat de donația salvatoare a preotului Gheorghe din Adrianopol / Tracia, care s-a călugărit acolo, aducându-și averea pe care a dăruit-o așezământului, apoi a beneficiat de ajutorul Mușatinului Alexandru Lăpușneanu 1499-1568, însurat cu nepoata fostului Vodă Ștefan “cel Mare” / domnul Moldovei: el și soția Ruxandra - fiica lui Petru Rareș - au mai realizat ceva, anume în Liov / capitala Ruteniei au construit din 1547 Biserica Valahă, închinată Adormirii Maicii Domnului, pe locul unei Biserici (veche de peste 2 secole) de acolo, acea Biserică fiind ajutată apoi atât de ultimul țar Rurik, anume Feodor 1557-1598, cât și de Vodă Ieremia Movilă al Moldovei 1555-1606 / fratele lui Vodă Simion Movilă. Dr. Cyril / Kyrill Pavlikianov - profesor la Universitatea “Sf. Clement al Ohridei” din Sofia / a cărei clădire a fost realizată în perioada interbelică prin finanțarea de către bogații frați Georgiev înhumați în cimitirul Bellu din București - a studiat istoricul Mănăstirii Zografu și a scris în 2014: “Ctitorul Gheorghe era vestit pentru miniaturile realizate; în anul 980 a fost însoțit de caligraful Nicolae - făceau parte din aceeași congregație creștină a Sfântului Gheorghe - care s-a stabilit la mică distanță de Mănăstirea Zografu, anume la izvorul apei ce alimenta Mănăstirea Dochiaru (în 1051, Mănăstirea Costamonitu a intrat într-o dispută inutilă cu Mănăstirea Zografu pentru proprietatea asupra izvorului, conflict tranșat în favoarea Zografu-Dochiaru). De exemplu, domnitorul Țării Românești Alexandru Aldea - fiul lui Mircea cel Bătrân - a fixat în 4 II 1433 pentru Mănăstirea Zografu o subsidie anuală de 3000 aspri. Pe lângă multe alte donații Românești, Mănăstirea Dochiaru a primit în 1626 pentru uz moșia Gherghinești din Ialomița (Vodă Alexandru ‘Coconul’ a donat moșia domnească postelnicului Ianache Caragea, care a ctitorit Mănăstirea ‘Sfinții Voivozi’ în Slobozia / reședința Ialomiței și a închinat-o Mănăstirii Dochiaru). Peninsula Athos are fâșia de pământ ce o leagă de continent cu denumirea ‘Pro-Vlakas’ (ceea ce în Bulgară înseamnă chiar istm)”. Pe Sacrul Munte acum sunt 2 Schituri Române: Lacu - fondat în acelaşi secol X ca Mănăstirile Amalfion, Dochiaru, Ivirilor / Georgienilor, Hilandar, Zografu, etc. - şi Sfântul Ioan “Botezătorul” / “Prodromu” (însemnând pentru Armâni “cel dintâi”); mai sunt multe chilii ale călugărilor Români, ca de pildă cele de la Provata (unde Medieval a fost Școala Teologică dedicată creștinilor de oricare confesiune, inițial administrată de binecuvântații călugări negri ai Mănăstirii Amalfion: atât înainte de schismă, cât și după schismă, A/Românii au colaborat strâns cu cei din rețeaua Benedictină Europeană). Se poate observa că relațiile călugărilor atoniți cu binecuvântații călugări negri = Benedictini s-au înrădăcinat dinaintea schismei (de pildă starețul în 997-1010 al Mănăstirii Monte Cassino din centrul Peninsulei Apenine - unde s-a format Ordinul Benedictin - anterior funcției a făcut un lung stagiu pe Sacrul Munte Makedon Athos); exclusivitatea masculină consfinţită pentru Sacrul Munte Athos din Macedonia în secolul IV de Thermantia, mama împăratului bizantin Teodosie “cel Mare”, a fost obiceiul vechi de milenii al Gargarilor - ale căror partenere favorite erau Amazoanele, fiicele pământului - de grupare pe înălţimi a bărbaţilor credincioşi în puterea cerului. Triunghiul Munţilor Sacri de pe 3 continente este în partea ortodoxă a lumii creştine (partea catolică a lumii creştine n-are Munţi Sacri) şi e asociat triadei descoperirilor Sfintei Treimi: pe Muntele Sinai din Africa s-a arătat Tatăl dând Legea Vechiului Testament, pe Muntele Tabor din Asia s-a arătat ucenicilor Fiul vorbindu-le iar pe Muntele Athos din Europa - fost cel Sacru al Marii Mume / zisă “Ată” în Aromână - se descoperă Duhul Sfânt (Muntele Sinai e sacru deopotrivă pentru Evrei şi creştini - Peninsula Sinai la momentul exodului Evreilor vechi din Egipt fiind sub influenţa Sanctuarelor Ghirgare de la Karkom care au propagat Decalogul - iar ceilalţi 2 Munţi Sacri, din EurAsia, erau legaţi de zonele Ghergane Galileea şi Chalki-diki). Cu ajutor Românesc s-au zidit în Balcani Biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, etc. la care s-au adăugat daniile în bani, cărţi, icoane, manuscrise, vase liturgice şi veşminte - din care multe se regăsesc până azi în bibliotecile şi muzeele religioase; domnii Români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii, bălţi cu peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând cu primele “închinări” de Mănăstiri şi Schituri Române către Athos / Macedonia. “Vaticanul” ortodoxiei (336 kmp, cu totalul de 20 Mănăstiri) e o comunitate teocratică autonomă, confirmată în dreptul internaţional prin Tratatul de la Lausanne 46,31 lat. N, 6,38 long. E / Elveţia din 24 VII 1923, ce a recunoscut Turcia ca succesoarea Imperiului Otoman: călugării nu depind de Elenii din Elada, ci de Tracia, prin patriarhul din Istanbul / fostul Constantinopol. Aşa cum pentru Imperiul Bizantin - având capitala în Tracia - principalele centre creştine au fost Patriarhia din Constantinopol / Tracia împreună cu Muntele Athos din Macedonia, pentru Vlahi / Armâni principalele centre creştine au fost Ohrida din Macedonia şi Meteorele din Tesalia. De aceleaşi beneficii Medievale Române ca sprijinul pentru Muntele Athos s-au bucurat Mănăstirea “Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai, ctitoria împăratului bizantin Iustinian originar din Dioceza Dacia - Makedon care în secolul VI a decis să fie apărată de o garnizoană numită “Ghebală” formată dintr-o sută de militari Vlahi împreună cu familiile lor, ai căror şefi îşi ziceau şi după un mileniu “capi” / astfel notând despre urmașii de acolo în secolul XVI călătorul Ceh Cristophe Harant iar după cum a scris şi Pericle Grigoriade în 1875 la Ierusalim, stareţul Grigorie / Georgius al acelei Mănăstiri din 570 devenind patriarhul Antiohiei - Mănăstirile de pe Stâncile Meteore 39,42 lat. N, 21,37 long. E / nu departe de Munţii Pindului, câteva Biserici din Ioanina, Sfânta Lavră din Peloponez, Mega Spileon din Ahaia, câteva Mănăstiri din Insulele Cipru, Halchi, Patmos, Paros, Rodos, patriarhiile din Alexandria, Antiochia, Constantinopol / Istanbul şi Ierusalim (se cunosc nenumăraţi ierarhi ortodocşi veniţi în Ţările Române după “milostenie”), etc.

Stâncile Meteore

În 1622, preotul ortodox Zaharia Gherganos / Gergani din Insula Ioniană Itaca a publicat în Latină la Wittenberg 51,52 lat. N, 12,39 long. E / Germania un catehism, în prefaţa căruia făcea “apel către prea-puternicul rege al Iberiei, sfinţii patriarhi, prea-străluciţii domni ai Ţării Româneşti, Moldovei şi Rusiei” (ceea ce l-a făcut pe academicianul N. Iorga să remarce că “nu în Iberia desigur - la dinastul Caucasian de acolo - se putea oploşi cultura ce emigrase din Bizanţ”); Zaharia Gherganos a publicat a doua ediţie a catehismului la Roma, în 1631. În “Etnicul Românesc” din 1942, Rădulescu Motru - preşedintele Academiei Române - a scris: “La Români, dispoziţiile testamentare - care sunt actele cele mai intim legate de viaţa familiei, fiindcă prin ele se asigură avutul urmaşilor - au fost puternic influenţate de credinţa religioasă. O mare mulţime de proprietari de moşie au ţinut să înzestreze mai curând bisericile şi mănăstirile decât pe proprii lor fii. În grija inimii lor, întărirea ortodoxiei era pe acelaşi plan cu continuarea familiei lor. Desigur că la aceasta a contribuit într-o mare măsură caracterul Bisericii Ortodoxe, care reprezintă învăţătura în forma ei de la începutul creştinismului, îndreptată spre inima, iar nu spre raţiunea omului”. (Este de observat despre cea mai mare evlavie ortodoxă / creştină din lume că e la Greci, Români şi Ruşi, adică tocmai la cei cu care istoric și religios Gherga a avut cel mai mult de a face Medieval). Acele danii Române - contribuind la supravieţuirea ortodoxiei - au continuat până la secularizarea averilor mănăstireşti (petrecută la formarea României Moderne / Principatelor Unite, în timpul domniei lui Ioan Cuza 1859-1866, căci deţineau peste un sfert din teritoriul statului şi pentru numeroasele moşii îndeosebi Elenii nu voiau să achite taxele, după ce inclusiv prin fanarioți i-au spoliat pe Români; acela a fost urmaşul lui Dumitraşcu Cuze din Pind, devenit în 1677 comisul Moldovei). Românii au ajutat multe aşezăminte bisericeşti în Serbia (ca Mănăstirile - în ordine alfabetică - Buco / Bucovo din Timoc în secolul XIV, Colograş în secolul XIV, Crepicevaci / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, Crivivir de pe Morava / zidită de fiul Gherganei Rada, anume de domnitorul Radu “cel Mare”, Deciani, Gorneac în stil Got de pe Muntele Homole în secolul XIV, Hopovo în secolul XIV, Kameniţa la izvorul Râului Timoc lângă oraşul Gurgusovac / din 1859 Knjazevac, Lipovina, Manasia în secolul XV, Mănăstirița din fața Severinului ctitorită de Vodă Radu I, Mesici 45,06 lat. N, 21,24 long. E / zidită de călugări Români Bănăţeni în 1225 după cum a scris arhimandritul Vikentje Ljustina pe locul Mănăstirii existente de la începutul secolului XI așa cum a documentat monografía scrisă de Darinka Rackov, Mileşevo, Racoviţa / la 15 km V de Belgrad, zidită de Vodă Radu Basarab în 1377, Pcinja - din jurisdicţia Vranie, de pe Râul Pcinja ce se varsă în Vardar / Macedonia, ajutată mult de Vlad “Călugărul”, soţul Gherganei Rada - Sopociani, Vraţna în secolul XIV, Zanevac lângă Zăicear / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, ş.a.) iar în Bulgaria Biserica din Albotina, Mănăstirea Kremikovski / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, Mănăstirea Basarabovo / lângă Nicopole, Bisericile din Svistov şi “Sf. Parascheva” din Vidin / ridicate de domnitorul Matei Basarab, Mănăstirea Rila / al cărei ultim iconostas a fost realizat în 1840 de Petar Garka, etc. Din 1564, preotul Ştefan Gherga - din 1580 funcţionând în Banat, la Lugoj - s-a remarcat prin renovarea a numeroase Biserici, mai ales în Ţinutul / Ţara Haţegului (“ţară” cu înţelesul de neam atestat pentru Graiul din regiunea Haţegului a fost explicată de academicianul Ovid Densuşianu cu menţiunea că ea apare în Aromână şi ca atare “se poate ca să fi fost adusă la Nordul Dunării de coloniile Aromâne care s-au aşezat prin aceste părţi, cum s-a întâmplat şi cu alte forme din Daco-Română, care trădează o provenienţă Sud-Dunăreană”). În acea perioadă, în 31 III 1564 - 8 VI 1568, banul Ghiorma - Armân / Aromân din Dipaliţa 40,03 lat. N, 20,34 long. E capitala regiunii Pogoni / Epir - a fost mare postelnic şi a ctitorit 2 Biserici în Bucureşti, dintre care una a fost îmbunătăţită mult de Vodă Mihai “Viteazu”, ca “Sf. Nicolae” (un document din 5 XII 1567 - în care Ghiorma era menţionat - a fost “scris de Gherghina, în minunata cetate Bucureşti”). Vodă Mihai “Viteazu”, însurat la Biserica “Toţi Sfinţii” din Proieni 45,21 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Vâlcea cu Ghergana Stanca 1560-1604 (care cu el s-a recununat, iniţial ea fiind cu o rudă, postelnicul Dumitru / coborător din logofătul Ghiura), a cumpărat vadul de moară Creţeşti 44,16 lat. N, 26,08 long. E şi l-a dăruit Mănăstirii “Sf. Nicolae” din Gherghiţa. După ce Vodă Mihnea “Turcitul” la 14 VI 1583 a închinat Schitul “Sf. Nicolae” din Gherghiţa Mănăstirii Costamonitu / Konstamonitu de pe Muntele Athos, la 12 V 1612 fiul său Radu Mihnea - cel care i-a urmat lui Mihai “Viteazu” la domnie - a închinat Mănăstirea “Sf. Nicolae” din Gherghiţa Mănăstirii Constamonitu / “Costa-monitu” de pe Sacrul Munte din Macedonia ca metoc / rezidenţă cu toate proprietăţile sale, între care viile de pe Dealul Urlaţilor, plus un ajutor anual de 5000 aspri (mărit de Vodă Grigore Ghica în 24 XI 1663 la 6000 de aspri anual), ceea ce a dus la distrugerea Mănăstirii Gherghiţa, călugării atoniţi exploatând-o până la degradarea sa completă; e de știut că în vechime “a custa” = “a trăi” / “a sălășui”, de pildă în județul Hunedoara fiind cetăți Dacice la Costești 45,42 lat. N, 23,09 long. E (pe aceeași Vale a Grădiștei / Râului Orăștie - afluent al Mureșului - fiind și Căstău 45,48 lat. N, 23,12 long. E, localitatea natală a Dorinei măritată la Timișoara cu Mircea Gherga, văr primar cu autorul acestei lucrări, ambii având tații Bănățeni Gherga ca frați gemeni dizigoți). Se poate observa la numele Constantin că nu are sorginte Greacă; denumirea “Costa-monitu” - literalmente însemnând “Mănăstirea lui Constantin” - denotă întemeierea sa nu de către vorbitorii de Greacă, ci de stră-Românii / Vlahii zonei, încă din vechimea sfârșitului Antic, Mănăstirea Costa-monitu acum fiind oficial ultima ca importanță din cele 20 de Mănăstiri ale Muntelui Athos (căci e cea mai veche): Tradiția afirmă că a fost întemeiată în secolul IV de împăratul bizantin Constanțiu - fiul Dacului Constantin “cel Mare” / fondatorul Imperiului Bizantin - cu primul stareț Grigorie și probabil în secolul VI a furnizat contingentul Vlah trimis de împăratul Dac Dardan Iustinian al Imperiului Bizantin la fondarea Mănăstirii Sf. Ecaterina pe Muntele Sinai (ridicată pe locul unde - după cum a povestit profetul Moise - era tufișul arzând ca un rug prin care i-a vorbit Dumnezeu); arhiva Mănăstirii Costa-monitu menționează explicit documentar dominanța Vlahă a Muntelui Athos în secolul VIII iar din secolul X - când Muntele Athos s-a diversificat monahal, căci greaua perioadă iconoclastă trecuse - Mănăstirea Costa-monitu și-a menținut existența deja veche alături de celelalte așezăminte religioase apărute pe Muntele Sacru. Este de știut despre Mănăstirea Costamonitu de pe Muntele Sacru Athos din Macedonia că a fost restaurată de către marele celnic Radu - Sârbește zis Radič - al lui Ștefan / fiul Țarului Lazăr iar apoi mare celnic în vremea lui George Brancovici; originar de pe Valea Moravei / din Sudul Banatului, Timoceanul Radu / Radici 1363-1455 și-a încheiat viața cu numele de călugăr Roman restaurând Mănăstirea Costamonitu - distrusă de pirații Catalani - ce de atunci ar fi devenit “Sârbească” dar a primit danii Românești (de la Ștefan “cel Mare”, Neagoe Basarab, Vlad “Înecatul”, Petru Rareș, ș.a.), inclusiv Schitul și Mănăstirea Gherghița / cu hramul “Sf. Nicolae” ajungând să-i fie sacrifícate.

Cruce de pomenire în Gherghiţa