 |
| Zeul Gharghi / Khaldi în Erevan |
Corespunzător profesorului de istorie George Rawlinson de la Universitatea Britanică Oxford, “kelga” însemna “puternic” la Chaldei / Gharghei (rezonanță onomastică în Asia cu care a semănat apoi cea de Cheltoi / Ghergoi în Europa): Gharghei și Ghergoi au fost Khaldei și Keltoi. Partenera Zeului Gharghi / Khaldi din Caucaz a fost Zeița Fertilității Arubani (nume apropiat de Albania / Țara Ghergară din Caucaz); Erevan / capitala Armeniei s-a dezvoltat în jurul fortăreței Erebuni (unde era cinstită Zeița Arubani, numită de Armeni și ca Anahit, de către vechii Greci ca Artemida / Arte-mis, ș.a). Ţara Ghargheilor / Chaldeilor era denumită Garghe / Kalde de Babilonieni, Gargo / Kaldo de Aramei, Gharghi / Khaldi de Asirieni, Kaşdim de Evreii vechi, Ghargheea / Chaldeea de vechii Greci, etc.: se întindea la S de Babilon - între Văile Fluviilor Eufrat şi Tigru - începând cu mileniul I î.C. (odată cu apariţia regilor Evrei în Canaan, menţiunile scribilor biblici - adică a Semiţilor Evrei - la fel ca şi despre Gherghe-sei, fiind şi despre Gharghei / Chaldei, în general de rău). Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris: “Locuitorii cei mai vechi ai Babiloniei erau numiţi de orientali Chaldei. Acei Chaldei nu aparţineau rasei Semitice; ei formau de fapt numai resturile nobilimii vechi şi războinice, a Titanilor şi Giganţilor, cari cucerise - în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn - Mesopotamia de Jos. Mai târziu însă, sub numele de Chaldei se înţelegeau numai preoţii cari se ocupau cu observaţiunile şi profeţiile astronomice; acea ştiinţă se moştenea la Chaldei din neam în neam ca o tradiţiune familială: fiul o învăţa de la părintele său şi el era astfel în stare de a cunoaşte toate secretele acelei filozofii, fără să i se ascundă ceva. Chaldeii aplicau cu deosebire observaţiunile lor astronomice la cele 5 astre numite planete, cărora - afară de lună şi soare - ei le atribuiau cea mai mare influenţă asupra Pământului şi oamenilor şi pe cari ei le numeau tâlcuitoare ale voinţelor zeilor. Între acele planete, cea mai mare consideraţiune o avea Saturn - cu numele Heliu - care (după cum spuneau dânşii) prevestea fenomenele şi evenimentele cele mai multe şi cele mai mari. După doctrinele Chaldeilor, sufletul omului este nemuritor (Pausania 1:4), o credinţă veche, al cărei leagăn îl aflăm la Hyperborei (‘Dialogul Axiochus’), la Geţi şi Daci (Herodot 4:94); doctrina nemuririi sufletelor nu era de origine Semitică (ea nu apare nici în legile lui Moise). În ce priveşte patria cea veche a Chaldeilor, tradiţiunile Greceşti spuneau că ei locuiră mai înainte în ţinuturile Barbarilor (Ştefan din Bizanţ); după o altă notiţă istorică - ce o aflăm la Cicero 1:19 - Chaldeii erau originari din Caucaz (corespunzător istoricului Grec Abydenus, unul din regii cei vechi ai Chaldeilor, păstor, anterior cu 4 generaţiuni diluviului, purta numele de Daos). Din punct de vedere istoric, leagănul ştiinţelor astronomice a fost în regiunile Barbarilor din Nordul Istrului. Uran - cel dintâi rege al locuitorilor de lângă munţii lui Atlas, se ocupase timp îndelungat cu observarea fenomenelor cereşti; el cunoştea adânc cursul astrelor şi profeţea multe lucruri din cele ce aveau să se întâmple pe cer. Alte tradiţiuni şi legende atribuiau începuturile astrale lui Atlas - regele cel faimos al Hyperboreilor - care avu cunoştinţe exacte de mişcările astrelor, că a fost cel dintâi care a considerat lumea fizică ca o sferă, din care cauză Antichitatea îşi formase opiniunea că întreg universul se reazimă pe umerii lui. După cum a afirmat istoricul Arab Abulfaragiu, Chaldeii - când făceau rugăciunile lor - se întorceau cu faţa către polul Nordic, care (după cum ştim), se mai numea ‘Ursa Getică’ şi ‘Polus Geticus’, reprezentat pe Pământ prin columna Atlantă. Din punct de vedere etimologic, numele Chaldeilor apare în strânsă conexitate cu numele Atlas şi Alutus / Olt. În diferite idiomuri din părţile Nord-Vestice ale Asiei, aurul se numea ‘altun’, un cuvânt care a existat odată şi în limba Pelasgilor din Europa. În Transilvania se zice ‘haldină’ / ‘holdină’ la grămezile de pietre scoase din minele de aur; tot în zonele acestea ale Transilvaniei mai aflăm şi numele familiar de Găldău, adică lucrător la mina de aur (după cum din forma ‘alt’ / ‘altun’ s-a născut şi Germanul Gold). Acea origine a numirii ‘Haldoi’ se mai confirmă şi prin faptul că Titanii de la munţii Atlanţi au fost cei mai vechi locuitori ai Babiloniei. Divinaţiunea din observarea stelelor a avut odată un rol însemnat la Carpaţi. Acest mod de profeţire se mai numeşte şi astăzi în limba poporului Român ‘căutarea în stele’ şi ‘citirea în stele’, precum mai există şi azi profeţi poporali care ştiu să citească pe stele, să dezvelească secretele trecutului şi ale viitorului. Primele începuturi pentru cucerirea Asyriei se făcură de Chaldeii din Babilonia în timpurile lui Cron / Saturn - după cum a scris Abydenus - din care cauză Asyria se numise mai înaintea Chaldeea (Xenocratis / ‘Cronica’). Ca întemeietor figura la cei vechi Belus, regele Babiloniei, fratele lui Cron / Saturn. O parte însemnată din populaţiune purta - conform lui Ptolemeu / ‘Geografia’ 6:1 - numele de Garamei, la Ştefan din Bizanţ Choramnaei, forme corupte echivalate cu numirea de Aramei (în această privinţă, Anatolianul Strabon I 2:34 scria ‘aceia pe care noi îi numim Syrieni, Syrienii îi numesc Aramei’ iar în Vechiul Testament sub numele de Aram se înţelegeau Asyria, Syria, Palestina şi Mesopotamia). În religiunea cea veche a Asyrienilor mai aflăm şi unele urme importante despre cultul divinităţilor de la Dunărea de Jos: Ninive - capitala cea vastă a regilor Asyrieni - se afla situată în faţa dealului ce poartă şi astăzi numele caracteristic de ‘Mosul’. După forma, după înţelesul şi aplicaţiunea sa geografică, cuvântul ‘Mosul’ aparţine limbii poporale ce se vorbeşte şi astăzi în Nordul Dunării de Jos. În regiunile Carpaţilor, diferite înălţimi mai poartă şi astăzi numele de Moşul; ele au fost odată consacrate divinităţii supreme numită de Sciţi ‘Papaeos’, adică ‘Moşul’. Vechii Asyrieni adorau ca divinitate a fenomenelor meteorologice pe Ramman, identic cu Harmakis al Egiptenilor şi cu Jupiter Ruminus al Romanilor, care - după Varro 5:65 - reprezenta vântul şi apa de ploaie; după numele şi după caracterul său de fecunditate, Zeul Ramman din Babilonia corespundea vântului de primăvară numit odată la Carpaţi Romon. Sistemul religiunii Asyriene era de origine Chaldaică”.
Începând din secolul X î.C. şi vorbind Aramaica, Ghargheii / Chaldeii au început să se aşeze în Văile inferioare ale Fluviilor Mesopotame, limita lor Sudică fiind Golful Persic; în acelaşi timp, în N Mesopotamiei şi în Caucaz trăiau Ghargoii / Chaldoii - vorbind tot Aramaica - care de exemplu pe Vulcanii Ararat îl venerau pe Zeul Khaldi / Gharghi, al victoriilor în lupte: populația Regatului Urartu - de la poalele Vulcanilor Ararat, având în centru Lacul Van / Ban - se autonumea ca formată din Khaldini, după Zeul Khaldi (la urmaşii Armeni, războinicul Zeu Gharghi / Khaldi - similar cu Haya / Hayk ori Ianus - domina Sf. Treime, în care mai erau furtunosul Zeu Taru sau Tarhun / Teişeba şi solarul Zeu Artin / Şivini, echivalentul Zeului Şiva din N Indiei); la Armeni, care se autonumesc Hay, termenul folosit atât pentru “nepot”, cât şi pentru “ploaie” a rămas “tor”, derivarea fiind de la Zeul Curajului Durk / Torq - cu blazon îngeresc / vulturesc - care a fost nepotul Zeului Gharghi / Khaldi (Zeul Thor al Goţilor - echivalat şi cu Zeul Nergal din Mesopotamia - nu era o coincidenţă întâmplătoare). Sudicii Gharghei / Chaldei la început au fost dominaţi de Asirieni şi în alianţă cu Elamiţii s-au luptat de multe ori cu Asirienii (unii cercetători i-au considerat pe Gharghei ca Semiţi şi de aceea au statornicit denumirea de Chaldeo-Asirieni, după luptele Ghargheilor / Chaldeilor - tocmai cu Asirienii, cu Evreii vechi şi cu alţi Semiţi din zonă - ei ajungând să stăpânească Mesopotamia, întreaga regiune ajungând încă o dată să ia numele cuceritorilor Gharghei / Chaldei, atunci când s-a instaurat dinastia lor de cârmuitori care a realizat şi una dintre cele 7 minuni ale lumii: Grădinile “suspendate” din Babilon / Kardu-niaş).
După moartea Asirianului Aşurbanipal, cu sprijinul aliaţilor Mezi din Ghergania, Babilonul a fost cucerit de Chaldeul / Gargheul Nabopolassar, care a stăpânit timp de 2 decenii (625-605 î.C.), acela fiind tatăl lui Nabucodonosor, care a cârmuit Imperiul Nou Babilonian până în 562 î.C. Grădinile suspendate - una din cele 7 minuni ale lumii - pe care le-a realizat din mare dragoste pentru soţia sa Ghergană, erau 4 terase etajate în amfiteatru, cu multe specii de copaci înalţi, printre care se aflau camerele răcoroase ale curţii imperiale; noţiunea întâi a impresionat orientalii, deoarece nu numai că era legată de ideea supremei fericiri omeneşti a Raiului, ci şi că prin tehnica udării Grădinile făceau spaţiul lor să contrasteze spectaculos cu mediul înconjurător devenit arid: amenajarea reda la scară ceea ce se știa în Vechea Lume, anume realitatea ancestralului Rai = udul Eden. Fiul lui Nabucodonosor a domnit 2 ani, fiind ucis de ginerele lui Nabucodonosor, care a domnit 4 ani, apoi fiul aceluia - nepot al lui Nabucodonosor - prea tânăr pentru a domni, fiind omorât în 556 î.C. (astfel sfârşindu-se dinastia) de Asirianul Nabonidus, care s-a instalat la putere în Babilon; Nabonidus a pierdut domnia în 539 î.C., înfrânt de guvernatorul Ghergan Gobryas din Gutium, care a ajutat Perşii zoroastrului Cyrus să ia puterea imperială. Toate contactele dintre Cer şi Pământ descrise biblic au fost în zonele locuite de Gherga. Împăratul Nabucodonosor când a cucerit Ierusalimul a demolat Templul de acolo și a poruncit ca tânărul Daniel - Evreu “din neam regesc” - să înveţe ştiinţa Gharghee / Chaldee timp de 3 ani, în Kardu-niaş / Babilonia (de la Aşurbanipal i-a rămas cea mai mare bibliotecă din lumea de atunci), după care să-i cârmuiască în Babilon pe Evreii captivi. Daniel - care de la căpetenia famenilor / eunucilor a primit noul nume de Beltşaţar, adică “protejat de Bel” - a condus ghetoul din Babilon pe toată durata exilului Evreilor acolo (când aceia s-au înmulţit foarte mult în ghetoul pe care ei înşişi l-au creat) şi la eliberare partea nostalgică a vechilor Evrei s-a întors în Canaan iar cealaltă parte a Evreilor hotărând să rămână acolo, împreună cu Daniel / Beltşaţar; e de observat că în Ierusalim primul Templu a fost făcut cu ajutorul Fenicienilor iar după 4 secole al doilea Templu a fost făcut cu ajutorul Perşilor (ulterior distrus de Romani, aşadar orientalii de 2 ori ajutând Evreii vechi cu Templul din Ierusalim) dar al treilea Templu n-a mai fost ridicat de nimeni: Cyrus - împăratul Perşilor - după lupta cu Masa-Geții a fost decapitat de regina acelora (Masa-Geţii au fost aliați cu Dahii din Asia Centrală, ca şi apusenii contemporani aliaţi Geţi și Daci din Europa, în Bazinul Dunării, doar alianţa dintre Geto-Dacii Asiatici şi Europeni lipsind - după cum a notat istoricul Herodot Karka - pentru ca ei împreună să domine categoric Vechea Lume). Cariera îndelungată în Babilon a profetului Daniel a început prin tălmăcirea viselor împăratului Ghargheu / Chaldeu Nabucodonosor, etc. (Zohar / Cabala afirmând că împăratul i-a visat şi pe Gardienii Gregori), profetul Daniel fiind contemporan cu profetul Iezechiel; nu se ştie unde-i înhumat, mai multe locuri - din Irak, Iran şi Uzbeki-stan - pretinzând că-i au rămăşiţele. Creatura mitologică sacră solarului Zeu Bel - Marutuk / Marduk - a fost dragonul Siruș / Mușhușu, despre care a scris și povestea privind “Bel și Dragonul”, de la sfârșitul cărții profetului Daniel (text considerat de către unele Biserici ca “deutero-canonic” / apocrif, numerotat ca ultimul capitol, 13); pe lângă că profetul Daniel a fost dat într-o noapte la lei de către Darius Medul / unchiul împăratului Cyrus, în Templul din Babilon al Zeului Bel / “Ba-el” - “Ba-al” / Baal - el s-a confruntat cu miticul dragon, considerat însoțitorul divin al Zeului Bel dar și în general Gardianul Zeilor, reprezentat pe Poarta Zeiței Iștar din oraș: profetul Daniel a făcut cocoloașe din păr amestecat cu ceară și l-a hrănit iar “Si-ruș” / “Muș-Hușu” a murit (episodul descris pare alegoria rezistenței profetului Daniel față de tentația păgână babiloniană). Acel Drag-On a fost simbolul paznicului Porții Lumii “Celeilalte” (știut Sumerian ca “Nin-Gișzida” - fiu al Zeului Anu / On, zis Zeul Ghiș / Giș = “Giș-zida”, conform unei inscripții din Lagaș 31,24 lat. N, 46,24 long. E / Irak tradusă de Dr. Ira Price 1875-1964 de la Universitatea Chicago / SUA - cu regăsire în ascendența “moșului Ghilga” / Ghilga-meș, cel mai mare rege Sumerian). Divinul Ghiș / “Giș-zida” a fost unul dintre cei 2 străjeri care îl flancau pe Marele Zeu Anu, celălalt străjer divin Dumu / “Dumu-zid” fiind omorât însă de Girgire = “Fulgerul”, fiul trăznetului “Bilulu” / “Bil-ulu” (după cum și Dr. Thorkild Jacobsen 1904-1993 - profesor de istorie la Universitatea Harvard, președintele “Societății Americane pentru Orient” - a studiat “Mitul lui Innana și Bilulu”, în care bunul gospodar Girgire și Bi-Lulu / mama lui erau considerați furtunoși Genii, protectorii Apei Vieții).
 |
| Chaldeea / Gargheea: Imperiul Nou Babilonian |
 |
| Gardianul Ghiș |
Profetul Iezechiel - care tâlcuit însemna “Dumnezeu întăreşte” = “Împuternicitul Domnului” - născut în 622 î.C., e prăznuit ortodox la 21 VII (a doua zi după profetul Ilie din Valea Gherka). “Cartea lui Iezechiel” este în Vechiul Testament, însă la Evreii vechi în primul mileniu a fost exclusă de la citirea de către cei cu vârsta sub 30 de ani, din pricina “dificultăţii de înţelegere”. Iezechiel - fiul preotului Buzi / adică al unui Med Buz al Gherganiei şi al unei Evreice descendentă din fratele mai mare al profetului Moise - a fost însurat cu o Evreică din Almon 31,49 lat. N, 35,17 long. E / Cis-Iordania; începând din 592 î.C. şi-a desfăşurat activitatea timp de 22 de ani în Ghargheea / Chaldeea, pledând printre Evreii deportaţi pe Valea Chebar / Khabur (cel mai mare afluent din Siria al Eufratului, la gura căruia era cetatea Qerqusion / Qarqisia = Karkîsiya / Circesium) pentru supunerea faţă de Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor şi - corespunzător Tradiţiei acceptată de către Sfinţii Părinţi - a fost ucis în Babilon de către un judecător Evreu, mormântul său fiind presupus în Irak la Al Kifl 32,13 lat. N, 44,22 long. E sau în Iran la Dezful 32,22 lat. N, 48,24 long. E. Biblia în Iezechiel 10 a scris despre “vijelia Galgal” pe care profetul a întâlnit-o la cheru-vimii / heruvimii cu care avea de a face în zonă:
“8. Şi la heruvimi sub aripi se vedeau un fel de mâini omeneşti.
9. Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roţi, câte o roată lângă fiecare heruvim; roţile acestea erau la vedere ca şi crisolitul.
10. După făptură erau toate la fel şi parcă erau vârâte una în alta.
11. Când ele mergeau, mergeau în toate patru părţile, şi în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, într-acolo mergeau, şi în vremea mersului nu se întorceau.
12. Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur…
13. Roţilor acestora, după cum am auzit eu, li s-a zis: Galgal.
14. Fiecare din fiinţele acestea avea patru feţe: faţa întâi era faţă de heruvim, faţa a doua era faţă de om, cea de a treia era faţă de leu şi cea de a patra era faţă de vultur”.
În Biblie nu se mai repetă cuvântul Galgal; teologii au interpretat că viziunea lui Iezechiel descria soclul Tronului lui Dumnezeu (similar cu Vimana), având rularea asigurată de cheru-vimi / heruvimi responsabili, fiecare roată fiind bine stăpânită (în sensul că nu deraiau, ci se învârteau după cum era voinţa cârmuitorilor Galgal / Gargar), așa cum sunt roțile omnidirecționale în Epoca Modernă. “Cartea lui Iezechiel” are 3 părţi: avertizarea cu privirea la distrugerea Ierusalimului (1-24), profeţii despre păgâni (25-32) şi predici faţă de restabilire / reconstruire (33-48); mulţi Evrei vechi şi-au bătut joc şi l-au ridiculizat pe profet / proroc, însă ulterior au tras foloase, simţindu-se întăriţi datorită promisiunilor de refacere. În “Enigmele miturilor astrale”, cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a scris: “Una dintre cele mai senzaţionale surprize ne-o oferă Iezechiel, într-un pasaj unde senzaţia fizică a suprasolicitării din timpul acceleraţiei este atât de evidentă, încât relatarea ar putea fi semnată de fiecare dintre cosmonauţii noştri contemporani. ‘Atunci - zice profetul - m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El! / Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lângă ele şi bubuit puternic de tunet / Şi Duhul m-a luat şi m-a dus. Şi am mers eu amărât şi cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea’ (Iezechiel 3:12-14). Pe lângă efectul creşterii greutăţii, atent ca întotdeauna, profetul auzea - localizat precis de urechea lui - până şi zgomotul zborului”. Manuscrisul Persan 373 - păstrat în Londra / capitala Britanică - redă heruvimii purtători ai Tronului Ceresc (despre ei Coranul 40:7 notând “Cei care poartă Tronul și cei dimprejurul lui, Îl preamăresc cu laudă pe Domnul lor”):
În secolul I î.C., Diodor Sicul a fost impresionat de Gharghei / Chaldei, notând în primele 2 volume ale “Bibliotecii istorice”: “Egiptul a răspândit colonişti în toată lumea. De exemplu, la Babilon coloniştii au fost conduşi de Belus, despre care se spunea că se trăgea din Poseidon. După ce s-a stabilit pe Eufrat, el a desemnat preoţi, numiţi Chaldei de către Babiloneni, scutiţi de taxe şi de orice servicii faţă de stat, la fel ca preoţii din Egipt. Chaldeii aparţin celor mai vechi locuitori ai Babiloniei. La fel ca preoţii din Egipt, ei observau astrele. Chaldeii afirmă că primele observaţii ale cerului au fost efectuate în urmă cu aproape 40 de milenii. Chaldeii au numit planetele; în centrul sistemului e soarele - cea mai mare lumină - planetele fiind odraslele sale, reflectând lumina lui, astfel strălucind şi ele. Ei prezic evenimente iar prin sacrificii ori farmece încearcă să evite răul şi să împlinească bunul. Sunt îndemânateci în interpretarea zborului păsărilor şi în interpretarea viselor. Prevestirile lor se bazează şi pe investigarea măruntaielor animalelor. Instruirea pe care o au se deosebeşte de a Grecilor. Chaldeii îşi transmit cunoaşterile în familie, fiul preluându-le de la tată. Din moment ce au ca dascăli chiar părinţii, ei sunt mai învăţaţi şi mai de neclintit în convingeri ca nimeni altcineva. Crescând cu aceste învăţături, ei ating mari abilităţi, atât deoarece le asimilează de tineri, cât şi fiindcă le dedică mult timp. Chaldeii afirmă că natura e eternă, neavând nici început, nici sfârşit. Tot aranjamentul universului nu e întâmplător, ci are reguli bine determinate. Conform lor, fiecare planetă are orbita sa, cu viteze de deplasare şi perioade de timp câteodată supuse schimbărilor. Luna este cel mai apropiat corp ceresc de Pământ şi are orbita cea mai scurtă; eclipsele sale se datorează umbrei Pământului”.
 |
| Purtătorii Tronului Ceresc |
 |
| Gharghei / Chaldei |
Arheologul Francez Francois Lenormant 1837-1883 în “Magia la Chaldei” a afirmat despre ceea ce era în fosta Civilizaţie a Cornului Abundenţei: “Mărturiile unanime ale antichităţii greceşti şi latine, cât şi tradiţiile evreieşti şi arabe, au desemnat Chaldeea şi Egiptul ca fiind cele 2 leagăne ale magiei, cu reguli fixe şi formulate sistematic, aşa cum s-au substituit acelea - începând dintr-o anumită eră - practicilor mai puţin rafinate ale divinaţiei primitive. Istoria anumitor credinţe şi superstiţii constituie una dintre părţile cele mai stranii - dar nu mai puţin importante - ale istoriei spiritului şi al evoluţiei acestuia. Oricât de ciudate ar fi fost reveriile magiei, oricât de departe suntem acum - datorită progresului ştiinţelor - de ideile pe care le-au inspirat, acele concepţii au exercitat asupra oamenilor, vreme îndelungată şi până într-un timp apropiat de al nostru, o influenţă prea adâncă şi decisivă pentru a fi neglijată de cine încearcă să delimiteze etapele intelectuale de evoluţie a umanităţii. Magiile practicate de Chaldei şi Egipteni aveau aceeaşi sursă Turanică”. Istoricul Constantin Daniel din România a analizat “Catartica și Magia” în cartea despre “Civilizația asiro-babiloniană” din 1981: “Vechii locuitori ai Mesopotamiei nu-şi puteau explica altfel apariţia bolilor dar şi a tot felul de nenorociri decât prin influenţa demonilor care îi luau pe oameni în posesiunea lor, îi spurcau şi îi îmbolnăveau. Oamenii din acea eră trăiau întreaga lor viaţă sub apăsarea acelei teribile ameninţări, căci se credea că lumea întreagă e plină de astfel de demoni răi, că influenţa lor se putea înlătura cu greu iar izgonirea nu se putea realiza decât prin magie. Dar arta de a izgoni pe demoni a constituit în toată vremea veche nu o superstiţie absurdă a oamenilor inculţi, ci dimpotrivă conta ca o ştiinţă supremă iar tocmai chaldeii, cum erau numiţi preoţii babilonieni după originea ţării din care veneau, erau cei ce cunoşteau tehnicile de exorcizare a acelor demoni. Chiar în vremea regelui Gudea (secolul XXII î.C.) activitatea vrăjitorilor aceia se răspândise într-atât de mult încât acel principe a trebuit să-i gonească din oraşul său pe magicieni. Lucrul nu i-a reuşit lui Gudea şi vrăjitorii s-au răspândit în decursul veacurilor peste toate ţinuturile Mesopotamiei. În secolul XIII î.C. faima artei lor se răspândise atât de mult încât ajunsese până în ţara hittiţilor, de unde regele hittit Muwattali a cerut colegului său regele din Babilon să-i trimită un vrăjitor, care venind a şi murit în ţara lui Hatti. Chiar în Imperiul Roman chaldeii — adică preoţii vrăjitori babilonieni — aveau o mare influenţă cu toate că oamenii învăţaţi arătau cât de deşarte şi de inepte erau acţiunile lor (Cicero în ‘De divin’ 2:42). Acele fiinţe în jurul cărora se învârtea întreaga ştiinţă a magiei erau demonii, care - după concepţiile mesopotamiene vechi - erau la originea tuturor relelor de pe pământ: boală, suferinţă, nevoi. Iar demonii aveau o putere atât de mare încât puteau să supună nu numai pe oameni, ci şi pe zei. Unii dintre acei demoni erau de fapt zei inferiori, pe care stăpânul cerului Anu i-a făurit, iar alţi demoni erau din născare originari din lumea de jos, alţii nu erau altceva decât sufletele celor răposaţi; însă în acţiunile lor împotriva oamenilor demonii se asemănau mult între ei. Cu mare uşurinţă acei demoni aduceau oamenilor boli, nebunie în primul rând, dureri de cap şi maladii de tot felul, apoi dizolvau viaţa de familie; chiar animalele nu erau lăsate în pace de demoni, căci ei omorau vitele în staul şi vânau păsările în cuibul lor. Demonii sălăşluiau în locurile pustii, în morminte, în mine şi în deşerturi; îşi petreceau existenţa mai cu seamă în timpul nopţii și nimic nu-i oprea: nici un zid nu era prea înalt pentru ei, nici o crăpătură prea strâmtă, ei pătrundeau pretutindeni spre a-şi împlini răutăţile şi spre a-i chinui pe oameni. Asiro-babilonienii cunoşteau după nume un număr însemnat de demoni, dar după funcţiile lor nu pot fi deosebiţi cu certitudine. Pe de altă parte, bărbaţii şi femeile care se pricepeau la vrăji puteau avea o acţiune malefică, dar nu le foloseau pentru binele, ci pentru nenorocirea oamenilor lor (aşa-zisa distincţie între magia neagră malefică şi magia albă benefică). Acele persoane erau vrăjitoare şi vrăjitori iar acţiunile lor mai că nu se deosebeau de acelea ale demonilor, provocând tot atâta rău. Ca şi demonii, vrăjitorii şi mai ales vrăjitoarele, furau saliva oamenilor, stricau mâncărurile şi băuturile, luau posesiunea asupra bieţilor muritori îmbolnăvindu-i de diferite boli, apoi tulburau viaţa de familie făcând să se certe între ele rudele apropiate. Preoţii acţionau împotriva vrăjitorilor, ca şi împotriva demonilor prin descântece şi dezlegări, deseori fiind arşi în efigie ba chiar şi în natură. După ‘Codul lui Hammurabi’, cel acuzat de vrăjitorie trebuia să se supună unei ordalii: ‘Dacă cineva a acuzat pe un altul de vrăjitorie, dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovăţit de vrăjitorie să meargă la un râu şi să se arunce în el. Dacă râul 1-a înecat, atunci acuzatorul să-i ia casa. Dacă râul a arătat că acuzatul este nevinovat, lăsându-1 teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii iar acela care s-a aruncat în râu să ia averea acuzatorului’. Acelaşi lucru era prescris de vechiul cod de legi asiriene. Acţiunile demonilor răi erau oprite şi înăbuşite de influenţa spiritelor bune. Omul avea însă ca apărător al său împotriva demonilor celor răi pe zeul sau pe zeiţa sa. După ideile asiro-babiloniene, demonii aveau chipuri bine caracterizate. De obicei erau reprezentaţi ca făpturi fabuloase cu trupuri omeneşti şi capete schimonosite de animale. Chiar dacă zeii în totalitatea lor puteau ajuta pe oameni şi izgoni pe demoni, nu toţi zeii aveau milă de omul suferind. Mai exact cei mai mari şi mai puternici dintre zei, Anu şi Enlil, erau mai totdeauna gata să chinuiască pe muritori, să le facă rău şi să-i supere. În acea situaţie omul găsea însă totdeauna un prieten şi un protector în zeul Ea care era un specialist în artele magice iar prin vrăji sau descântece ca şi prin apa sa vindecătoare aducea tămăduiri celor suferinzi. De fapt, operaţiile magice efectuate sub protecţia lui Ea erau acţiuni catartice, de spălare, de curăţare cu apa şi dintr-un punct de vedere se poate afirma că acea străveche tehnică magică numită catartica a fost strămoaşa medicinii preventive şi mai ales a igienei prin purificările şi curăţirile ce se efectuau într-un mediu murdar, plin de impurităţi de tot felul. Oamenii şi zeii se îndreptau către zeul Ea cerându-i tămăduire, dar oamenii nu se adresau lui Ea direct, ci prin intermediul fiului său Marduk. Acela, ca şi tatăl său, zeul Ea, era zeu magician prin excelenţă. Din timpuri imemoriale acei doi zei îşi arătaseră puterile lor. De obicei, un descântec magic era precedat de rugăciunea pe care cel suferind de boală magică o adresa lui Marduk. Acela la rândul său în descântec se adresa tatălui său Ea, care îi răspundea: ‘Ce nu ştii tu, ce aş mai putea să-ţi mai spun eu ţie? Marduk, ce ai putea tu să nu ştii, ce aş mai putea sa-ţi mai spun ţie?’ Cu toate acele cuvinte adresate lui Marduk, că nu ar şti mai mult decât el tatăl său, totuşi zeul Ea îi dădea lui Marduk sfaturi, în special ce manopere trebuia să întreprindă pentru vindecarea suferindului. Acel dialog între tată şi fiu apare din timpuri străvechi în descântece, unde a căpătat un caracter stereotip. Ucenicii zeului Ea, preoţii descântători aduceau alinare — după credinţa lor — oamenilor suferinzi împotriva duhurilor rele. Ei acţionau spre deosebire de vrăjitori şi vrăjitoare — numai spre binele oamenilor. Principalul mijloc pentru izgonirea demonilor erau descântecele, vrăjile de dezlegare, de desfacere a acţiunii demonilor. Acele descântece la asiro-babilonieni se făceau noaptea la lumina torţelor şi se recitau — babilonienii spuneau ‘se numărau’ fiindcă descântecele erau versificate şi se repetau anumite strofe, însoţite uneori de un fluierat. Descântecele constau fie în apeluri către demoni (cerându-le să fugă), fie în ameninţări cu intervenţia unor zei mai puternici; descântecele erau însoţite de gesturi şi mişcări simbolice de lovire, ucidere, străpungere cu un cuţit sau altă armă. Alte descântece povesteau o întâmplare survenită zeilor. În orice caz, descântecul trebuia să cuprindă un preambul şi o încheiere. Este de notat în această ordine de idei că unele din descântecele babiloniene erau foarte similare celor româneşti, aşa cum au fost adunate (de Artur Gorovei, în ‘Descântecele Românilor’ din 1938) din diferite părţi din ţară; există o literatură cu totul specială a descântecelor iar unele teme şi metafore asiro-babiloniene, dar şi procedee poetice, se întâlnesc la români ca şi la străvechii babilonieni. În afară de cuvintele descântecului (care nu reprezenta decât o parte din descântec) preotul exorcist avea la dispoziţie o serie de măsuri medicale şi magice pentru a izgoni pe demoni. Din prima categorie făceau parte apa şi de asemenea diferite băuturi, droguri şi alifii. Şi alte obiecte, cum ar fi gipsul, asfaltul, clăile de paie, etc. aveau o acţiune magică certă, apoi şi alte produse botanice: baston de lemn, de cedru, cenuşe de lemn, torţa, tămâia, secera, toba, apoi amulete, chipuri de zei şi de demoni, păpuşi reprezentând oameni şi animale. Descântecele, atât cel rostit în versuri, cât şi cel efectuat prin gesturi specifice şi obiecte particulare, slujeau acelaşi scop, izgonirea demonilor. Actele făcute cu mijloace exterioare, cu obiectele arătate mai sus, erau de multe feluri. Bucăţile animalului erau puse pe părţile omului, şi în felul acela, se credea, aduceau vindecare. Postulatul fundamental era că demonii flămânzi se vor hrăni cu un înlocuitor al omului bolnav, care va scăpa astfel de ei. Ba uneori demonii se mulţumeau cu un chip al bolnavului care era pus peste bolnav. Astfel de chipuri de înlocuire a oamenilor, făcute din aluat sau argilă, erau foarte eficace — credeau asiro-babilonienii - mai ales dacă erau luate din mormintele din grădini şi erau pregătite din vreme spre a fi utilizate la exorcisme. În aceeaşi ordine de idei era acţiunea simbolică ce consta în facerea chipului vrăjitoarei din lemn, din argilă sau din pământ, apoi arderea lui în foc în ideea că: ‘precum aceste chipuri se topesc, pier, dispar, aşa şi vrăjitorul sau vrăjitoarea să se topească, să piară şi să dispară’. Invers, vrăjitoarele puteau să alcătuiască chipuri ale oamenilor, să le ardă în foc şi să-i omoare pe oameni, aşa cum făceau preoţii cu vrăjitoarele. Ceremoniile vrăjitoreşti nu aveau loc în temple, ci mai cu seamă în case, în camerele bolnavilor, dar şi pe acoperişuri, la malul unor râuri, eventual într-o colibă de trestie, sau afară în câmp. O condiţie fundamentală ca vraja să se împlinească era ca ritualul magic al unui descântec să fie păstrat cu rigurozitate de la început şi până la sfârşit. Dacă nu se recita descântecul decât de 2 ori în loc de 3 ori, sau nu se punea numărul exact de grămezi de făină, atunci toată osteneala ceremonialului era irosită în zadar. Literatura magică ce a ajuns până la noi este foarte mare, semn al însemnătăţii care se acorda acelei discipline. Din mileniul III î.C. ne-au parvenit tăbliţe de lut cuprinzând descântece sau părţi din descântece redactate în limba sumeriană. O puternică dezvoltare a luat acea pseudo-ştiinţă după ce Babilonul a ajuns să fie centrul cel mai important al Mesopotamiei. Căci zeul său cel mai însemnat, Marduk, ca şi tatăl său Ea, îşi întemeiau puterea pe vrăjitorie şi magie. În decursul timpurilor literatura magică a luat o foarte mare amploare şi până în ultimele zile ale Babilonului acel interes pentru magie, exorcisme, descântece şi vrăji de tot felul s-a menţinut intact”.
 |
| Steagul Chaldean |