18. Poveştile diluviene

Istoria poate fi enigmatică dacă se doreşte aşa. Sunt mai multe poveşti diluviene, deoarece au fost mai multe diluvii; pentru cei direct afectaţi - la un moment dat, în arealul cunoscut de trai - Potopul a fost catastrofa vieţii: după Potopul Pontic de la topirea ultimei glaciaţiuni, consolidarea credinţei în Marea Zeiţă a fost ca în anterioarele Potopuri (de exemplu spargerile Gibraltar şi Gherdap), ce au demonstrat elocvent puterea Mamei Natură. O versiune simplistă este considerarea diluviană ca fenomen unic, prin preluarea izolată - unilaterală / singulară - şi refuzarea existenţelor altor evidenţe / dovezi. De exemplu, vechi scrieri orientale despre diluvii - în condițiile Sudice mai calde și mai uscate decât cele Nordice - apar ca ecouri ale unor alte realități decât cele curente ale mediului în care au apărut; de pildă, vechii Evrei au scris în Biblie / Vechiul Testament despre Potop ca fenomen ce nu le-a cuprins doar zona lor, ci care a cuprins inclusiv Nordul umed (unde trăiau alți oameni, evident diferiți): ce le-o fi venit unora trăind în regiuni aride care au consemnat situații îndepărtate în timp, cu multă apă, pot fi explicate fie ca glumele sau fabulațiile lor ivite din iluzii colective - ori visări colective, fapte neargumentate științific - fie ca relatările lor serioase ale unor întâmplări chiar adevărate, petrecute cândva (așa cum au observat Dr. Christian Cebulj și Dr. Ursula Rudnik în 2008, Vechiul Testament în “Facerea” a comasat relatările de la 2 Potopuri, unul lung de 40 zile și unul lung de mai multe luni, cu salvarea fie a câte unei perechi de viețuitoare, fie a câte 7 perechi). Conform versiunii în Greaca veche a Bibliei “Codex Vaticanus” din secolul IV, Potopul ar fi fost în 8094 î.C.; un verset din Apocalipsa Sfântului Ioan “Teologul” descrie Potopul în termeni poetici / capitolul 8: “...şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte iar iarba verde a ars de tot şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”. Geologul Austriac Alexander Tollmann - membru de onoare al Academiei Române din 1992 - prin calcule astronomice pretindea în 1994 că o cometă la 23 IX 7553 î.C. a dezlănţuit Potopul, la locul impactului (Kofels 47,07 lat. N, 10,55 long. E / Austria) analizele copacilor carbonizaţi confirmând data. Astronomul American Carl Sagan în cartea sa “Cometa” din 1985 a observat apariţia în străvechile reprezentări Chineze ale cozilor de comete şi a nucleului, cu 4 braţe îndoite prelungite din el, ca o Svastică - ceea ce a impresionat - cu vizibilitate doar la suficienta apropiere de Pământ, astfel încât jeturile de gaze, deviate de rotaţie, ar fi putut fi văzute. Intensificarea activităţii solare ce pe de o parte a dereglat orbita unei comete (e bine ştiut că activitatea soarelui determină orbitele cometelor), pe de altă parte a grăbit / a zorit dezgheţul calotei boreale, provocând şi mutaţii genetice - alimentând mitul stelei căzătoare de vestire a stingerii unei vieţi importante, respectiv anunţând o naştere importantă - apariţia Gherga probând acestea prin mai mulţi parametri, inclusiv temporal / orizontul de timp fiind acelaşi, genetic / radiaţia solară crescută influenţând separarea “N*” în trunchiul uman, geografic / mediul de trai fiind în Sudul gheţurilor şi ca relevanţă / numele şi neamul având mare impact social, cultural, civilizaţional. Până atunci, de exemplu, Canalul Mânecii putea fi parcurs pe jos (actualul Arhipelag Britanic - ştiut iniţial ca “Albi-On” / Albion - făcând parte în acele timpuri din continentul European) iar conform datărilor Antice, prin sistemul astronomic Garga din N Indiei, al lui Pliniu, ş.a., Dinastiile Gyagar / GarGya = Indiei au început după Potopul Pontic, în 6776 î.C. odată cu întronarea lui Manu - fiul cuplului primordial Cerul şi Pământul - printre alţii, Dr. Harald Haarmann în 2006 confirmând prin metodele sale timpul Potopului ca imediat anterior acelui an: răspândirea oamenilor din jurul Pontului a fost extrem de rapidă după dezastru, în Banat de pildă şi datările cu carbon de asemenea relevând exact acel timp ca începutul Vechii Civilizaţii Europene. De altfel, în 2019 Dr. Carlos Quiles a ilustrat atât situația din secolul Potopului Pontic, cu prezența HiperBoreilor în N Mării Negre - proaspăt formată - imediat după diluviul Atlant, cât și situația din secolul Potopului biblic (după peste 3 milenii), cu prezența HiperBoreilor = străvechilor Nordici ai EurAsiei mai amplă în Bazinul Pontic:

HiperBoreii post-diluvieni cu albastru

În 2010, Alexei Kassian de la “Institutul Lingvistic” al Academiei Ruse a schițat migrările esențiale din preajma Potopului Pontic:

După paleoliticii stră-Români s-au ivit neoliticii Kurgani

În 1976, profesorul universitar Andre Capart din Belgia a datat Potopul la mijlocul mileniului VII î.C iar istoricul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a scris despre “Civilizațiile Europei Vechi”: “Aproximativ în mileniul XI î.C., ghețarii din nordul Europei și din Alpi au început o retragere de mare amplitudine. Dincolo de morene, de sub depuneri și de sub loess, a ieșit la iveală solul și - în decurs de câteva milenii - continentul nostru a luat aspectul pe care îl are încă și astăzi sub cercul arctic. În urma topirii ghețurilor a crescut nivelul general al mărilor, izolând Arhipelagul Britanic și alte insule ale continentului european, făcând să pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul văilor. În timpul încălzirii, etajarea zonelor climatice a crescut: zona mediteraneană temperată a devenit subtropicală, zona subarctică centrală a devenit temperată, etc. Zonele ecologice s-au transformat în același ritm: savana sahariană s-a ofilit, câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră la stepă, Europa Vestică și Nordică, cea a masivelor muntoase, s-a acoperit de păduri. Acea schimbare radicală a climei, atestată de geologie, floră și faună, precizată de analizele de polen, a constituit fundalul evoluției umane între paleolitic și neolitic. Este sigur că mutația culturală, la scara timpurilor preistorice, a urmat destul de îndeaproape evoluția climatică. Încălzirea s-a înfăptuit în faze, ale căror date au putut fi evaluate și datate, și care au supus Europa unei succesiuni de clime: preboreală 8200-6700 î.C., boreală 6700-5500 î.C., atlantică 5500-3000 î.C. Pe de altă parte, transformarea consecutivă a vegetației, a faunei și a solurilor, adică a mediului ecologic, a fost foarte variabilă și nu a alterat în aceleași proporții diferitele regiuni europene. Dar într-o foarte mare parte a continentului, în acel mediu relativ uniform unde se dezvoltaseră imense cirezi de reni și de alte rumegătoare, unde predomina marea vânătoare colectivă de înalt randament, capabilă de a hrăni grupuri importante și de a permite înmulțirea lor, schimbarea a fost atât de radicală, încât acele grupuri au fost nevoite, pentru a supraviețui, să se împrăștie și să se organizeze pe baze cu totul deosebite. Se pare că dezorganizarea comunităților paleolitice ar fi avut ca rezultat o diversificare a culturilor, determinată de condițiile variabile cărora diferitele grupuri li s-au adaptat. Aproape pretutindeni oamenii s-au instalat în colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor”. Astfel a fost contextul în care a apărut și s-a dezvoltat în Europa Estică la sfârșitul paleoliticului Imperiul Atlant; în Vechea Lume au fost reținute de către multe Culturi povești diluviene - dimensiunea acvatică a Potopului fiind temă recurentă în diverse medii - iar autori Antici au scris despre Atlanți, cu localizări ale prezențelor acelora (ca filozoful Platon în Europa sau ca istoricul Herodot în Africa): trecutul conectat acvatic al omenirii a fost o realitate, prezența HiperBoreilor luntrași - inclusiv în spațiul stră-Român - încadrându-se de asemenea în contextul respectiv (desigur a fost și că în Vechea Lume oamenii nu se înghesuiau în zone aride, așa cum n-o fac nici acum, cu toate facilitățile Epocii Moderne).

Relieful în timpul ultimei glaciaţiuni

Academicianul Român Mircea Petrescu a scris: “după optimul climatic dintre 7000 î.C. şi 5000 î.C. - cu o climă temperată, mai caldă decât cea actuală - a urmat o perioadă de climă caldă şi umedă între 5000 î.C. şi 3000 î.C. iar apoi una caldă şi aridă”.

Clima la începutul neoliticului

Mişcarea apelor între Mările Neagră şi Mediterană / via Marmara a fost şi în sens invers: după umplerea cuvei, în Marea Neagră nivelul a continuat să se ridice, deoarece dinspre Nord continuau să sosească întârziatele ape rezultate din topirea calotei glaciare - alimentate la un moment dat şi de ploi abundente, consemnate biblic - ceea ce a determinat pătrunderea apelor spre Sud, în Marea Mediterană (e de remarcat că Marea Neagră a fost ştiută în trecut şi ca Marea Sarmatică: denumirea era de la Sarmis / Hermes, bunic Gherga; de altfel, “Cronica Pascală” din 628 - scrisă în fosta Tracie la Constantinopol / azi Istanbul în timpul împăratului bizantin Heraclius / Ghergan după mamă, care a schimbat limba oficială imperială din Latină în Greacă - a notat 1:51 că “Sarmaţii se trag din Gergesaeus”, genericul de Sarmaţi pe atunci cuprinzând populaţiile Iraniene de Alani ca Roxolani, Gugulani, Iazygi, ş.a., conform istoricului Herodot Karka 4:110 fii ai Amazoanelor / adică ai femeilor Gherga, care au ajuns şi în Bazinul Dunării, Marea Neagră în Antichitate, după cum a notat poetul Roman Claudian, fiind numită şi “Amazonius Pontus”).

Grecul Hermes

În secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia a descris vechiul cataclism natural în a cincea sa carte de istorii: “47) Am să acord acum atenţie Insulelor din vecinătatea Greciei şi din Marea Egee, începând cu SamoTracia. Acea Insulă - conform unora - s-a numit Samos în vechime, însă când Insula ştiută acum Samos s-a consolidat, deoarece numele erau identice, vechea Samos a devenit SamoTracia, datorită Traciei aflată în apropiere. Pe ea erau pământeni - oameni ai locului - astfel încât nici o tradiţie nu s-a pronunţat faţă de cine au fost primii oameni şi conducătorii lor de pe Insulă; însă unii afirmă că iniţial s-a numit Saonnesos şi că a primit denumirea de SamoTracia de la cei sosiţi atât din Samos, cât şi din Tracia. Primii locuitori vorbeau o limbă specifică lor, din care multe cuvinte s-au păstrat până acum în ritualurile sacrificiilor lor. Cei din SamoTracia au o poveste ce relatează că înaintea inundării altora, un Potop a avut loc la ei, când spaţiul dintre stâncile Bosforului s-a rupt şi apa a năvălit prin Dardanele. Marea Neagră avea în acel timp forma unui lac, care atâta s-a umflat de râurile ce se varsă în ea, încât apele sale au izbucnit violent prin Dardanele şi au inundat o mare parte a coastei Asiatice, inundând o parte apreciabilă a SamoTraciei; acela a fost motivul pentru care mai târziu pescarii au prins în plasele lor vestigii ale aşezărilor acoperite de mare. Locuitorii surprinşi de inundaţie s-au refugiat pe înălţimile Insulei şi cum marea continua să crească, s-au rugat zeilor lor nativi iar când vieţile le-au fost cruţate, pentru a-şi comemora salvarea au mărginit Insula cu pietre şi au dedicat altare pe care jertfesc şi în prezent; de aceea, e brevetat că au locuit SamoTracia dinaintea Potopului. 48) După evenimentele descrise, un localnic pe nume Saon - după unii, fiul lui Zeus cu o nimfă dar conform altora al lui Hermes cu Rhene - a adunat oamenii împrăştiaţi, ale căror locuinţe au fost răvăşite şi le-a stabilit reguli; numele lui a coincis cu al Insulei, însă mulţimea de oameni a distribuit-o în triburi, numite după fiii lui. Şi în timp ce SamoTracii trăiau într-o astfel de guvernare, se spune că acolo Zeus i-a avut cu Electra - care a fost una dintre Atlante - pe Dardan, Iasion şi Harmonia. Dintre acei copii, Dardan - care avea înalte concepţii şi a fost primul care a ajuns în Asia pe o barcă realizată de el - a fondat aşezarea denumită Dardanos, organizând Regatul în acea zonă (denumit mai târziu Regatul Troiei), populat de Dardani: oameni numiţi după el; a condus mai multe neamuri din Asia iar Dardanii care s-au stabilit dincolo de Troia au fost colonişti trimişi de el”. În 1932, generalul Român Nicolae Portocală a scris în cartea “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” ce a fost la sfârşitul neoliticului după revărsarea apelor Nordice în Marea Eghee / Egee (eveniment catalogat ca Potopul biblic, ce a încheiat lunga Epocă a Pietrei): “Către anul 3000 î.C., în întreg Orientul şi în Egeea s-a produs o vastă mişcare de popoare. Egeea s-a populat în întregime cu un popor pe care Grecii i-au numit Pelasgi iar Tucidide Cariani: aceia n-au venit de pe continentul European. Epoca Pietrei s-a terminat, metalul şi-a făcut apariţia: perioada aramei a început. În apropierea Hellespontului, colina Hisarlîk - viitoarea Troie - a fost locuită pentru întâia oară. În Marea Egee, eşalonarea Insulelor dintre Asia şi Europa, presărate la distanţe scurte, făcea accesul de o uşurinţă cum nu există în nici o altă parte a lumii; într-un amestec extraordinar de pământ şi apă, prezintă o foarte mare întindere de coaste, care înlesneşte schimburile comerciale şi de idei într-un mod incomparabil. Poporul care a locuit în acea parte a Mediteranei a fost numit de Egipteni ca format din ‘Oamenii mării’, căci erau pretutindeni ca la ei acasă”. Etimologia cuvântului Românesc barcă este recunoscută ca orientală / Anatoliană, barca fiind în rezonanţă cu Darda, respectiv Garga. Primul organizator al fostei Samos / “Sa-mos”, devenită Insula SamoTracia, Saon / “Sa-on” reproducea prin numele său pe Zeul Cerului şi Timpului - “Za-On” fiind “Zeul An”, în Colchis / Georgia fiind credincioșii Svan / Sanni, în Canaan Sf. An fiind Sion / “Si-On”, de la care Evreii apăruţi în zonă mult ulterior s-au inspirat pentru mişcarea “sionistă” - iar Samos / “Sa-mos” era Sfântul Moş, prin “Sa” / “Za” înţelegându-se Zeu / Sfânt iar prin “moş” înţelegându-se “bătrân” / “mai vechi”; din Saon a derivat ulteriorul nume Iasion / în vechiul Grai Grec, numele mamei sale Rhene însemna “oaie”, în România limita Nordică a regiunii Crişana - a străvechiului An - fiind Râul Someş / “So-meş”, notat în vechime chiar Samos / “Sa-moş” (corespunzător paleolingvisticii, cuvântul “Sa-mos” / Samos avea rădăcina pre Indo-Europeană), conectate cu aşa ceva în V Carpaţilor fiind, conform şi Dr. Sorin Paliga în 2006, multe nume, ca Şimleu, Şimian, Şimand, Şoimuş, Simeria, Semenic dar şi “şoim” ceea ce marca prezenţa Gherga, în străvechii Balcani şoimului zicându-i-se Ghirgo: Banatul - aflat în S Crişanei, în mijlocul său Carpatic cuprinzând Munţii Semenic - este regiunea foștilor șamani, a celor “semeţi” (şi acum Bănăţenii autentici fiind mari făloşi, mândri a se sumeți când au ocazia), unde Gherga azi are cea mai pregnantă prezenţă din lume. Este de ştiut despre cel mai înalt Munte al “Insulei-Mame” Samos / “Sa-mos” (populată de indigenii Sami) că e Vulcanul Kerkis / Κέρκης - al Mamei Circe / Κίρκη - iar Insula SamoTracia a fost întâi locuită de Pelasgi şi de Cariani / adică Ghergani. Pe cel mai înalt vârf al Insulei SamoTracia din timpurile pre-Greceşti era Sanctuarul Marii Mame, unde - conform lui Hesychius din Alexandria - Cultul Misteriilor era derulat de Karkinoi (popular cunoscuţi apoi drept Kabeiri / Cabeiri), simbolul falic al lor fiind numit “kerykeion” / caduceul mesagerului divin Hermes având aceeaşi denumire, purtat inclusiv de către Zeul Odin originar din Caucaz în Europa Nordică; divinii Cabeiri / Kabeiri - în legătură cu proto Indo-Europeanul “kabeiro” pentru “zeitate” - aveau corespondenţa hindusă prin “Gardianul Nordului” Kubera, şeful spiritelor codrilor Yakşi de la poalele Himalaiei (Fluviul Syr-Darya se numea Yaksart), Cuşit / Kuşit folosindu-se “kobir” pentru “taur”.

Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris: “Când cele 2 mări s-au unit, s-au dezlănţuit destul de mari inundaţii pe insulele din Egee, ca să poată da mai târziu naştere legendei diluviene. Ştim că Marea Neagră avea un nivel mai ridicat ca cel al Mediteranei, aşa încât numai acea contopire furioasă a putut produce un înfricoşător învălmăşag de ape. Legenda din Samotracia era o amintire foarte veche a contopirii apelor Mării Negre cu cele ale Mediteranei. Ulterior, în faţa scepticilor, scoicile - din timpurile geologice - de aproape peste tot prin munţi prin existenţa lor au ajutat ideea mitică a Potopului”. De altfel, filozoful Platon a notat - în ultima lucrare din viaţa sa - că pe scara istoriei cel mai recent diluviu a fost precedat de altele, pluralul diluviilor fiind consemnat de el inclusiv cu explicaţii (“Originea Gherga”, convenţional notând doar Potopurile de la sfârşitul Erelor de Aur şi de Argint, deoarece privesc Gherga de la ultima mutaţie genetică încoace: Potopul 1 - fără ploaie şi fără păcat - din Marea Mediterană / Marmara = Albă în Marea Neagră în mileniul VII î.C. a încheiat “Era de Aur” iar Potopul 2 - cu ploaie şi cu păcat - din Marea Neagră în Marea Albă = Marmara / Mediterană în mileniul IV î.C. a încheiat “Era de Argint”, peste ultimele perioade ale Epocii Pietrei suprapunându-se acele prime perioade metalice, apreciate încă de pe atunci ca “prețioase”); în Insula SamoTracia, Pelasgii Cabiri au apărut știuți drept “Cadmiloi” în Cultul închinat Cureţilor (iar “Cad-milus” era Hermes cu penisul erect). E/Truscii l-au numit “Cad-mos” / Cadmos - o suprapunere peste Gat-moş - pe Hermes / “Her-mes”, curierul Zeilor, ceea ce-i făcea pe Karkinoi, care conform lui Hesychius din Alexandria au fost primii Cabiri, preoţii Cybelei / Marii Mame, ca Gaţi / Guţi, patronaţi de Gherganul Her-mes. În legătură cu termenul de “Cabiri”, se pot observa (prin echivalarea “B”=”V”) legăturile cu “cabalinele” şi cu conceptul de “Cavaleri”; atât în Vest Anatolianul Sanctuar Gherga (marele aşezământ religios al Cariei), cât şi în partea Estică a Bazinului Dunării (unde au emigrat numeroşi colonişti din Caria), s-a impus tipul Antic de călăreţ dârz denumit Cavalerul Derzis / SânGiorz, emblematic atât în Balcani / drept Cavalerul Trac, cât şi în Caria / drept Cavalerul Gherga (tot în Anatolia, din Capadochia, a apărut ulterior Cavalerul Gheorghe). Ancestrala sursă a Cavalerilor a fost anterioară apariţiei cabalinelor, fiind înrădăcinată în Pelasgii Cabiri / Kabiri iar primii dintre aceia - corespunzător amintirii Antice atestate - au fost Karkinoi = Gherghinoi, adică Ghergoi; se poate observa că ei proveneau din exact același areal Pontic unde inițial a fost Imperiul Atlant iar apoi - tot de acolo - au apărut Kurganii / primii călăreți din lume, ș.a.m.d.: primul Potop - cel Pontic - i-a separat pe paleoliticii Karkini / Gherghini de neoliticii Kurgani / Gurgani iar al doilea Potop - cel biblic - i-a separat pe acei Gurgani / Ghergani ai Epocii Pietrei de Gargarii / Ghergarii (legendarii parteneri preferați ai Amazoanelor) din Epoca Bronzului. Străvechii Cavaleri Gherghi - având ascendența în pre-diluvienii îngeri Veghetori Gregori / Grigori - mesageri divini - au reprezentat versiunea masculină (luptătoare / războinică) a celebrelor Gorgone / Ghergane, cu puteri deosebite, slăviți din vechimea ancestrală ca Gardieni / păzitori ai oamenilor, credincioșii manifestându-și respectul până acum și prin personalizări ca Anticul Cavaler Gheorghe / devenit Sfântul George sau ca nemuritorul arhanghel Gavriil / Gabriel, nume care are echivalentul Finic Kaapro; persistența lor, a urmașilor lor și a poveștilor lor de-a lungul timpurilor - și pe vaste teritorii - cu consacrarea începută mai ales în jurul Mării Negre (cu reținerea îndeosebi prin Tradițiile păstrate de mediile conservatoare ale Munților Caucaz din E și Carpați din V) au reflectat de fapt existența puternicilor Gherghi / Ghergani acolo, dinaintea Potopului Pontic, până în prezent.

Diaspora după Potopul Pontic

În 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris: “Marile culturi neolitice dintre Marea Egee, Munții Carpați și Marea Adriatică dezvoltate în intervalul mileniilor VII-IV î.C. ar fi ‘vechi europene’, respectiv ‘pre indo-europene’. Acei ‘vechi europeni’ s-au sedentarizat gradual, trecând de la culesul fructelor sălbatice și de la vânat la o agricultură primitivă, la domesticirea animalelor și - ceva mai târziu - la prelucrarea metalelor (aurul și cuprul). Era un tip de societate în care statutul social al femeii era superior, societate numită ‘matrifocală’. Mai la est de acest bloc cultural - anume, în nordul Mării Negre - începând cu mileniul V î.C. s-a conturat un alt grup cultural, complet diferit de ‘vechii europeni’: războinic, cu rolul preponderent al bărbatului în societate (el fiind în calitate de șef în societatea ‘patrifocală’), care - după ce și-a însușit domesticirea calului de la populațiile trans-uralice - s-a mișcat în ‘valuri’. Aceia au fost proto indo-europenii sau populația ‘kurganelor’: conducătorii triburilor erau înmormântați în morminte somptuoase peste care se ridica o movilă = ‘kurgan’. ‘Tradiția kurganelor’ a fost tradiția indo-europeană a ‘războinicilor călare’, care își îngropau morții în kurgane, adesea cu amenajări subterane somptuoase, în cursul ritului funerar fiind sacrificate nu numai animale, ci și femei. Acei ‘cavaleri războinici’ au cucerit ulterior vastul spațiu euro-asiatic, între India și Marea Baltică, între Marea Egee și Atlantic. De-a lungul timpurilor, riturile de înmormântare au fost deosebit de conservatoare, transmițând peste milenii cutumele din vechime. Kurgan a fost simbolul tradiției, al războinicului necruțător care trăia într-o societate patriarhală, unde femeia nu avea doar rol secundar, ci era supusă absolut bărbatului. Un stadiu lingvistic mai vechi decât cel uzual numit indo-european a fost grupul proto-boreal, databil în intervalul mileniilor X-VII î.C. din care s-au dezvoltat limbile indo-europene, uralice și altaice. Altfel spus, în aproximativ același spațiu est-european în care au apărut și au evoluat limbile indo-europene, a fost o ‘patrie primitivă’ comună nu doar unui singur grup lingvistic, ci celor 3 mari grupe lingvistice răspândite pe vastul spațiu euro-asiatic: indo-europenii, uralicii și altaicii (limba coreeană poate să fie considerată tot de origine europeană, adică derivată din acel grup proto-boreal, prin migrarea unor grupuri umane spre est, traversând Uralii. Urmașele de azi ale acelei postulate limbi proto-uralice sunt limbile finice (finlandeza și estona), limbile ugrice (maghiara și alte câteva limbi dispersate prin Rusia europeană) precum și - probabil - idiomurile laponilor. Limbile altaice mai sunt numite și turcice sau turco-tătare, având - după limbile indo-europene - o mare răspândire; dacă într-adevăr și limba coreeană ar fi încadrabilă în acest grup, atunci prin răspândirea lor - produsă tot în preistorie, paralel expansiunii indo-europene - avem un tablou impresionant al marilor migrații preistorice în spațiul euro-asiatic. Deja în mileniul V î.C. indo-europenii își conturaseră acea ‘ideologie a kurganelor’ (a mormintelor princiare), respectiv ceea ce s-a numit ‘ideologia călărețului războinic’, binecunoscută de altfel din scrierile vechi indiene și din antichitatea greco-romană. Din perspectiva teoriei proto-boreale, nu pare deloc surprinzător să constatăm că și uralicii și altaicii erau, la rigoare, tot ‘populații ale kurganelor’, în mod cert provenind din aceeași tradiție a agresivității războinice, pe care o cunoaștem din cele mai vechi texte istorico-literare vechi indiene, hitite, grecești ori romane. Distribuția spațio-temporală a limbilor indo-europene precum și a limbilor cândva înrudite, uralice și altaice, arată cum, dintr-o tendință de unificare lingvistică a unor idiomuri vorbite pe un vast spațiu est-european, aproximativ între Urali și Nipru pe axa est-vest și între Marea Neagră și Marea Baltică pe axa sud-nord, au apărut gradual, prin mișcări de populație și amalgamare culturală, varii grupuri etnice. Un anume nucleu convergent ‘proto-boreal’ ce poate fi considerat baza celor 3 mari grupuri lingvistice europene (indo-european, uralic și altaic) s-a conturat după mileniul X î.C., pentru ca - pe la începutul mileniului V î.C. - să apară nucleul indo-european = ‘kurgan’. Expansiunea indo-europeană ‘în valuri’ (sau prin ‘roire’) nu a fost singulară. Mișcări similare de populații au avut loc și ulterior, în diverse perioade istorice. Chiar dacă acestea nu au fost identice, nici ca motivație, nici ca desfășurare, ne arată cum - de-a lungul mileniilor - diverse grupuri etno-sociale s-au deplasat pe distanțe mari, unele impresionante chiar din perspectiva omului modern. Putem considera că, începând pe la jumătatea mileniului V î.C. și - mai ales - ceva mai târziu, expansiunea indo-europeană a fost răspunzătoare de marile mutații etno-culturale ale preistoriei europene. Grecii și latinii nu sunt altceva decât expresia unor ample deplasări de populație ce avuseseră loc cu câteva milenii mai înainte; ideologia războinicului - așa cum ni s-a păstrat în ‘Iliada’ și în ‘Odiseea’ - a fost expresia tipică a acelui model de civilizație, încă foarte tânără, care știa rușinea (de a nu fi suficient de viteaz) dar încă nu aflase mila”.

Malurile Lacului Pontic - şi ulterior ale Mării Negre - au constituit centrul de difuziune Gherga pentru 2 etape migratorii, după dublul Potop (anume, Potopul Pontic de la sfârşitul paleoliticului şi Potopul biblic de la sfârşitul neoliticului): întâi pe paleo-Râuri datorită înaintării Mării, apoi numai din cauza ridicării nivelului apelor (după prima revărsare - a Mărilor Mediterană şi Marmara peste Lacul Pontic formând Marea Neagră / ce a fost fără ploi deoarece a fost cauzată de cutremur şi n-a fost însoţită de legenda păcatului - cea de-a doua revărsare, a Mării Negre peste ele, a fost însoţită de mesajul păcatului şi de ploaia diluviană, menţionată în Biblie, cauzată de umiditatea crescută datorită acumulării în atmosferă a imensei cantităţi de apă evaporate după căderea asteroidului); mitografi de prestigiu îşi dau silinţa discernerii celor 2 categorii de mituri - statistic, în jurul Mării Negre fiind răspândite cele mai multe legende diluviene din lume - corespunzătoare celor 2 diluvii numite Potop (cele foarte vechi, fără păcat şi fără ploaie, respectiv cele mai noi, cu păcat şi cu ploaie), mai ales că sunt confirmaţi de cercetările istoricilor, climatologilor, geologilor şi ale altor savanţi, în sensul corespondenţei şi a geografiei mitice cu geografia fizică, etc. Pentru autohtonii din Asia “Mică” / Anatolia dar şi din zona Mării Egee (Marea aflată în comunicare - via Marmara - cu cea Neagră), aceia care au ajuns să se mute frecvent - “ca păsările” - erau Pelasgi iar faţă de poziţia lor, erau Hiperborei: din Nordul îndepărtat; de altfel, “Scoliastul” lui Pindar 3:28 a anunţat că “Hiperboreus era fiul lui Pelasgos” iar conform lui Eusebiu, tatăl lui Pelasg a fost Phoroneu, fiul fraţilor Inachus şi Argia după cum a scris Hyginus în Fabula 143, care erau copiii Zeului Oceanus (nimfei frasinului Argia i se zicea “Meliae”, adică ”Mieroasa”).

În aridul Argos / S Balcanic n-a existat nicicând vreo apă curgătoare ce să fi fost asociată cu Zeul Oceanus, astfel încât apariţia mitică acolo de aşa gen a fost clar de import: corespunzător Carianului Pausania 1:39, frate cu Pelasg era Car - ambii ca pruncii lui Cerdo cu eroul Phoroneu - cel ce a dus focul în Argos, de la care a provenit numele acropolei Karia / Caria din Megara (după cum a scris Ştefan din Bizanţ), căci Car a domnit în Balcanica Megara 38 lat. N, 23,20 long. E; aşadar, Hiperboreus l-a avut ca tată pe Pelasg iar ca unchi patern pe Car iar faptul că Pelasg a fost născut de “Pământul cel negru” (după cum a afirmat vechiul poet epic Asiu din Insula Samos citat de Anatolianul Pausania 8:1) o lega pe Cerdo sau Ghergo - mama ambilor fraţi Pelasg şi Car - de Gheia / Gaia = Ga. Grupul genetic “N” al lui Gherga - masiv răspândit Nordic / direcţia cardinală respectivă fiind asociată cu negrul - reprezintă de fapt ceea ce în vechime era ştiut ca Hiperboreu. Urmaşii Hiperboreilor există printre Români: Gherga - cu profilul genetic extrem Nordic - este un exemplu.

Diaspora Atlantă în Europa

Ambele “valuri” umane de migraţie au păstrat direcţia spre V, în inerţia deplasării iniţiale, pornită din Ţara lui Gherghi / Asia Centrală, spre Europa. Înaintea Potopului 1, se bucurau de veneraţie deopotrivă pământul Ga şi soarele Ra. După Potopul 1, întâietatea divină a căpătat-o puterea Mamei Pământului Ga (care îl avea ca partener pe An). După Potopul 2, respectul credincioşilor s-a îndreptat spre puterea Tatălui Ceresc - stimat ca Mare Zeu - în detrimentul stăpânei Gaia. Ambele orientări religioase (derivate din primordialele culte ale Gliei şi Cerului din cele 2 Civilizaţii pre-diluviene / cea Sudică a Cornului Abundenţei şi cea Nordică a Imperiului Atlant) au fost cauzate de puterile conferite forţei terestre la Potopul 1 iar apoi forţei celeste la Potopul 2. În denumirea Mării Negre, interpretarea fonetică a cuvântului Iranian “axena” însemnând “neagră” a fost - de către vechii Greci - întâi “axeinos” (drept “neospitalieră”, ca amintire înfricoşată a ceea ce a fost), apoi “euxeinos”: “ospitalieră”, când a fost stăpânită de navigatori şi malurile sale populate stabil; inclusiv geofizic Marea Neagră este o Mare “nouă”. În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a demonstrat că Potopul biblic a fost de alt tip şi ulterior Potopului Pontic prezentat de majoritatea legendelor Româneşti iar totodată, despre cauzele cutremurelor se credea că erau provocate de zvârcolirile dispăruţilor Uriaşi / căpcăuni, ca să iasă din peşterile lor (unde ultimii dintre aceia au fost îngropaţi de vii); dânsul a mai scris: “Arhedemonii şi spiritele rele horesc în spirale ieşind din Iad, în jurul pământului şi în văzduh. Simbolismul mitic al şarpelui cosmic legat de apele primordiale revine şi în mitologia din Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis / Constanța a fost descoperită statuia unui şarpe fantastic cu plete, încolăcit în spirală (reptila desfăşurată având 4,76 metri), numit de tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un mit getic mai vechi, mitul şarpelui apelor primordiale, care a fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor maritime greceşti”. (Corespunzător “Istoriei românilor” realizată de Academia Română în 2010, “Glykon a fost plăsmuit în Paflagonia” / adică Anatolia, fiind “cult microasiatic”, Geţii de fapt - iar apoi și Grecii - sosind în V Pontic din S Pontic, adică din acel areal Anatolian; în mileniul I î.C., amestecul Grecilor şi Geţilor în cetăţile Dobrogene a dus - inclusiv prin cununii - la emanciparea dinaştilor Gherga, aceia instalându-se în fruntea Geţilor atunci când Romanii au ocupat cetăţile Grecilor de pe coastă: de pildă, sub emblematicul stindard “Draco” închipuind dragonul = şarpele cu cap de lup, Decebal - ultimul rege independent al Geto-Dacilor, căci şi el a ajuns să fie înfrânt de către Romani - a aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz, adică Ghiura / Gurag = Gherga, filiaţie regală lansată din cetatea Dobrogeană Genucla).

Glykon

În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Ca şi omul, însă contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm - în mod necesar - această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, Omul şi Şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Şarpele e enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la fel de bruşte ca şi metamorfozele sale; aservindu-şi sexele - aşa cum îşi aserveşte toate contrariile - şarpele e deopotrivă femelă şi mascul, geamăn cu sine, ca atâţia zei creatori (care apar întotdeauna - sub prima lor înfăţişare - ca şerpi cosmici). Şarpele prezintă aşadar un complex arhetipal, legat de recea, lipicioasa şi subterana beznă a originilor: toţi şerpii posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat. Ce este însă acel ‘Ceva primordial’, dacă nu însăşi viaţa în latenţa ei sau stratul de viaţă cel mai adânc, rezervorul, potenţialul din care se nasc toate manifestările? Viaţa din străfunduri trebuie tocmai să se reflecte în conştiinţa diurnă sub forma unui şarpe. Chaldeenii aveau un singur cuvânt pentru ‘viaţă’ şi ‘şarpe’. În tantrism, Kundalini - şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale, deasupra chakrei stării de somn - închide cu gura meatul penisului; când se trezeşte, şarpele şuieră şi se întăreşte, atunci având loc ascensiunea succesivă a chakrelor: astfel urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii. Din punct de vedere macrocosmic, Kundalini îl are ca omolog pe şarpele Ananta, care stă încolăcit la baza Axei Lumii. Înaintea ridicării unei case indiene (care - ca orice casă - trebuie să se afle în centrul lumii), se bătea un ţăruş în capul şarpelui Năga subpământean, a cărui poziţie era în prealabil determinată de un geomant (cuvântul Năga însemna deopotrivă şarpe sau elefant dar era şi genericul străvechilor indigeni). Înconjurând creaţia ca un cerc continuu, menit a-i împiedica dezintegrarea, şarpele ce-şi muşcă propria coadă e - în sine - împreunare sexuală, arătându-i permanenta dimensiune autofecundătoare dar şi veşnica prefacere a morţii în viaţă, anume moartea ce iese din viaţă şi viaţa izvorâtă din moarte. Amintind de imaginea cercului, şarpele e mai cu seamă dinamica acestuia, adică prima roată, aparent imobilă, deoarece se învârte pe loc, dar a cărei mişcare e infinită, căci reîncepe veşnic din sine; animator universal, şarpele înghiţindu-şi coada nu e numai promotorul vieţii, ci şi acela al duratei: el a creat timpul, după cum a creat viaţa (a fost părintele zodiacului, un zeu străvechi, o mare divinitate cosmografică şi geografică). Şarpe era şi Oceanul care înconjura lumea. Şarpele a fost spiritul apei dintâi, spiritul tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de deasupra. Nenumărate râuri din Asia Mică se numeau Draco; e şi cazul Mamei Gange - care ştim ce mare importanţă religioasă are - al Maicii Volga, al oricărui ‘fluviu-zeu’. Ca divinitate a norilor şi a ploilor fertilizatoare, şarpele îşi adăuga uneori puterile păsării, atunci având de a face cu dragonii înaripaţi orientali. Cel mai vechi zeu creator din lumea mediterană a fost şarpele Atum, care a ‘scuipat’ întreaga creaţie - de la începutul timpurilor - după ce singur s-a înălţat din apele primordiale; fiind însă singur, textele ezită în privinţa originii acelui ‘scuipat’: unele spun că a ţâşnit nu din gura, ci din mădularul şarpelui, care se va fi masturbat (aşa a apărut prima pereche de zei, din care s-au născut Gheb şi Nut, respectiv pământul şi cerul). Isis purta pe frunte cobra regală, aşa numita ‘ureus’ din aur pur, simbol al atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi al tinereţii divine; aşa s-a întâmplat şi cu Cibela (‘ureus’ apărea şi ca suport al discului solar). Rolul de inspirator al şarpelui a apărut limpede în miturile şi riturile privitoare la istorie şi la cultul celor 2 mari divinităţi ale poeziei, ale muzicii, ale medicinei şi mai ales ale divinaţiei: Apollo şi Dionysos (născut Zagreus / ‘Saba-dios’). Ambivalenţa sexuală a şarpelui se traduce - în acest aspect al simbolismului său - prin aceea că e deopotrivă uter şi falus; acest fapt e atestat printr-un mare număr de documente iconografice din neoliticul asiatic, în care trupul şarpelui (falic în totalitatea lui) e împodobit cu romburi (simboluri ale vulvei)”. (Este de reţinut ceea ce se ştia în N Gyagar / Indiei, anume despre pasărea Garuda, că se hrănea cu şerpii Năga; o altă pasăre ce distruge şerpii e barza: în străvechiul Egipt, echivalentul Neka pentru Năga - așa cum a studiat în 1881 cercetătorul Englez Gerald Massey - era grafic reprezentat ca piciorul îndoit al berzei / gârgălăului).

În arealul Pontic, debutul Anului Piscicol a fost fixat de 17 III, odată cu celebrarea Zilei Peştelui. În “Atlasul etnografic român” din 2003, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Civilizaţia piscicolă” existentă din Epoca Pietrei în spaţiul Românilor: “În paralel cu marea extindere a civilizaţiei lemnului şi lutului, în Delta şi Bălţile Dunării şi pe afluenţii săi s-a dezvoltat peisajul etnografic piscicol. Abundenţa peştelui, păsărilor de baltă, a stufului se reflectă în ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie al oamenilor, în utilizarea stufului ca material de construcţie, în mijloacele de transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. Deşi s-a restrâns neîncetat prin înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din lungul Dunării şi râurilor importante, peisajul piscicol, material şi spiritual, este încă bine conservat. Un exemplu îl oferă Calendarul popular care numeşte ziua din 17 martie Ziua Peştelui. În această zi, când se zbate peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud. Reprezentarea mitică feminină stăpână a apelor, care se face văzută pe ape numai pe timp de noapte, este numită Ştima apei. Ca statură, este înaltă şi îmbrăcată în alb, cu sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Poate să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor: ‘Dacă-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te sluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit / Omul n-a venit!’ Fiicele Ştimei apelor curgătoare sau stătătoare se numesc Fetele de apă. Partea de sus a corpului este o femeie cu părul despletit, partea de jos coadă de peşte. Neîntrecute în frumuseţe, cu aripi albe în loc de mâini, Fetele de apă ar fi inventatoarele cântecelor. Înainte de a începe a cânta, se ridică valuri de apă ca şi cum ar fi stârnite de vânt. Atunci, Fetele de apă ies la suprafaţă, pe coama valurilor, se joacă, cântă şi se stropesc cu apă. Îndată ce se sparg valurile, încep a cânta cu glas divin, încet, şi apoi din ce în ce mai tare. Când sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu mâna. Atunci fie că se scufundă pe fundul apelor, fie îl îneacă pe băiat. Dunărea şi afluenţii săi au unit locuitorii din lungul şi de pe malurile lor. Cel mai arhaic procedeu de traversare a râurilor a fost căutarea vadurilor de apă. Vadul este acea porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea se lărgeşte, iar apele scad în adâncime putând fi tre­cute de om cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent în ce direcţii se orientau drumurile de comerţ, acestea se strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor. Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă găseşte deplină acope­rire în expresia: ‘Mai bine mergi o zi în­treagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa’. Românii au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient de a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele 2 maluri ale râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară, podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie, supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile locale de transport ale sătenilor şi putea fi uşor demontat în caz de pericol. Cârmaciul acestei co­rabii era podarul. Acesta trecea de pe un mal pe altul al râului oamenii plecaţi la munca câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat. Nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele, poduri din piei de animale”.

Cauza primului diluviu / Potopul Pontic a fost pământeană / terestră: un cutremur Anatolian în secolul LXVIII î.C. (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela anul 6777 î.C.); cauza celui de-al doilea diluviu / Potopul biblic a fost cerească, în secolul XXXII î.C., prin căderea din cer a unui corp - rupt în bucăţi la intrarea în atmosferă - cu impact pe toată planeta (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela anul 3123 î.C). Înaintea primului Potop a fost Era / Timpul de Aur; între primul şi al doilea Potop, a fost Era / Timpul de Argint: după cel de-al doilea Potop, a început Epoca Bronzului (ambele Ere precedente celei a Bronzului - de Argint şi de Aur - au aparţinut Epocii Pietrei şi au fost separate între ele de primul Potop / diluviu, întâmplat datorită creşterii brutale a apelor după vremurile glaciare, în timpul topirii calotei polare, fapt ce a inundat cuva Mării Negre; Era de Aur a fost solară / sub semnul soarelui iar Era de Argint a fost lunară / sub semnul lunii: înaintea Potopurilor a fost paleoliticul / Epoca Pietrei cioplite iar între cele 2 Potopuri a fost neoliticul / Epoca Pietrei şlefuite, căci Potopul 1 a încheiat îndelungatul paleolitic şi a declanşat neoliticul iar Potopul 2 a încheiat îndelungata Epocă a Pietrei şi a declanşat Epoca Bronzului (neoliticul a durat între Potopul 1 şi Potopul 2). Reţinerea mitică a 2 fenomene similare - cu genericul de Potop - însă din cauze diferite, nu a dus la compararea legendară, căci între ele au fost mai mult de 3 milenii şi jumătate (iar un mit îşi pierde forţa după circa 3 milenii, rămânând în istorie doar ca valoare documentară); al doilea Potop a fost înregistrat şi pe o scară mai largă decât primul Potop, deoarece nu numai că s-a produs mai recent istoric - de exemplu scrierile fiind deja mai răspândite - ci şi pentru că a urmat unui fenomen ceresc vizibil pe toată planeta (şi nu simţit doar direct de către cei afectaţi teluric în primul caz, datorat cutremurului Anatolian). Povestea lui Phaeton din Bazinul Dunării poate fi în legătură cu căderea cometei la declanşarea primului Potop, însă al doilea Potop are evidenţe mai categorice legate de cer, ca declanşator (riguros probate ştiinţific). Textele Sumeriene care reproduceau surse ce erau “vechi înscrisuri, ale înţelepţilor dinainte de Potop”, aminteau prima catastrofă ca fenomen brusc / scurt, de pildă sub forma: “În acea zi, în acea zi de demult / În acea noapte, în acea noapte de demult / În anul acela, în anul acela de demult / Când a avut loc Potopul”. Privind a doua catastrofă, un asteroid căzut în 29 VI 3123 î.C. - datare conformă Planisferei Sumeriene / ce făcea parte din ciclicul roi al Tauridelor, adică al “stelelor căzătoare”, sub observaţia astronomilor Garga din N Indiei = Gyagar încă din mileniul VI î.C. - a atras la sfârşitul mileniului IV î.C. un climat rece şi uscat, accentuându-se efectele Oscilaţiei Piora, de reducere a energiei solare (efectele asteroidului s-au resimţit până pe Masivul Kilimanjaro, dovezile fiind imortalizate şi acum în gheaţa celui mai înalt vârf African şi s-a simţit până în N Indiei - astfel acolo debutând actuala “Eră Întunecată” - printre altele favorizând unirea Egiptului sub cârmuirea Dinastiei Gherga a primilor faraoni, ducând în V Anatoliei la întemeierea de către Ghergari a puterii maritime a Troadei / Troiei 39,58 lat. N, 26,13 long. E / Turcia, la înfiinţarea în S Britanic a Observatorului Gargaros / ulterior numit Stonehenge 51,10 lat. N, 1,49 long. V, ş.a.); e documentat de mulţi savanţi că la timpul căderii acelui asteroid, în Oceanul Indian evenimentul a fost cu impact uriaş, ce a produs craterul Burckle 30,51 lat. S, 61,21 long. E în răsăritul Insulei Madagascar, la 3800 metri adâncime, cu diametrul de aproape 30 km: acolo a căzut partea principală a corpului ceresc, astronomul Garga din Bazinul Ghaggar al Gyagar / Indiei - primul astronom atestat din lume - consemnând că a fost “Trişira” (divizat în 3 părţi). Tot tridimensional poate fi văzută onomastica Ghergară implicată, anume cea a numelui astronomului Garga, cea a locației sale, respectiv Bazinul Ghagar (GhaGar / Gar-Gha) și cea a Țării sale India, adică GyaGar = GarGya în 2014, academicianul Indian Phunchok Stobdan a scris că “Gyagar a fost denumirea Țării Sfinte India”. Schimbările climatice provocate de bucăţile acelui corp ceresc - de exemplu, Epopeea “Ramayana” a consemnat că în India au căzut sute de fragmente meteorice, după care a fost o ploaie diluviană - au fost urmate de schimbări istorice pe glob (în America au fost reţinute amintiri despre Potopul biblic iar în centrul Americii - după 9 ani de la impactul asteroidului - Mayaşii au pornit calendarul); în lucrarea “Etimologii” 14:6, Sf. Isidor - “Doctor al Bisericii” - a scris ce se știa pe atunci, la vremea sa (era secolul VII): “după diluviu, globul a fost într-o noapte continuă, timp de multe luni; unul dintre primele locuri de pe întreg Pământul bucurându-se de ivirea razelor solare a fost Insula Delos, centrul Arhipelagului Cicladelor” (o inundație - chiar și foarte mare - nu e nicicum însoțită de întuneric așa de îndelungat, deci fenomenul reținut ca diluviu / potop a fost într-adevăr ceva deosebit). Producerea valurilor uriaşe de tip “tsunami” a dus la formarea de dune tipice pe ţărmurile Madagascarului şi Australiei, în N Golfului Persic fiind inundată zona joasă a celor 4 Râuri biblice găzduind Paradisul (alimentând atât mitul Potopului descris de Epopeea eroului Sumerian Gilgameş, adică Ghirga “moşul” - însemnând Gherga din vechime, notat Ghilga-meş, prin frecvent folosita suprapunere lingvistică “L” peste “R” - cât şi celelalte relatări despre inundaţii neaşteptate); de altfel, bucăţi din acel corp ceresc au căzut atunci până în centrul Australiei, la Henbury 24,34 lat. S, 133,08 long. E, în Lacul Umm al Binni 31,14 lat. N, 47,06 long. E din Irak - pe atunci Kurgal / Sumeria - dar şi în Egipt, la Kamil 22,01 lat. N, 26,05 long. E (în S Căii Ghirga), etc. / probabil şi în Marea Neagră, provocând revărsarea furioasă a apelor în Marea Egee notată de Diodor din Sicilia, alimentarea catastrofală diluviană datorându-se şi imenselor ploi ce au urmat: asteroidul încins de frecarea cu atmosfera s-a rupt - astronomul Garga din India a observat 3 mari părţi, bucăţile mai mici fiind mai multe - majoritatea căzând în ape (căci sub o treime din suprafaţa planetei “albastre” e uscat), producând evaporări masive, dereglându-se umiditatea generală, rezultând ploi serioase. În Orientul Mijlociu, cel de-al doilea Potop - spre deosebire de primul diluviu, cauzat terestru - a fost considerat ca un cataclism ceresc din cauza păcatelor, Vechiul Testament indicând în “Facerea” / “Geneza” când a avut loc Potopul biblic (calculele biblice au dat de asemenea mileniul IV î.C., ca şi cel indicat de “Su-Meri” / Sumerieni ori de măsurătorile ştiinţifice recente). Gherga a supravieţuit primului Potop (cel din secolul LXVIII î.C. / când cuva Mării Negre a fost inundată), dovada fiind - pe fondul agrar al secolelor ce au urmat imediat - Cultura centrată în Banat şi acoperind regiunile învecinate, care sub patronajul Zeiţei Ghirghe / Marea Mamă a instaurat pe glob premierele mondiale atestate ale scrisului și metalurgiei. Dinaștii Gherga au cârmuit atât Imperiul Atlant, cât şi ceea ce a urmat imediat, anume Vechea Civilizaţie Europeană, entitate axată pe spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, despre care Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Dicționarul de mitologie română” din 2013 că “ultimele 10 milenii în Europa sunt împărțite de 2 lumi inconfundabile: geomorfă (neolitică) care avea ca ideal de frumusețe divinitatea cu înfățișarea de om și alta antropomorfă (indo-europeană și creștină) care adoră divinitatea cu înfățișare de om; arhetipurile fundamentale ale Vechii Civilizații Europene, deşi pot fi întâlnite în cele mai neaşteptate unghere ale culturii populare, formează adevărate tezaure în 2 monumente ale spiritualităţii româneşti, anume ‘Calendarul popular’, balanţă imparţială de apreciere a creativităţii istorice unui popor, şi ‘Cartea românească a morţilor’, compusă din texte de iniţiere a sufletului cântate şi astăzi la moartea omului în unele sate din sud-vestul României”. Biblicul Noe, în străvechiul limbaj, era “cel Nou”, la fel cum Novac - care anterior istoric, pornind din Banat, a făcut uriaşa brazdă megalitică în spaţiul Român - era “cel Nou” (spre deosebire de Novac “cel Bătrân”, menţionat de o baladă Română ca posesorul măştii Mătuşii / Medusei Gorgona, probabil însuşită după Potopul precedent de la Amazoanele faţă de care s-a delimitat, în calitatea de precursor patriarhal); e de observat că în preistorie - atunci când lumea străveche era substanţial înlocuită - liderii reformatori erau consideraţi cu apelativul de “noi” (astfel încât aşa se poate înţelege mai bine calificarea de “Nou” la Noe sau Novac, în timpurile istorice de apoi - de pildă la Evreii vechi - Noe căpătând înţelesul de “mângâiere”).

În 1747, savanţii Britanici conduşi de George Sale au afirmat în “Istoria universală” că “primul conducător menţionat de Frigieni a fost pre-diluvianul Nannacus - Annacus / Cannacus - care avea vârsta de 300 de ani la Potop iar post-diluvian, familia domnitoare în Frigia a fost cea Gordiană, avându-l ca prim rege pe Gordius, care a întemeiat capitala Gordium” (cei 300 de ani lunari - prin divizarea la 12 / numărul lunilor dintr-un an solar - au fost de fapt 25 de ani solari: atât era vârsta pre-diluvianului “An-nacus” / “Inacus” - ori Nus / Noe - primul dintre liderii știuți de către Frigieni). Este de observat că post-diluvian, legendarul Phrixos - fiul nimfei norilor - a fost cel care a dus Cerga / Lâna de Aur în Gorghis / Kolkis, el putând fi eponimul Phrygiei / Frigiei: Ținutul preoţilor Geii / Marii Mume a Pământului, zona Anatoliană mai fiind ştiută în mare vechime şi ca Afriki / “Af-riki”, onomastica similară fiind şi la Ifriqi / “If-riqi” - primul nume al Tunisiei - respectiv Africa; autori Romani ca Ovidiu, Tacit, ş.a. au consemnat că în drumul lui Phrixos spre Caucaziana Gorghis / Kolkis cu Cerga / Lâna de Aur, Helle - sora sa geamănă - a căzut în apa Dardanelelor şi a murit, de atunci Strâmtoarea fiind ştiută după numele ei ca HellesPont. Popular, Frigii / Frigienii - din Frigia / Anatolia - şi urmaşii lor Europeni, au fost numiţi Frânci (cu aşa denumire de Frânci fiind până la Francezii actuali / foşti Gali Antici, cârmuiți la începutul Medieval de Germanicii Franci proveniţi din Frigia, ce Antic a fost Galia Anatoliană); după Războiul Troian din Frigia a fost o emigrație semnificativă și în N Italic - ca de pildă în jurul Veneției - cei de acolo fiind de asemenea denumiți Frânci (“Dicționaru Limbii Românești” de Dr. Augustin Scriban din 1939 a indicat despre Frânc: “European de rasă Latină, mai ales Italiană”). Cercetătorul Englez Jacob Bryant 1715-1804 (analizând mitologia) a comentat că “adevăratul nume oriental al supravieţuitorului Potopului, ştiut de Chaldei ca patriarhul Noe, era Naus - Noas / Nous - interpretat de Anaxagoras (care a fost în Egipt) şi de vechii Greci ca Dios / Dionisie, crescut în Nusa / Nysa: Dio-Nus. Suidas l-a notat Nannacus, Ştefan din Bizanţ l-a notat Annacus iar Eusebiu l-a notat Inachus, sub forma că ‘prinţul Telegon - fiul păstorului Orus / însemnând Soare - era al şaptelea descendent din Inacho’. Ritul din Cariana Magnezie de pe Meandru (însemnând aşezarea ‘Manilor’ / ‘oamenilor’, nume datorat exprimării guturale ca ‘Magni’) era ‘Mania Arkaeus’, acelaşi pentru Noe de pe arcă, astfel provenind şi conceptul de ‘arhaic’. Vechea denumire pentru râu era Dă-Nu - apa lui Noe - aşa cum sunt cele din Europa de la Dunăre în Nord (ca Nistru şi Nipru) ori cum sunt cele din Africa de Nord (ca Nil şi Niger)”. Regele Ghilga-meş în vizita sa la Marea Neagră a fost primit şi a discutat cu bătrânii din familiile supravieţuitoare ale celui de-al doilea Potop (cel din secolul XXXII î.C.); de altfel, e de remarcat că având asemenea ascendenţă - inclusiv divină - din Epoca Pietrei, Gherga s-a impus şi în perioadele următoare, de-a lungul mileniilor confirmând uman ceea ce era ştiut ca rezervat doar ne-umanilor / Zeilor, adică nemurirea: neamul şi numele Gherga există şi azi. “Originea Gherga” tratează primul diluviu - de la sfârşitul glaciaţiunii, când s-a format Marea Neagră - ca Potopul “Pontic”, cazurile de referinţă la ulteriorul diluviu (când deja Marea Neagră exista cu aproximativ conturul actual) în lucrare fiind precizate în mod distinct, cel de-al doilea Potop indicat ca “biblic”; ambele evenimente diluviene au avut câte un erou Ghergan, deoarece malurile Pontului erau populate de Gherga, de exemplu la primul diluviu / Potop fiind eroul Gheorghe cu piroga reţinut de poveştile cu “dulf” / duh iar la al doilea Potop fiind Dardan, cu arca (ei n-au fost lideri singuratici, ci au fost însoţiţi de neamurile Gherga şi de anturaje: cei care le-au perpetuat poveştile). Aşadar - după cum ploaia diluviană la al doilea Potop a fost cauzată de turbulenţele atmosferice apărute din cauza căderii corpului ceresc (mare parte în Oceanul Indian), incandescentele bucăţi evaporând mari cantităţi de ape, ce condensate s-au precipitat, însoţind mişcările nivelului Mărilor - “Lumea Veche” a fost terminată; Era / Timpul de Argint a încheiat Epoca Pietrei: de atunci încoace au trecut peste 5 milenii şi omenirea a parcurs Epoca Bronzului - Epoca Fierului - Antichitatea - Evul Mediu - Epoca Modernă. Pentru cei din Bazinul Mării Negre, primul diluviu - peste josul Lac Pontic - a fost realul Potop; pentru ei, al doilea diluviu / Potop a fost cataclismic mai mult în sensul unei mari inundaţii (ce a dus la revărsarea apelor îndeosebi în Bazinul Mării Egee): ploaia ulterioară impactului asteroidului a fost cea decisivă în Potopul 2 (după cum au notat Biblia, Diodor Sicul, etc., că a umflat apele). Cauzele diluviilor (la primul pământeană, prin cutremur şi inundare iar la al doilea cerească, prin asteroidul ce a lovit relativ rapid şi ploaia îndelungată) au consolidat consecutiv credinţele în marile puteri supranaturale - din perechea primordială Gher-Ga / Gherga - întâi în Zeiţa terestră, Mama Pământului Ghirghe / Kirke, apoi în Zeul ceresc: cu multe apelative, până la Dumnezeu / fără nume propriu. De aceea, în Bazinul Mării Negre Marea Zeiţă era în legătură cu apele (Ga / Ka - care îl avea ca bărbat pe Ra / An - a devenit Rhea, uneori şi temută pentru răutatea ce o putea avea, ca “rea”) iar apoi - după primul “val” Kurgan / al acelor Ghergani care au domesticit caii - au mai fost 2 “valuri” Ghergane / Kurgane: cel care a încheiat Epoca Pietrei (datorită celui de-al doilea diluviu / Potop) şi curând după acela, ultimul “val” Gorgan / Kurgan - de la începutul Epocii Bronzului - pentru consolidarea patriarhatului, inclusiv a credinţei axate pe Tatăl Ceresc.

În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densuşianu a studiat principalele divinităţi, notând despre Rhea (sora şi soţia Timpului / Cron): “Pe când Cron / Saturn în religiunea ante-homerică era considerat ca personificarea fiinţei supreme a cerului, Rhea reprezenta divinitatea pământului; numele de Rhea în vechia limbă Pelasgă era numai un simplu apelativ, având înţelesul de regină (în forma masculină, cuvântul ‘Raiu’ cu înţelesul de ‘împărat’ s-a mai păstrat în unele cântece eroice Române). Acelaşi cuvânt sub forma Ra / rege îl aflăm în terminologia hieratică a Egiptenilor, moştenită de la vechii Pelasgi, cari se stabiliseră în neolitic pe şesurile Nilului (Ra - regele zeilor şi al oamenilor, domnul cerului şi pământului - era adorat în Egipt). În cultul oficial Roman, Rhea avea apelativul de ‘regina’ (Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:12); ea era în general considerată ca zeiţa agriculturii, a viticulturii, ca întemeietoarea aşezărilor (în acea calitate având numele de ‘Mater Turrita’, conform lui Vergiliu în ‘Eneida’ 7:785, Ovidiu în ‘Faste’ 4:219, etc). Cu deosebire însă Rhea era venerată ca ‘Mama munţilor’ (Diodor Siculi 3:58), ca domnind peste codri, văi, izvoare, ca divinitatea protectoare a păstorilor, turmelor şi stăpâna animalelor sălbatice. În acea calitate, Mamei mari sau Rheii îi erau cu deosebire consacrate înălţimile munţilor, izvoarele, râurile (Pausania 8:44) şi pescerile. Simulacrele ei primitive existau pe piscurile munţilor încă din timpurile ce trec peste toată memoria. Cultul Mamei mari sau al Rheii a fost în preistorie în mare onoare pe Muntele Ida de lângă Troia, unde ea se şi numia ‘Mater Idaea’ (Cicero 2:9, Livi 29:10, Lucreţiu 2:612); toate extremităţile acelui munte au fost în Antichitate consacrate divinităţii Mamei mari. Troianii şi Frigienii - cari locuiau lângă Muntele Ida - venerau cu deosebire pe Rhea, căreia îi făceau orgii (şi pe care o numiau Mama mare iar după diferitele localităţi - unde se aflau sanctuarele sale - ea purta numele de Idaea, Pessinuntica, Cybele, etc. / Strabon X 3:12). Ca divinitate a munţilor şi agriculturii, Rhea sau Mama mare a fost una din cele mai adorate şi populare figuri în religiunea triburilor Pelasge imigrate în Peninsula Italică; în particular, Rhea era considerată ca ‘Mama’ sau ‘Născătoaria poporului Latin’. Cărţile Sibiline, a căror origine se reducea la cele mai vechi timpuri ale statului Roman, conţineau o tradiţiune arhaică cu privire la simulacrul cel sfânt şi făcătoriu de minuni al Rheii sau al Mamei mari, care ajunsese din cea mai obscură vechime în proprietatea Frigienilor, întocmai după cum imaginea din Peninsula Taurică / Crimeea se afla în posesiunea Pelasgilor din Capadochia (după cum spuneau dânşii). Când Roma ajunse la putere - şi-şi ridică capul peste lumea subjugată - preoţii consultând oraculele Cărţilor Sibiline cetiră acolo, după cum se spune: ‘Mama lipseşte, te invit Romane să cauţi pe Mama şi când va veni s-o primeşti cu mâini curate’. Însă părinţii Romei nu sciură cum să interpreteze acel oracul misterios: ce fel de mamă lipsea şi unde s-o caute, ei nu sciau; tradiţiunea se pierduse. Spre acel scop, Senatul decise a se consulta Oraculul lui Apolo din Delphi şi de acolo li se răspunse să aducă pe Mama care se afla pe Muntele Ida. Romanii au trimis o legaţiune în Asia Mică - ca să le aducă simulacrul cel celebru al Mamei mari de pe Muntele Ida - şi când regele Atal le-a predat chipul cel vetust al zeiţei, dânsul le adresă următoarele cuvinte: ‘Pleacă! Tu vei fi şi de aci înainte a noastră. Frigia este leagănul eroilor Romani’ (Ovidiu, ‘Faste’ 4:259). În părţile din Nordul Istrului şi ale Mării Negre, cultul divinităţii telurice - sau al Mamei mari - a fost preponderent încă din cele mai depărate timpuri pre-istorice. Sanctuarele şi templele acestei zeiţe purtau în Antichitatea Greco-Romană numele de ‘Matroum’, adică loc sacru, dedicat cultului religios al marii divinităţi, numită Mama zeilor; această numire de ‘Matroum’ - ce era considerată de arhaică încă din timpurile lui Pausania 5:20 - se prezintă pe teritoriul de odinioară al Daciei sub forma poporală foarte veche de Motru, originea acestui termin fiind incontestabil anterioară dominaţiunii Romane. Motru este şi astăzi numele unui însemnat râu şi numele unei mănăstiri situată în judeţul Gorj; sunt urme istorice preţioase că odată în această vale frumoasă şi fertilă a Motrului au existat diferite Matrouri, un cult religios înfloritor al divinităţii binefăcătoare Pelasge, Mama zeilor, personificarea pământului (pe ‘Tabula Peutingeriană’, în această regiune este însemnată staţiunea Amutria = Ad Mutria, forma plurală de la Matrium). Acolo unde astăzi se înalţă pe nişte ruine Turnul de la Severin se construise în timpul dominaţiunii Romane un portic pentru comercianţi şi călători, dedicat Mamei mari, o probă că pe lângă acea colonadă a existat în timpurile Romane un târg şi un templu renumit, consacrate marii divinităţi a păstoriei şi agriculturii. Aceleaşi urme de temple şi sanctuare vechi dedicate Mamei zeilor se prezintă şi în regiunea cea admirabilă a Oltului, atât în pădurile sale de brazi, cât şi pe luncile sale cele nesfârşite; aici aceste sanctuare purtau la populaţiunea pastorală şi rustică numele, unele de Motru şi altele de Mamu: templul cel mai important al Mamei zeilor se vede a fi fost acela de la Gura Motrului, la Mamu (în judeţul Vâlcea) acum fiind o mănăstire de maici”.

“Suida a conservat o preţioasă notiţă istorică despre începutul Cultului Mamei mari la Atena: ‘Metra-Gurtes călătorind în Atica a iniţiat acolo femeile în Cultul Mamei zeilor (după cum spun acei locuitori); pe acela, Atenienii îl precipitară într-o adâncime şi-l uciseră. Dar curând după aceea urmă o epidemie şi oraculul îi dojeni, ca să reconcilieze sufletul celui decedat. Atunci ei construiră pe locul unde au ucis pe MetraGurtes o curie şi împrejmuind-o, au consacrat-o Mamei zeilor iar lui MetraGurtes îi ridicară o statuie şi adâncimea o umplură cu pământ. Acel Matrou a fost întrebuinţat apoi pentru depunerea şi conservarea legilor’. Numele de MetraGurtes nu era personal, ci o numire etnică, după locul de unde era originar acel propagator sau preot al Mamei mari (Cecrops - cel dintâi rege al Aticei - despre care Macrobiu spunea că a consacrat un altar acolo Rheii şi lui Cron - a fost unul din eroii Pelasgi de la Istru). Pe monumentele Antice divinitatea Pământului sau Mama zeilor era de regulă reprezentată şezând pe tron, ca o matroană sau domnitoare (regină, Rhea) iar uneori era înfăţişată pe un car tras de lei. Rheii sau Mamei mari îi era consacrat şi bradul, ce-l mai vedem şi astăzi figurând ca un ornament viu pe lângă intrările şi altarele bisericilor din România, simbol dispărut al unei religiuni dispărute pastorale-montane. Simulacrele primitive ale Mamei mari - ce au existat odată şi în parte mai există şi astăzi în Carpaţi - poartă, în general, numele de ‘Babe’ (singular ‘Babă’). Originea acestei numiri este foarte veche. Sensul primitiv al cuvântului ‘babă’ în limba Română este ‘bunică’ sau ‘mamă mare’; acest termin exista şi în limba poporală întocmai ca şi ‘tată’ şi ‘papă’ (moş). Întocmai după cum Cron/os - venerat ca părintele zeilor - era numit ‘Moşul’, tot astfel şi Rhea, divinitatea supremă feminină, era considerată ca Mama mare comună zeilor şi a genului uman. După cum înălţimile cele mai maiestuoase ale Carpaţilor au fost odată consacrate divinităţii supreme a cerului, lui Cronos, sub numele de Tatăl, Tatra, Tartar / Tartaros, Manea, Moşul, Popău / Papaeus, tot astfel un număr considerabil de culmi, pesceri şi piramide naturale ale Carpaţilor au fost dedicate odată Cultului Mamei mari ca Terra Mater, sub numele de Tatoiă, Matra, Mamă, Tărtăroiă, Mănesă şi Păpuşă (forma feminină de la Papaeus); Mama mare ca divinitate a pământului a mai fost adorată şi sub numirea arhaică de Popina. În dialectul Grecesc din Insula Tasos ‘pupina’ înseamnă ‘bunică’ sau ‘babă’, acea numire fiind aplicată la Gorganele / tumulele funerare ce se ridicau pe mormintele persoanelor cu distincţiune. Originea numirii este arhaică. În cultul vechi al triburilor Etrusce aflăm încă urme de adorarea unei divinităţi ‘babe’ numită Populonia, după caracterul său primitiv identică cu Mama mare (Macrobiu în ‘Saturnalia’ 3:11); la Vergiliu în ‘Eneida’ 10:172 ea apare sub numele de ‘Populonia Mater’ iar pe o inscripţiune din Dacia este amintită ca zeiţă naţională suverană sub numele de ‘Regina Populonia Dea Patria’. Pe monumentele istorice ale timpurilor Romane, Rhea sau Mama mare apare în formă oficială ca o vechie divinitate etnică a Daciei; la început, ea a fost adorată aici întocmai ca şi în alte ţinuturi Pelasge, sub numele de Rhea: de pildă, pe teritoriul Sarmisegetuzei Romane satul se numea Rhea (înălţimile din apropiere au fost consacrate Rheii, divinitatea supremă telurică a lumii Pelasge). Mai târziu, Rhea a apărut venerată în Nordul Dunării de jos sub numele de Dacia şi Terra Dacia, ca divinitate naţională, ca personificarea pământului ţării. După concepţiunile primitive Pelasge, Rhea sau Mama mare - considerată ca divinitatea naţională binefăcătoare şi protectoare - a avut la diferiţii Pelasgi diverse epitete, după locurile unde se aflau sanctuarele sale mai renumite; de pildă, pe teritoriul Troiei era venerată ca ‘Mater Iliaca’. Sub numele de ‘Dacia’, Rhea sau Mama mare apare adorată la Nordul Istrului în timpurile dominaţiunii Romane; pe una din inscripţiunile Romane de la Deva, ea este amintită ca divinitate sub numele de ‘Terra Dacia’ iar locul ei de onoare este imediat după Zeus / Jupiter. În ce priveşte reprezentarea iconică a Mamei mari numită ‘Dacia’ sau ‘Terra Dacia’, ea apare pe o monedă din anul 112 figurată cu căciula naţională Dacă pe cap: în mâna dreaptă ţinea spice de grâu iar în stânga un sceptru imperial decorat în vârf cu figura unei acvile; lângă ea stăteau 2 copii, din cari unul îi oferea spice de grâu iar celălalt un strugure, atribute ale Mamei mari, ca zeiţă a agriculturii şi viticulturii (şi cari totodată indică şi fertilitatea pământului Daciei). Este foarte importantă această monedă: încă din timpul împăratului Traian se vede reprezentată divinitatea ‘Dacia’ în formă oficială cu onoruri politice şi cu atribute telurice, tronând pe Carpaţi cu sceptrul imperial în mână ca divinitatea protectoare a acestei ţări şi ca ‘Mamă’ a locuitorilor, cari sub forma a 2 prunci (Dacia superior şi inferior) îi aduceau primiţiele din recoltele lor; e foarte probabil că în ultimul mare război dintre Romani şi Daci - la asaltul Sarmisegetuzei - divinitatea ‘Dacia’ a fost evocată. După cum Cronos în legendele vechi era numit ‘Dokius filius Caeli’ - adică ‘Dokiu, fiul Cerului’ - tot astfel sora şi soţia sa Rhea apare adorată în cultul public sub numele de ‘Dacia, ‘Terra Dacia’ şi ‘Dacia Augusta’: ea era una dintre cele mai importante divinităţi ale Europei orientale. Rhea sau Mama mare adorată de Pelasgii din Nordul Dunării de jos apare şi în legendele şi în cântecele poporale Române numită ‘Dochia’ şi ‘Dochiana’. ‘Baba Dochia’ a ieşit pe la începutul primăverii prea de timpuriu cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi prefăcută în stană de piatră pe munte; aproape toate imaginile primitive feminine - sculptate prin stâncile Carpaţilor - sunt considerate de popor că reprezintă pe ‘Baba Dochia’. Cele dintâi zile ale lunii lui Marte sunt numite la poporul Român ‘zilele Babei Dochia’ ori ‘zilele Babelor’. În colindele Române - aceste cântece poporale semi-religioase - ea este celebrată şi astăzi sub numele de ‘Nina Dochiana’ sau ‘Dochiana’ şi înfăţişată ca o virgină foarte frumoasă, ce nu îmbătrânea; averea ei părintească consta din multe turme, mulţi peţitori cerând-o, însă ea refuzând a se mărita ‘până în dalba primăvară’ (aceleaşi reminiscenţe se păstrară despre Rhea sau Cybele şi la populaţiunile Pelasge din Asia Mică). Nu există nici un contrast în aceste 2 genuri de tradiţiuni cu privire la Baba Dochia cea împetrită şi la Dochiana cea frumoasă. În colindele Române se celebrează tinereţea, frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei mari iar legendele se referă la a doua parte a vieţii sale, în particular la apoteoza sa. (Dochia sau Dochiana din legendele şi din colindele Române nu au de a face cu martira creştină Eudocia: părinţii bisericii, spre a da un caracter creştin sărbătorii poporale păgâne din 1 martie - numită Dochia la Istru şi poate chiar în unele părţi ale Asiei Mici - au consacrat această zi unei martire Libaneze cu numele de Eudocia; e interesantă istoria legendară a acelei Eudocia, Martirologul înfăţişându-l pe împăratul Traian - cuceritorul Daciei - ca persecutorul Eudociei). Dochia sau Dochiana mai apare în tradiţiunile poporului Român şi ca Mama întristată, care-şi căuta în toate părţile fiul său iubit, numit ‘Caloian’: acela se rătăcise printr-un codru şi nemaiputându-se întoarce, a pierit acolo”. Poate părea paradoxal, însă “călău” provine din Caloian, fiindcă aducea frumuseţea întâlnirii cu divinitatea prin practicarea sacrificiului uman, foarte răspândit în Epoca Pietrei; de aceea călăul / gâdele era mascat în negru, pe placul Marii Mame / Ga. În armonie cu “Valach”, prin cuvântul “gealat” în Română e deopotrivă gâdele dar şi înţelesul pentru om voinic / violent, gealaţii fiind Uriaşii Potopului (dar şi muscarii suri: un soi de vrăbii ce iernează la S de Sahara, care sosesc primăvara, obişnuit găsindu-se pe lângă apele joase ale spaţiului Românesc). Academicianul Romulus Vulcănescu a analizat “Hidromitologia” Română: “Dulful a fost o făptură mitică care trăia în Marea Neagră. Pentru pescari şi corăbieri era inofensiv atâta vreme cât nu-l provocau în vreun fel. Noaptea ieşea din mare, se plimba pe ţărm şi unde găsea un măr roşu, îi mânca fructele. Cei care voiau să-i obţină ajutorul, azvârleau în valuri mere roşii, în semn că solicitau sprijinul Dulfului, care ronţăind merele azvârlea miezul lor în valuri înaintea bărcilor, indicând astfel drumul cel bun pe apă. Întocmai ca o divinitate fluvială, Dunărea îi ajuta pe toţi care îi solicitau sprijinul. În conştiinţa mitică a poporului român, Dunărea e înfăţişată atât ca un fluviu sacru, ca o divinitate acvatică, cât şi ca un hotar mirific. Ca apă sacră şi ca divinitate acvatică putea asculta, dialoga cu cei care îi cereau ajutorul dar şi putea apăra şi răzbuna pe riverani împotriva duşmanilor. Caracterul său sacru de fluviu protector reiese din legendele, baladele şi poveştile despre Dunăre. Dacă considerăm Dunărea partea cea mai consolidată din brâul de ape ce înconjoară România, se impune să subliniem ideea conştiinţei acestei prezenţe acvatice în concepţia despre viaţă şi lume a poporului Român. Sacrificiile şi ofrandele se făceau de credincioşi la marginea apelor şi pe ape. Unele din acele sacrificii au fost umane, altele animale şi altele vegetale. Despre sacrificiile umane au rămas unele reminiscenţe folclorice în basmele mitice cu balauri, care cereau anual ‘vama apei’ sub formă de fecioare. O reminiscenţă veche e consemnată de sacrificiul pe o apă curgătoare a unei păpuşi în chip de om - numită Caloian - închipuind o divinitate a apelor pentru a îmblânzi ploile şi a rodi semănăturile. Cu apa considerată sacră sau consacrată se stropeau locurile, obiectele şi făpturile (umane, animale şi vegetale), pentru a le reda puterea sau pentru a le feri de perfidiile apelor rele; cu ea se făceau şi ‘abluţiunile’ sau spălarea rituală: a mâinilor, ca şi a obiectelor sacre - tablete votive, amulete, simulacre de statuete de zei, semizei şi eroi mitici - ce erau scoase din incintele sacre sau din case şi spălate ritual. La rândul lor, fidelii erau purificaţi prin imersiune integrală sau numai a capului, ca şi prin spălarea rituală a feţei. Cu ajutorul apei se practica hidromancia: unii vrăjitori prevesteau viitorul prin divinităţi de apă; vrăjitorii de apă foloseau vase cu apă curată pentru a ghici în oglinda apei sau citeau în apele liniştite din fântâni cum şi unde vremuiau ploile şi zăpezilor. Cu apa lustrală se spălau pruncii la naştere (în creştinism au început să se boteze copiii). La nuntă se spălau pe mâini şi pe faţă tinerii cununaţi, se stropeau cu apă nuntaşii pentru a se purifica nunta. Iar la moarte se spăla cadavrul, se punea apă într-un vas în camera funerară ca să-şi spele mâinile cei îndoliaţi când se întorceau de la mormânt. La apa vie - ce încheia judecata în cete, când cel analizat trebuia să plece să aducă apă, atunci decizându-se hotărârea, conform obiceiului pământului - recurgeau ‘ordaliile’; amintirea ordaliilor de apă se păstrează direct sau indirect în legende şi basme cu fond mitic”. Ordalia / Gorgaria era Adunarea Gărgară popular ştiută ca “Sfatul Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor”; vechii Greci îi numeau drept Kerykes pe cei care proclamau Adunările populare - sau ale instanțelor de judecată - cu rolul de a chema participanții, aceiași Keryke / Keryx (Românii având cuvântul “ciraci”) fiind în cazurile de război mesagerii inviolabili dintre părți iar Parlamentul în Greacă se numește Vouli Βουλή, termen rezonând cu “voia” / legea dar și cu “bula”, de la așezarea membrilor în cerc.

În Era de Argint, fizic fostul nucleu Atlant din josul Lac Pontic - aflat în N Anatoliei - nu mai era, puternica moştenire Atlantă fiind continuată prin succesorii din V Mării Negre (Ghirghe din Vechea Civilizaţie Europeană care au utilizat scrisul, începând şi metalurgia, respectând cu prioritate Muma pământeană), respectiv din E Mării Negre (Kurganii din Stepa N Caucaziană, care au domesticit caii şi au ridicat Gorgane, respectând cu prioritate Tatăl ceresc): în Era de Argint s-au mai dezvoltat 2 Civilizaţii, Ghiengar în Mesopotamia şi Ghaggar în Gyagar / N Indiei (ambele Sudice şi Asiatice faţă de cele 2 Nordice şi Europene). În 1803, Britanicul George Faber - şeful “Colegiului Lincoln” al Universităţii Oxford - a scris: “Corespunzător lui Pherekydes, mama lui Hercule a primit de la Zeus cupa din aur ‘Karkesium’, în formă de navă, tradiţia respectată - pe baza analizei făcută de Macrobius - fiind că Hercule a traversat marea cu o navă având forma unei cupe aurite; tradiţia de fapt relata istoria Potopului, căci Hercule era patronul Arcei. O altă cupă ştiută a fost ‘Gaulus’, care - ca şi ‘Karkesium’ - foarte probabil era în formă de navă; e o conjunctură rezonabilă circumstanţa că pentru Fenicieni cuvântul ‘Gaulus’ semnifica ‘navă’: galeră. Xenophon a notat că Arameii ziceau navei ‘Galleris’ iar Ovidiu a scris despre Cabirii Frigieni - preoţii Cybelei - că se numeau ‘Galli’ ca termen acvatic, legat de arcă (iar ei au dat numele regiunii Anatoliene). Prin urmare, devoţiunea faţă de riturile diluviene a unei naţiuni - care odinioară era răspândită aproape în întreaga Europă - a dus la nume ca Gauli, Galaţi, Gali, Celţi, ş.a. (toate ca flexiuni ale aceluiaşi nume originar). Academicianul Britanic Charles Vallancey a precizat despre Hiperborei că erau chiar cei numiţi Celţi, că Galii erau chiar cei cuceriţi de Romanii lui Iuliu Cezar, etc.; e posibil ca ‘Gallus’ şi ‘Galleris’ să fie în legătură cu Ebraicul ‘Galim’ - însemnând ‘valurile mării’ - iar Nergal / ‘Ner-Gal’ (idolul Mesopotamiei) să fi fost în realitate ‘Oceanicul Gallus’: Noe. Lui îi era asociată flacăra veşnică a focului - simbolul soarelui - şi cocoşul, pasărea solară (ca şi Zeului Mercur = Hermes), Latinii preluând ‘Gal’ pentru solarii Gali. Din ‘Gaulus’ a provenit ‘Cula’ pentru uterul păgânei Mari Mame iar Venus - dar şi Arca - au fost câteodată numite ‘Colias’ (‘coloniile’ - derivate din Colo-Nus - au fost aşezările post-diluviene, integrând riturile comemorative ale Arcei); în S Troiei era Kolonai întemeiată de Cycnus - nume însemnând ‘lebădă’ - care a fost pruncul lui Poseidon iar Colchis / Georgia şi-a primit numele în onoarea Colei / Arcei”. Despre “lebădă” e de ştiut că în vechea Germanică se numea “elbiz”: aceeaşi rădăcină lingvistică cu “alb”; lebăda era pasărea favorită a Hiperboreilor Gherga / respectată până azi ca sacră de exemplu de către populaţia Saami din Karelia. Cola / Kola - denumirea pentru Arcă - deriva de la Kalî / Ka-Rî (Ga-Ra) apelativul Mamei Gargă, notată în Banat de prima scriere post-diluviană din lume ca Ghirghe, căci avându-l ca partener pe Ra, ea patronând Pământul Ga, astfel fiind Gherga; arca “de suflet” - “Ba-arca” / barca - era mai mică iar corabia mai mare. Ca figura tridentului - legendara unealtă de pescuit a Zeului Poseidon - vechii Greci au inventat litera “Psi” Ψ, simbolul fiind emblematic Dinastiei Rurik (patern genetic “N” ca şi Gherga), a primilor regi Medievali din actuala Ucraină şi Rusie; în prezent, acela - tridentul lui Poseidon - constituie stema Ucrainei (în urmă cu peste un mileniu, a fost sigiliul regelui Vladimir din Dinastia Rurik - genetic patern “N” ca Gherga - care din Kiev a introdus creştinismul bizantin printre supuşii săi):

Ghergul / Stema Ucrainei

În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Tridentul a fost o emblemă solară (dinţii lui fiind raze) şi un simbol al trăsnetului (dinţii lui fiind fulgere). În India, tridentul a fost mai ales emblema lui Şiva, transformatorul lumii şi nimicitorul aparenţelor. Cei 3 dinţi închipuiau ‘trikăla’ sau ‘timpul întreit’ (trecut, prezent, viitor). Tridentul a fost emblema zeului Poseidon, arătând dominaţia sa asupra împărăţiei apelor pe care le putea tulbura sau linişti”. Delimitările oamenilor păsării Phoenix / Paskunji la Georgieni - iubind deopotrivă soarele şi vântul - au fost geografice faţă de Pont / Marea Neagră, în vechime iubitorii soarelui fiind “Su-Meri” / Sumerieni la S şi Saami la N iar iubitorii vântului fiind Fenicieni la S şi Finici la N (etimologia Feniciană și etimologia Finică fiind conectată): Pontul demarca populaţiile respective deoarece a fost leagănul strămoşilor acelora; ambele soiuri de populaţii faţă de Marea Neagră / Pont - din Orientul Apropiat / Mijlociu (Sumerieni, Fenicieni) iar din Nordul chiar extrem / Hiperboreu (Saami, Finici) - reproduceau onomastic legăturile ancestrale ale oamenilor lor, iubitori ai soarelui şi vântului, exemple sinonime mai fiind la Marea Mediterană, pe coasta Asiatică Liban şi pe cea Africană Libia, pe Râurile Munţilor Europeni, Români în Carpaţi şi Romani în Apenini, Karia în Anatolia (între Marea Neagră şi Marea Mediterană) şi Karelia între Marea Baltică şi Marea Albă, ş.a.m.d. Distincţiile dintre ele au apărut în neolitic / ultima perioadă a Epocii Pietrei şi s-au conturat în Epocile Bronzului şi Fierului, fixându-se Antic iar geografic, nominalizările lor - în general, cronologic - au fost de la E spre V; e interesant că în centrul Europei - ca o rezonanță - vântul cald se numește “foehn”. Istoricul Roman Tacit în anul 98 a scris în “Germania” 46: “Stau la îndoială dacă trebuie să număr printre Germani sau printre Sarmaţi triburile Peucinilor, Venedilor şi Fenilor, deşi Peucinii - pe care unii îi numesc Bastarni - după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor, trăiesc ca Germanii. Venedii au luat multe din obiceiurile Sarmaţilor; căci, câţi codri şi munţi se ridică între Peucini şi Feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor”. Prin Peucini - primii nominalizați - respectiv Peukini, se pot înțelege Pheucini, adică Finici = vestiți luntrași Nordici: prin Venedi - nume sugerând “venirea” lor inclusiv în Pomerania / regiunea de la gura Fluviului Vistula (cu izvorul în Carpaţi şi vărsarea în Marea Baltică), similar cu cel de Veneti / al celor “veniţi” în laguna Veneţiei sau de Gauli Veneti din Bretania / Peninsula din NV Francez unde aveau capitala Gwened 47,39 lat. N, 2,45 long. V - se înţelegeau pe atunci unii Geţi de la Pont care s-au refugiat îndeosebi printre Balți / Baltici din cauza asaltului Romanilor (ei revenind / întorcându-se în spaţiul natal relativ curând istoric, ca Goţi), agresiunea Romană începând cu Dobrogea / regiunea Getă de la Pont, acolo Delta Dunării fiind populată de Peucini; prin Feni au fost notaţi strămoşii Finicilor / Finlandezilor de la Marea Baltică, acolo regiunea Karelia - întinsă până la Marea Albă / Oceanul Arctic - fiind cea populată de Saami, populaţia cea mai densă genetic patern Gherga din Europa (spre comparaţie, tot până atunci Karia / Caria din Peninsula Anatoliei - dintre Mările Mediterană și Egee - era documentată deja de izvoarele istorice ca “Ţara Gherghiţilor”).

Anul 200 în NV Pontic
(de Christos Nussli, 1998)

După cum a studiat în secolul XIX Britanicul John Pinkerton - care în 1814 a publicat cercetarea sa despre istoria Scoției - se pot remarca asemănările nu doar onomastice dintre Peucinii / Peukinii = Finicii care au ajuns puternici până în Sciția “Mică” / Dobrogea și Picții Scoției, ci și suprapunerile deopotrivă temporale și geografice ale rutelor via Scandinavia ale Vikților = strămoșii Vikingilor, parte a puternicilor Bastarni prezenți din spațiul Românesc până în Scandinavia, așa cum a notat inclusiv Anticul Strabon VII 2:4 (stoc din care făceau parte Peucinii / Finicii); de altfel și în secolul XX cercetători ca Ivan Duridanov, Dr. Harvey Mayer, ș.a. au studiat legăturile dintre Traci și Balți / Baltici, argumentând inclusiv lingvistic evidențele respective (s-ar putea observa rezonanța că Bastarnii ar fi fost bastarzii Geto-Dacilor liberi). La mijlocul secolului II - după cucerirea unei părți a Daciei de către Romani - geograful Antic Ptolemeu 3:5 a scris că la marginea Sudică a Sarmației, pe Valea superioară a Fluviului Vistula (lung de 1047 km, ce izvorăște în împăduriții Munți Beskizi / “Bes-kizi” din Carpații Nordici și curge prin Polonia până în Pomerania, unde se varsă în Marea Baltică) încă trăiau Finici, notați “Phinnoi”: erau Hiperboreii care pe atunci - spre sfârșitul Antic - se aflau la hotarul de miazănoapte al Daciei, înainte de a se retrage pe malurile celor mai mari Lacuri din Europa, în Karelia / răsăritul Baltic (împreună cu ceilalți Finici / Saami).

Coagularea Saami

Cercetătorul Andres Paabo din Canada în lucrarea “Ui-Ra-La / expansiunea navigatorilor din NV EurAsiei după glaciațiune” (începută din 2002, actualizată pe Internet și în prezent) a scris: “La sfârșitul glaciațiunii, vânătorii-culegătorii obișnuiți să meargă pe jos au început să utilizeze ambarcațiunile pentru deplasările prin zonele ude, inundate de topirea ghețarilor. Oamenii din Sudul calotei polare au început să înainteze spre Nord, dezvoltându-și un mod de viață legat de ambarcațiuni. În Europa eliberată de gheață la sfârșitul paleoliticului, oamenii s-au extins în noi teritorii; inovarea călătoriilor vânătorilor-culegătorilor cu ajutorul ambarcațiunilor a fost în acea vreme preistorică / paleolitică la fel de importantă ca domesticirea cailor pentru călărire ce a urmat, la începutul neoliticului: amândouă modalități au permis oamenilor mobilități mult mai mari decât dacă ar fi rămas numai cu încetul mers pe jos, pe solul solid, așa cum au procedat strămoșii lor. Arheologii au descoperit primele plute, pirogi, canoe, bărci, etc. între Bazinul Dunării inferioare și Bazinul Baltic: nomazii vânători și culegători deplasându-se cu ambarcațiunile lor pe apele Europei Centrale erau interesați să ajungă la cât mai multe viețuitoare acvatice (pentru care foloseau inclusiv harpoane) dar și să treacă de zonele mlăștinoase - cum era tundra în retragere spre miazănoapte - pentru a ajunge la turmele de elani, reni, etc.; pentru așa ceva, își confecționau ambarcațiunile fie din lemne, fie din piei de animale mari (astfel cum de exemplu a dovedit-o Cultura Kunda - vecina Nordică a Culturii Cucuteni - ce s-a întins în E până în Ural și în N până la Marea Albă, via Bazinul Karelian Onega / On-Ega)”.

“În apele Europei Nordice, Finicii - care au ajuns ca pe lângă țărmuri să vâneze chiar balene - au fost navigatorii care profitau de oportunitățile stabilirilor primilor agricultori în zonele îndepărtate, transportându-le bunuri și efectuând schimburi cu cei de pe apele majore din Sud ale Europei (negoțul de blănuri, chihlimbar, ceramică, etc., se făcea cu ajutorul ambarcațiunilor, plutașii / luntrașii = ‘Oamenii bărcilor’ fiind denumiți ‘Venede’ / ‘Veneti’: la Finici ‘vene’ = ‘barcă’). Crearea noului stil de viață implicând navigarea oriunde era posibil - pe râuri, pe mlaștini, pe mări, etc. - a adus acelor oameni viteze ale deplasărilor cu ambarcațiunile lor de câteva ori mai rapide decât cea a mersului pe jos prin tundra deschisă; totodată, ei s-au putut răspândi peste tot unde erau ape navigabile, ceea ce le-a permis să ajungă în locuri inaccesibile anterior, fără ambarcațiuni. Succesul a fost semnificativ atât pentru ei, cât și pentru coloniștii agricultori care s-au așezat din când în când pe rute pentru a-și dezvolta stilul lor sedentar de viață: navigatorii asigurau legăturile civilizaționale, au dezvoltat comerțul și au propagat cunoașterile de tot felul în perindările lor, ajutând fertilitatea - adică mărirea populațiilor umane - și înfloririle acelora. Se poate observa că povestea aceasta nu a fost încă relatată integral, deoarece domeniul e mai puțin studiat de către savanții clasici, concentrați pe migrările de pe uscat și pe evoluțiile culturale tradiționale ale populațiilor sedentare. Oricine își imaginează despre Civilizația Europeană că și-a datorat existența numai agriculturii neolitice nu are decât să-și completeze viziunea cu dezvoltarea navigației, care prin facilitările transportului și comerțului a creat legăturile necesare progresului; de exemplu, când agricultorii neolitici au ajuns la Dunărea inferioară, se poate observa ușor că nu ei, ci descendenții paleoliticilor luntrași - cu abilități acvatice - au navigat pe fluviu în jos pentru negoț. În stadiile timpurii, toate Culturile ‘Oamenilor bărcilor’ semănau între ele - inclusiv având același limbaj - la mari distanțe teritoriale între ele; diverse clanuri de navigatori și-au alocat diferite rute, de pildă pentru circuite anuale corespunzând recoltărilor (fie de produse agricole, fie de articole vânate, etc.), stabilindu-și zone de influență - în funcție atât de natura fizică, cât și de natura umană - și păzindu-le / veghiindu-și noile lor teritorii: așa ceva - în Vechea Lume - însemna că alții nu puteau să se instaleze ori să preia controlul fără lupte (prin care cei ce pierdeau erau cuceriți). Ca rezultate, au început să apară echilibre dinamice între vecini - prin care se respectau reciproc - iar navigatorii nu puteau aparține altora decât propriei Culturi a celor asociați ca având interese similare; conflicte se iveau doar când grupuri diferite de oameni doreau același teritoriu: așa ceva caracteriza vânătorii-culegătorii (care erau nomazi), în comparație cu pașnicii agricultori sedentarizați - producându-și hrana în propriile areale - care nu aveau de ce intra în conflicte teritoriale. În toată lumea, civilizarea în final însă a dus la sfârșitul navigatorilor ancestrali - din Epoca Pietrei - prin procurarea hranei mai facil datorită agriculturii iar tradiția folosirii pirogilor / bărcilor ca mod de viață a rămas doar la pescuit și transport”.

Timp de milenii, navigatorii Finico-Ugri și-au menținut aceeași limbă
(doar cu variații dialectale)

Lingvistul Nordic Ante Aikio a scris în 2006 despre legăturile actualilor Saami cu Germanicii: “Saami foloseau ‘Guorgoj’ / ‘Kuârg’ - ‘Karko’ / ‘Karkea’ în Norsă - pentru ‘mormanul de pietre’ / ‘loc sacrificial’.” În 2007, același a cercetat toponimia Saami din Suomi / Finlanda (unde e Karelia) și a afirmat: “Kaareeh era renul pletos pe gât (Finii foloseau Kirakka)”; de altfel, “jacheta” tradițională / populară Saami - confecționată din piele de ren - se numește “gakti”. Este de ştiut că genetic feminin - pe linie maternă - grupul “U5” e cel mai vechi din Europa şi este cel mai des întâlnit în populaţiile Saami, Estonă şi Finică (Nordice / Baltice); conform colectivului de specialişti coordonat în 2012 de către Doron Behar de la Universitatea din Tartu / Estonia şi de către Mannis van Oven de la Universitatea din Rotterdam / Olanda, circa 11% dintre Europence aparţin acestui prim grup genetic feminin (care a apărut în timpul Neandertalilor): corespunzător profesorului de genetică umană Bryan Sykes de la Universitatea Britanică Oxford, acelea au fost primele muieri Homo Sapiens care au intrat în Europa (savantul în 2001 indicându-le ca aparţinând “Clanului Ursula”, al primei dintre cele 7 fiice ale Evei). Corespunzător analizei genetice efectuată în 2020 de laboratorul European “Living DNA”, la Maria Gherga (născută Guțu = mama autorului acestei lucrări) a fost identificată ca aparținând grupului feminin “U5a”; iată un fragment din descrierea științifică respectivă: “U5a este fiica macrogrupului U5. A apărut la debutul ultimei glaciațiuni. Extinderea gheții a separat-o de restul U5. Deoarece o mare parte din Europa nu era locuită pe atunci, a preferat zona cu climă mai blândă din SE Europei, unde frecvent se găsește și acum”.

Răspândirea procentuală actuală a femeilor genetic “U5a”

(conform “Living DNA” 2020)

La evidențierile genetice se poate observa că bărbații au migrat mai mult decât femeile; în 2014, geneticienii Benjamin Vernot și Joshua Akey de la Universitatea din Seattle / Washington au susținut că s-ar putea găsi printre actualii Homo Sapiens purtători - pe lângă media obișnuită de circa 2% moșteniri genetice Neandertale la oameni - chiar și de o cincime, adică 20%, a genelor Neandertale, vizând îndeosebi adaptarea la climatul rece (tipologie caracteristică prin explicația că Neandertalii erau contemporani adaptați în EurAsia glaciațiunii paleolitice), cu transmiterea numai prin femei: partenerele Homo Sapiens ale Neandertalilor - și respectiv ulterioarele mame ale oamenilor Homo Sapiens, prunci / urmași deopotrivă de gen feminin și masculin - au fost cele prin care s-au transmis la actualii Homo Sapiens acele moșteniri genetice Neandertale. Faptul că masiv străvechii Gherghi au fost Hiperborei - aflați în extremitatea Nordică a Vechii Lumi - iar în prezent sunt masați în cel mai mare număr în cele mai Nordice părți ale globului (în extremul Nord al EurAsiei) corespunde tocmai la așa ceva, fiind încă unul dintre elementele științifice de identificare și coroborare, inclusiv genetică, a realităților deopotrivă pre-istorice dar și istorice: proporțiile moștenirilor Neandertale - considerate pozitive ori negative - sunt studiate de geneticieni în funcție de mai mulți parametri (ca depinzând de timp, de anumite regiuni, de tipurile Homo Sapiens, etc).

În Europa Nordică, combinaţia dintre cele mai vechi Europene (din “Clanul Ursula”) şi cei mai recenţi Europeni (din “Clanul Gherga”) relevă rolul cârmuitor Gherga din urmă cu milenii: în Europa, asocierea femeilor Homo Sapiens din primul soi n-a fost aşa de mare cu Românii din grupul genetic masculin “I” ori cu Europenii din grupul genetic masculin “R”, ci tocmai cu bărbaţii Homo Sapiens din cel mai nou soi, aparţinând grupului genetic masculin Gherga “X”, fost “N” (astfel rezultând și vigoarea excelentă a unora dintre ei). Pe de altă parte, existenţa celui mai vechi grup genetic masculin major - pe linie paternă - anume “I” (cel mai mare şi la Români) fiind în proporţia cea mai mare din Europa în Bosnia şi Herţegovina, este tocmai acolo asociat şi cu cel mai mare procentaj al grupului genetic al bărbaţilor Gherga din Europa Sudică: de altfel, chiar în acea zonă Balcanică e şi densitatea cea mai mare de persoane înalte din Europa, într-o proporţie asemănătoare regăsindu-se în zona Baltică. Aşadar, iată că şi numai masculin în Europa e apropierea dintre cel mai vechi soi uman important şi cel mai nou soi uman important, ceea ce relevă rolul cârmuitor Gherga din urmă cu milenii (mereu - oriunde şi oricând - cei mulţi au fost cârmuiți de către cei puţini / invers nici n-ar prea avea sens); încă sunt observabile în Europa Sudică procentajele masculine relevante pentru Gherga iar în Europa Nordică procentajele mixte (adică masculino-muiereşti) relevante pentru Gherga, ambele de fapt ca mărturii ale puternicei dominaţii avute vreme îndelungată de către Gherghi printre Europeni. De altfel, cele mai mari proporţii genetice umane masculine cumulate ale grupurilor bărbăteşti majore ale Europei - “I”, “R” şi “X”/”N” - sunt în Țările Balcanice şi Baltice, între care e regiunea Banat (în prezent - corespunzător statisticilor genetice stricte pe Țările Europene - doar bărbații din cele 3 grupuri sunt în majorități absolute, anume “I” la Bosnieci, “R” la Britanici și “N”/“X” la Finici, restul grupurilor masculine umane din Europa fiind în majorități relative; dintre cele mai semnificative 3 grupări bărbătești ale Europei, cel mai răsăritean e “N”, care e și cel mai redus numeric, ceea ce s-a datorat mutației genetice de tip Gherga, care a fost cea mai recentă dintre toate: așadar, “R” e cel mai numeros grup, “I” e cel mai vechi grup iar “N” - transformat de mutația genetică care a dus la clasificarea “X” - e cel relevant pentru Gherga, instalat la cârmuirea Europei după glaciațiune). Este de ştiut - după cum au scris în 2002 Ain Haas, Andres Peekna şi Robert Walker în “Ecouri Baltice ale străvechilor cataclisme” - că la mijlocul mileniului VII î.C. au apărut Strâmtorile Daneze, atunci apele sărate ale Mării Nordului amestecându-se cu cele dulci ale uriaşului Lac Ancylus, formându-se Marea Baltică (concomitent cu formarea Mării Negre prin năvala apelor sărate ale Mării Marmara / Mediterana peste dulcele Lac Pontic): de aceea urmaşii oamenilor fostului Rai Atlant din E Europei s-au regăsit preponderent post-diluvian între zonele Balcanică şi Baltică (Țările riverane Baltice sunt - în sens orar - Suomi / Finlanda, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Germania, Danemarca şi Suedia, ele cumulând cele mai ridicate procente de bărbaţi genetic Gherga din Europa).

Europa post-glacială

Îndeosebi în EurAsia, Gherganii au fost în evidente legături, de-a lungul timpului, cu cei cunoscuţi istoric ca Gherghi din coridorul Pamir-Altai, ca îngerii Gregori, ca Ghergarii Caucazieni / favoriţii Amazoanelor, ca Gorgani / Kurgani, ca Gherghini / Telchini, Garghinoi / Karkinoi, ca Gherghiţi Anatolieni, Karki / Cariani, ca Sfinţii prinţi Gherghe / Ghirga din Golan-Galileea şi Canaan (Gherghe-seii / Ghirga-şiţii biblici), ca Guţi, Ghargoi, Greci, Gheţi / Geţi, Gharghei / Chaldei, Georgieni, Gali, Ghergai / Ghergoi (Keltoi / Celţi), Gheri, Goţi, Germani, ş.a.; o populaţie nesemnificativă n-ar fi putut crea descendenţi aşa numeroşi: din timpuri primordiale (atât pre-diluviene, cât şi post-diluviene), Gherga s-a manifestat ca o forţă etnonimică esențială în Vechea Lume. Încă o observație pertinentă - printre numeroasele altele de gen - a fost în 2014 a cercetătorului de origine Estonă Andres Paabo despre consemnarea Karianului Herodot = istoric Antic, anume că Grecii au fost precedați de nomazii Pelasgi ai fostei Civilizații Dunărene: deopotrivă caracterul migrator al Pelasgilor și sorgintea lor de la Dunărea inferioară - axa navigațională a Vechii Europe, Fluviul avându-și gurile Pontice / la Marea Neagră - se înrădăcina încă din vremurile când înaintea scobirii pirogilor din bușteni se practica încălecările buștenilor pentru plutiri (iar abia apoi - mult ulterior - s-au dezvoltat realizările și utilizările de luntri / bărci, etc). Cercetătorul respectiv a reflectat: “Nu se poate pretinde că străvechea navigație s-a răspândit pretutindeni. Ea a progresat într-o lungă perioadă de timp, sub presiunea mediului, ținând cont că prima tendință a comportamentului uman e de a rămâne pe teren ferm, pe fundament solid. Prin urmare, când sedentarismul a căpătat amploare, inabilitatea fermierilor de a călători departe a promovat profesionalizarea negustorilor îndeosebi din rândurile acelor navigatori Nordici, obișnuiți cu nomadismul. În Vechea Lume - așa cum a fost Europa preistorică - puternic împădurită și cu mlaștini nesfârșite, luntrile ajutau transporturile la mari distanțe, căci apele constituiau căi de urmat pretutindeni. Agricultorii și-au realizat ferme serioase și nu erau dispuși să călătorească departe pentru negoț; era mai ușor să accepte serviciile foștilor nomazi / migratori - deveniți negustori profesioniști - decât să-și cultive vreun interes în comerțul îndepărtat, ce le-ar fi șubrezit comunitățile. Luntrașii nomazi care se arătau uneori sedentarilor permanenți nu reprezentau vreo amenințare, din moment ce acei vizitatori erau vânători în sălbăticie ori pescari aiurea, nemanifestând vreo dorință să-și însușească pământuri / teritorii; prin urmare, agricultorii - sedentari prin vocație - îi acceptau pe negustorii nomazi sosiți cu bunuri pentru comercializări: într-adevăr, un asemenea comportament s-a dovedit trainic de-a lungul vremurilor, fiind cunoscute numeroase exemple de gen (anume, de primiri ale migratorilor care aveau ceva de oferit în așezările permanente). Astfel, categoria negustorilor de profesie a ajuns să fie formată din agenți mutând valori - inclusiv culturale - așa cum au dezvăluit multe investigări arheologice; rețeaua lor a ajuns chiar complicată - pe măsura trecerii timpurilor - influențele ajungând să fie și în domeniul lingvistic (ceea ce nu e de neglijat, în plus intervenind și noile interpretări genetice)”. Despre “Misterele Mării Negre” a scris Erica Negreanu, în 2014: “Marea Neagră are o zestre mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potop, de Atlantida, de făpturi legendare precum Sirenele. În Marea Neagră lipsesc curenţii verticali. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte; marea e formată din 2 părţi: una vie şi una moartă. La ţărmul Mării Negre, în vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik / Torikos există un munte ce poartă numele de Ararat. În acea zonă s-ar fi refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului. Adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor a fost de fapt Poseidon, stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un altar. În urma unor săpături făcute în secolul XIX pe insulă au fost descoperite într-adevăr ruinele unui templu pătrat, de dimensiuni foarte mari, o latură a aceluia măsurând 29,8 metri. Construcţia avea numeroase încăperi, dintre care una era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era des­tinată ritualului oracolului. Marii ‘raportori’ ai anti­chităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, au men­ţionat toţi acel templu în scrierile lor, notând că geţii pontici respectau zona ca pe un loc sacru. O teorie, la fel de răs­pân­dită ca aceea legată de Potop, susţine că Atlantida ar fi fost localizată în Ma­rea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o mică bucată rămasă din ce a dispărut. Fiului cel mare, Atlant, Po­seidon i-a dat în stăpânire regi­u­nea bogată centrală a Atlan­tidei, întinsă pe 160 mii kmp. În ur­ma unor inun­da­ţii, Atlantida s-a scufundat în mare rapid şi de a­tunci a tot fost căutată de numeroşi istorici, apărând chiar ştiinţa numită ‘atlanto­lo­gie’. Una din a­ces­te teorii susţine că Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunos­cu­tă de egipteni sub nu­mele de ‘Siriath’, care ar co­res­pun­de cu Marea Nea­gră. În zona un­de este lo­ca­lizată Insu­la Şer­pi­lor, arheologii ruşi au desco­perit ruine subacvatice, pe ca­re le atri­bu­ie atlanţilor. Ei sus­ţin că Insu­la Şerpilor este ulti­ma rămă­şi­ţă a Atlan­ti­dei, şi că în trecutul în­de­păr­tat, locui­to­rii insu­lei purtau nu­mele de ‘Blajini’ sau ‘Prea­fericiţi’ - grecii le spuneau ‘makaron’, ‘fe­ri­ciţi’ - şi erau vă­zuţi ca fiind des­cendenţii atlanţilor” (adică “Oamenii bărcilor” = luntrași / plutași). “Megaron” - respectiv primele realizări arhitecturale din neolitic - au fost încăperile rectangulare având acoperişurile ridicate pe coloane, cu “ochi” = “oculus” în mijloc (acoperişurile aveau câte o gaură / deschidere centrală circulară, spre cer, pentru evacuarea fumului de la vatra unde focul ardea veșnic): prototipul “megaron” - după cum a studiat şi arheologul American Valentine Muller în 1944 - a apărut în Sudul Rusiei şi a devenit tipic Egeeii (aşa ceva reflectând mişcarea neoliticilor la miazăzi de Bazinul Pontic). Echivalarea Zeilor Greci cu dinaștii Atlanți a apărut la cercetători ca de exemplu congresmenii Americani John Baldwin 1809-1883 în “Națiunile preistorice” și Ignatius Donnelly 1831-1901 în “Atlantida: lumea pre-diluviană” dar și la savanți specific consacrați în domeniu, ca arheologul Scoțian Alexander Murray 1841-1904 în “Manual de mitologie” (membru corespondent al Academiei Germane), ș.a.; mai e semnificativ și că termenul Finic “uin” - rezonând cu străvechiul An = ancestralul Mare Zeu - înseamnă “înot” iar “pluta” în Finică e “korkki”, cuvânt Ghergan.

Savantul Român Gabriel Gheorghe a scris în cartea “Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din 1982 și despre “Simbolismul acvatic”: “Încă din cele mai îndepărtate vremuri s-au observat virtuțile apei ca esență a existenței. La aproape toate popoarele, din momentul în care intră într-o existență istorică - după apariția și utilizarea scrisului - se regăsesc exprimate astfel de concepții. În ‘Cosmogonia’, Berossos scria: ‘A fost un timp în care Totul era întuneric și apă. Peste toate viețuitoarele ar fi domnit o femeie cu numele Omo-roca (care nume tradus grecește înseamnă Thalassa), când încă Totul era în stare lichidă și când în el au luat naștere viețuitoarele’. Thales din Milet credea că tot ce există își are obârșia în apă, care este o substanță veșnică. Tot ce are existență se conturează din apă și când dispare se transformă din nou în apă. Pindar scria (în ‘Olimpica’ 1:1) că apa este cel mai important element. Euripide în una din piesele asupra Ifigeniei a scris: ‘Marea spală petele și rănile lumii’. Aceeași idee se regăsea în Epopeea lui Ghilgameș, Tăblița 11: ‘Să-și spele petele în apa curată ca zăpada / Să lepede pieile, să le ducă marea departe, ca să poată fi văzută finețea corpului său’. Nu a fost greu de observat, încă din cele mai vechi timpuri, că apa constituie factorul esențial al apariției și conservării vieții, la un anumit grad de deshidratare organismele vii încetând să mai existe. Populațiile străvechi - ancorate într-o religiozitate foarte pronunțată - obișnuite cu numeroase practici rituale, între care postul reprezenta un eveniment obișnuit, nu puteau evita constatarea că în timp ce organismul poate suporta un post ‘negru’ - cu excluderea totală a alimentației - un timp relativ îndelungat, până la 30 zile (despre Iisus se susține - Luca 4:2 - chiar că n-a mâncat nimic timp de 40 zile), nu se poate renunța la apă mai mult de 3 zile fără ca organismul să fie serios afectat. Apa, simbolizând - concomitent - matricea în care se formează și abisul în care dispare viața, era de așteptat ca la cea mai mare parte a popoarelor vechi să apară, încă din vremi inexplorabile azi, într-o întreagă mitică acvatică, apei atribuindu-i-se virtuți anamorfozice, de conturare, de realizare a formelor și în același timp, catamorfozice, de destrămare, de degradare a formelor. Botezul - de exemplu - act care se realizează prin scufundare în apă, simbolizează simultan moartea ființei vechi și nașterea unei ființe noi, regenerarea ființei, ca intenționalitate implicată ritualului botezului. Imersiunea reprezintă destrămarea formei ființei vechi (catamorfoza) iar emersiunea înseamnă apariția ființei într-o formă nouă, ilustrând acțiunea de îmbogățire a pământului propriu-zis - a matricei generatoare de viață - cu prima formă vie plămădită în apă (anamorfoză). Acțiunea purificatoare a apei era acceptată și practicată la toate popoarele străvechi de la care ne-au parvenit informații referitoare la această temă. În cartea 5 din ‘Manava-Dharma-Sastra’ (intitulată ‘Reguli de abstinență și de purificare’) pentru zeci de întinări sau abateri de la reglementările rituale se prescria purificarea prin îmbăiere, prin spălare cu apă. La romani se practicau - din timpuri imemoriale - ritualuri de purificare prin stropirea cu apă. Un astfel de ritual se practica la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia (după cum a scris și Ovidiu în ‘Faste’). De sărbătoarea romană Parilia se leagă unele practici, atașate la popoarele creștine sărbătorii Sfântului Gheorghe (23 aprilie, în loc de 21 aprilie, data la care se celebra Parilia): purificarea oamenilor prin scăldatul într-o apă curgătoare înainte de răsăritul soarelui sau spălatul cu rouă. La numeroase popoare se practică, cu vechiul destin purificator, spălatul ritual, cu ocazia evenimentelor determinante pentru existența individuală: la naștere, la botez, la căsătorie, la moarte. Toate acestea arată că se conferă apei virtuți purificatoare, că s-a observat că este elementul cel mai la îndemână, din natură, pentru a spăla, a îndepărta - la propriu și la figurat - murdăria, atât cea fizică, cât și pe cea simbolică, referitoare la spirit. Oamenii își spală diferite părți ale trupului, la sculare și la culcare, când se așază la masă iar după masă își spală gura, obicei ritual practicat de câteva milenii la vechile populații ale spațiului carpato-danubian (și - cel puțin - și la hinduși). Iată 3 exemple din cartea 2 ‘Manava-Dharma-Sastra’:

·         (ucenicul) ‘după ce a obținut hrană în cantitate suficientă și după ce a arătat-o învățătorului său - Guru - fără șiretenie, după ce s-a purificat spălându-și gura, să-și ia masa cu fața întoarsă spre răsărit’

·         ‘cel născut de 2 ori - ucenicul - după ce și-a făcut abluția (spălarea rituală), trebuie să ia masa într-o stare de perfectă reculegere; odată masa terminată, el trebuie să-și spele gura într-un fel convenabil și să-și stropească cu apă cele 6 părți deschise / scobite ale capului (ochii, urechile și nările sale)’

·         (ucenicul) ‘să se ferească să mănânce ceva în intervalul dintre cele 2 mese ale sale - de dimineață și de seară - de a lua o prea mare cantitate de alimente și de-a merge oriunde după masă fără să-și fi spălat mai întâi gura’

Pilat - când a văzut că nu-l poate cruța pe Iisus, deși i se părea nevinovat - ‘luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea’ (Matei 27:24). Ne oprim aici cu exemplificările, nu fără a nota că spălarea rituală a fost - și este practicată - pe toate meridianele pământului. Această răspândire a purificării reale sau simbolice prin intermediul apei emerge dintr-un simbolism acvatic care se regăsește răspândit în toate mitologiile, din care am notat câteva exemple mai înainte și care reprezintă fundamentul ritualului botezului. Numărul celor care au constatat, au analizat și au discutat echivalența dintre potop și botez - ca forme ale purificării simbolice prin imersiune în apă - este imens. Textele și comentariile pertinente la această idee acoperă multe mii de pagini în care se regăsesc nenumărate exemple de practici rituale de genul celor citate, în care apa constituie agentul purificator. În esență, toate aceste expuneri și comentarii sunt reductibile la constatarea calităților purificatoare și generatoare ale apei - pe care tocmai le-am enunțat - și pe care le-am putea rezuma în următoarea formulare aparținându-i lui Mircea Eliade: ‘în apă totul se dizolvă, orice formă este dezintegrată, orice istorie e abolită; nimic din ceea ce a existat înainte nu subzistă după o imersiune în apă, nici un semn, nici un eveniment. Imersiunea echivalează pe plan uman, morții și pe plan cosmic, catastrofei / potopului, care dizolvă periodic lumea în oceanul primordial. Dezintegrând orice formă și abolind orice istorie, apele posedă această virtute de purificare, de regenerare și de renaștere; pentru că tot ce e imersionat în ea moare și - ieșind din apă - este asemenea unui copil fără păcate și fără istorie, capabil să primească o nouă revelație și să înceapă o nouă viață proprie’. Ca atare, se poate spune că echivalența potop-botez reprezintă exprimarea aceleiași alegorii, la scări diferite, la scara speciei pentru potop, la scara insului pentru botez; sau - cu alte cuvinte - potopul reprezintă botezul speciei umane iar botezul, potopul individului, evident în sens metaforic. Prin supraviețuitorii potopului, specia a renăscut purificată, aceia devenind strămoși mitici ai speciei regenerate, imaculată prin distrugerea de către apele potopului a formelor (inșilor) impure. Este rațiunea pentru care - în toate formele mitului cu substrat religios - condiția salvării celor destinați refacerii speciei e considerarea lor fără pată, sfințenia constituind criteriul de selecție. Din analiza semnificațiilor date, atât în mitologiile precreștine cât și în creștinism - celor 2 reprezentări pertinente la tema noastră, ale simbolicii acvatice - rezultă că atât în sfera individului, cât și în aceea a speciei, cufundarea în apă are sensul moral al unei morți simbolice, nu reale, a unei coborâri temporare în catamorfoză, după care ieșirea din apă semnifică revenirea la momentul morfologic anterior, prin regenerarea formei (anamorfoză). Diferențierea între cele 2 stadii o constituie - metaforic - gradul de puritate”.

Povestirea biblică din Vechiul Testament - în “Facerea” / “Geneza” - despre timpurile pre-diluviene (traiul primilor oameni în Grădina Raiului, mutarea apoi din Grădina Raiului spre răsărit, uciderea fratelui păstor Abel / “A-Bel” de către fratele agricultor Cain / “Ka-In”, ș.a.m.d., poate fi o compilație a sfârșitului Epocii Pietrei consemnată în Epoca Bronzului (vechii Evrei au plecat din Egipt la începutul Epocii Fierului cu acea carte, ceea ce înseamnă că ea a fost scrisă înaintea Războiului Troian, adică în Epoca Bronzului cel puțin): datele din “Facerea” / “Geneza” - prima carte a profetului Moșe / Moise - despre cele dinaintea Potopului biblic, ploios și păcătos, petrecut la sfârșitul Epocii Pietrei și la începutul Epocii Bronzului, au cuprins descrierile deopotrivă ale unor elemente paleolitice și neolitice, ca de pildă despre politeismul de la începuturi (cu mai mulți Zei și mai mulți fii divini, îngeri și Uriași / din paleolitic, victoria agriculturii / din neolitic, ș.a). Dr. Nicu Steinhardt 1912-1989 (scriitor Evreu desemnat membru post-mortem al Academiei Române) a spus: “Așezați literele ROMÎNIA în altă ordine. Ce iese? OM ÎN RAI. Asta înseamnă România! Să nu uitați asta niciodată!” Schița mutărilor oamenilor în Vechea Lume - numerele indicând anii î.C. - redă ceea a fost la Nord de Cornul Abundenței, unde Pontul a fost ocolit chiar la vremea Potopului (așa ceva avându-și cea mai plauzibilă explicație prin dezastrul diluvian întâmplat tocmai atunci și tocmai acolo):

Migrările umane la sfârșitul Epocii Pietrei
(încheierea paleoticului și neolitic)

Povestirea primului Potop, imediat posterior glaciațiunii - rezumată în stil Gherga - poate fi astfel: A fost odată ca niciodată Zeul Apelor, unul din fiii Cerului şi Pământului, nobil așa de strălucitor, încât auriul îi era caracteristic. Cerul, tatăl său, se numea Gher; semnul lui era cercul turcoaz. Glia, mama sa, se numea Ga; semnul ei era pătratul purpuriu. Acest fiu Gher-Ga, ca Zeul Apelor, era fericit că vântul cald dinspre miazăzi topea gheaţa de la miazănoapte şi astfel avea multe ape, pe care le străbătea cu barca. Datorită aşa multor ape, mereu acest Ghergar deschidea căi noi pe tărâmul său şi fiindcă a făcut multe punţi, i se zicea Pont Gargar. Soarele era tot mai cald - şi de aceea foarte iubit de toţi - iar păsările erau tot mai numeroase, venite cu ajutorul vântului dinspre miazăzi, bucurându-se de bogăţia tot mai mare a apelor, pline cu peşti. Pont Gargar - Zeul Apelor - a avut mulţi feciori, ştiuţi ca Gherghini: acei meşteri - dintre care unii erau Ciclopi, având câte un ochi pe frunte - făureau uneltele Zeilor; au fost şi primii sculptori din lume. Unul dintre ei - fiul Gorgon al lui Pont Gargar - a avut fete devenite vestite: Graiele grăind chiar şi păsăreşte, împreună cu Gorgonele, care erau cele mai frumoase femei din lume, în faţa celei mai tinere bărbaţii împietrind. Soarele, când într-o zi şi-a încetat fierbinţeala - rămânând aşa cum e ştiut până azi - a făcut ca vântul cald dinspre miazăzi să se oprească. Deja, tărâmul era plin de ape dulci îmbelşugate, stăpânit împreună de Zei şi de oameni fericiţi, mari meşteşugari şi artişti, dansatori în hore şi cântăreţi în cor. Dintre Ghergari, fratele lui Pont Gargar era Zeul apelor dulci. Fiul aceluia, nepotul lui Pont, după ce s-a iubit cu mezina Gorgonă, nepoata lui Pont, care însă era singura muritoare dintre Ghergari şi a răposat, s-a cununat cu orfana Grigo - o altă muritoare - având împreună cu ea zece prunci şi a întemeiat un Imperiu scăldat de apele dulci ale tatălui, pentru a rămâne urmaşilor, începând cu cei zece prinţi. Vestea despre asemenea loc s-a dus în toată lumea şi mulţi oameni au ajuns să trăiască acolo. În împărăţie, toţi s-au bucurat, pentru mulţi ani, de grădini grozave, în care petreceau fericiţi, având tot ce-şi doreau, păzindu-şi însă ca Gardieni tărâmul - pe care-l posedau ca moştenire de la întemeietor - spre veşnica pomenire. După ce s-a întâmplat însă că Pământul s-a scuturat tare şi apele sărate deodată au năvălit peste tărâm, inundându-l pentru totdeauna, urmaşii - salvați datorită corabiei, adică o barcă mai mare, știută ca arcă - au numit diferit întemeietorul fostului Imperiu: unii ca Zeul timpului şi cerului - căci neamul său a domnit mulţi ani şi era divin, având bunicul sosit cu strălucitorul car solar din cer - iar alţii ca Zeul apelor sărate, pentru că moştenirea de la el în final a ajuns sub acelea. Lacul lui Pont - cel mai mare din Imperiu - nu mai avea apă dulce. Dragile aşezări de pe maluri au fost toate înghiţite de apele sărate iar peştii au murit. Şi Insula primului împărat, a nepotului lui Pont, a fost distrusă de apa sărată iar palatul şi Templul lui au ajuns acoperite de Marea ivită peste Lac. Impresionaţi de uriaşa putere a Pământului, supravieţuitorii - totuşi numeroşi - s-au strâns la sfat în Adunări Gherga; Marea înfricoşătoare, devenită neospitalieră, au numit-o Pontus Axeinos, acum Marea Neagră. Bătrânii înţelepţi, tinerii războinici, marii pescari, voinicii păcurari, harnicii cultivatori şi toate sufletele afectate sau care au văzut ce s-a întâmplat, au hotărât atunci să plece în lume spre locuri mai bune, începând să se mute, ca păsările. S-au împărţit în mulţimi Gargare către diverse direcţii şi de atunci n-au mai vorbit aceeaşi limbă: cei care s-au dus în răsărit şi-au început noul calendar la poalele celor mai înalţi Munţi din lume - unde cârmuiți de Gărga şi-au fondat o măreaţă Țară, acolo unde s-a născut stăpâna pământului Ga, cea însoţită de leoaice - iar cei stabiliţi în apus au venerat-o mult pe străvechea Zeiţă Ga, căreia îi ziceau Ghirghe, ca fiind a Sfântului neam, ei lucrând metalele din măruntaiele pământului şi apucându-se de scris; despre cei care s-au dus la miazănoapte mult timp nu s-a mai auzit decât că au îmblânzit lupii ca pe câini şi că se înţelegeau cu urşii şi cerbii iar cei care au ajuns la miazăzi - cârmuiți de Gregori şi Ghiengar - au încercat să refacă grădinile paradisiace ale Raiului pierdut. Toţi, în fiecare primăvară, la celebrarea naşterii stăpânilor Cerului şi Pământului - adică a gemenilor strămoşi - au rămas mereu vizitaţi de păsările căutând cele ce au fost cândva. Poveşti ca aceasta, de spus nepoţilor, au fost multe, oamenii neuitând de împărăţia lui Gherga din timpurile de aur şi argint, când trăiau împreună cu Zeii, folosind până acum atât cercul carului solar al Cerului, cât şi pătratul babei Ga a Pământului, considerate încă importante. Chiar şi azi mai poate fi găsit vreun Gherga, care să confirme tot.