Originea Gherga: 13. Geneza Gherga

Migrarea omenirii

Nu oricine are talent în “citirea” urmelor, fie pentru interpretarea trecutului, fie pentru prevestirea viitorului; iată exemple de mesaje, pe care unii le înțeleg, însă alții nu:

În 2010, istoricul Britanic Paul Lunde a scris despre primele coduri: “Este evident că oamenii au dezvoltat, încă din cele mai vechi timpuri, capacitatea de a descifra înţelesul modelelor naturale ale lumii din jur; a fost un factor semnificativ pentru supravieţuirea şi evoluţia spre transformarea în specia dominantă pe Pământ. Odată cu dezvoltarea primelor comunităţi, oamenii şi-au elaborat propriile sisteme complexe - limbajul, număratul, scrisul - ce implicau procese de gândire abstractă, organizare şi o capacitate de a crea sisteme de simboluri, creând primele cifruri. Lucrând cu dovezi materiale deseori fragmentare, arheologii au folosit şi tehnici criptografice pentru a dezvălui cum s-au dezvoltat şi au funcţionat acele vechi sisteme. Pentru primii oameni, supravieţuirea depindea de capacitatea de a înţelege procesele ce guvernau lumea înconjurătoare. Pe măsură ce grupurile sociale primitive se dezvoltau, devenea critică abilitatea lor de a căuta şi a vâna pentru a se hrăni, de a găsi adăpost şi de a evita calamităţile. Strângerea şi interpretarea unor astfel de informaţii a fost, probabil, primul exemplu de abilitate umană în perceperea modelelor disimulate în lumea înconjurătoare, ceea ce a căpătat o importanţă tot mai mare pe măsură ce oamenii au început să adopte un stil de viaţă migrator, de vânători şi culegători, răspândindu-se treptat pentru a coloniza cea mai mare parte a globului, adaptându-se la regiuni biogeografice diverse. Peşterile ofereau primilor oameni adăpost natural în faţa vremii, deşi găsirea lor putea fi o adevărată provocare. ‘Citirea’ semnelor din peisaj a fost una din rădăcinile ingeniozităţii umane: stâncile indicau posibilitatea unei peşteri, pentru adăpost şi deseori pentru apa de infiltraţie (terenul înalt era de asemenea un bun punct de observaţie); colina era o poziţie dominantă, la care se adăuga posibilitatea existenţei apei de băut iar vegetaţia semnala prezenţa apei în sol, posibilitatea găsirii de plante comestibile, fiind şi un punct de atracţie pentru vânat (identificarea plantelor comestibile a implicat - probabil - încercări repetate). Unul dintre cele mai vechi exemple de oameni capabili să ‘decodeze’ informaţii a fost legat de şiretenia necesară vânătorii, bazată pe capacitatea de a citi diversele semne lăsate de pradă: urme în mâl, nisip, zăpadă, etc. Este limpede că grupurile de migratori aveau nevoie de mijloace sofisticate de comunicare silenţioasă, implicând mişcări ale mâinilor şi trupului în timpul pândei şi de posibilitatea de a transmite celorlalţi membri ai grupului semnale - precum cercetaşii sau militarii acum - folosind coduri cu beţe pentru a-şi lăsa mesaje pe câmp (indicând direcţia de urmat, mesaje despre grup, etc.); în peşteri au apărut petroglife primitive / desene stilizate, reprezentând diferitele forme de activităţi umane: icoane ce nu intenţionau să redea exact formele vieţuitoarelor, ci să transmită mesaje, formând pictograme (ca un cod vizual), în intenţia de transmitere a informaţiilor specifice - de marcare a succesului - cu timpul încercările fiind tot mai sofisticate pentru a oferi înţeles imaginilor”.

Este de observat că pe glob peşterile / grotele pictate în Epoca Pietrei au fost doar pe un areal relativ restrâns, între Siberia şi Atlantic (cu Gherga s-a aflat în legătură etimologică grota, având radicalul Indo-European “keue”). Arhetipul omului primordial a fost androgin (asemenea îngerilor): adevărul tradiţional a socotit întâi divinitatea ca androgină - asexuată şi nemuritoare - fiinţa supremă neputând fi în nici un chip limitată (teologia a lămurit că divinitatea nu trebuie înţeleasă prin categorii umane ca sex, vârstă, etc.); însă credinţa religioasă din toate timpurile a intuit divinitatea ca persoană concretă (de pildă, ca ecouri creştine s-au regăsit prin faptul că întocmai după cum Eva s-a născut din primul bărbat Adam, similar Fecioara Maria a zămislit fără ajutorul bărbatului). În Epoca Pietrei, pământul - pentru o conştiinţă religioasă primitivă - era un dat imediat: întinderea, soliditatea, varietatea lui orografică şi a vegetaţiei pe care o suporta, alcătuiau unitatea vie şi activă prin însăşi “forma” sa populată de tării, saturată de sacru. Cea dintâi valorificare religioasă a pământului a fost “indistinctă” (adică nelocalizată în stratul teluric propriu-zis), ci contopind într-o singură unitate toate revelaţiile sacre ce se împliniseră în mediul înconjurător. Intuirea primară a pământului ca “formă” religioasă putea fi redusă la formula de receptacol al forţelor sacre, ca fundament al tuturor manifestărilor: tot ce era pe pământ era laolaltă, alcătuind o mare unitate. Pământul - cu tot ce susţinea şi rodea - a fost de la început un izvor neistovit de existenţe, care se revelau omului în chip nemijlocit. Pământul era Mamă fiindcă năştea forme vii din propria-i fiinţă; pământul era “viu” pentru că - în primul rând - era fertil: tot ce se năştea din Pământ / materie (inclusiv omul) era înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntorcea în Pământ redobândea viaţă. Ceea ce era viaţă şi moarte erau doar 2 momente diferite din destinul Mamei Pământ: viaţa însemna detaşarea din pântecul teluric, moartea reducându-se la reîntoarcerea “acasă” (dorinţa - atât de frecventă - a cuiva de a fi îngropat în pământul patriei nu era decât o formă profană a sentimentului de autohtonie mistică, adică nevoia de a se întoarce la “casa sa”).

În mod constant, luna - supranumită popular de Români ca “Ochiul Maicii” - este cel mai “vioi” corp ceresc: este singurul obiect permanent de pe cer care-şi schimbă vizibil forma de la noapte la noapte (soarele arată mereu ca un disc luminos ce străluceşte / “stră-lucește” orbitor; celelalte planete şi stele sunt doar nişte puncte sclipitoare). Luna trece printr-o serie de schimbări progresive şi repetitive; în anumite nopţi, luna apare la orizontul vestic - îndată după apusul soarelui - cu aspectul unui corn foarte subţire; se deplasează apoi de la noapte la noapte către Est iar cornul devine tot mai plin. Cam într-o săptămână ajunge un semicerc luminos şi continuă să crească, până când - după încă o săptămână - devine un cerc complet luminos. Apoi începe să descrească: o săptămână mai târziu ajunge iar un semicerc (dar de data asta este luminată cealaltă parte a cercului) şi - în final - după încă o săptămână ajunge să arate ca un corn subţire pe cerul Estic, vizibil înainte de răsăritul soarelui; după aceea dispare pentru 2 nopţi şi apoi întregul ciclu se reia. Apare firească ideea că luna este o fiinţă vie: se naşte, creşte, ajunge la dimensiunea sa maximă, apoi se stinge şi moare, trecând prin toate aceste etape în timp de o lună. Chiar şi acum se utilizează “lună nouă” pentru cornul subţire de pe cerul Vestic iar “lună plină” e discul luminos de la mijlocul ciclului. Acest ciclu de faze ale lunii a dus la alegerea lunii ca unitate de măsură a timpului, aflată la baza primelor calendare. Pentru încadrare, explicaţiile Dr. Mircea Eliade 1907-1986 din “Drumul spre centru” sunt binevenite (maestrul Român - în lume cel mai proeminent istoric al religiilor până acum - printre altele a consemnat şi ceea ce se ştia din mare vechime în Asia Centrală despre primii şamani din lume, că au fost Ghergani): “La început, omul ‘primitiv’ a dat mai multă importanţă lunii decât soarelui, deoarece ‘viaţa’ lunii era mult mai aproape de om decât gloria maiestuoasă a soarelui. În neolitic, cu începerea agriculturii, omul a legat ritmurile lunare de fertilitatea pământului, precizând adevărate sinteze mentale, ce uneau niveluri diferite: luna, femeia, pământul, fertilitatea. ‘Concepţia’ sa unitară despre Tot nu era abstractă, ci vie, dramatică, ritmică, pe care şi-a fondat şi magia, încă din paleolitic. Luna are - de altfel - oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toate, ‘viaţă’. Luna ‘devine’: se naşte, creşte şi moare, întocmai ca şi omul. Soarele - mereu egal cu sine - este oarecum exterior structurii vieţii umane. Lunii în sanscrită i se spunea ‘Mami’. Fără îndoială că numai într-o societate matriarhală, cu descendenţă matriliniară, s-a putut instaura supremaţia cultului unei divinităţi feminine. Acolo unde femeia şi mama aveau rol precumpănitor, Cosmosul şi viaţa nu puteau fi create de un zeu, ci de o zeiţă. A contribuit, de bună seamă, la statornicirea cultelor Zeiţei-Mamă şi descoperirea agriculturii. Căci agricultura nu numai că a făcut posibilă o nouă intuiţie a Cosmosului - în care virtuţile feminine, fertilitatea şi naşterea, au capătat funcţiune de principiu - dar a acordat femeii un rol de frunte. Într-un popor de păstori nomazi, femeia avea un rol cu totul neînsemnat; bărbaţii domesticeau fiarele, bărbaţii descopereau păşunile, ei apărau turmele. Agricultura a aşezat oamenii, i-a legat de pământ; şi în orice societate stabilă, rolul femeii câştigă în importanţă. Unii învăţaţi au afirmat chiar că descoperirea agriculturii a fost o invenţie feminină. Spiritul de observaţie limitat dar foarte precis - şi (s-ar spune) orientat spre pământ - al femeii a făcut posibilă trecerea de la etapa culegătorilor de fructe şi seminţe la agricultură. Numai o femeie - spun unii învăţaţi - a avut timpul şi curiozitatea să observe că din seminţele anumitor plante păioase sălbatice creşteau altele în acelaşi loc unde au căzut; dar rolul femeii în societăţile agricole nu s-a mărginit: seminţele au fost îngropate în pământ - pământul fiind închipuit ca o mare matrice, în care rodeau tot felul de germeni. Pământul a devenit - aşadar, el însuşi - ‘o femeie’. Gestul semănatului a căpătat semnificaţii oculte; era un gest generator şi plugul (la început, simplu par ascuţit), a devenit o emblemă falică. Omologarea actului agricol cu actul sexual e bine cunoscută în istoria religiilor. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuia fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri ale agriculturii - era în strânsă legătură cu luna şi ritmurile lunare. Ritmuri ce stăpâneau nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. În jurul lunii s-au cristalizat cele dintâi sinteze mentale ale umanităţii. Luna ‘unifica’, ‘totaliza’ niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, pământul, viaţa vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles, deci, că într-o societate agricolă, în care soarta omului stătea strâns legată de ploaie - femeia avea în ‘puterea’ ei secretele vieţii şi ale morţii. Femeia singură participa la magia lunii; ea singură putea conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelegea. De aceea, în toate ritualele agricole de aducerea ploii luau parte exclusiv femeile (Paparudele, ş.a). În faţa secetei ce ameninţa, nuditatea rituală a femeii avea o valoare magică: Paparudele goale atrăgeau pe marele bărbat sideral; nuditatea feminină şi ritualele magice redeşteptau virilitatea celestă, chemând-o asupra brazdelor nerodite. Aşadar, Marea Zeiţă - din care toate porneau şi în sânul căreia toate se întorceau - era slujită în general de către femei. Agricultura a răspândit pretutindeni Cultul acelei Mari Zeiţe. Totuşi, în timpurile istorice, s-au găsit Mari Zeiţe şi la populaţii care nu se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura: la Barbari, nomazi, păstori sau la populaţii maritime, care-şi câştigau viaţa din negoţul pe ape. Pretutindeni însă, Marea Zeiţă a izbutit să-şi impună unul din atributele sale principale. Căci ea nu orânduia numai ritmurile agricole. Ea era şi Zeiţa Apelor: a fluviilor în Iran, a mărilor la pre-eleni şi la greci. Emblemele ei aparţineau simbolismului acvatic, ca scoicile, perlele, etc. Realitatea - viaţa - îşi avea izvorul în fundul mării. Eroii ca şi sfinţii - virilitatea ca şi sacralitatea - erau consacraţi prin atingerea rituală cu apa oceanului sau cu o emblemă acvatică, fie chiar oala cu apă. Căci apele erau guvernate de lună; perlele erau picături din lumina lunii, născute în valvele cu semnificaţia atât de feminină a scoicii (scoica = vulva). Aşadar, toate culturile arhaice - fie ele agricole, fie maritime - au venerat principiul feminin sub forma unei Mame, a unei Mari Zeiţe, creatoare şi păstrătoare a Cosmosului. Fiecare trib, fiecare popor a avut un cult local, dând Zeiţei un nume propriu. Când legăturile între popoare au devenit mai frecvente şi mai strânse, călătorii au observat că Marea Zeiţă se întâlnea pretutindeni - aproape întotdeauna cu aceleaşi atribute divine şi aceleaşi embleme iconografice. Şi în jurul acelei ‘Mari Mame’ s-a realizat ceea ce s-ar putea numi cel dintâi ‘internaţionalism’. Unitatea genului omenesc a fost descoperită după ce s-a descoperit unitatea Cosmosului; căci Marea Mamă era o mamă a totului, a zeilor ca şi a oamenilor. Marea Mamă a avut rolul formulei ce unifica. Unifica nu numai Cosmosul (arătând că existau relaţii directe, cauzate între niveluri cosmice atât de diferite - lună, ape, femeie, pământ, moarte, viaţă), ci unifica însuşi neamul omenesc. Căci fel de fel de societăţi umane - Barbari ca şi civilizaţi, săraci ca şi bogaţi - îşi găseau puncte de contact şi posibilităţi de înţelegere în cultul aceleiaşi Mari Zeiţe. Este de observat funcţia ‘unificatoare’ a Marii Zeiţe, realizată în jurul şi prin dinamica principiului feminin, făcută printr-o ‘totalizare’ progresivă a diferitelor niveluri; ‘totalizarea’ Cosmosului în jurul principiului feminin se făcea prin intuiţii vaste şi totdeauna pe ‘realităţi vii’: nu o aglomerare de atribute, ci o ‘unire’ concretă între realităţi diverse. Luna era unită cu pământul şi ploaia printr-un fenomen concret: nunta între Cer şi Pământ, fecundarea matricii telurice; exemplele pot fi multiplicate la infinit. Pare - la început - ciudat că Marile Zeiţe orientale au fost în acelaşi timp divinităţi ale fertilităţii pământului şi ale războiului. Pare într-adevăr ciudat că o Mare Zeiţă, principiu al creaţiei universale, emblemă a fertilităţii şi maternităţii neodihnite, era în acelaşi timp o divinitate tutelară a războiului. Nici o virtute feminină nu-şi găseşte fructificarea în război. E drept, Marile Zeiţe asiatice nu erau divinităţi militare: nu aparţineau soldaţilor, ci războiului. Ele erau venerate de femei în timp de pace şi de bărbaţi în timp de război. Bărbaţii - vorbind în general - cădeau sub stăpânirea acelor Mari Zeiţe numai în timp de război. Prin război, atributele Marilor Zeiţe se făceau ‘cunoscute’, se ‘impuneau’ şi bărbaţilor. Iar acele atribute, ce se revelau bărbaţilor în timpul războiului, implacabile ca un destin, erau luptă - moarte. De aceea Marile Zeiţe asiatice, divinităţi ale rodniciei şi ale germenilor, ‘protejau’ războiul; pentru că războiul era cel mai precis şi mai frecvent instrument al morţii: era - într-o expresie - o ‘formă a morţii’. Şi nu e deloc întâmplător că în Marea Mamă coincidea izvorul vieţii cu biruinţa morţii, latenţele tuturor formelor vii cu matricea amorfă a morţii. Gândirea mitică a fost întotdeauna coerentă, ‘sistematică’. Marea Mamă fiind o divinitate a ‘Totului’, în ea co-existau extremele: viaţa şi moartea, binele şi răul, beatitudinea şi durerea. Într-adevăr, Marea Mamă - în ordine morală - contopea ‘binele’ şi ‘răul’. Zeiţa care era slujită de fecioare - era slujită în acelaşi timp de curtezane. În cultul oricărei Mari Zeiţe asiatice era măcar un singur festival când fecioara ‘coincidea’ cu curtezana, când limitele între bine şi rău erau şterse. De altfel, sensul abscons al orgiei rituale acela era: contopirea tuturor lucrurilor, suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricărei ‘forme’, a oricăror distanţe şi discriminări. Orgia rituală era săvârşită doar în anumite împrejurări (când Marea Zeiţă cerea realizarea pe pământ - în condiţia umană - a ceea ce era permanent în Cosmos: ‘Totul’, fără forme, fără limite, fără deosebiri). Orgia rituală se realiza la începutul primăverii, pentru a asigura o bună recoltă. Era aşadar un gest magic, de promovare a fertilităţii pământului. Căci, pe de o parte, orgia simboliza - prin ştergerea tuturor limitelor - marea contopire subterană, desfacerea grăuntelui şi trecerea lui în ‘altceva’; întocmai ca şi în orgie, obscuritatea telurică ‘unifica’, totaliza, topea contururile şi limitele. Adoratorii Marilor Zeiţe de origină şi structură agricolă credeau că stimulau forţa productivă a pământului prin imitarea magică a actului creaţiei vegetale, ce nu presupunea numai dezlănţuirea deşănţată a exceselor erotice orgiastice în legătură cu orice ceremonie agricolă ci, în primul rând, realizarea unei confuzii în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge: trebuia realizată / ‘experimentată’ starea primordială, pre-formală, ‘haotică’ - starea care, în ordinea cosmică, corespundea nediferenţierii de dinainte de creaţie - pentru a promova prin virtutea magiei imitative topirea germenilor în aceeaşi matrice telurică şi actul rodirii. Orgia rituală stătea în strânse legături cu viaţa vegetală. Legăturile dintre femei, pământ şi Marea Zeiţă s-au păstrat, în societăţile agricole, foarte mult timp. Viaţa în societăţile arhaice a fost strâns legată de ritmurile cosmice; acele ritmuri nu erau dirijate exclusiv de lună, de noapte, de umiditate, de întunericul subteran. Soarele, lumina, uscăciunea, etc. au avut şi ele partea lor de răspundere în conducerea vieţii omeneşti. Mama Totului era în acelaşi timp - şi cu egală fervoare - zeitatea vieţii şi a morţii. Mintea omenească a intuit divinitatea - din cele mai străvechi timpuri - ca o totalitate de atribute, ca o ‘sumă’ în care toate contrariile coincideau; ceea ce era despărţit şi antagonic în realitatea cosmică - era unificat, ‘totalizat’ în divinitate: acea coincidenţă a contrariilor nu putea fi ‘înţeleasă’ de mintea omenească, întocmai după cum nu putea fi realizată de experienţa umană. Era o ‘taină’, ce îşi dezvăluia înţelesul numai în anumite împrejurări. ‘Taina’ aceea a fost cunoscută - fără îndoială - de adoratorii Marii Zeiţe, din preistorie şi până în timpurile imediat premergătoare creştinismului. În Cultul Marii Zeiţe, ‘contrariile’ coincideau pe toate planurile: moral, religios, social, etc.: fecioarele practicau prostituţia sacră pentru promovarea rodniciei câmpurilor, curtezana coincidea cu fecioara neprihănită, ‘sacrul’ coincidea cu ‘profanul’, omul liber coincidea cu sclavul. ‘Totalizarea’ se realiza prin ‘răsturnarea tuturor valorilor’. Acea coincidenţă a contrariilor se verifica pe nivelul ‘biologic’ al cultului: deşi Zeiţa Pământului era considerată pretutindeni ca un izvor al opulenţei - ritualul era sălbatic şi cuprindea practici sângeroase: experienţa religioasă realizată în cultele divinităţilor agricole făcea să coincidă suferinţa trupească cu beatitudinea spirituală. Întocmai după cum puritatea morală coincidea cu desfrâul şi non-valoarea / profanul coincidea cu valoarea / sacrul - tot aşa durerea coincidea cu beatitudinea; în toate acele ceremonii se urmărea o totalizare a ‘formelor’, o coincidenţă a contrariilor. Numele Marii Zeiţe se potrivea tot atât de bine ca şi contrariul său, întocmai după cum Ielele erau numite şi Milostivele. Kâlî - populara zeiţă indiană - însemna ‘cea blândă şi binevoitoare’, deşi iconografia ei a fost terifiantă, cu cel mai sângeros cult din Asia şi cel mai popular în acelaşi timp. În Orient, Marile Zeiţe au fost uneori reprezentate cu un fus în mână; ele torceau firul vieţii: aşa a fost - bunăoară - zeiţa cu fusul din Epoca Bronzului, la Troia. În acea funcţie - de păstrătoare a ‘firului vieţii’ - se ghiceşte caracterul ambivalent al Marii Zeiţe; întocmai după cum conducea ritmurile cosmice (luna, apa, ploaia), tot aşa stăpânea soarta omului: firul pe care îl torcea era mai lung sau mai scurt, după voinţa sa. Soarta omului era formulată, mitic, prin firul vieţii: o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. În anumite culturi, Marea Zeiţă a jucat şi rolul de divinitate a timpului şi destinului. Bunăoară, în India ‘timpul’ se numea ‘kâla’, cuvânt foarte aproape de Kâli, numele Marii Zeiţe; termenul ‘kâla’ = ‘timp’ însemna şi ‘negru’ / ‘întunecat’: ‘timpul’ era ‘negru’ pentru că era iraţional, dur, neiertător (cel care trăia sub stăpânirea timpului era un om supus unui şir întreg de suferinţe). După concepţia indiană, omenirea de mult trăieşte în Kâli-Yuga, adică în ‘era întunecată’, în care sunt posibile tot felul de confuzii spirituale, ultima etapă a unui ciclu ce se încheie; şi nu e deloc întâmplător că în numele acestei epoci cosmice co-există noţiunile: timp, întunecat şi Mare Zeiţă. Trecerea de la Mama Pământ la Marea Zeiţă agricolă a fost o trecere de la simplitate la dramă, o trecere de la placida beatitudine la tensiunea morţii şi renaşterii (verificată pretutindeni în istoria religiilor); de la cel mai modest obicei în legătură cu sfinţenia telurică până la hierogamia cosmică între Pământ şi Cer, a fost aceeaşi intuiţie centrală: că pământul rodea forme vii, că era o matrice în neodihnită zămislire”.

Dacă în Sanscrită lunii i se zicea Mami, în Sumeria Zeiţa Mamă era Mami, creatoarea omului prin modelarea pământului - lutului / argilei - peste care a insuflat viaţă inteligentă; partenerul său a fost Erra, puternicul zeu al războiului şi al bolilor, care şi exorciza, apoi Hitit perpetuat ca Jari - cu înţelesul de “arsură” - având incantaţia onomatopeică / repetitivă de Gar-Gar: a fost etnonimul celor ştiuţi la Marea Neagră ca Gari / Gheri, formând populaţia legată de Caucazienii Gargari / Ghergari. Este de ştiut şi că Orgia era denumirea Greacă a sărbătorilor vinului, cuvântul “orgie” - cu toate semnificaţiile sale - provenind prin aspiraţia “G” de la Gorghii / Gherghii Caucazieni, care au practicat-o de la început, echivalentul său Latin - după cum a indicat şi Gotul Isidor din Sevilla = “Doctor al Bisericii” - fiind “ceremonie”; orgia erotică urma întotdeauna orgiei cântecelor, dansului şi beţiei. Pe scurt - durata fiind de milenii - inventarea agriculturii de către femei a atras pricepuţii bărbaţi Gherghi din Munţii Asiei Centrale, îndemânatici la multe altele, parteneriatele lor regăsindu-se atât întâi în EurAsia, între Ghergari şi Amazoane (carnivore, nemâncătoare de pită / pâine), cât şi apoi în N Africii, între Gorgone şi Atlanţi; totodată, s-a răspândit şi fenomenul gemenilor sau al fraţilor complementari: unul nomad (întâi vânător, apoi păcurar / păstor) şi unul sedentar (întâi culegător, apoi agricultor), cei care pre-diluvian au fost vânători-culegători ajungând post-diluvian păcurari-agricultori. Vechile istorisiri despre împreunările sexuale dar şi despre însoţirile bazate pe profesii au fost confirmate nu doar onomastic, ci şi de cercetările istorice - din toate timpurile - în plus coroborându-se şi recentele cercetări genetice. Tipul uman Gherga e Caucazian (prin Caucaz în vechime se înţelegea lanţul Munţilor EurAsiatici, în ordinea descrescândă a înălţimilor: în Asia Caucazul Indian era Himalaia, Caucazul a fost şi a rămas cu acelaşi nume la limita dintre Asia şi Europa iar în vechea Europă şi Carpaţii erau ştiuţi drept Caucaz; în Europa lanţul Carpaţilor e mai lung cu peste 500 km faţă de cel al Munţilor Caucaz propriu-zişi - de aceea are şi populaţia cea mai numeroasă - însă n-are diversitatea oamenilor aşa de mare ca aceea a creuzetului Caucazian, Carpații fiind dominați de Români). În primul mileniu de la mutaţia genetică Gherga - datorită mişcării Gherga de la E la V - succesiv au apărut 3 mari centre Caucaziene de difuziune Gherga, în cele 3 părţi Caucaziene: la început a fost în răsărit - la poalele Caucazului Indian / Himalaiei - apoi în Caucazul ce şi-a păstrat onomastica până azi şi în fine la apus, în spaţiul Carpatic / Caucazul Vestic, loc unde în prezent e cea mai mare concentraţie Gherga din lume (fiind şi cea mai omogenă populaţie Caucaziană în comparaţie cu diversitatea răsăriteană); deplasarea Gherga a fost din Ţara lui Gherghi - Central Asiatică, oficial numită chiar aşa - până în regiunea Europeană Banat, cu influenţe semnificative în cele 3 zone majore în care s-a manifestat de la început (Asiatic între Bazinul Ghargar din N Indiei şi Siberia, Caucazian peste Anatolia şi Orientul Mijlociu, Dunărean în Europa şi N Africii). Negrul a fost asociat Marii Zeiţe deoarece iniţial ea a fost negresă Homo Sapiens, pământul roditor era negru, cerul nocturn era negru (inclusiv piatra neagră din cer - meteorică, literar notată AN.NA de SuMeri / Sumerieni - era mistic conectată de ea) şi de aceea negrul a fost legat de fericire, de nobilitate dar şi de principalul reper natural Nordic / la latitudini mari negura polară a nopţii fiind mai lungă, etc.; întâi a fost credinţa unirii mitice dintre planeta Ga şi satelitul său natural de pe Cer în Sistemul Pământ-Lună (ciclul femeii - menstrual - e egal cu ciclul lunar), apoi a Sistemului cu Soarele. În “Studiu asupra istoriei”, Britanicul Arnold Toynbee 1889-1975 a explicat: “Tema întâlnirii dintre 2 personificări supraomeneşti a fost insistentă, larg răspândită - printr-o varietate de forme - fiind concepută ca unică, având urmări vaste; termenul cel mai important din ecuaţie a fost reacţia actorilor, anume elementul psihologic. Au existat civilizaţii - ca indică, babilonică, hitită, etc. - care, pe măsura dezintegrării lor, par a fi revenit la etica omului primitiv, dovedită prin insensibilizarea lor aparentă înaintea prăpastiei ce se lărgea necontenit între sexualismul abandonat al religiei lor şi ascetismul exagerat al filozofiei lor: în cazul societăţii indice a apărut contradicţia între cultul falic şi yoga, contrastau în societatea babilonică prostituţia sacră practicată şi filozofia sa astrală, aspectele orgiastice şi cele ascetice ale cultului hitit al Cybelei, etc.; e cu putinţă să fi existat un filon comun de extravaganţă sadică în practicarea concomitentă a abandonului şi autocontrolului de către membrii acelor civilizaţii, filon ce poate explica existenţa unei armonii emoţionale între asemenea practici ce par a desfide orice posibilitate de reconciliere”.

Zeiţa Mamă Iraniană

Gherga, “un nume străvechi şi încărcat de conotaţii”, afirma în 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga (1956-2018), profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării: milioanele de Gherga care au trăit până acum au impresionat puternic Civilizaţia (într-o retrospectivă a ultimelor 10 milenii - după mutaţia genetică din mileniul VIII î.C. petrecută în Ţara lui Gherghi din nodul Pamirului până acum, la începutul mileniului III - au fost de exemplu mulţi întâlniţi în Bazinul Ghagar din N Gyagar / Indiei în mileniul VII î.C., Banat în mileniul VI î.C., Caucaz în mileniul V î.C., Egipt în mileniul IV î.C., Anatolia în mileniul III î.C., Canaan în mileniul II î.C., Grecia în mileniul I î.C., Balcani în mileniul I şi România în mileniul II). Întreaga viaţă vine de la Soare, cu consecinţe ce se răsfrâng la nivelul vieţuitoarelor atunci când el îşi modifică activitatea, influenţând inclusiv ADN-ul (care are rolul de receptor foarte fin - ca o antenă pentru energia primită - vibrând pe frecvenţe chiar foarte înalte, de tipul luminii “condensate”); transformările energetice conduc la mutaţii genetice manifestate prin abilităţi cu distingere netă faţă de cele ale generaţiilor anterioare: încărcarea potenţialului datorită unei influenţe energetice deosebite - împreună şi cu alţi factori - a dus la transformarea ştiută ca mutaţia genetică, solicitând rearmonizarea frecvenţelor de vibraţie ale organismului cu frecvenţele arhetipale universale (ale Cerului şi ale Pământului). Particularitățile consonantice Europene au fost reflectate de Dr. Alexander Young de la Universitatea Washington astfel:

În accepţiunea istorică veche şi în logica mai simplă - ţinând cont de transferul gutural “K” / “G” - Kerka / Gherga a rezultat din unirea energiilor cerului Ker şi Ka a pământului / gliei (la rândul său, proto Indo-Europeanul Ker provenind din fuziunea Ke-Ra / şi în Sanscrită Go însemnând Pământ). Este de observat că harta genetică a oamenilor dintre India şi Europa de-a lungul timpului a fost “fluidă” datorită migrărilor şi nu corespunde hărţii lingvistice a Indo-Europenilor (mai ales că şi aceea nu reflectă totdeauna raportul iniţial al vreunei naţiuni sau Țări cu limba utilizată, deseori impunându-se majorităţii limba minoritarilor cuceritori; referinţele la pre- sau proto- IndoEuropeni complică şi mai mult suprapunerea hărţilor genetică şi lingvistică, de aceea contextele particulare fiind esenţiale în analiza situaţiilor). Criptograful Indian Subhash Kak în 1996 a ilustrat conceptul Indo-European:

În mileniul I î.C., poetul Gherghin Hesiod - din portul V Anatolian Cume, lângă care a funcţionat timp de peste un mileniu Templul Gherga - a scris în “Teogonia” (adică “Naşterea zeilor”): “Pământul / Gaia născu la început o făptură egală sieşi, în stare s-o acopere întreagă, Cerul înstelat, care trebuia să ofere zeilor prea fericiţi o aşezare pentru totdeauna sigură”; perechea aceea primordială zămisli familia nenumărată a Zeilor, Ciclopilor şi celorlalţi (e de remarcat despre Uriașii Ciclopi - cei cu un ochi pe frunte - că erau din timpul Titanilor, împotriva lor ridicându-se Timpul Cron, care i-a închis în Tartar / Gargar, apoi Imperiul Atlant primindu-și numele de la Atlan-tik, însemnând ochiul primului său rege Atlas, la Atlan-tik / Ocean putându-se observa filiația Atl-An a clanului An, marca “An” regăsindu-se la tatăl Poseid-On, bunicul Cr-On, străbunicul Ur-An ori strămoșul An sau la tărâmul lor binecuvântat de sub cerul înstelat, reținut ca Ed-En). Pe cealaltă parte primordială, una din primele teofanii ale pământului - ca atare - a fost maternitatea sa: neistovita capacitate de rodire. Înaintea intuirii ca Zeiţă-Mamă, ca o divinitate a fertilităţii, pământul s-a înfăţişat direct ca Mamă (evoluţia ulterioară a cultelor agricole desluşind cu o fermitate tot mai accentuată profilul unei mari Zeiţe a vegetaţiei şi recoltei, a făcut să se şteargă urmele ei). Mama Pământ - şi cu reprezentanta sa umană, femeia - deşi juca un rol preponderent, nu mai avea un rol exclusiv: zămislirea se datora nu numai femeii sau pământului, ci şi bărbatului / Zeului; fertilitatea era precedată de hierogamie. În sorgintea Gherga - ca sinteză GherGa - se poate considera şi că Zeiţa Ga a Pământului a fost fecundată de KerKa, rezultând fuziunea KerGa dintre Cer şi Pământ / Ga, ulterior fiica (deoarece la început domnea primatul matern) preluând însuşirile mamei ajungând a fi recunoscută, în diferite contexte, sub diverse denumiri, drept Kerka, Kerga, Kirke, Ghirghe, Gherga, etc.; de altfel, comunicarea dintre Cer şi Pământ era de sorginte şamanică, în actualul spaţiu Românesc practicienii fiind ştiuţi în timpul Geţilor şi ca “grindinari” - sau “salmani” / “solomonari” - Uriaşi păroşi roşcovani care săgetau norii când descântau ploile şi purtau câte o toacă agăţată la gât, ei mai fiind asemuiţi şi cu vulturii / hultanii (conform Dr. August Scriban, grindinei - ploii înghețate - i se zicea “țârțără” / termen Ghergar): “sal-manii”, înalţi Magi, de fapt erau “Oamenii soarelui” - puternicul astru stăpân al Cerului, servindu-l pe “Zal-moxe” / adică pe “Zeul-moş” - iar roşcovanii ca tipologie umană au provenit din ceea ce azi este Iran (e de remarcat că înaintea Geto-Dacilor - foarte stimaţi de majoritatea istoriografilor Români - trecutul actualei Românii a fost şi mai fabulos). În 2016, cercetătorul Român Cătălin Manole a consemnat că în Valea Mare 45,30 lat. N, 21,48 long. E, comuna Fârliug / județul Caraș-Severin, Solomonarii au fost cunoscuți ca “Vâlhași” iar acolo - unde Antic a existat așezarea Geto-Dacă Aizis / Aigos - “au fost întâmplări cu ei pe la ape” (se poate observa că în Greaca veche termenul “Aigos / “Aegis” a dus la ceea ce a fost știută ca “egida” Gorgonei, anume “pielea de capră”; totodată, “Aigis” însemna și “vreme furtunoasă”: așa ceva apropia vestita egidă a Medusei Gorgona de acea realitate Antică Bănățeană, conferită deopotrivă atât de străvechea denumire a localității, cât și de practicile Magice ale autohtonilor). Marea Mamă Ga / Gheia - care exista dinaintea Potopului Pontic - la Potopul Pontic s-a cuplat cu Ker (Ki-Ri) sau Ker-Ka şi post-diluvian, adică după Potopul Pontic, l-a născut pe Ker-Ga / Gherga: de la Potopul Pontic încoace, fiicele Gherga - care au preluat însuşirile Mamei - au născut alţi Gherga, ş.a.m.d.; e de observat că încă din marele trecut, pronunţia Kerka s-a consolidat Gherga, pe diversele filiere ale descendenţilor. Proto-Greaca a păstrat rădăcina “Gher” însemnând “veche” / “venerabilă” şi rădăcina “Ga” ca aceea folosită la denumirea Pământului, astfel încât compusul Gher + Ga a ajuns să fie “pământeană venerabilă” sau “ţărancă din vechime” (o combinaţie anterioară cronologic ar duce prin Gher = “vechi” şi Ka = “energia sufletului” / “vitalitatea” la forma GherKa = “vechea energie a sufletului” / “vechea vitalitate”). Mitologia Greacă a prezervat spiritele feminine ale morţii denumite Kere - la singular, Ker / Cer - ca acţionând dacă decesul n-a fost paşnic, ci violent, în numele sorţii (chiar osândei / în Greacă “Moros”, în Română Moroi, inclusiv pruncii morţi fiind ştiuţi aşa); demonicele Kere erau ştiute ca în strânsă legătură cu Infernul, ca purtătoarele de influenţe malefice de acolo, căci se hrăneau cu spiritele neliniştite ale morţilor în lupte, din cauza accidentelor, crimelor, epidemiilor sau altor cauze decât răposarea datorită bătrâneţii (printre altele, îndeosebi în Civilizaţiile agricole, morţii şi puterile “Celeilalte” Lumi guvernau rodnicia şi distribuţia bogăţiilor). Axioma era că viaţa se transmitea prin moartea violentă, apărând actul sacrificiului atunci când moartea era împlinită cu sens ritualic: numai moartea violentă a unei făpturi extraordinare era creatoare, ea sporind întotdeauna realitatea, căci o viaţă care-şi torcea firul până la capăt şi lua sfârşit într-un chip firesc nu rodea (era sfârşitul sterp al unei vieţi); dimpotrivă, orice viaţă jertfită - înainte de a-şi fi istovit toate posibilităţile sale de manifestare - printr-o moarte violentă se transforma într-o nouă formă a vieţii (fiecare moarte era o “reintegrare” în univers / în cosmos). Este de observat că “moroi” era în legătură cu vechiul radical “mer” - având sensul de preamărit - din aceeaşi sinonimie derivând “mărirea” / “slăvirea”, inclusiv mirii (mireasa măritându-se cu mirele); mult după, de pildă, creştinii neaparţinând clerului - cuvântul “cler” / “klerikos” în vechea Greacă, etimologic a derivat de la preoţimea Gherga - au fost mereu ştiuţi ca mireni (“ir” a fost termenul popular Român al unsorii pentru răni făcută din diverse grăsimi - ca de exemplu din seu de oaie - împreună cu răşini, diferite ierburi de leac şi diverse mirodenii: e de ştiut că “mir” provine din pre Indo-Europeanul “smeru” pentru “grăsime” iar despre “mire” se poate observa că şi la Afgani e “mîreh”). În accepţiunea legăturii dintre suprafaţa Pământului / Ga şi subteranul său (unde era localizat Infernul), Ker-Ga însemna “spiritul pământului”. (Ulterior vechilor Greci, echivalentul Roman pentru Kere a fost “Tenebrae”: umbre; se poate observa rezonanța dintre Skiti / așa cum era termenul pentru Sciți ori Șchei / așa cum era termenul pentru Rumânii dinspre Slavi și Grecul σκιές / “skies” = “umbre”). Corespunzător “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, “spirite” = “gorgoane” (termenul desigur fiind indicat acolo ca “de origine necunoscută” / ca multe altele din familia lingvistică Gherga).

Rădăcinile spirituale dar şi lingvistice / etimologice Gherga au fost atât “spiritul pământului” Ker-Ga, cât şi “mana cerească” Ker-Ka, din cununia lor - a Cerului / Ker cu Pământul / Ga - reieşind tot Gherga (roua - ca picături ori lacrimi - ce cădea din “Copacul Cosmic” / “Lumii”, “Arborele Vieţii” sau “Pomul Cunoaşterii” era considerată mana cerească a pământenilor, adică reprezenta simbolic Magica energie). Dr. Robert Lanza din SUA - care în 2007 a lansat teoria biocentrismului - a măsurat nucleul energetic uman ca având puterea medie de circa 20 waţi; aşadar, relaţiile energetice dintre natură şi oameni pot fi nu doar observate, ci şi măsurate (căci în general, ceea ce e observabil ar trebui să fie şi măsurabil), savantul dovedind ştiinţific că moartea nu există în sens deplin: la decesul trupului mai rămâne “pachetul” de 20 waţi de “energie informaţională” / vitală al persoanei. Receptor de energie şi depozitar de informaţie, ADN-ul separat de trup - fiind material - se degradează / e distructibil dar fiindcă e sistematic transmis de la părinţi la copii se perpetuează (inclusiv transmiţând mutaţiile genetice survenite de-a lungul timpului), reprezentând evidenţa fizică şi informaţională a înaintaşilor fiinţei, începând cu momentul primordial al facerii: este un excelent instrument natural de memorie înmagazinată a tuturor înaintaşilor; ADN-ul funcţionează pe baza nedistructibilei energii vitale, măsurată ca având puterea de circa 20 waţi pentru o persoană (suficientă ca să lumineze un bec). Nu doar procesul apariţiei pe lumea aceasta a unui om durează, fiind de maxim 9 luni - de la concepţie la naştere - ci şi procesul ieşirii din lumea aceasta a unui om durează: experienţa populară a rezervat un timp de maxim 3 zile desfacerii nucleului energetic al persoanei (despărţirii sufletului de spirit), un timp de maxim 6 săptămâni aşezării sufletului în matricea pământului şi un timp de maxim 1 an înălţării spiritului la cer; aşadar, un om nu apare brusc pe lumea aceasta (odată cu naşterea) şi nici nu dispare brusc de pe lumea aceasta (odată cu decesul), momentele respective, jalonând viaţa oricui, fiind atât precedate, cât şi urmate, de procesele tripartite - în dimensiunile materială, energetică şi informaţională - ale închegării şi dezmembrării corpului (existenţa oricărei persoane având 3 etape, cea pre-natală a formării fătului, cea dintre naştere şi deces a “vieţii pe Pământ” - în “Lumea Asta” - respectiv cea post-mortem a descompunerii).

Cornul / trâmbița arhanghelului Gavriil - care va suna la “Judecata de Apoi” - are o formă geometrică bizară, cu suprafața infinită dar cu volumul finit: matematicianul Italian Evangelista Torricelli 1608-1647 (inventatorul barometrului) i-a acordat deosebită atenție. “Banda lui Mobius” - studiată iniţial în 1858, ce poate fi obţinută prin lipirea celor 2 extremităţi ale unei benzi răsucite de hârtie, de exemplu - arătând paradoxal o suprafaţă cu doar o faţă, are proprietăţi stranii: peretele din “afară” e totodată şi cel “dinăuntru”, tăiată pe mijloc de-a lungul său nu dă 2 benzi, ci una dublă ca lungime, etc.; infinitatea aşadar e şi “palpabilă”. Categoria conceptuală care exprimă natura absolută este infinitul, având proprietatea nesfârșirii în timp, în spațiu și în alte dimensiuni (necunoscute direct oamenilor dar existente, până acum probate doar parțial matematic și fizic); lipsirea marginilor - atribut divin - depășește hotarele înțelegerii iar ca atare, oamenii s-au regăsit prin a fixa reperul fundamental începând cu sine. “Precum în Cer, așa și pe Pământ” a sintetizat - în exprimare religioasă - postulatul cosmic / universal “Precum în mare, așa și în mic”. “Buricul Lumii” / Pământului în vechime era considerat locul unde s-a aşezat Marea Mamă, încărcată de sămânţa umană. În “Religia greacă” din 1981, cercetătorul Francez Fernand Robert a scris: “Omphalos aparţinea Cultului Zeiţei-Pământ; mai târziu, expresia ‘omphalosul Pământului’ a fost interpretată în sensul de ‘buricul sau mijlocul lumii’. Omphalosul era din punct de vedere cultual înrudit (cu condiţia desigur să excludem orice raport etimologic) cu phallosul iar anumiţi istorici ai religiei argumentează, probabil îndreptăţit, că cele 2 elemente ar fi caracterizat în acelaşi fel Cultele Fecundităţii și Fertilităţii. Phallosul era un simbol de forţă şi de sănătate fecundă şi - figurat de exemplu la colţurile caselor - avea valoare apotropaică, alungând nenorocirile. A fost mai întâi obiect de cult; s-au găsit o mulţime de ‘phalloi’ în sanctuare”. Bănăţenii şi azi sunt făloşi iar aşa ceva - cultual cuprins identitar în fiinţa autohtonilor - se înrădăcinează chiar în străvechiul om falic (fără a fi o aparenţă de moment). Buricul fiecărui om e “buricul Universului”: ţinând cont că atât macro-cosmosul, cât şi micro-cosmosul, sunt infinite, jumătatea intervalului dintre cele 2 cosmosuri - care împreună constituie Cosmosul oamenilor - poate fi oriunde; mereu oamenii au fost egocentrici, adică sistematic s-au plasat în centrul lumii iar centrul personal a început la fiecare cu buricul, legat până la naştere prin cordonul ombilical de mamă (al cărei buric, la rândul său, a fost cândva legat de mama sa, etc.; de altfel, în 1958 “Dicţionarul limbii române” a egalat “buricat” cu “gurguiat”). Considerând ecuaţia relativităţii (valabilă pentru macro-cosmos), că energia indistructibilă este multă lumină cu puţină materie distructibilă şi considerând fizica cuantică (valabilă pentru micro-cosmos), că aceea ce e în mare e şi în mic - cosmosurile conţinându-se reciproc - se poate aprecia şi că puterea energiilor vitale cumulate ale tuturor înaintaşilor este uriaşă, de ordinul miilor de miliarde de waţi, materialul ADN al fiecărei persoane rezonând ca receptor al uriaşului “nor” energetic, în funcţie de fineţea constructivă proprie şi de câtă lumină beneficiază. La nivel macro-cosmic (adică tot ce este mai mare decât omul, până la infinitul “mare”), echilibrul dintre materie şi energie - dintre distructibil şi indistructibil - este asigurat de lumină: relaţia universală a omului cu macro-cosmosul e reglată de lumină. La nivel micro-cosmic (adică tot ce este mai mic decât omul, până la infinitul “mic”), sunt alte legi - ale fizicii cuantice - în care masa nu mai rezultă din împărţirea energetică a luminii iar timpul nu se mai opreşte, aşa cum au arătat calculele că ar face-o la viteza luminii: relaţia universală a omului cu micro-cosmosul e reglată de negură / întuneric (de altfel, întunericul valorifică lumina, în sensul că lumina nu se evidenţiază decât în întuneric).

Este de știut că în 2001, Dr. Konstantin Meyl din Germania - specializat în studiul vârtejurilor energetice - privind cercetarea savantului Aromân Nicolae Tesla (numele iniţial al familiei sale ortodoxe fiind Drăghici, după cum a studiat în 2010 și academicianul Croat Petar Simonuvic, el s-a născut în satul Smiljan 44,34 lat. N, 15,19 long. E din comuna Gospic / Croaţia, la poalele lanțului Montan Velebit al Vlahilor Negri = “Regali”, fiind botezat ortodox de preotul Vlah Toma) a confirmat-o în domeniul transmiterii electricității fără fir și a demonstrat că amplificarea reciprocă a undelor scalare poate depăși viteza luminii, rezultatele având consecințe încă necalculate și despre transformarea energiei în masă la nivel cuantic, torsionarea spațiu-timp, etc. În 2014 şi profesorul Român Ioan Câmpan a observat “paralele surprinzătoare între personalitatea istro-românului Nicolae Tesla şi personalitatea gânditorului de geniu al românilor Mihai Eminescu” (savantul din Dalmaţia a fost cu 6 ani mai tânăr ca marele poet din Bucovina; despre originea savantului Nicolae Tesla e de știut și ce a susținut academicianul Bogumil Hrabak 1927-2010 din Serbia, că “avea înaintași Vlasi”: în 2017, cercetătorul Pompiliu Sfera din Serbia a scris că “Sârbii au încercat permanent să-i înrobească pe Vlahi, deci nu e de mirare că Nicolai Tesla nu se lăuda cu originea lui Vlahă”). În “Luceafărul”, creaţie publicată în 1883 şi declarată de către Academia Recordurilor Mondiale drept cel mai lung poem de dragoste din lume, Mihai Eminescu a scris “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe” ori în poezia “La steaua” - compusă de Mihai Eminescu în 1886 - apare “La steaua care-a răsărit / E-o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”: menţionările erau despre dilatarea timpului şi despre distanţele colosale din cosmos. Ca premiere mondiale s-au regăsit în formulări ştiinţifice unele dintre cele scrise de către autorul Român Bucovinean, ca de pildă în Manuscrisul 2267: “Ceea ce numiţi rază a soarelui n-are cele 7 culori. Acestea sunt numai creaţiuni ale simţurilor noastre. Cercul întreg trebuie luat. Să ne-nchipuim că razele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, din care unele se torc drept, altele c-o ondulaţiune din ce în ce mai mare. Ele dau de forţa pământului, moleculul atins de ele începe să se-nvârtească ca un mosoraş mic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă - care ar fi infinit de lungă - într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină. Ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare se păstrează ca energie”. Formula “v = m x c²” scrisă de el în documentul din secolul XIX (unde a explicat despre “c” că însemna “repejunea finală” şi anume cu descrierea - în Manuscrisul 2270 - că “repejunea propagării electricităţii e în orice caz tot atât de mare ca a luminei” / respectiv circa 300 de mii km pe secundă) în Europa a fost plagiată în secolul următor, adică în secolul XX, de Evreul Albert Einstein, care a păstrat-o identic, înlocuind doar echivalenţa notată “v” cu “e”, ajungând la “e = mc²”. Creaţiile vizionarului Mihai Eminescu au devenit ştiute în mediul folosind Germana fie via comercianţii Evrei în capitala imperială Viena scăldată de valurile Dunării, fie prin academicianul mason Titu Maiorescu 1840-1917 - Aromân după tată, familia numindu-se de fapt Trifu - care a tradus unele dintre ideile marelui Mihai Eminescu, ajunse astfel cunoscute şi de către Albert Einstein (care - născut în oraşul German Ulm 48,24 lat. N, 9,59 long. E de pe Dunăre - avea 10 ani când a murit Mihai Eminescu; Evreul Einstein s-a însurat în 1903 cu o Sârboaică din Voivodina iar la vârsta de 26 ani a publicat teoria relativităţii restrânse): interesant este că ambii contemporani străluciţi - Mihai Eminescu şi Nicolae Tesla, aparţinând aceleiaşi etnii Române, din acelaşi stat / anume din Imperiul Austro-Ungar - au fost consideraţi de unii ca atinşi de “nebunie” (cotat de Americani la justa sa valoare ca om de ştiinţă, în 1931 teoreticianul dar şi practicianul Nicolae Tesla - “părintele” curentului electric pe glob - cu 23 de ani mai vârstnic decât Albert Einstein, a afirmat despre acela că era “un cerşetor îmbrăcat în purpură, pe care ignoranţii îl cred rege”).

Poate părea paradoxal, însă o plauzibilă explicaţie este că “pachetul” energetic vital al omului se crează din combinarea sufletului aparţinând micro-cosmosului şi a spiritului aparţinând macro-cosmosului, perechea lor desfăcându-se la deces, când moare trupul. Savanţi ca biologul Rupert Sheldrake în 1981, astronomul Robert Gilman în 1984 şi mulţi alţii au studiat existenţa câmpurilor morfogenetice ce transmit în timp informaţii de la generaţiile precedente, unele retrăiri - manifestate de exemplu în situaţii limită - fiind generic cuprinse în ceea ce popular e numit “instinct” pentru ceea ce e “înnăscut”, însă oamenii des au depăşit reflexele necondiţionate, având acte determinate pe care alte fiinţe sunt incapabile să le facă / organizeze; teoria morfogenetică enunţă despre câmpurile morfice - ce compun “norul informaţional” - că formele organismelor şi comportamentele trecute le influenţează pe cele prezente şi viitoare, favorizând apariţia unor conexiuni şi deprinderi uluitoare iar ADN-ul uman nu este doar matricea informaţional-structurală, ci mai degrabă este “antena de emisie-recepţie” pentru schimburile de informaţii cu “norul” (ceea ce se regăseşte în societăţi, până de exemplu la emoţiile apartenenţei la aceeaşi familie ori naţiune). În secolul V î.C., filozoful Democrit din Abdera / Tracia afirma existenţa atomului în microcosmos şi a pluralităţii lumilor în macrocosmos, exprimându-se despre lumile din Univers astfel: “Lumile ordonate sunt nelimitate şi diferă ca mărime iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale. Unele lumi ordonate - adică planetele - au produs animale, plante şi mai ales apă”. În legătură cu Tracia, locul unde preda filozoful respectiv, e de ştiut despre Thraki / Traci - formând populaţia Indo-Europeană din N Balcanilor şi Bazinul Dunării / existentă din Epoca Bronzului până în Antichitate - că s-au numit astfel fiindcă erau aliaţii Europeni ai Teukrilor / Troianilor din Asia, cârmuiți de Gherga; Thrakii / Tracii au fost pentru prima oară menţionaţi documentar de poetul Anatolian Homer, de partea Troadei / Troiei asediată în secolul XIII î.C. de Ahei (de exemplu, lingvistul Sorin Olteanu a demonstrat şi că etnonimul Thraikios al Tracilor avea aceeaşi etimologie ca Graikos al Grecilor vechi); pe de altă parte, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris depre mimetismul Aheilor (strămoşii Elenilor, ajunşi în S Balcanic - adică în Moreea / Peloponez - printr-o migraţie la sfârşitul Epocii Bronzului din Delta Nilului): “În Arcadia, cel mai vechi teritoriu Pelasg din Peloponez, se aflau lângă oraşul Orchomen - după cum spune Pausania 8:16 - mai multe movile de pietre acumulate, gorgane ce au fost ridicate în onoarea oamenilor căzuţi în război, însă nu există nici o inscripţiune, zice dânsul, şi nici locuitorii din Orchomen nu mai au nici o tradiţiune, cu cine s-a purtat acel război. Peloponezul întreg se numea odată Argos. Arg(os) în limba Pelasgă însemna ţară. ‘Arge’ nu poate avea alt înţeles decât de ‘ţăran’ sau ‘din ţară’. În limba Pelasgă, ‘Oche’ însemna ‘apă mare stagnantă’ cuvânt cu care a fost identic Latinul ‘aqua’, Germanul vechiu Ache / Aache, etc. La forma primitivă se reduce şi etimologia cuvântului ‘Achei’, cu înţelesul de locuitori riverani”. (La Români, Argeş de pildă e în evidentă legătură etimologică, argeşenii fiind ţăranii din Bazinul acelui Râu; la Pelasgi = pământenii stăpâni, adică din Stepă, ai Vechii Lumi - Okean era cea mai mare apă). Deoarece infinitul “mare” şi “mic” converg în infinitul “absolut”, omul nu este altceva decât o expresie în infinitul absolut: o întâlnire a contrariilor, care de fapt nu sunt viguros opuse, ci complementare. Înaintea descoperirilor telescopului şi microscopului (pentru explorările vizuale ale macro-cosmosului şi micro-cosmosului), filozoful Medieval Filippo Bruno - călugărit Giordano - a explicat: “Universul este imobil, deoarece - fiind infinit - nu are unde să se mişte; mişcarea nu se întâlneşte decât în interiorul Universului, la diferitele lui părţi. Fiind infinit, Universul nu poate avea un centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. Un centru au numai lumile finite din Universul infinit. Fiecare stea se învârte în jurul propriului ei punct central. Mişcarea corpurilor cereşti e explicată printr-o forţă atractivă bazată pe înrudire, forţă ce face posibil echilibrul între ele şi necesară existenţa fiecăruia. Dumnezeu este în acelaşi timp infinitul mare şi infinitul mic. El se înfăţişează ca infinit mare dacă privim Universul în totalitatea lui, fără limite în spaţiu şi fără început sau sfârşit în timp. Şi se înfăţişează ca infinit mic dacă-L privim ca germen individual determinant al oricărui lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi gândită viaţa. Fiecare dintre monadele Universului - minimul metafizic / substanţa individuală - este o oglindă a lumii; ea este în acelaşi timp întregul şi totuşi deosebită de toate celelalte: pretutindeni este aceeaşi forţă cosmică, într-o altă înfăţişare / întregul este numai întrucât este viu în lucrurile particulare iar lucrurile particulare sunt numai întrucât poartă în ele forţa întregului”. Matematicianul Blaise Pascal 1623-1662 din Clermont-Ferrand / Franţa (realizatorul primei maşini de calcul din lume) a filozofat despre omul între cele 2 infinituri: “Suntem în imensitatea Cosmosului ca şi pierduţi pe o Insulă pustie. Raţiunea noastră nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul, mare sau mic. Adevărata natură a omului e divertismentul. Fiindcă oamenii nu au putut vindeca moartea şi ignoranţa, au găsit o singură cale pentru a se face fericiţi: a nu se gândi la ele. De aceea, distracţia este aşa de importantă şi omul face orice pentru a o obţine. Nu putem rămâne singuri cu noi, ca să nu simţim vidul din noi. Faţă de natură, omul e mizerabil: natura îl striveşte. Dar omul o ştie şi această conştiinţă - pe care natura nu o are - formează superioritatea lui; omul este un rege deposedat. Toată demnitatea noastră constă în raţiune”. Cugetătorul Giambattista Vico 1668-1744 din Napoli a completat: “Viaţa popoarelor n-a fost constituită niciodată din raţionalitate. Viaţa popoarelor s-a depănat în faze. S-a trecut de la era în care oamenii erau aproape asemenea unor fiare rătăcitoare prin marea pădure a Pământului, cu membre foarte dezvoltate şi creier extrem de redus în care stăpânea ‘simţul’ cu manifestări ale violenţei şi forţei, la o eră unde teama ce s-a suprapus faţă de o putere supraomenească a instaurat religiozitatea, care e cultul zeilor şi a eroilor divinizaţi, cult al mormintelor, al căsătoriilor civile, la care s-a adăugat încătuşarea religiei, a respectului faţă de îndatoriri, devenite sacre, fiind juruite pe mormintele decedaţilor; eră deci, în care oamenii au căpătat în adăposturi statornice şi din punct de vedere fizic forme armonioase şi omeneşti, în care stăpânea ‘fantezia’ cu manifestările sale de mit sau de divinaţie şi personificare a tot ceea ce apărea extraordinar ori supraomenesc. Erelor ‘simţului’ şi ‘fanteziei’ le-a urmat a treia, aceea a ‘raţiunii’, adică era în care oamenii şi-au dat seama - prin cercetare ştiinţifică - de fenomene mai înainte neexplicate şi de aceea considerate ca supraomeneşti şi divine. De aici a rezultat că nu s-a putut instaura un drept unic pentru toate timpurile şi pentru toate condiţiile de viaţă ale popoarelor. În era ‘simţului’, izvorul dreptului a fost violenţa. În era ‘fanteziei’, izvorul dreptului a fost prestigiul şi autoritatea de origine divină. În era ‘raţiunii’, izvorul dreptului e adevărul. Dreptul poate avea valoare de concretizare doar considerat dinamic, conceput în formă circulară, pe vestitele cicluri istorice, ce trebuie înţelese ca o spirală” (în Erele respective - ale “simţului”, “fanteziei” şi “raţiunii” - se pot recunoaşte perioadele preistorică, istorică şi curentă). Filozoful Român Nicolae Bagdasar în “Teoria cunoştinţei” a scris: “Este posibilă o reconciliere între religie şi ştiinţă. Când ştiinţa va fi cu totul convinsă că explicaţiile ei sunt apropiate şi relative, şi când religia va fi cu totul convinsă că misterul pe care ea îl contemplă este absolut, o pace permanentă va domni între ele. Nici una din ele nu se va mai amesteca în treburile celeilalte, ci fiecare se va mărgini la domeniul ei propriu, mulţumindu-se să afirme în legătură cu acestea ceea ce-i îndreptăţit să se afirme, ceea ce-i necontradictoriu şi consecvent logic”. Simbioza din trupul omului a sufletului ataşat de inimă şi a spiritului ataşat de creier poate fi apreciată multidimensional, ca mai greul suflet colorat roşu-închis (purpuriu spre negru) şi fierbinte / adică având mai multă energie - formând cadrul vieţii - iar mai uşorul spirit colorat roşu-deschis (roz spre alb) şi răcoros / adică având mai puţină energie, completând inteligent cadrul; în afara acestor informaţii - provenite în timp de la diverse observaţii - mai sunt alte dimensiuni (depăşind simţurile umane dar existente în Univers, conform calculelor savanţilor, însă şi exploatate de milenii, din ceea ce în perioada Vedică învăţaţii Gărga aflaţi în Bazinul Ghargar - organizând prima Civilizaţie a lumii - numeau “Akaşa”, adică eterul ce emană viaţa / pentru Grecii vechi “eterul” însemnând “strălucitor” = “stră-lucitor”, cu “înregistrări” accesibile mai ales prin transă de “persoanele speciale” având harul clarviziunii şi cu practici derivate introduse de Ghergari, ca ghicitul în palmă, astrologia, zodiacul, etc., devenite foarte populare: despre “memoria cosmică” - prezentată de Dr. Rudolf Steiner 1861-1925 ca înmagazinând fidel toate evenimentele produse vreodată, ca o “bibliotecă a destinelor” - au relatat şi alte credinţe, în alte zone, timpuri şi culturi decât cea a Vedelor, ca Biblia în “Deutoronom”, islamul prin conceptul Qadar al Tablei sfinte numită “Cartea Decretului”, ş.a). În 1991, Dr. Geoffrey Lloyd de la Universitatea Cambridge în “Metode şi probleme în ştiinţa Greciei antice” a scris: “În secolul IV î.C., Aristotel considera inima partea cea mai caldă a trupului şi creierul partea cea mai rece a trupului. Pentru vechii greci multe opoziţii naturale au avut asociaţii simbolice puternice. Deşi nu putem vorbi de o tabelă a opoziţiilor dezvoltată sau sistematică la Homer sau Hesiod, este interesant de urmărit corelaţiile făcute pe de o parte între polii pozitivi ai multora din aceste perechi şi între polii negativi pe de altă parte. Identificarea luminii, estului, albului, cerului şi a direcţiei în sus pe de o parte, respectiv a întunericului, vestului, negrului, pământului şi a direcţiei în jos pe de alta, corespunde anumitor întâmplări observabile. Concepţia că pământul este feminin - sau mamă - iar cerul este masculinul generator e bazată pe analogia evidentă între creşterea plantelor şi reproducerea sexuală (de exemplu, în ‘Iliada’ 12:238 găsim că dreapta este identificată cu estul şi cu soarele iar stânga cu ‘negurosul vest’)”.