21. Horele

Horă: ceramică neolitică din România
Dansul național al Românilor e “hora”, în care oamenii se prind de mâini și formează un cerc; la stră-Români “hora” însemna și “coroana boreală” / “constelație” iar mitologic, Horele erau știute ca fiind divinitățile prezidând anotimpurile dar și scurgerea timpului cotidian (la Bulgari = vecinii Sudici ai Românilor “hora” e “khour” - popular zisă și “kolkola” - la Greci “hora” / “ora” a ajuns să însemne “timp”, la vechii Iranieni “ahura” era “divin” / în contrapondere cu Vedicul “asura” pentru “demonic”, etc). În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât - prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii - fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul - antropomorf sau sub formă de animal acvatic - plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre - puntea - legături prin excelenţă cu cealaltă lume. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului - cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală - şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”).
Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib - celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii - fiind universal recunoscut sub forma horei, ce literalmente era dansul sacru / sfânt (în Epoca Pietrei, pe un larg areal, “hor” / “her” - ca jumătate din Gherga, cu cuprinderea în interiorul numelui - exact aşa ceva însemna: “sfânt” / “sacru”, încă o dată relevându-se - şi astfel - înţelesul Gherga, ca însemnând Sfinţenia Cerului şi Gliei). În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii - ocrotirea feminităţii - s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe Magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, coroanele, cununile, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol Magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară - fără sfârşit şi fără început - reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor Românești, “hora” este vechi dans popular - strămoşesc - cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”.
Coroana Boreală = Constelație Nordică în formă de arc
În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Dârdaica / Drăgaica era Sânziana - tânără / matură - transformările sale celebrate în târguri fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans în cerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei - “a dragii mame” - Ana / Ioana era de sfântă, ca Sânziana, stăpâna surorilor, împărăteasa holdelor); ritualul era nocturn - în cea mai scurtă noapte din an, maxim până în zori - sub lumina lunii, astru aflat în Mesopotamia sub patronajul Zeului Sîn / Su-En, fiul Zeului Enlil (Sân-zienele astfel fiind ale lunii / Selenei): atunci - la acel moment astronomic unic din an - se oficia inițierea preoteselor, în stilul străvechi al Cultului Fecundității și Fertilității. Târgul Drăgaicei, tradiţional la solstiţiul de vară, era dedicat Marii Zeiţe neolitice, spre deosebire - conform Dr. Ion Ghinoiu - de manifestările cultice din Carpaţi numite Nedei (anagramă ca aliteraţia Indiei) dedicate Zeului Solar pastoral; de exemplu, în Carpaţii Apuseni, pe Muntele Găina - la limita dintre Crişana şi Ţinutul Moţilor - Târgul de Fete (cel mai mare din România) aparţinând calendarului matriarhal agrar se ţine în mijlocul verii patriarhale pastorale: “Perioada Târgului de Fete se situează într-un timp ritual, de manifestare plenară a fertilităţii şi fecundităţii naturale la care aderă, firesc, şi omul. Manifestarea preistorică, la care se înălţau probabil rugi divinităţilor, a asimilat de-a lungul timpului funcţii noi: schimb de produse - oale aduse de crişeni vândute pe unelte din lemn lucrate de moţi - petrecere, distracţie” (Valahele - fetele din văi - urcând la târg pentru a-şi întâlni aleşii Montani, acela fiind principalul motiv al evenimentului, foarte popular, timp extrem de îndelungat, până şi în prezent: ele se găteau apoi cu văl / ce e și azi purtat la cununii de Românce). Crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheii, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra / cu ritm progresiv accelerat, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând Cultul Spiralei Solare din Epoca Pietrei - simbol ascensional - în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Despre Ciuleandra = Şuleandra / “Șu-leandra” e de ştiut că era dansul început de preotesele Soarelui înaintea sacrificiului uman, când cel Ales urma să fie trimis la Cer; academicianul Român Liviu Rebreanu 1885-1944 a descris dansul Ciuleandra: “Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de trupuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou, mai strâns, mai încăpățânat, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie… De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun țipăt de fală cu sânii aprinși de strânsoare… Şi așa, jocul pare că va continua până ce toți jucătorii își vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită… Dar, brusc, ca și când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec, ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului”.
Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Dunărean şi mult ulterior - via Insulele Mediterane - în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N. Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau Magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui - o formă de adulaţie - iar baterea pământului cu piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act Magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horei Ciulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor, singurele animale din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic care puteau înfrunta şi învinge urşii (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal, coarnele sale fiind utile ca brăzdare de plug, din oasele şi copitele sale confecţionându-se alte unelte, ca pahare, cuţite, ace, etc. (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind simbolic solidară cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-ariani, fino-ugriani, altaici” a scris că vânarea unui cerb miraculos / solar - ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei - făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cu arta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic - carnasierul - urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.
Marile stepe din apusul coridorului Pamir - Altai
Taurolatria a fost atestată în India Vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia - sacrificiul ritualic de tauri - în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul - Ardelean zis şi “ghibol” - este o rudă a boului, la bo-ur şi ta-ur putându-se observa legarea cerească de Ur-An); ca exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră.
În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios - taur - Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurin-uraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. Porţile Cerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau - în funcţie de anotimpuri - căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee - în care este sistemul solar - cu aceeaşi formă:

Hora - o denumire evident înrudită cu Gherganul Hor / Horus - destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de Magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “a horăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale): verbul “a horcăi” / “a hârcâi” - adică “a respira greu / cu zgomot”, chiar până la “a-și da sufletul” - provine din același fond, la muribunzi uneori așa fiind sunetele aspre scoase (sacrificiile umane și apoi jertfele animale erau practici străvechi, însoțite de horele bucuriei pentru trecerea pe Lumea Cealaltă”). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Negeile / Nedeile Epocii Pietrei - sau rugile - la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare (e de ştiut că în nici un Grai European Modern nu există cuvântul corespondent pentru Nedeia; în Greaca veche “Ne Dia” era formulă sacramentală de jurământ).


Despre împărtăşire (practicată nu doar acum - inclusiv pe la rugi - ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină...” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea - prin simpla lui tăinuire - primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit - ţinut ascuns - devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire - când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile - toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea - de obicei - înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele - nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile ‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi - de fiecare zi - al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi - dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare - era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ - ca şi popoarele de cultură arhaică - aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan - tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; într-un caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”.
Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată după solstițiul de iarnă în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra). Pe atunci, de pildă în Ţinutul Haţegului la jocul “ţurca” sau “cerbul” se cânta: “Aruncă-te, cerbule / Că de nu te-i arunca / Turtă caldă nu-i mânca / De la (cutare) săraca! / Aruncă-te din călcânie / Ca moara din căpetânie! / Aruncă-te din cercei / Ca moara din clopoţei”. Turca - mascată - murea simbolic de Crăciun (mult ulterior, masca din Ardeal ce se scotea în procesiunea de Sf. Gheorghe s-a numit “goţoi”). Turca - zeiţa din cetele colindătorilor de Crăciun - era omorâtă cu bâta în a doua zi de Crăciun, dansul fără egal al ei sfârşind colindatul feciorilor: era momentul culminant al activităţilor cetei de colindători, marcând sfârşitul Vechiului An (după ce Turca se prăbușea, îi era stricată masca şi urma un mare ospăţ). Denumirea de “ţurcă” a fost folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită - corespunzând reprezentării Muntene pentru barză - şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele (e de observat şi mult mai târziul alint creştin al lui Iisus, ca “miel” / adică fiul oii).
Raţca”: oi ţurcane
Dr. Condrea Drăgănescu - după ce a studiat oile ţurcane din Banat - în “Păstoritul şi etnogeneza Românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (Raţca’)” a scris: “Rasa Valahă de oi cu coarne în tirbuşon - unică şi interesantă prin forma coarnelor sale spectaculoase - ce indică o trecută existenţă a unui trib Valah, implicit o contribuţie Valahă la etnogeneza etniilor din România, Ungaria şi Serbia unde e crescută, aminteşte de Antica oaie a Egiptenilor. Ungurii au numit această rasă ‘Racka’, neobservând că înseamnă ‘Sârbă’; Sârbii o numesc Valahă cu coarne în tirbuşon (‘Vlaska vitoroga’): denumirea internaţională - denumirea Maghiară - dă o indicaţie greşită (= Sârbă). ‘Baluşa’ - o rasă din Kosovo, la care numai berbecii au coarne în tirbuşon şi oile sunt ciute, ca la o fostă rasă Antică Iraniană - poate indica existenţa a încă unui trib Valah. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon e sedentară, inaptă pentru transhumanţă şi chiar pentru întreţinerea în turme mari, neadaptată pentru a ierna în câmp deschis ori să stea în ploaie; e o resursă genetic şi chiar cultural importantă, interesantă chiar estetic pentru aspectul coarnelor sale, fapte ce impun aplicarea unui riguros program de conservare genetică. Fiecare rasă locală de animale domestice este de fapt un document în istoria comunităţii care a creat-o. În urma unui studiu de filologie comparată, consacrat ‘păstoriei la Români’, Petriceicu Haşdeu concludea că de fapt ‘Sârbii şi Ungurii au învăţat păstoria de la Români’ (1874); observaţia este de fapt valabilă pentru toate popoarele din zonă. Denumirea sugerează că această rasă a fost rasa unui trib Valah, respectiv Român, fiind cunoscut că aşa era denumirea dată proto-Românilor şi Românilor după schimbarea puterii în Constantinopol (în anul 641, limba oficială a Romaniei / Imperiului Bizantin s-a schimbat din Latină în Greacă) şi venirea Slavilor. Privind originea oii Valahe cu coarne în tirbuşon: în vechime au existat numai 2 grupe de oi cu asemenea coarne, acum circa 5 milenii în Iran oi la care numai berbecii aveau coarne în tirbuşon, în acelaşi timp fiind în Egipt oi ce aveau coarne în tirbuşon la ambele sexe. Ţinând cont de Baluşa din Kosovo şi Raţca din Banat: au fost oare 2 triburi proto-Române? Nu este exclus. În 1984, Bela Dunka a arătat că această rasă - având coarne în tirbuşon - a fost indigenă în stepa Ungară / în Panonia (până în secolul XVI, rasa Valahă cu coarne în tirbuşon era cea mai importantă în Ungaria); s-ar putea să aibă dreptate: în 2001, Cavallio Sforza - mare specialist în paleogenetica Europeană - a sugerat existenţa în stepa Panonică ‘înainte de cucerirea şi impunerea limbii Maghiare de către monarhia Maghiară’ a unei vechi ‘populaţii locale ce vorbea Romanşa în acea arie, unde fusese o provincie Romană’ (este interesantă o deducţie din adevărul demonstrat de savant, că ‘Maghiarii sunt genetic numai 10% Unguri şi prin o mare proporţie din genele lor sunt fraţi cu Românii asimilaţi’ / foştii proprietari ai oilor din Panonia). Ţurcana poartă un nume de origine Sanscrită, ce avea semnificaţie de oaie / capră”. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe - o joardă scurtă şi o joardă lungă - ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe încercându-se de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane); e relevantă legătura dintre ţurca (jucarea aruncării scurtului băţ) şi vânarea cu ajutorul bumerangului - cea mult mai serioasă şi mai veche - practicată îndeosebi de străvechii vânători Gherga, semnul bumerangului fixându-se în primele scrieri hieroglific ca “Gherg”, alfabetic ca “Gimel” / “Gamma”, etc., denumirea preluată de joaca tinerilor ajungând “ţurca”. Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era un joc legat de războinicii lunii martie - ale căror cete horeau la schimbarea de An - apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina - joc de An Nou - a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul / bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina - al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident - sunt “lapta” (cu atestare Medievală de pildă în Rusia la Novgorod / Garða) şi Modernele “cricket” / Medieval cunoscut în apusul European sub numele Creket / Krik-Ket ori Criquet, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române): e de remarcat despre cele mai vechi jocuri / sporturi că au implicat operaţiunea de aruncare (practicile de aruncare provenind din străvechile vânători ale Epocii Pietrei, prin aruncările bumerangelor sau topoarelor).
 
În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că - mai ales în Bănie - la 1 martie era sărbătoarea de “Dragu’bât” / Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie: în zorii primăverii); lingvistul Evreu Eliezer Schein / Lazăr Şăineanu a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” - regăsit în prefixul unor aşezări din fostul Canaan (acum Palestina / Israel), ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. sau mai departe la răsărit, ca de exemplu în “Ti-bet” / Tibet - iar etnograful Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despre Dragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care - cu acea ocazie - se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că - în această perioadă - păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Vocabularul Românesc foloseşte “bâta” / “bâtu” ca epitet de respect pentru “bunica” / “bunicul” ori pentru bătrân/ă, ceea ce induce înţelesul pentru “Dragu’bât” / Dragobete - de vechiul Dragu / Drago - anume ca Dragul din bătrâni; pe de altă parte, aşa cum la modul fizic bâtul însoţea bărbatul încă din bătrâni, marcările cu obeliscuri ale locurilor unde au fost puse bâtele întâia oară şi cu onomasticile respective orientale pot însemna - ca sens pentru “bet” - nu doar “adunări” / “mulţimi”, ci şi bătrâneşti (adică “din vechime”). “Bătrân/ă” ca “înaintat/ă în vârstă” - corespunzător “Dicţionarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” de Dr. Mihai Vinereanu, care a cuprins inclusiv termenul “bâtu” pentru “bătrân” - a avut în Latină sensul de “veteran”; sinonimia “B”/“V” n-a putut fi disociată de “betus” / “vetus” = “vechi”, mai vechiul “băt-rân” fiind echivalentul mai noului “vete-ran”: Soarele Ra era venerat din bătrâni, ca luminând vigoarea din vechime. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 a tratat cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”); în 2008, a atras atenţia asupra semnificaţiei tradiţiei: “Dragobete - cap de primăvară” (cum se spunea popular) era o sărbătoare ce prevestea începutul primăverii. Numai Românii au sărbătoarea de Dragobete - popoarele din jur nu au sărbătoarea de Dragobete - ceea ce îi denotă vechimea din timpul stră-Românilor (căci popoarele din jurul Românilor - în sens geografic orar și cronologic Bulgarii, Sârbii, Ungurii și Ucrainenii - sunt din Evul Mediu). În 1987, academicianul Romulus Vulcănescu a scris în “Mitologie română” despre încheierea de înfrăţiri şi însurăţiri prin îndeplinirea unor rituri străvechi de Dragobete: “În faţa cetei, partenerii îşi zgâriau braţul stâng cu semnul crucii solare (nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi; aşa se declarau fetele surate şi băieţii fârtaţi. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică dezfrăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt”. În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la rece la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul *draganan, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga, Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc.); sufixul provenea din “bât”, la plural “bâte” / “bețe”.
În 2008, Aurelia Diaconescu de la Muzeul Mureş” a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele făcea parte - alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie - din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele - zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre - este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor - atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea - Românii având şi vechiul verb “a drâgâi” cu sensul de “a zgâlţâi” iar expresia “a juca Drăgaica”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române” din 1998, însemna “a sări ca un nebun”). În 2013, cercetătorul Dan Alexe a scris: “Oseta - limbă iraniană din nordul Caucazului, ce descinde în linie dreaptă din limba vechilor stăpâni ai stepelor - posedă termenul mit’ pentru a desemna zăpada; pentru a apropia cu certitudine românescul ‘omăt’ (cu etimologie necunoscută’) de osetul ‘mit’ există o stranie observaţie a lui Herodot...În cartea a patra din ‘Istoriile’ lui, acest prim jurnalist şi etnograf a notat ca pe o mare ciudăţenie despre cei din nordul Mării Negre că spuneau când cădea zăpada: ‘cad pene’ (folosind acelaşi cuvânt ce desemna fulgii păsărilor); or româna - spre deosebire de toate limbile din jur - spune şi azi ‘fulgi de zăpadă’ (avem aici ceea ce am putea numi un excelent exerciţiu de ‘arheologie lingvistică’)”. Este de observat şi că “omătuţe” era denumirea străveche a ghioceilor: vestitorii primăverii, apăruţi începând cu sărbătoarea lui Dragobete (numele celebratului literalmente însemnând “Dragul bât”, indicând ceea ce era apreciat în Cultul Fertilităţii / Fecundității, adică penisul în erecţie); “Dragu’bât” / Dragobete - ca sărbătoare falică - era ceremonia care încheia iarna și deschidea festivitățile primăverii, actele sexuale durând intens pentru o perioadă de până la 2 luni, când se celebra începutul Calendarului Pastoral (azi Sf. Gheorghe): prin Drago-bete efectiv se înţelege “Dragul vieţii” (echivalenţa dintre “bete” şi “vieţe” fiind evidentă inclusiv la stră-Români). Dardaica / Drăgaica - respectiv Amazoana sub semnul lupoaicei, stindard cunoscut în Caucaz şi în Carpaţi ca “draco” - a apărut mitic la întemeierea Romei, ca doica gemenilor fondatori E/Trusci Romulus şi Remus; însă mulţi istorici Români au validat povestea cu sens invers, anunţând că Romanii aflaţi sub semnul drag al lupoaicei - atunci când au părăsit Dacia de pe partea stângă a Dunării, după un mileniu de la fondarea Romei - au fost “părinţii” Românilor (dar Dacii - strămoşii Românilor - utilizau steagul lupesc “draco” / al dragonului dinaintea Romanilor iar legendele despre Drăgaica şi Dragobete de asemenea erau anterioare existenţei Romei şi Romanilor): e de revăzut cu atenţie mărită cine a împrumutat de la cine şi ce a împrumutat, căci - la întemeierea Romei în secolul VIII î.C. - originile Romane ca E/Trusce erau legate de Troia din Anatolia prin Tracii din Balcani (iar Dacii au fost Traci), așa ceva fiind atestat de către Antici, cu mult timp înaintea recenților cercetători “suciți”. Tracii fiind cei mai numeroși din lume după Inzi, ocupau și un spațiu corespunzător; în imaginea următoare este o captură din filmul Francez apărut în 2017 cu titlul “Celălalt pământ al zeilor”, înfățișând răspândirea Tracilor după Războiul Troian, la cumpăna dintre mileniile II î.C. și I î.C.:
Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008 despre Dragobete: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa - dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă - este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai: un alt exemplu de ființe sexuate cerești (pe lângă masculinii îngeri Gregori). În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont - cu numele Grec “horoi” - fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):