Originea Gherga: 27. Colacii

Coca / aluatul - materia sacră din care femeia prepara colacul - era, precum argila / lutul, un arhetip al genezei. Între tehnica de confecţionare a oalei din argilă / lut şi a colacului din cocă / aluat au fost paralelisme evidente: eliberarea sufletului Pământului - prin excavarea argilei ori prin eliberarea sufletului plantei din sămânţă - adăugarea apei pentru obţinerea argilei / lutului şi aluatului, frământarea materiei în prefacere, modelarea formelor (de oale sau de colaci), însufleţirea modelărilor prin coacere în cuptor, astfel încât la final ele puteau substitui divinitatea şi omul în numeroase practici Magice. Aşa după cum omul a prins viaţă prin suflu divin, femeia şi-a animat creaţia - din argilă sau aluat - arzând-o în cuptor. Cel mai cunoscut substitut ritual al omului - cu atestare din Epoca Pietrei - a fost oala de argilă / lut; în Graiul popular, oala de pământ obişnuit era comparată cu omul, având gură, gât, burtă, buză, picior, etc.: argila / lutul era - la fel ca lemnul - materie-primă preferată pentru a fi prelucrată artistic (băutul era din bărdacă, adică din cana mică de lemn sau lut, cu toartă).

Este de observat că “turta” - străvechea denumire a pâinii făcută din aluat nedospit - reproducea (datorită suprapunerii lingvistice “T” peste “G”) de fapt “gurga”: era mereu preparată rotundă şi turtită - ca un disc - uneori zicându-i-se şi “torta”, pe principiul că “termenul asemănător producea un termen asemănător” (tortul - produs din mai multe foi de aluat - s-a lansat ca ofrandă aniversară adusă Gherghiţei); “turta” s-a consacrat Antic prin Latină, termenul având o mare distribuţie geografică (iar “dulce” - oricât ar părea de bizar - deriva din “Gurge”, cuvânt provenit din familia Gherga). Însuşi “colac” - consonantic CLC - e lingvistic legat de anteriorul GRG / “Gorag”: un produs Gherga. Etnologul Păun Durlici, directorul “Muzeului Maidan” / Majdanpek 44,25 lat. N, 21,56 long. E, din Timoc - regiunea din S regiunii Banat, între cele 2 regiuni fiind Gherdap / Defileul Dunării - a consemnat în lucrarea “Limba sfântă a pâinii Vlahilor” din 2011 că pe “pită” / pâinea rituală a localnicilor, preparată la parastase / comemorarea morţilor, ca şi pe colacii din Banat, se regăsesc semnele incizate din Epoca Pietrei pe Tăbliţe de argilă / lut şi diverse alte obiecte: Svastica, crucea, spirala, soarele, etc.; el a identificat pe colaci peste 40 de ideograme străvechi, afirmând: “Svastica ocupă locul central printre simbolurile Vlahilor” şi este urmată de un şir de simboluri ce provin din ea. Este de observat că denumirea Svasticii (Svas-tica / “Suas-tika”) avea înţelesul de “Ochiul Sfânt” / “Sfântul semn” pentru crucea solară: Sanscrit, prin “tika” era numit marcajul Sfânt, realizat pe trup numai în scop religios iar de exemplu “vatika” însemna livadă / respectiv “sacră grădină”, având pomi roditori, așa cum la începutul său Colina Vaticanului din Vestul Romei și-a primit numele (în Himalaia, Muntele Sacru Meru / Kailaș patronat de Indra era știut că simboliza Raiul - Sanscrit numit Swarga / Svarga - furnizorul marilor ape sacre curgând spre Sudul cald, prima Civilizație post-diluviană independentă din lume dezvoltându-se distinct în Bazinul Ghaggar de la poalele sale, în paralel cu Vechea Civilizație Europeană / continuatoarea directă a Civilizației Atlante).

Colacii mucenici – Tradiționali în Martie – prin forma de “8” reproduc dubla spirală / semnul infinitului

În “Mitologie română - dicţionar” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Reprezentările mitice ale panteonului românesc sunt moştenite de la substratul neolitic al Vechii Europe, de la substratul indo-european trac şi geto-dac, sau au fost asimilate de la cultele orientale şi greco-romane. Multe dintre ele au fost creaţii mitice mai recente, stră-româneşti. Indiferent că au chip de om sau chip de plantă ori animal, acestea sunt ierarhizate după criterii variate: putere, atribuţii, vârstă, sex. În raport de distanţa care le separă de sărbătorile solstiţiului de iarnă, unde moare şi renaşte anual Zeul-Tată Crăciun, Sfinţii Calendarului popular se comportă şi au atribuţii de zei şi semizei autentici care pot fi tineri (ca Dragobete ori Sângiorz) sau bătrâni (ca Moş Andrei ori Moş Ajun). Panteonul românesc, care în ciuda oralităţii sale exclusive - consecinţă a interdicţiei religioase geto-dace de a consemna în scris şi de a desena, picta sau sculpta chipurile divinătăţilor adorate în piatră - a supravieţuit mileniilor ca realitate etnografică vie, cu figurine modelate din aluat la înmormântări (Ciomagul, Colacul Ieşirii Sufletului, Colacul Portarului, Drumurile, Luna, Maica Precista, Mărturia, Podul, Porumbelul, Puntea, Pupăza, Răscrucile, Răţuşca, Scara, Soarele, Vameşi, Vămi, ş.a.) şi la diferite sărbători calendaristice (Crăciunei, Mucenici, Sângiorz), cu reprezentări mitice de invocare a ploii modelate din lut (Caloianul, Mama Ploii, Tatăl Soarelui) şi cu măşti ale zeilor confecţionate din diferite materiale (Căluşul, Cerbul, Cucul, Turca, Ursul, ş.a.), spre deosebire de celebrul panteon greco-roman, este de o mare ciudăţenie. Factorii genetici ai celor 2 civilizaţii antice reprezentative ale continentului european, una greco-romană, legată de mare, şi alta geto-dacă, legată de apele continentale şi de uscat, au generat panteoane specifice, diferit transmise peste milenii. Din păcate, publicarea repetată în limba română a panteonului greco-roman, fără să existe o ediţie critică care să evidenţieze asemănările şi deosebirile dintre reprezentările mitice ale celor 2 civilizaţii, au indus opinia falsă că geto-dacii şi urmaşii acestora n-au avut sau au preluat panteonul de la greci şi romani. Autorii aserţiunilor conform cărora românii nu au panteon propriu exclud valoarea documentului etnografic şi puterea de transmitere a acestuia pe cale orală (cu aşa fetişism, nici America n-ar fi existat înainte de Columb); compararea panteonului românesc - exclusiv oral - cu cel iconic greco-roman este neconcludentă din punct de vedere al genezei civilizaţiilor cărora le aparţin dar şi al valorilor morale: unul, decadent încă de la cioplirea lui în piatră (cu zei imorali, puşi pe înşelătorii, trădări şi incesturi), altul, cu înalte valori morale”.

Răspândirea Culturii Grocka / Vinca

Deoarece încă din mileniul VI î.C. semnele de pe colaci deja apăreau separat în Cultura Vinca / Grocka - ce avea şi Scrierea Dunăreană - dovedeşte că desprinderea unora din Svastică s-a produs mult anterior perioadei respective. Svastica e crucea cu braţele îndoite în unghiuri drepte, toate în aceeaşi direcţie de rotaţie (de obicei în direcţia orară / a mişcării acelor de ceasornic); pentru hinduşi este şi acum cel mai răspândit semn norocos (termenul provine din expresia Sanscrită “totul este bine”): simbolul mişcării perpetue a omenirii (reproducând zborul bumerangului). Svastica a fost şi semnul Pelasgilor (adică al oamenilor acelor timpuri din regiune), străvechea Svastică în Karelia / N Europei fiind numită Yarga.

Yarga

Svastica = Yarga / așa cum era denumită HiperBoreu s-a desprins direct din Tradiţia primordială, fiind emblema polului - căci lumea se învârte în jurul lui - polul rămânând neafectat de mişcarea produsă (fiind centrul, adică punctul fix), astfel figurându-se acţiunea principiului asupra lumii. Deţinătorul legitim al Svasticii ca însemnare arhetipală avea puterea învârtirii roţii lumii, în strânsă legătură cu simbolismul de stăpânire a Misteriilor - de distribuire a vieţii şi morţii - înfăţişarea Svasticii relevând înţelesul identităţii sale, cu cele 2 părţi / 2 bumerange suprapuse, drept rezultatul împerecherii Tatălui Cer cu Maica Pământ / Ga (este de remarcat că dinaintea Potopului Magica rotire a fost observată - chiar şi prin rotirea omului în jurul propriei axe - practicată în hore, reprezentată prin Svastică, utilizată la fus, etc. cu mult înaintea utilizării roţii propriu-zise de către olari ori de către căruţaşi, Româneşte numiţi chirigii). Svastica era considerată ca “lumina personală” a mortului pe care acela o purta pentru a merge “dincolo” (astfel, decedatul se afla trecut în dimensiunea eternă sub protecţia ei); când firul vieţii se rupea iar răposatul urma să păşească pe Lumea “Cealaltă”, cei rămaşi pe pământ făceau o pită / pâine - decorată cu Svastică din aluat - căreia îi spuneau Muoş / Moş: o denumire ce se referea la străbuni, aceia fiind rugaţi astfel să vină la pomană, să petreacă şi să-l ajute pe cel care tocmai a murit să se descurce în Lumea “Cealaltă”. Pornind de la înţelesul originar de “om vechi, bătrân”, termenul de “moş” a fost utilizat pe o arie destul de largă, nu doar de zilele morţilor, ci şi mult ulterior de creştini pentru numele populare al unor Sfinţi celebraţi în mijlocul iernii, ca Moş Nicolae, Moş Crăciun, ş.a. (în 2006, cercetătorul Dan Oltean remarca despre “moş” şi “moaşă” că sunt cei mai semnificativi termeni păstraţi în vocabular din străvechiul limbaj Magico-religios). În 1999, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Moaşa - mediator la trecerea omului din pre-existenţă în existenţă”: “Moaşa cu naşa, împreună cu soţii lor, moşul şi naşul, sunt reprezentanţi ai moşilor şi strămoşilor în linie paternă care garantau trecerea - fără pericole - din lumea intrauterină în cea extrauterină, din lumea geomorfă în cea antropomorfă. Năşia este o instituţie reprezentativă a relaţiilor de rudenie dar mai important a fost - cel puţin la naştere - moşitul. Medierea între lumea moşilor şi strămoşilor - de unde se credea că se desprindea noul-născut - şi lumea în care a sosit, o realiza moaşa, personaj hotărâtor. Cuvântul ‘moaşă’ este cert pre-roman; aparţine vechiului fond carpato-balcanic şi a fost preluat inclusiv de vecinii românilor: din familia impresionantă a termenilor româneşti (onomastică populară, relaţii de rudenie, toponimie, sisteme de moştenire, obiceiuri, etc.) derivaţi din aşa ceva face parte şi sensul de femeie bătrână care ajută femeia la naştere şi efectuează practicile rituale de integrare a noului venit în lumea de aici. Moaşa rezolva fără greş actele sacre şi profane menită să aducă pe lume noul-născut, să-l integreze în familia şi spiţa de neam paternă, să garanteze sănătatea mamei şi a copilului; era o personalitate puternică, decisă şi hotărâtă în luarea deciziilor, respectată de obşte pentru calităţile sale: ea pregătea şi ajuta femeia la naştere, moşea copilul, comunica tatălui sexul copilului, executa scalda pruncului, sfătuia lăuza cum să-şi hrănească pruncul, se îngrijea - folosind practicile medicale empirice - de sănătatea mamei şi copilului, etc. Cunoştinţele empirice ale moaşei şi practicile magice formau un tot unitar: moaşa scălda pruncul imediat după naştere cu apă mai mult rece decât caldă, pentru ca în viaţă să nu se sperie; scalda se făcea în albie din lemn de brad, cu apă neîncepută (adică adusă direct de la pârâu sau fântână), turnată într-o oală nouă de pământ. După venirea Ursitorilor, scăldatul pruncului era făcut de mama aceluia, obligatoriu pe lumina zilei, de la ivirea zorilor la apusul soarelui; o altă scaldă rituală era făcută lăuzei de către moaşă, de obicei în a treia zi după naştere, înainte de sosirea Ursitorilor, într-o infuzie de plante medicinale: cu acel prilej, se efectuau practici magice menite să infuenţeze fertilitatea lăuzei pentru a aduce pe lume noi copii (aruncarea scaldei la rădăcina unui pom care înflorea şi rodea) sau - dimpotrivă - să oprească venirea lor (aruncarea scaldei lăuzei la propteaua unui gard). Personajul care media întâlnirea sacrului cu profanul, a Ursitoarelor cu pruncul ursit - la 3 zile după naştere - era moaşa copilului; ea făcea cele 2 scalde rituale - ale fătului şi lăuzei - şi pregătea Masa Ursitoarelor (numită şi Masa lăuzei): Ursitoarele soseau noaptea, în timpul purificat de primul cântat al cocoşilor, la semnalul dat din Cer de către Gai (masculinul de la Gaia, Zeiţa Regenerării în Panteonul Carpatic). Ursitoarele urseau ce aveau de ursit cântând sau strigând, la căpătâi: ele erau reprezentări mitice feminine, cel mai adesea fecioare-surori, vestitoare a ceea ce trebuia să se întâmple între leagăn şi mormânt (cu aceeaşi funcţie au fost identificate Zorile). Omul n-avea vreo şansă să schimbe prin propriile forţe ce i-au cântat / strigat Ursitoarele şi atunci cerea ajutorul altor divinităţi preistorice, cel mai adesea ursului: cu părul smuls din blana lui mamele îşi afumau pruncii bolnavi de sperietoare, cu untura aceluia le întăreau trupurile, etc. Începând cu botezul, atribuţiile moaşei de întâmpinare şi integrare a necunoscutului venit din altă lume în lumea de aici prin închinarea lui stră/moşilor sunt preluate de altă instituţie: năşia (cu atribuţia de integrare a copilului în comunitatea de credinţă şi individualizarea sa printr-un nume propriu); de multe ori, moşitul şi năşitul erau îndeplinite de aceleaşi persoane”. În 2013, acelaşi cercetător Român a completat: “Cocoşul era pasărea ce auzea glasul Gaii, după care anunţa şi el principalele ore ale nopţii. Pentru a determina principalele momente ale zilei şi nopţii, oamenii observau Soarele şi Luna, stelele şi planetele; dar acei aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna din cauza timpului noros iar aprecierea lor pe boltă era - fără alte instrumente de măsură - aproximativă. Omul, înainte de a-şi bate capul pentru a crea maşinării de măsurat timpul, a căutat în natură organisme vii care să-l informeze despre scurgerea vremii. În trecut, armatele de uscat purtau cu ele câte un cocoş pentru a vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii. O funcţie asemănătoare îndeplinea şi cocoşul urcat cu câteva găini la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul a pus acolo paznic cocoşul”. Aluatul era văzut ca “jucăria babelor”, căci din mâinile lor ieşeau acele forme; arta facerii pâinilor ritualice / colacilor era transmisă din generaţie în generaţie iar bătrânele respectau cu sfinţenie Tradiţia preluată de la mamele lor (în Română, arhaismul pentru babă / bătrână era “gorgună”). Exista credinţa larg răspândită despre cel mort că pleca pe “Cealaltă” Lume ca “Zburător” (pentru ca acela care părăsea lumea să poată zbura, nu i se acopereau tălpile). Când înhumările n-au mai fost făcute sub bătăturile locuinţelor, sufletele - ca păsările - urmau să se odihnească pe arborii plantaţi de rude pe creştetele mormintelor (iniţial, îngropările sub podeaua casei erau pentru ca sufletele strămoşilor care au întemeiat familia respectivă - desigur legate de Pământ - să sălăşuiască acolo, protejând locuinţa). Ospeţele rituale la care se consumau colacii - cu veselie - pe de o parte erau pentru că persoana răposată a scăpat de chinurile vieţii (şi a ajuns în starea de fericire veşnică) iar pe de altă parte erau pentru asigurarea nemuririi urmaşilor săi. În concepţia Bănăţeană de la sfârşitul Epocii Pietrei, pe de o parte lumea pe verticală era împărţită în 3 straturi - lumea de jos, lumea aceasta şi lumea de sus - iar pe de altă parte, pe orizontală era divizată în 3 părţi: Lumea “de Aici”, Lumea “Cealaltă” și Lumea “de Dincolo”; cu timpul, brutarii în facerea pâinilor şi a colacilor au simplificat ornările, eliminând simbolurile arhaice, ajungându-se la situaţia din prezent. La sfârşitul iernii, “Zilele Babelor” - ale maestrelor făuritoare ale colacilor, înţelese ca femeile din vechime şi nu în mod necesar ca vârstnice - au rămas în Tradiţia începutului de Martie, pornind cu cea mai importantă zi, de An Nou marcat prin Mărţişor, 1 Martie: Ziua Martei / Dochiei, adică a Mamei Gherga (a rămas şi spusa cuiva care a pierdut o bună ocazie că “a trecut baba cu colacii”); este interesant că în actuala limbă din Anatolia - Turca - “baba” e “tata” iar “mama” e “anne”.

În “Înmormântarea la Români”, academicianul Simeon Marian a consemnat la sfârşitul secolului XIX: “La Români există un fel de pomenire şi jertfă - care nu se face pentru cei de curând răposaţi - ci pentru toţi morţii familiei. Această pomenire şi jertfă se numeşte pretutindeni - în toate ţările locuite de Români - ‘Moşi’. La ‘Moşii de Mărţişor’, ghioceii (Galantus Nivalis) şi agricele (Primula Acaulis) când înfloreau primăvara se sacrificau morţilor spre aducerea aminte. Aceste flori de primăvară sunt pârgele / primiţele florilor - totdeauna vestitoare de primăvară - deci trebuie să se pomenească cu ele morţii familiei. ‘Moşii de Paresimi’ - care cad totdeauna în 9 martie - se numesc astfel pe la Lugoj, Timişoara şi împrejurimi; aceşti Moşi urmează după Baba Dochia, când - de regulă - ies babele şi dânşii sub numele de ‘moşi’ bat cu botele pământul ca să intre frigul şi să iasă căldura (la aceşti Moşi, Românii din Banat dau de pomană / sacrificiu nuci, alune, etc. - numite ‘Moşi curaţi’ - şi un colac uns cu miere de stup, făcut în forma omului, cu cap şi membre. ‘Moşii de Paşti’ sunt în dimineaţa de Paşti, când în Banat se dă de pomană morţilor / moşilor colaci cu miel şi ouă roşii; atunci fetele cară apă pe la vecini de pomană în contul morţilor. La ‘Moşii de Sân-George’, în Banat se dă sacrificiu colac cu lumânare, împreună cu străchini pline de lapte. ‘Moşii de Crăciun’ sunt în ziua de Crăciun, când dimineaţa se dă de pomană morţilor colac cu lumânare, carne de purcel ori porc, cârnaţi, cotoroage / răcituri şi altele. Trebuie să însemnăm că din mielul de Paşti, din purcelul de Crăciun ori din celelalte ce sunt peste an şi a căror pârge / primiţe se sacrifică moşilor ori morţilor, membrii familiei nu gustă nicidecum până matroana casei nu a sacrificat (dat de pomană) moşilor, adică morţilor. Aceasta se ţine cu cea mai mare acurateţă, căci a gusta mai ’nainte de a sacrifica din acele bucate se socoteşte de cel mai mare păcat şi de vătămare pentru sufletele / spiritele proto-părinţilor, care cer şi doresc acel sacrificiu. Mai departe e de însemnat cum nu se gustă nici din alte poame care rodesc peste an până ce nu se dă de pomană morţilor. ‘Moşii’ sunt un sacrificiu / jertfă pentru răposaţii moşi, strămoşi, numirea de ‘Moşi’ sau ‘po-mana morţilor’ fiind de asemenea şi identic înţeles”. (Se poate observa că Gheorghe era important atât agricol, cât şi pastoral, marcarea prin “Moşii de Sân-George” fiind începutul ciclului pastoral). Dr. Gheorghe Secheşan - de la Universitatea de Vest din Timişoara - în “Eseuri antropologice” a scris: “Se spune - în Banat - că acela care nu taie porc de Crăciun nu este om. Tăiatul porcilor, precum şi prepararea anumitor ‘bucate’ (şi numai a acelora), într-un anumit fel (şi numai în acel fel) au o valoare apotropaică. Actele sunt menite să alunge răul de lângă gospodăria ţărănească, tot anul, să creeze o ‘pavăză’ (şi în acest fel, pentru că mai există, desigur, şi altele) împotriva maleficului. Prezenţa Cerbuţului şi a Ţurcăi în ceremonialul Crăciunului este extrem de importantă: ea ilustrează existenţa acelor animale mitice - în speţă cerbul şi porcul - în arealul cultural românesc încât, deşi nimeni (dintre actanţi) nu mai poate explica rolul lor în scenariu, ele rămân să joace un rol crucial în desfăşurarea evenimenţială a sărbătorii. Există un rit ce s-a păstrat până în zilele noastre, un ecou al unui timp îndepărtat când mistreţul decăzuse din poziţia de ‘împărat’ în cea de ‘balaur’, căci în toate tradiţiile se consemnează cum împăratul ciclului ce moare (Vechiul An) se schimba treptat în balaur iar eroul, viitorul împărat al ciclului ce va să vină (Noul An) va decapita balaurul. În tradiţia hindusă, mistreţul este explicit asimilat cu balaurul, el fiind sacrificat de Vişnu sau Indra (‘Rig Veda’ 1:61). Şi astăzi românii sacrifică, înainte de Crăciun, deci la solstiţiul de iarnă, porcul. Tăiatul porcului nu este nici pe departe un obicei vulgar - chiar dacă util într-o societate nemodernizată total - acest obicei provine dintr-un rit sacru fundamental cu profund tâlc cosmogonic. Crăciunul este zi importantă şi din punctul de vedere al relaţiilor sociale: în ziua a doua de Crăciun, merg finii la naşi (nuni) cu daruri în trăişti; ei duc 2 colaci şi o lopotiţă de porc iar nunii / naşii îi aşteaptă cu masa întinsă şi-i ospătează în schimbul darurilor aduse. Se pare că din cele mai vechi timpuri suinele au fost animalele domesticite predilecte ale românilor (alături de oi, premergătoare se pare personajului central al Crăciunului, deoarece creşterea ovinelor era posibilă în condiţiile de seminomadism); în timp chiar, carnea de oaie şi mai ales cea de vită (ţăranii consumau foarte rar bovine, la sărbători, cornutele mari fiind destinate aproape exclusiv muncii câmpului) au fost înlocuite cu tradiţionalii ‘râmători’. Carnea era tăiată cu satârul / cuţitul, implicaţiile ritualice fiind evidente: în prepararea oricărui fel de mâncare ce presupunea ‘umplutura’ (cârnaţi, drob, etc.) carnea nu era măcinată - tehnică orientală - ci era tăiată, presupunând o prelungire a sacrificiului sângeros iniţial. Sacrificarea sângeroasă a fost un atribut al timpilor vechi, până în antichitate. Implicaţiile sacrificiului sângeros au fost teribile şi valabile pentru toate societăţile străvechi: era o jertfă, iar în timpuri imemoriale, în anumite religii, era practicată arderea de tot, adică animalul nu era consumat, nici măcar vreuna din părţile sale, ci era jertfit în întregime, prin intermediul focului (de ‘Ignatul porcilor’)”.

“Colindatul copiilor nu se practică în întreg spaţiul tradiţional românesc, fiind restrâns la aria sud-vestică a acestuia; în zonele unde el este în uz, copiii urează - în general - dimineaţa: textele pe care le spun sunt scurte, cel mai ades scandându-le iar nu cântându-le. Termenul cel mai vechi era ‘corindă’, termenul ulterior de ‘colindă’ restrângând aria de circulaţie a formei mai arhaice, căreia - în bună parte - i s-a substituit. Romanii numeau ‘calendae’ primele zile ale lunii; sărbătorile Calendelor aveau un puternic caracter augural. Colindătorii primeau daruri din ‘roadele pământului’ - în principal - în Banat constând din colaci, mere cocuţe împletite din aluat special, colaci mici, colinde (nuiele de alun cojite), colaci cu nuci, alune, etc. şi în fine, erau invitaţi la masă, pentru ospăţ împreună cu gazdele; regalul / masa însemna în fapt ruga, pentru a conferi sens lumii: cu alte cuvinte, o serie de responsabilităţi, menită să conştientizeze solidaritatea dintre lumile viilor şi morţilor (dialogul alimentar nu putea avea loc în orice condiţii şi nu era privit oricum - la voia întâmplării adică - astăzi masa de sărbători devenind un scop în sine, ca şi darul). Cuvântul ‘magie’ a derivat din persanul ‘mag’ însemnând ‘înţelepciune’, presupunând manipularea neştiinţifică - în folosul omului - a unor forţe extraordinare, imanente lumii. Se credea că puterea (‘mana’) oamenilor şi animalelor se afla în sângele lor. Din acea credinţă au derivat toate riturile de sacrificiu sângeros, când zeilor supremi sau celor care patronau viaţa li se sacrificau oameni sau animale. În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice exista o legătură simpatetică între sânge şi vlaga fertilizatoare, între sânge şi ploaie. Provocarea curgerii de sânge prin răni ca practică magică de a aduce ploaia, a fost înregistrată la multe popoare. Asemenea ofrande rezultate de pe urma unor încăierări dintre flăcăii satelor (cetele de căluşari la întâlnirea lor, bătăile de la hore, etc.) aveau cândva un caracter ritual şi urmăreau activitatea forţelor vieţii şi stimularea rodniciei pământului. Materialele etnografice atestă prezenţa ofrandei sângelui în preajma solstiţiului de iarnă, când era vorba de ajutarea magică a soarelui ‘îmbătrânit’ / ‘obosit’: cu sângele porcului tăiat de Ignat, oamenii şi copiii se mânjeau pe faţă. Nedespărţiţi de tobele sale (tungus numite ‘tungur’) ca instrumente principale în ceremoniile rituale, utilizând fie autohipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi de asemenea înclinaţia nervoasă spre surescitare, fie drogându-se cu plante halucinogene şi în consecinţă căzând în transă, obţinând starea de extaz, şamanii comunicau - pentru credincioşi şi în numele lor - cu duhurile şi cu divinităţile. La unele popoare, cultul gentilic s-a contopit cu rămăşiţele totemismului: aceasta este, probabil, originea cultului ursului. Ghiliacii (‘oamenii pământului’, de pe Valea Amur) credeau că fiecare gintă avea ursul ei propriu, în cinstea aceluia organizând mari festivităţi: în acel scop, era prins de cu vreme un pui de urs din codru iar în ziua fixată era purtat cu toate onorurile prin aşezare; în final era ucis cu săgeţi, lucru pe care-l făceau reprezentanţii altei ginţi, având legături matrimoniale cu prima (ritualurile celebrate cu ocazia uciderii animalului sacru la acele popoare de vânători se baza pe credinţa că animalul ucis va învia). Spre deosebire de popoarele Siberiei, la laponi exista cultul strămoşilor. Decedaţii erau veneraţi, li se aduceau jertfe. Laponii aveau credinţa că strămoşii îi ajutau la vânătoare şi aveau influenţă asupra vremii. În Caucaz, la osetini / oseţi doliul era respectat foarte strict, văduva trebuind să pregătească aşternuturile decedatului timp de un an, să-l aştepte până noaptea târziu lângă pat, să-i pregătească dimineaţa apă de spălat. Paralel cu cultele familial-gentilice şi agricole, la popoarele din bazinul Volgăi s-au păstrat urmele unui cult mai vechi, şamanic: la ‘mori’, de pildă, în afară de preoţii obştii alese - ‘karţii’ - erau aşa-numiţii ghicitori, cărora li se atribuiau însuşiri supranaturale. Numeroşi antropologi susţin că din cultul morţilor s-a dezvoltat cultul zeilor. Adorarea strămoşilor şi îndeosebi a celor iluştri (identificabili cu eroii sau semizeii din culturile antice) a dat naştere unor fiinţe supreme pe care omul a început să le venereze. Începând de la celebra epopee a lui Ghilgameş şi continuând cu variatul repertoriu mitic al tuturor popoarelor, motivul ‘celeilalte lumi’ - în care durerea, lacrimile şi moartea nu sunt cunoscute - datează, probabil, din vremuri imemoriale. Omul a avut dintotdeauna nostalgia unei lumi în care nu trebuie decât să întinzi mâna pentru a culege fructe savuroase şi întotdeauna coapte, în care recolte binevoitoare intră în hambare fără arătură, fără semănat şi fără seceriş, care nu cunoaşte aspra necesitate a muncii, în care dorinţele se realizează îndată ce se nasc, fără să fie mutilate, reduse, nimicte de cine ştie ce imposibilitate materială sau de cine ştie ce prohibiţie socială. În mitologia egipteană exista viaţă după moarte, dar condiţionată doar de reunirea după deces a celor 3 elemente esenţiale ale fiinţei umane: trupul, sufletul (‘Ba’) şi vitalitatea (‘Ka’); Ba şi Ka sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. Chiar şi înaintea descoperirii focului, oamenii consumau proteine de provenienţă animală, ceea ce înseamnă că au fost vânători şi pescari chiar de la începuturi. Stau mărturie la aceasta nu numai oasele animale descoperite în diverse aşezări preistorice dar chiar şi alte ‘semne’, mult mai lipsite de orice echivoc: picturile rupestre, ale căror enigme nu au fost nici până azi dezlegate, şi care datează de zeci de milenii. Puii animalalor ucise erau reţinuţi, apoi omul a asociat în mod spontan anumite animale de vânătoare, văzând că acelea îi erau de folos (câinii bunăoară), etc. Animalele au fost însoţite de o mitologie prodigioasă. În primul rând, au existat populaţii arhaice care au avut ca strămoş totemic un animal: ursoaica, lupoaica, râsul, leoaica, tigroaica, ş.a.; acele populaţii au practicat cultul totemic al respectivului animal, convinşi fiind că trăsăturile pozitive ale aceluia s-au transmis populaţiei în cauză (curajul, forţa, viclenia, etc). Pe de altă parte, există teorii în domeniul antropologiei religiilor ce propun o ‘ierarhie’ sacră a animalelor, corespondente ale sacralităţii divine şi pământene. Astfel, la început ar fi existat cultul mistreţului, încarnare a deităţii în plan animal, a sacerdoţiului, etc.; acela ar fi fost urmat de urşi / regalitatea, de lupi / războinicii, de căprioară, câine, oaie, etc. Vânătorii nu vânau niciodată singuri, ci formau un grup asemănător confreriilor religioase, cu un număr de ritualuri, gesturi, tabu-uri. Vânătorii nu ucideau niciodată la întâmplare iar vânătoarea unui cerb avea o amploare unică, căci aproape nimic nu egala mândria unui vânător de a omorî un exemplar deosebit din rasa cervidelor. Cerbul a fost adeseori asemuit arborelui vieţii, din cauza coarnelor sale rămuroase, ce se reînnoiesc periodic: e simbolul fecundităţii, al ritmurilor creşterii, al renaşterilor; cerbul era imaginea arhaică a reînnoirilor ciclice. În universul şamanic, ursul era tatăl celor din lumea subterană, păzitorul intrărilor în grote şi în lumea subpământeană: era mesager şi vehicul lunar al aceleia (folclorul european a subliniat funcţia sa de reglementare a sezoanelor, precum şi a ciclului feminin). Dovadă a caracterului său divin, ursului nu i se spunea pe nume (tabu) în zilele de celebrare; dacă totuşi trebuia să i se pronunţe numele, i se zicea ‘Ăl Bătrân’, ‘Moş Martin’, ‘Moşul’ (un element extrem de interesant e faptul că majoritatea sărbătorilor moşilor se află în preajma ‘cumpenei’ echinocţiului şi aceasta nu-i întâmplător, deoarece strămoşii mitici patronau ciclurile naturii şi controlau activităţile sezoniere): cultul ursului - deşi s-a bucurat de mare respect în zonele carpatice, fiind o forţă care aducea nu numai dezastre în prisăci, în turme precum şi în livezi, ci şi, mai ales, schimbarea anotimpurilor - a scăzut treptat, astfel că sărbătorile ce îi erau dedicate în calendarul popular au fost întrecute ca număr şi importanţă de sărbătorile dedicate lupului (în Banat şi Bănie, lupul se chema ‘gădină’ / ‘gădineţ’). Ovidiu spunea: ‘mă găsesc într-un ţinut foarte apropiat de Ursă’ (nimfa Kallisto era însoţitoarea neobosită a zeiţei Artemis, războinică neîntrecută ‘mereu cu mâna când pe săgeată, când pe arc’, o dublură a zeiţei însuşi); mitul Kallistei e deosebit de interesant, căci arată situaţia privilegiată la care ajunseră războinicii (la hinduşi, casta Kşatriya), care a născut de la Zeus pe Arkas şi de aceea a fost transformată de Hera în ursoaică. Ursoaica a fost simbolul propriu al castei războinicilor, aspectul feminin arătând că puterea temporală era feminină dar evidenţiind şi că iniţierea cavalerească era ‘calea amorului’. Faptul că Zeus a făcut-o pe Kallisto ‘stăpâna cerului’, aşezând-o în ‘extremitatea axei lumii’ (ea este Ursa Mare) dovedeşte poziţia fruntaşă a castei războinicilor, subliniind că adevărata ursoaică era - desigur - Artemis, însuşi numele ei indicând acest lucru, Kallisto reprezentând doar un aspect al aceleia; fiul său - avatarul, copilul divin - se numea Urs (Arcas, de unde în greacă ‘artar’ = ‘polul nord’), regentul noului ciclu, dobândind poziţia polară. Anul Nou celebrat la solstiţiul de iarnă a fost introdus în Dacia în perioada cuceririi romane; în lunga perioadă de nesiguranţă generată de marile migraţii ale mileniului I, Anul Nou a fost sărbătorit la echinocţiul de primăvară (anul agrar) sau cu o lună mai târziu (anul pastoral). Anul Nou biblic, deşi a fost utilizat de biserică şi cancelaria domnească în perioada medievală românească, nu a fost asimilat ca dată de renovare a timpului calendaristic de către popor”. (Se poate observa “M” protetic la Martin, în comparaţie cu artar ori arktos din Greacă: iniţialul “M” era de la “Mare urs”). În secolul XIX, “Călindariul poporal Român” realizat de academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a scris “9 Mărţişor: Moşii / Sânţii de Mărţişor. Aceştia cad totdeauna pre 9 Mărţişor. La aceşti Moşi sau Sânţi se sacrifică colaci făcuţi în formă de om cu cap, mâini şi piţioare sau pre colac este desemnată forma de om. În al 9-lea Mărţişor ies Babele şi se pun Moşii. Moşii bat cu boţile pământul să intre gerul şi să iasă căldura. La Sânţi, adecă Moşi, încep toate fermecăturile, vrăjitoriele şi făcăturile mai vârtos pentru luarea manei (rodului) din câmp, din casă, familie. Facerea pâinei casei (ca şi la Anu Nou). Retezarea stupilor. Mierea de stup de la facerea colacilor este bună de dragoste. Se mătură curţile şi gunoaiele adunate grămadă devin aprinse, sgândărindu-se focul şi bătând cu boţile în el (din această procedură apoi se împrimăvărează). Venirea stârcilor (berzelor, cocostârcilor, cocorilor). Încongiură grădinele, moşiile, pomăriile şi se afumă cu fum de pânză, ca să fie ferite şi scutite de şerpi”. (Aşa după cum a scris şi “Lexiconul lui Hesychius”, e de ştiut că în vechea Greacă pentru păsările deosebite - cu talie mare - se folosea “Kerkis” iar “stârcii” în vechea Greacă erau “kerki-thalis” / cu similară utilizare inclusiv la “erodios”: păsările acvatice; de exemplu, în Delta Dunării, clocesc “stârcii de noapte” / “Nycticorax”, care strigă dur și răgușit “cuarc”). Este de știut că la stră-Români cocostârcul = gârgălăul era legat de ideea nașterii, pasărea aducând în cioc bebelușii iar la vechii Egipteni stârcul era pasăre sacră solară - simbolul renașterii în Lumea Cealaltă - și pelicanul (altă pasăre cu cioc lung) avea puterea prorocirii călătoriei sigure a răposatului spre Lumea de Dincolo: în Vechea Lume, acele păsări și credințe conectate au fost populare în ambele Bazine Fluviale mari din Europa și Africa / la stră-Români și la vechii Egipteni (începând cu cele mai acvatice ambiente, anume de la gurile în Mări ale marilor ape curgătoare, anume Deltele Dunării și Nilului); de Anul Nou, vechii Români ofereau fetelor colacii Sacrei Selene (Luni = “Ma-sa” / “Masa”) şi băieţilor colacii Sacrului Soare (“Ra-sa” / “Rasa”). În perioada interbelică, filozoful Vasile Lovinescu a remarcat că în Europa cea mai amplă răspândire a Svasticii = crucea solară a fost la Români: “Svastica în România ar cere ea singură un studiu special. Nu credem să existe o ţară în care să fi fost folosită atâta, în mod tradiţional, bineînţeles. Se găseşte peste tot: în cimitire, în biserici, pe broderii naţionale, pe pergamente voivodale. Ea îmbracă o indefinitate de forme; iată câteva exemple”:

Din străvechea stemă = “gherg” / “gherb”, mult mai târziu (în mileniul I), creştinii au adoptat partea centrală: crucea; unii creştini şi azi, pregătindu-se de tăierea colacului ori pitei / pâinii, fac înainte din cuţit - deasupra - semnul crucii (în vremurile păgâne, înainte ca religia creștină s-o adopte ca emblemă, crucea simboliza unirea perfectă dintre energia muierească și energia masculină / inițial crucea având axele egale). Istoricul Maramureşean George Cadar în “Origini” din 2010 a scris: “Pe umerii crucii se sprijină întregul univers al arhitecturii şi geometriei umane. Omul însuşi reprezintă arhitectura unei cruci (vizualizat de pildă de Leonardo da Vinci prin Omul Vitruvian). Crucea respectă cardinalitatea punctelor ce o desăvârşesc şi după care omul se poate ghida - cu ajutorul busolei divine - prin labirintul marelui necunoscut, care este infinitul spiritual. Roata - marea descoperire a omului - se sprijină pe axa crucii, reprezentând ceea ce simbolizează mecanic mişcarea, avansul primar al acesteia, obţinerea de către spirit a vehiculului vizualizat, a transmiterii mişcării mecanice cu multiplele ei forme de reprezentare, în vreme ce crucea este simbolul însuşi, intrinseca intersecţie a energiilor născătoare de creaţie, sublima rostogolire a adevărului în infinitul care curge peste rezultatul creaţiei. Crucea reprezintă rostogolirea şi mişcarea ideii, în timp ce roata reprezintă mişcarea periferică a centrului. Relaţia dintre cele 2 deplasează fiinţa umană în universurile cunoaşterii. Omul reprezintă forma geometrică supremă de manifestare a crucii, ca prelungire a divinităţii în lumea telurică. El, Omul, este un fel de Axis Mundi, aşa cum l-a înţeles şi desenat marele Leonardo da Vinci. Omul aparţine autenticului, deci implicit creaţiei divine, în timp ce reproducerea, imitaţia, falsul aparţin omului. Viziunea supremă este dată de întâlnirea punctului culminant al raţionalului cu iraţionalul. Crucea trebuie privită şi ca semn suprem a recapitulării creaţiei. De-a lungul istoriei omenirii se pot deosebi mai multe tipuri principale de cruce, aparţinând tuturor marilor culturi ale lumii. În limba română, aş mai lega de simbolul crucii şi legătura etimologică a unor cuvinte cu caracter constructiv, sacru, ca necesitate pentru orice om pe care cuvintele legate de cruce şi de origini l-au preocupat. Printre aceste cuvinte magice sunt: cruce, car, carte, cărămidă, cer, cerc, cifră, cinci, cocon, creaţie, creier, etc”.

Yarga: Svastica Laponă

În 2001, cercetătorul Rus Roman Bagdasarov a studiat Svastica Yarga a șamanilor Finico-Ugri și Laponi - reprezentată așa după cum se vede în ilustrația anterioară - ca primul simbol al acelor populații extrem Nordice din EurAsia; încă din 1969, în cercetările sale, desfășurate până în prezent, Dr. Pavel Kutenkov s-a ocupat de acea Svastică - numită Yarga - începând cu Cultura Cucuteni-Tripoli din România și Ucraina mileniului V î.C., regăsind-o până în Evul Mediu (de exemplu la Novgorod / prima capitală Rusă, St. Peterburg / penultima capitală Rusă, etc.), stilizat reprezentată și pe hainele Tradiționale Rusești, așa după cum se poate vedea în imaginile următoare:

Dr. Pavel Kutenkov a reflectat despre Svastica Yarga / “Yar-Ga”: “Corespunzător ‘Dicționarului etimologic Rus’, termenul Yar era conectat de primăvară (aceeași rădăcină a cerescului An Nou care începea primăvara, a dus şi la Englezul ‘year’) iar termenul Ga era conectat de divin. Cuvântul Rus pentru Rai era același cu cel Sanscrit Svarga, patronat de zeul cu același nume (Slavii numindu-l și Svarog); pe de altă parte - conform vechiului Dialect Nordic - Yarga însemna deopotrivă cârlig și respectiv lingura de lemn cu care se golea apa din barcă. Cele mai frumoase haine - cele de cununie - erau în vechime împodobite cu Svastici Yargi; fetele nu se măritau fără sacrul simbol solar (care emana marea forță a energiei rapidei mișcări a luminii) dat de Yarga / Yerga”. Aşadar, înţelesul Nord European pentru Yarga / “Yar-Ga” poate fi şi literalmente ca “Lumina Pământului” (“Yar” fiind în vechea Rusă “strălucire” / “lumină”, după cum a documentat savantul - “iyi” rămânând numele tridentului respectat ca semn regal, însemnând “fiinţă luminoasă” - iar “Ga” provenind de la “Pământ”), o altă combinaţie redând acelaşi aspect sub forma “Ya-rga” = “lumina regală” ori “strălucirea regală” (“Ya” egalând particula domnească “Io” a cârmuitorilor Români, după cum a rămas acea titulatură în vechile documente, în Țara Sfântă Canaan “Yah” ajungând prefixul Domnului “Yah-ve”); Yarga / Yerga a rămas în multe Dialecte Nordice şi ca “lumină mişcătoare”, etc., desemnând străvechea Svastică. În prezent, emblema aviaţiei militare a Kareliei Finlandei / Suomi (garda aeriană a răsăritului Țării / a graniţei cu Rusia) e aşa cum se vede în imaginea următoare:

Svastică oficială în Europa actuală

Este de remarcat că pentru “rapid” în vechea Greacă - limbă vorbită de pildă în Anatoliana Karia înaintea Balcanicilor Eleni - se folosea Gorgos iar termenul Sumeriano-Troian pentru crucea ieșind din razele solare a fost Garza, asemănarea cu Yarga din Karelia de exemplu nefiind întâmplătoare, între ele aflându-se Românescul Gherga. În Engleză, Noul An e “New Year”: o desprindere din “Yar-Ga” (“Garga” / adică Gherga), derivând din împreunarea dintre Cer / Gher şi Glie / Ga; cuplul cerescului An şi pământenei Ga a fost cel reprezentat de Svastica numită Hiperboreu - adică extrem Nordic, inclusiv în Karelia - ca Yarga, în S reprezentarea unirii celor 2 mari divinităţi (Cerul An şi Glia / Ka) ajungând un simbol special, Crucea Ankh din Vechiul Egipt. De altfel, în vechiul Egipt cei 2 aștri principali luminători ai cerului - pe baza cărora s-au realizat calendarele Vechii Lumi - erau noaptea Iah / Yah = Luna și ziua Ra = Soarele: împreunarea lor - Yah și Ra - onomastic duce la termenul “year” pentru “an”; iar grafic de pildă, reprezentarea alăturatelor Selenă și Soare au fost emblematice vechilor Români. Atât Nordica Yarga, cât şi Sudica Ankh reflectau acelaşi lucru, anume pe Gemenii care s-au cununat la echinocţiul de primăvară, când lumina diurnă egalează întunericul nocturn, adică unirea Tatălui Ceresc cu Marea Mamă Pământeană, ca pecetluirea umanei legături masculino-muierească.

Termenul proto-German “Jera” pentru “An” a devenit în vechea Engleză “Gear”, scris “3ear” (simbolul “3” - numit “Yogh”, figurând ca numărul 3 și reprezentând a treia literă din alfabetul Grec, adică “G” - a echivalat fonemul “Y”, fiind runic notat însă “X”, ca picioarele fertilelor păsări acvatice, ca 2 bumerange apropiate sau cârje sacre alăturate): cu denumirea Gotă “Ghiba”, însemna “Gift” = “Dar”, valoarea sa Latină fiind “GS” - sau “X” - comparată cu regalul Got “reihs” / Românescul “rege”; în legătură cu așa ceva, Germanicul “Gher” folosit pentru “suliță” / “lance” a dus ca purtătorul său Gal să ajungă denumit ca “Garcon”, în pronunție “garson” (adică “băiat” în Franceză, “sulițașul” / “lăncierul” în vechea Greacă fiind “Dorian” / “Heraclid”). După solstiţiul de iarnă - când se ştie de la “Crăci-Un” / Crăciun = Moșul Timpului despre noaptea cea mai lungă, când în locurile unde nu se ardea butucul se rostogoleau de pe înălţimi roţi aprinse - ziua se tot lungeşte, astronomic în 21 III, la 3 săptămâni după Mărţişor durata zilei egalând durata nopţii, apoi ziua fiind tot mai lungă; puterea diurnă a strălucitorului / “stră-lucitorului” Soare (ochiul divin al Tatălui Ceresc) crescând peste iarnă - între Crăciun şi Mărţişor - egalează dominaţia nocturnă luminată de Selena (coroana Mamei Pământului) şi apoi o depăşeşte: divinul bărbat Ra şi divina femeie Rhea - personificările Cerului şi Timpului An, respectiv a Pământului Ga / Ka - au fost înalt slăviţi pentru virtuţile lor, manifestate constant anual, în ceea ce a devenit calendar iar aşa ceva de fapt a pornit de la Gher-Ga / Gherga. Se mai pot observa nişte elemente: timpul apariţiei conceptelor şi compatibilitatea. Ivirea Mamei Pământene dar şi a Tatălui Ceresc au fost atestate cu mult înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga, într-o vreme când convieţuiau cele 3 specii umane pe glob (Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens): pe de o parte, albii Neandertal şi negresele Homo Sapiens au avut hibrizii / corciturile Cro Magnon, până la primul Potop intrând în extincţie atât Neandertal, cât şi Cro Magnon - care erau dispăruţi la momentul diluviului - respectiv pe atunci Gherga având ultima mutaţie genetică; pe de altă parte, specialiştii geneticieni au confirmat că singura combinaţie durabilă între acele specii umane a fost între solizii Neandertal, respectiv Cro Magnon cu femeile Homo Sapiens (invers - a firavilor bărbaţi Homo Sapiens cu femeile celorlalte 2 specii - fiind legături neproductive). Toate acestea apropie nu doar fertilitatea celebrată în general prin Cultul Falic şi Cultul Vulvei de venerarea masculinului Ceresc şi femininei Pământene, ci şi atribuirea Ghergană - prin rol, constituţie şi onomastică - filiaţiei prin paternitatea Neandertal / Cro Magnon şi maternitatea Homo Sapiens: Gherga are o vechime de zeci de milenii, străvechii Gherghi fiind nu doar printre spectatorii, ci și printre actorii acelor împerechieri. Bărbaţii Barbari / Varvari venerau virili Vulvele: emblematică a rămas legenda Antică - faimoasă universal - a orgiilor din fiecare primăvară dintre Ghergari şi Amazoane, până ce partenerele devălmaşe ajungeau gravide, împerecherile lor putând dura şi 2 luni; printre sinonimele pentru “faimă” / “renume” se află și “fala” / “gălăgia” = termeni echivalenți cu “vâlva” / “zarva” (e interesant că vocabularul Român / Valah are “vâlfă” / “vâlfe” pentru “duh” / “duhuri” iar vocabularul Bulgar are “Vlăhva” pentru “Mag”). Puternicele mesaje ale paleoliticului s-au regăsit inclusiv pe colacii ce au început să fie produși în neolitic, mai ales la marile sărbători ale nemuritorilor dar și la evenimentele curente importante ale muritorilor (ca nașterile, cununiile, decesele).

Colacu lu’ Crăşun

În 2010, cercetătorul Ranko Vucovic din Serbia a scris: “Svastica a ocupat locul central printre simbolurile vlahilor. Svastica reprezintă unul dintre unul dintre cele mai vechi simboluri, care l-a urmărit pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de 20 de milenii. În cultul morţilor la vlahi, a fost nu numai simbolul principal, ci a fost urmată de un şir de simboluri care au provenit din ea; faptul că o parte din acele simboluri au apărut separate - chiar din Cultura Vincea a neoliticului - dovedeşte că desprinderea din svastică s-a petrecut înaintea perioadei respective. Cred că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula - în final - iluzia că svastica ar fi venit de la est. Cu denumirea de ‘Luşafur’ / ‘Luceafăr’, svastica reprezenta planeta Venus, simbolul principal în cultul morţilor la vlahi, ‘lumina personală’ pe care mortul o avea pentru trecerea prin regatul întunericului şi a merge în lumea cealaltă; astfel, vlahul trecut în dimensiunea eternă se afla sub protecţia svasticii. Datorită naturii sale sincretice, Crăciunul este considerat şi astăzi sărbătoare a celor adormiţi: cum soarele moare şi renaşte (apune şi răsare), aşa şi omul poate să plece şi să se întoarcă. Vlahii îşi exprimă această credinţă prin pâine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu’ lu’ Crăşun se regăsesc pe pâinea dată de sufletul morţilor. ‘Aceste ritualuri ale pâinii’, observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, ‘exprimă un simbolism antropomorf, făcând trimitere, în acelaşi timp, la cultul strămoşilor şi la credinţele similare referitoare la legătura dintre lumea de aici şi lumea cealaltă, ordinea naturală şi supranaturală a lucrurilor, care influenţează viaţa de zi cu zi, la ciclul anual şi calendarul activităţilor agricole”. Primăvara, străvechii Gherga marcau şi cu colaci sosirea Anului Nou, sărbătoarea puternică având ecouri până în prezent (prin bucuria ceremonială a schimbării datorită evenimentului, producerea colacilor, etc). Anul Nou era sărbătoarea Gherga, adică a cerescului Gher și a Pământului Ga: atunci, de 1 III / Ziua Marii Zeițe, Anul Vechi mort, învia sub forma de An Nou - ca un cadou - personificat drept luminosul / strălucitorul An, momentul fiind celebrat prin Mărțișoare, colaci, etc. (după hibernarea începută la Crăciun, Anul reînvia la Mărțișor). Este de remarcat ceva foarte interesant: în chip ancestral Magic, s-a întâmplat că Eugen Gherga - autorul lucrării “Originea Gherga” - și-a început tocmai din 1 III 1980 dragostea cu Lidia (apoi a fost cununia, s-au născut pruncii, ș.a.m.d.); un proiect serios, pe viață.

Mirii Gherga Eugen și Lidia (Timișoara, 23 VII 1983)

Ca Sfinţi Părinţi, Zeul An şi partenera sa Zeiţa Anat, după cum erau denumiţi popular / în vechea Greacă Ἄναξ Anax = “rege” iar Anassa = “regina”, i-au avut ca prunci pe prinţii Anuna, ştiuţi şi ca îngerii Gregori - paznicii / străjerii - care vegheau Raiul (prima structură statală imperială Pelasgă, stăpânită de ei şi numită Atlantida - după Atlas, primul născut - adică Imperiul Atlant la apogeul său din mileniul VII î.C. întinzându-se din Sudica Anatolie / în al cărei colț Sud-Vestic se afla semnificativa Karie până în Nordica Karelie). “Colacii de SânGiorz” - făcuţi pentru Anul Nou pastoral - aveau o particularitate: erau găuriţi la mijloc; în Calendarul ţăranului Român, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Colacul era aşezat deasupra vasului de muls, operaţiunea de mulgere fiind prin gaura colacului, ca o practică magică pentru a nu se strica laptele în timpul văratului, ceremonialul avându-şi atestarea în Banat, Oltenia şi Ardeal”. În 2014, cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a scris: “La brahmani există ritualul având drept scop ‘purificarea’ hranei. Explicaţia dată de vedici are la bază conceptul că orice produs alimentar poate fi infestat cu ceea ce erau numite generic ‘negativităţi’ provenite de la alte persoane (de la gânduri). Acele ‘negativităţi’ erau înglobate succesiv în produs, emanate din gândurile asociate acţiunilor oamenilor pe măsura manipulării de către ei pe lanţul operaţiilor realizărilor aceluia, de la procurare, la starea finală (de exemplu la pâine, culesul, măcinarea, manipularea, etc.); transmiterea negativităţilor de către manipulatori era inconştientă pentru aceia. Acel proces şi consecinţele lui a fost explicat recent de către lumea ştiinţifică, proces pe care l-a considerat obiectiv. Materia are o ‘inteligenţă’ a ei, în această categorie intrând şi gândurile. Orice obiect îşi are ‘o undă de formă’ caracteristică, dependentă exclusiv de forma sa şi independentă de natura materială a obiectului. Gândurile sunt formaţiuni compuse din structuri informative modulate pe forme energetice ondulatorii (unde) cu anumite caracteristici (frecvenţe), formaţiuni emise de fiinţele vii dotate cu mental, de către om. Odată emise, ele devin independente şi există în Inconştientul Colectiv. În condiţii de rezonanţă ale acestora cu undele emise de către o fiinţă umană cu aceleaşi caracteristici, acele formaţiuni (gânduri) pătrund în mentalul uman din Inconştientul Colectiv în Inconştientul Personal, afectându-l prin procesul de interferenţă. Ritualul la vedici consta în rostirea mantrei însoţită de facerea deasupra hranei, cu mâna dreaptă, a 3 mişcări circulare, în sensul orar, având drept scop ‘purificarea’ acesteia; acel ritual se făcea de către persoana care folosea hrana. În tradiţia vedică, în cadrul familial, ritualul se săvârşea de către capul familiei, acela stând aşezat direct pe pământ. În acea postură, prin contactul cu elementul Pământ, el primea energie de la Mama-Pământ, identificată ipostazic cu zeiţa hranei; totodată, ea prelua toate ‘negativităţile’, prin intermediul persoanei care săvârşeşte ritualul. Este de reţinut obiceiul mâncatului cu mâna, cu evitarea utilizării oricărei alte unelte. Conform concepţiei vedico-brahmanice, într-un obiect făcut de către om sunt înglobate ‘negativităţi’ provenite inerent din personalizarea manufacturării acestuia prin acţiunea gândurilor; acel obiect era considerat un produs devenit nenatural, prin intervenţia omului în actul Creaţiei, inadecvat actului ritual în relaţiile om-divinitate. În tradiţia populară românească există obiceiul binecuvântării pâinii; acest obicei, cu caracter de ritual, se săvârşeşte ţinând pâinea cu mâna stângă iar cu mâna dreaptă se face semnul crucii deasupra pâinii (o variantă a obiceiului în Ardeal constă în aceea că semnul crucii se face cu cuţitul cu care se taie pâinea: e posibil ca folosirea cuţitului să fie un substitut al unui ritual vedic cu rolul de purificare, de exorcizare). Este de reţinut din tradiţia populară folosirea mesei de formă rotundă, cu picioare scurte, astfel încât mesenii să stea aşezaţi direct pe pământ. Acest fel de aşezare pe pământ obligă mesenii a adopta o poziţie care trimite la ‘poziţia lotus’ a vedicilor. La vedici, aşezarea direct pe pământ, precum şi statul cu picioarele goale este o formă rituală de purificare, de ‘descărcare’ a corpului de ‘negativităţi’, prin apelarea la Mama-Pământ, Gaya. Mâncatul tradiţional cu mâna şi utilizarea de veselă numai din materiale naturale trecute prin foc e o reminiscenţă a unui ritual vedic de purificare şi nu un semn de primitivism. De reţinut e şi faptul că forma tradiţională a pâinii la români este rotundă. Ritualul de binecuvântare, prin forma rotundă a pâinii şi facerea semnului crucii - în ansamblul lor - formează simbolul ‘Crucii Sanskrite’: o cruce cu braţe egale înscrisă într-un cerc: e simbol cu obârşie anterioară creştinismului; ca simbol arhaic, el se regăseşte ca simbol ancestral în Memoria Colectivă şi este folosit ca model în toate artele populare ale popoarelor dintre sud-estul Asiei şi Europa. În concluzie, obiceiul popular la români al binecuvântării pâinii are o obârşie vedică”. Vedele au fost produse de Veghetori iar cei dintâi Veghetori în Vechea Lume au fost îngerii Gregori, ființe luminoase aflate la obârșia Gherga, neam aflat mai ales printre Români.