Originea Gherga: 185. Grigore

În istorie, numele Grigore a început să fie înregistrat creştin în Canaan-Armenia-Anatolia, ca derivat Gargar / Ghergar (uneori mai apropiat de Gherga - decât Gheorghe - fiind Grigore). Un exemplu Antic a provenit din anul 213, în fosta provincie Pont (zona Ghergară Nord Anatoliană, în clară legătură onomastică Pontică atât cu Zeul apelor Pontus Gargarus, cât şi desigur cu Pontus Euxinus / Marea Neagră), când într-o bogată familie din Neo-Cezareea / azi Niksar 40,35 lat. N, 36,57 long. E, s-a născut Teodor, devenit “Taumaturg” / adică “Făcător de minuni”; el a studiat în Cezareea Palestinei, fiind discipolul învăţatului Origene 185-254, care îl numea Grigore. Teodor Grigore a scris - cu talent - mai multe cărţi; a murit în 17 XI 270. Biografia lui a fost realizată de Grigore din Nysa / Capadochia (335-395); acel Teodor, adică Grigore “Taumaturgul”, a avut un frate - numit tot Grigore - pomenit de Biserică la 7 XI, ceea ce înseamnă că numele lor de familie era Grigore. De pildă, un succesor de acolo - din “Noua Cezaree” a Pontului - a fost episcopul Gregorios, care a participat la sinodurile din 754 de la Hieria / Istanbul și din 787 de la Niceea / Iznik (atunci au participat și preoții Gregorios din Nicopolis 40,18 lat. N, 37,50 long. E - aparținând provinciei bizantine Armenia Prima / Minor - cel care l-a reprezentat pe episcopul Smyrnei / Izmirului, ș.a.; la acel eveniment au fost episcopii Gregorios din Milasa / Caria - cu notarea Greacă “Γρηγόριος ὁ ὁσιώτατος ἐπίσκοπος Μυλάσσου” respectiv Latină “Gregorius episcopus Mylasensium” - din Stratonikeia 37,18 lat. N, 28,03 long. E / Caria “Γρηγορίου ἐπισκόπου Στρατονικείας”, din Herakleia Latmosului 37,30 lat. N, 31,34 long. E / Caria, din Gordos / Lidia, din Ușak = Temenothyrai 38,40 lat. N, 29,24 long. E / Frigia, din Pessinus / Galatia, din Amastris / Paflagonia, din Palaiopolis / Pisidia, ș.a).

Grigore “Luminătorul”

Imperiul Parților (247 î.C. - 224) cuprindea în S pe Gherhi = cei mai bogați Arabi (din răsăritul Peninsulei Arabe) iar în N ajungea până la Georgieni și Armeni (din răsăritul Peninsulei Anatoliene). În anul 252, tatăl lui Grigore “Luminătorul”, Part din Bactria, l-a ucis pe regele Armeniei - erau rude îndepărtate - şi în 259 ca răzbunare militarii Armeni i-au măcelărit familia (el a murit înecat în Fluviul Arax), Sfântul Grigore “Luminătorul”, fiul său, născut în 257 în capitala provinciei Ararat, rămânând singurul supravieţuitor, fiind salvat de moaşa creştină Sopia şi dus în Cezareea Capadochiei / azi oraşul Kayseri: fosta reşedinţă a acelei regiuni. În 287, când Tiridat şi-a început domnia în Armenia, creştinul Grigore şi-a oferit serviciile de secretar - ca răscumpărare a păcatului săvârşit de tatăl lui, care l-a omorât pe tatăl acelui rege - însă a fost închis în Khor Virap 39,52 lat. N, 44,34 long. E / Armenia; după un deceniu, în 297, deoarece Tiridat şi-a rătăcit mintea închipuindu-şi că era mistreţ, sora lui a ajuns să apeleze şi la deţinutul Grigore, care l-a vindecat miraculos, ceea ce l-a făcut pe rege să-l elibereze şi să treacă împreună cu Curtea sa la creştinism iar în anul 301 l-a numit oficial ca şeful Bisericii creştine - consacrat ceremonios de prietenul Leon, episcopul Cezareii Capadochiei - şi declarând Armenia ca prima Țară creştină din lume (însă cu convertirea naţiunii n-a fost chiar uşor, deoarece vechile credinţe păgâne erau adânci printre Armeni).

Imperiul Parților

Grigore “Luminătorul”, tatăl său și regele Tiridat erau dintre Măreții Șureni: urmași Parți, cei care - împreună cu mai vechii nobili Kareni din care se trăgeau - încoronau Arsacizii încă de la începutul dinastic din secolul III î.C. (“Cei Măreți” - Karenii împreună cu Șurenii - ar putea fi conectați cu regalii Sanctuarului Gherga din Caria și Șurenii cu Munții Șureanu din Carpați, unde a fost complexul de fortificații aferent capitalei Sarmisegetusa a Geto-Dacilor dinspre Sarmați, după cum au analizat și unii cercetători Români; de altfel, între acei Kariani / Cariani și liderii Geto-Dacilor au fost strânse legături regale, prin Dinastia Zuraz / Gurag). Despre Măreții Kareni - strămoșii Măreților Șureni, înțelesul pentru “Șureni” fiind de “Șefi” / “Lideri” - e de știut că au fost aristocrați în Ghergania / Hyrkania, reședința lor ajungând să fie în Antiochia Mediei = Laodiceea, acum Nahavand 34,11 lat. N, 48,22 long. E / Iran (la S de capitala Mediei); din acea localitate în secolul VIII a fost învățatul Benjamin, care a propagat “Caraismul”, prin respingerea “Talmudului” (Bibliei i se zicea “Kara” = “Scriptura”). Caraiții consideră Biblia ca fiind singura sursă legitimă a legii religioase; inclusiv în prezent, puținii care au mai rămas dintre ei sunt persecutați de Israel. La sfârșitul primului mileniu, poetul Firdousi - cel mai mare din Iran - a scris în “Șah-nâme” = “Povestea șahilor” că strămoșul Măreților Careni / Kareni a fost legendarul fierar / potcovar Kăve, care de pe Muntele Damăvand 35,57 lat. N, 52,06 long. E (Vulcanul de 5671 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Iran, aflat în centrul lanțului Alborz / în S Caspic), având drapelul “Derfaș Kaviani”, a condus rezistența contra lui Azi Dahăk, care avea 10 mii de cai: acela era fiul “întunecatului” Zeu Mainyu / Ahriman (“Azi” fiind termenul Avestan pentru “dragon” / “șarpe” iar “Dahăka” - scris și “Zahhăk” - venind de la “Dah”); “Dragonul Dah” = “Azi Dahăka” a fost des menționat de literatura zoroastră, ca lider care cârmuia cu ajutorul demonilor numiți “Daeva” (opuși divinilor Vedici “Deva”). Echivalentul Caucazian al strămoșului Măreților Kareni a fost la Oseți mitologicul Kurdalaegon, care comprima Kurd (Kurta, pentru incandescent) și Alae (pentru Arian / Alan): numele original Kurdalaegon a fost Waergon (pentru lup), Vaso Abaev 1900-2001 / lingvist Oset - din Georgia - comparându-l cu Zeul Vulcan. Măreții Kareni din Orientul Mijlociu, puternicii lideri Kariani din Anatolia (dintre care unii s-au remarcat printre Anticii coloniști Cariani ai Dobrogei), ascendența printre Kerei a împăratului Attila al Hunilor - care și-a avut baza în Banat - apartenența la Kuraiși a profetului Mahomed / de la care a rămas Coranul, proliferarea Caraită, etc., par a apropia EurAsiatic oameni și concepte monoteiste în mileniile I î.C. - I în mai multe dimensiuni decât cele zărite la prima vedere. Lucrarea “Viaţa Sf. Gregor” realizată de secretarul regal Agatanghelos / “Agat-anghelos” - care a murit în 332 - ulterior a devenit cunoscută sub denumirea de “Istoria Armenilor”: a acordat o atenţie deosebită trecerii societăţii Armene de la păgânism la creştinism, între preluarea puterii imperiale de către Sasanii Karga, până la sfârşitul domniei în Armenia a regelui Tiridat “cel Mare” (adică perioada 224-330). “Tiri-dates” / Tiridat, însemnând “dat de Tir” - adică dat de divinitatea zoroastră a fertilităţii şi a ploii Tir / Tiştrya - era numele regilor Antici din Armenia ai Dinastiei Partă desprinsă din Dinastia Dahă “Mitrea-dates” a Parţilor (apariţia politică a fost când eunucul Dah Mitradates - complice cu Gardianul Hyrkan Artabanus al împăratului Perşilor Xerxe / Jerje - l-a omorât pe împărat în 465 î.C.); Sparga-pates (numele Dinastiei AgaTârsă a regilor Geţilor din secolele precedente), la care sufixul “pates” = “dates”, însemna “dat de Sparga” / adică “dat de Sf. Garga” a fost şi numele puiuţului / pruncului născut de regina MasaGeţilor Tomyris prin iubirea ei în colonia Cariană din Dobrogea cu şeful Gargar / nobilul stăpân de acolo. Locul a fost numit Tomis de la ea iar fiindcă apoi Cyrus “cel Mare” / Kuros, primul împărat al Perşilor i-a luat fiul / prinţul prizonier, regina Tomyris a MasaGeţilor - în alianţă cu Dahii - l-a prins şi l-a decapitat pe acela. Conform istoricului Englez George Rawlinson (care a studiat caracterul Turanic al Parţilor): “Până în secolul VI î.C., în timpul împăratului Darius al Perşilor, Parţii n-au apărut menţionaţi istoric. În inscripţia din Behistun / Iran, Parţii au apărut în strânsă legătură cu Varkana, oamenii Hyrcaniei (regiunea cea mai bogată, mai pitorească, mai împădurită şi mai productivă din Asia Centrală): la poalele dealurilor creşteau stejarul, fagul, ulmul, aninul, cireşul sălbatic, etc.; vii luxuriante erau agăţate prin ghirlande între pomi iar la umbra lor erau flori de diverse feluri (ca primula, violeta, liliacul, zambila, ş.a.m.d). În Văile Hyrcaniei - cea mai fertilă fiind a Râului Gurghan / Gorgan - erau pajişti cu cea mai moale iarbă, capabile să întreţină turmele numeroase: Hyrcania era cea mai valoroasă şi mai dorită regiune, descrisă ca paradisiacă de către Strabon; fertilitatea sa era extraordinară. Parţia era situată în mijlocul Arianilor - adică a celor numiţi ca Hyrcani, Chorasmi, Arianii Heratului, Bactriani, Margiani, ş.a. - ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să-i considere pe Parţi ca aparţinând familiei Iranienilor. Strabon a afirmat că Parţii erau Dahi, cu denumirea lor proprie de A/Parni, în legături cu cei care au fost cândva la Marea Azov (în N Mării Negre); nu pot fi crezute versiunile contradictorii ale altora că ei ar fi fost Sciţi în SE Caspic, rămăşiţe din expediţia faraonului Sesostris ori Sciţi colonizaţi de către acela în Colchis, etc. Parţii s-au regăsit pe Valea Fluviului Ox, în Bazinul Caspic, în Caucaz şi în N Pontic. Parţii au început să se întindă din Hyrcania spre Media. Nomazii din N regiunilor Asiei Centrale şi N Caucazului aparţineau familiei Turanice (de la tipul Turkic şi Tătar de la miazăzi, la tipul Samoiedic şi Finic de la miazănoapte). Provenienţa Parţilor din Bazinul Ox şi Asia Superioară întăreşte prezumţia apartenenţei la familia Turanică; numele lor (atunci când nu erau Persane) erau Turanice, cu sufixul gutural ‘-es’ ca la Babilonenii primtivi sau ca la Basci. Principalul argument pentru caracterul Turanic al Parţilor se poate găsi în tipul lor fizic şi mental (maniere şi tradiţii), reieşind din reprezentările sculpturale, din lăcomia sau agresivitatea lor; ei erau mai puternici în apărare decât în atac. De la sfârşitul secolului III î.C., Turanicii Parţi au fost nevoiţi să se delimiteze de hoardele Barbare ale Turanicilor Nordici, care i-au atacat constant, printre cei mai semnificativi dintre aceia fiind MasaGeţii / ‘Marii Jaţi’ (folosind săgeţi otrăvite cu venin de şerpi sau înmuiate în sângele bolnavilor contagioşi pentru răspândiri de molime, etc). Monarhul Parţilor - purtând tipica robă Magă din Media - avea titlul de ‘Fratele Soarelui şi Lunii’; palatul său de primăvară - când se celebra Anul Nou - era în Hyrcania. El era sfătuit de 2 Consilii, al Înţelepţilor şi al Magilor, aceia împreună fiind nobilii zişi ‘Măreţi’, formând o categorie privilegiată, al căror vot unanim era necesar la desemnarea conducătorului: se urma linia dinastică Arsacidă, însă dacă urmaşul era prea tânăr ca să-şi exercite funcţia, ‘Cei Măreţi’ nominalizau un frate al fostului conducător (ori altă rudă apropiată); mai puternic decât corpul Bătrânilor / Înţelepţilor era corpul Magilor, căci aveau o structură ierarhică provenită din timpuri străvechi, temută şi venerată de toată lumea. Magii posedau cele mai bune terenuri, erau cei mai de vază orăşeni, aveau privilegiile preoţilor; dominaţia Parţilor peste alte ţinuturi s-a menţinut printr-un sistem încercat întâi în răsărit, mai vechi decât Dinastia Perşilor (cel mai simplu şi mai grosolan): stabilirea de conducători pe viaţă - ca ‘viceregi’ - în diverse zone, drept vasali imperiali”. Primul rege Tiridat al Armeniei a fost în secolul I cel născut de o Grecoaică în Media pentru regele Parţilor (pe când domnea, Legiunea Macedonica a Romanilor a distrus în Ierusalim a doua variantă a Templului Evreilor şi a dus de acolo mii de sclavi în capitala imperială, pentru construirea Coloseumului):

Regele Tiridat I al Armeniei

În “Civilizaţiile Orientului Antic”, istoricul Basarabean Horia Matei a scris despre un urmaş al regelui Tiridat I, anume regele Tiridat III: “După asasinarea tatălui său, Tiridat a fost dus la Roma, unde a primit o aleasă educaţie. S-a instalat pe tronul armean cu ajutorul împăratului Diocleţian şi s-a căsătorit cu fiica regelui alan. După persecuţii iniţiale împotriva creştinilor, Tiridat a văzut în noua religie un mijloc de consolidare a independenţei statale faţă de cele 2 imperii rivale şi vecine (sasan şi roman). În 301 Tiridat a proclamat creştinismul religie oficială a statului iar în 302 Grigor Luminătorul a devenit patriarhul noii biserici. În timpul domniei lui Constantin cel Mare, Tiridat s-a apropiat de romani, sfârşind otrăvit de vârfurile nobilimii ostile politicii lui. A fost sanctificat de Biserica Armeană”. Istoricul Armean Agathangel / “Agat-angel” - secretarul regelui Tiridat - în cartea pe care a realizat-o (considerată cea mai veche din Analele Armeniei, din păcate dispărută) a scris despre Albani, MasaGeţi, Alani, despre “marea primejdie ce a avut-o împăratul Diocleţian de la Herţa, regele Goţilor”, etc.; în secolul III, “regele Herța al Goților” a fost dinast herțeg, adică era Gherțeg, anume: a făcut parte dintre dinaștii Gherga, puternicii cârmuitori ai Geților / Goților. Capul lui Grigore “Luminătorul” - răposat de bătrâneţe în 326, fiind retras în asceză, la sinodul de la Niceea din anul precedent participând fiul său - a fost dus de un grup de călugăriţe la Napoli / Italia, capitala ducatului cârmuit de dinastia ducilor Giorgio / Grigore, în secolul VIII, atunci când ei şi-au început exercitarea puterii acolo, unde şi azi există Biserica “Sf. Grigore Armeanul” (decorată baroc la aspectul actual de pictorul local Luca Giordano 1634-1705): notarul Bisericii din Napoli era Gregorios, menționat într-un document din 1 III 763; e de știut și că pe atunci comandantul Calabriei - vârful Peninsulei Italiei, dintre Napoli și Sicilia - era spătarul imperial Gregorios / corespunzător sigiliului său din secolul VIII, inscripționat “Γρηγορίῳ β(ασιλικῷ) σπαθ(αρίῳ) κ(αὶ) δουκὶ Καλαβρ(ίας)”. Portul căciulilor ţuguiate - arătând ca marele Vulcan Ararat - a rămas caracteristic clericilor Armeni. Grigore “Luminătorul” este sărbătorit de Armeni în 9 VI (de restul creştinilor în 30 IX). Sf. Grigore - nepotul lui Grigore “Luminătorul” - stabilit în Derbent, a fost cel care, în premieră mondială, a marcat Bisericile cu cruci (la Mănăstirea Amara 39,41 lat. N, 47,03 long. E din enclava Nagorno-Karabakh - întemeiată de Grigore “Luminătorul” - în Biserica “Sf. Grigoris” e inscripţia că acolo se află “Mormântul Sfântului Grigoris, patriarhul Albaniei Caucaziene, nepotul Sfântului Grigore, născut în 322, uns în 340, martirizat în 348 la Derbent de regele Sanesan al Masa-Geţilor: sfintele sale rămăşiţe au fost aduse la Amaras de discipolii lui, diaconii de aici”; diferenţa de 17 ani între datele martirajului din Derbent a Sfântului Grigore - 331 ori 348, în funcţie de sursă - nu ştirbeşte însă povestea lui, unică). Dinastia Gregoridă - întemeiată de Grigore “Luminătorul” - a condus ereditar Biserica Armeană până în 439, când a murit ultimul său patriarh, Isaac al Armeniei (fiica aceluia s-a măritat cu nobilul Makinonian din V Armeniei, descendenţi fiind - printre mulţi alţii - împăratul bizantin Leon Armeanul 775-820, împărăteasa bizantină Teodora 815-867 / mama împăratului bizantin Mihail “Beţivul”, împăratul bizantin Vasile Macedoneanul 811-886 - Armean născut printre Armâni - întemeietorul Dinastiei Macedonene a împăraţilor bizantini 867-1056, ş.a.); e de remarcat că anturajele ecleziastice ierarhic înalte ori împărăteşti, inclusiv la Curtea din Constantinopol, mai ales în mileniul I, au avut Ghergari. Un exemplu de înrudire: Cuviosul Filaret “Milostivul”, fiul lui Gheorghe şi Ana - cuplu Anatolian bogat din Amnia / Paflagonia în secolul VIII - a avut-o ca nepoată pe Maria, care a participat la prima “paradă a mireselor” din istoria bizantină, fiind astfel aleasă în 788 ca soţie de ultimul împărat din Dinastia Isaurică / Siriană 717-802, fiica Eufrosina în 823 devenind soţia primului împărat bizantin al Dinastiei Frigiene 820-867 (e de știut că la sfârșitul secolului VIII, la Mănăstirea Mantineion din Paflagonia - corespunzător “Vita Petri Atroensis” = “Viața Sf. Petre din Atroa” - a trăit bărbatul Sfânt numit Georgios).

Sf. Grigol

În Georgia, o figură aparte a făcut-o şi Sf. Grigol / Grigore 759-861 al regiunii Khandzta (în SV Țării); el era dintr-o familie nobilă din Kartli / Gargri - zonă în care azi e capitala Georgiei / unde primul şef Grigol al Bisericii a fost în 420 - şi a fondat numeroase aşezăminte creştine în zona Tao-Klarjeti (s-a lansat cu ajutorul episcopului Giorgi din Opiza 41,01 lat. N, 42,02 long. E / acum Turcia), fiind pomenit de Biserica Georgiană în 18 X. Despre viaţa sa a scris călugărul Georgian Giorgi “Merchule” / adică “Teologul”, în 951.

Grigorie “Teologul”

În Anatolia, bogatul Grigorie - supranumit “cel Bătrân” 276-373 - din Arianz / Capadochia, care lucra ca funcţionar public pentru Romani, s-a cununat cu Nona, fiica Gorgoniei (care era creştină, convertindu-l şi pe el), astfel încât a fost prezent la primul sinod de la Niceea, în 325; iniţial, Grigorie “cel Bătrân” era în secta hypsistară (o amestecătură iudeo-păgână iniţiată de Oracolul din Didyma la sfârşitul secolului III î.C., când au apărut primii colonişti Evrei organizaţi în Anatolia / secta din secolul I având şi unele elemente creştine, preamărindu-l doar pe cel mai mare Zeu - proclamat “PreaÎnalt”, ca de exemplu cu menţiune în “Faptele Apostolilor” 16:17 - existând până în secolul V, când unele ritualuri au fost preluate de secta celor “de neatins” = “Athinganoi” / Aţigani, la care au fost asociaţi Ţiganii). Grigorie “cel Bătrân” - însurat cu creştina Nonna - este prăznuit la 1 I. Feciorul Grigorie / devenit “Teologul” împreună cu Vasilie “cel Mare” şi fratele aceluia Grigore (care a fost episcopul Nysei, aceia conform cercetătorilor Raymond Van Dam în 2003, Giulio Maspero şi Mateo Seco în 2009, ş.a. avându-şi tatăl numit Grigore) au format ceea ce a rămas în istoria Bisericii ca părinţii creştini ştiuţi drept “Filozofii Capadoci” sau “Cei 3 Capadoci”; Grigorie “Teologul” - hirotonit preot în 362 de tatăl său Grigorie “cel Bătrân”, la dorinţa comunităţii dar contrar voii lui - a devenit episcop în Nazianz după ce i-a răposat tatăl (Grigorie “Teologul” a fost şi unul dintre “Cei 3 Ierarhi”, împreună cu Vasilie “cel Mare”, episcopul Cezareii Capadochiei şi Ioan “Gură de Aur”, episcopul Constantinopolului / Tracia). Este de știut că academicianul Georgian Elguja Khintibidze a studiat ascendența Georgiană a fraților ierarhi Grigorie “Teologul” și Vasilie “cel Mare”. Sf. Grigorie “Teologul” - supranumit şi “Cuvântătorul de Dumnezeu” datorită predicilor sale magistrale - s-a distins ca învăţat şi creator de poeme religioase. A lăsat o operă clară cu precizări dogmatice, ce au fost evidenţiate la sinodul din 451 de la Calcedon / Chalke-don, acum cartier al Istanbulului (din scrierile sale au rămas 45 de cuvântări, numeroase imnuri, scrisori şi o tragedie, intitulată “Patima lui Hristos”). În secolul IV, starea conflictuală a lui Grigorie din Anatolia cu Gheorghe din Egipt - ambii deveniţi Sfinţi - a fost o dispută Ghergană pentru putere printre creştini (din acel secol, Romanii au permis legalitatea religiei creştine, la sfârşitul secolului creştinismul ajungând unica religie oficială în Imperiul Roman; e de observat că Sf. Grigorie nu s-a manifestat faţă de celelalte ipostaze - EurAsiatice - ale Sf. Gheorghe, ci doar privind controlul Africii, Grigorie “Teologul” însă intrând în preoţie doar după moartea Sf. Gheorghe). Grigore, cu forme ca Grigorie, Gregorios la Grecii vechi - cu sensul figurat de “Veghetor” / “cel care este atent” - apoi şi Glegorius în Latină, Grgur la Slavi, Gregoire în Franceză, Gregory în Engleză, etc. a cunoscut o largă răspândire mondială (la începutul său istoric fiind de multe ori echivalat cu Gheorghe, George, etc., deoarece era mai apropiat în timp de rădăcina Gherga); la Români, pe lângă lingvistul Christian Ionescu în “Mică Enciclopedie Onomastică” din 1975 - care a scris că “familia lui Grigore este foarte bogată în variante, multe din ele cunoscute ca nume de familie, ca Ghergheli, Gurgă, maghiarul Gergö, ș.a.” - cercetătoarea Aurelia Bălan a explicat în lucrarea sa din 2003 “Dicţionar onomastic creştin” că “Grigorie este destul de frecvent, mai ales în limba veche (dacă ne orientăm după numărul impresionant al variantelor şi după vechimea lor în documente şi mai ales după numărul hipocoristicelor): Ghergheli, Ghergheleu, Gherghilău, Gherghel, Gherghelescul, Ghiarghil, Ghirghilicea, Gurgur, Gurgă, Gurgu, Gurguţă, Gurgoi, Gurgongă, Grigor, Grigorescu, Grigoriu, Grigora, Gora, Grigoran, Gorna, Goranul, Gorănescu, Grigore, Gore, Gorea, Gorescu, Grigori, Grigoraş, Gori, Gorie, Gregorie, Goraş, Goraşcu, Grigoraşcu, Raşcu, Grigorăşcu, Grigorca, Gorca, Gorcă, Gorcea, Grigorce, Gorce, Gorcia, Gorciu, Gorcilă, Gorilă, Grigoriţă, Goriţă, Oriţi, Grigoruţă, Guruţă, Grigoroiu, Goroi, Roiu, Goruia, Grigole, Gole, Golea, Gorov, Gorovei, Goroveiu, Griga, Riga, Rigu, Regea, Grigă, Grăga, Grigul, Grigaciu, Grigaş, Grigoe, Griguţă, Guţă, Griguş, Grica, Gricea, Gligor, Gligore, Gligorea, Gligoreşti, Ligore, Gligoria, Gligorie, Gligoran, Gligoraş, Gligorce, Gligorcea, Gligoruţ, Gligoruţă, Gligoruţa, Gliga, Gligă, Gligo, Gligul, Liga, Ligan, Gligan, Gligana, Gligace, Gliguţa, Glighira. Cele mai multe forme se regăsesc în numele de familie prezente astăzi: Grig, Grigor, Grigorian, Grigoras, Grigorasenco, Grigoraş, Grigoraşcenco, Grigoraşciuc, Grigoraşcu, Grigoraşenco, Grigoraşi, Grigorcea, Grigore, Grigorescu, Grigoresu, Grigorete, Grigori, Grigoriev, Grigorita, Grigoriţă, Grigoriu, Grigorius, Grigoroaia, Grigorof, Grigoroiu, Grigoropol, Grigoroşcuţă, Grigorov, Grigorovici, Grigoruţ, etc”. Grigore e Gergo / Gergely în Maghiară, Grega / Gregor în Slovenă, Grga în Croată, Grigor în Bulgară, Grigorios în Greacă, Gregorius în Latină, Grigoli în Georgiană, etc.

Papa Felix III

În Europa secolelor V şi VI, urmaşii Geţilor din actuala Românie au controlat principalele Peninsule Europene Mediteraneene - Balcanică, Italică, Iberică - și Nordul acelora (între Carpaţi şi Pirinei), dominaţia serioasă fiind, de la E la V, Gepidă / Ghepidă la Dunărea mijlocie până în 565, OstroGotă în V Balcanic şi în Apenini până în 553, respectiv ViziGotă în Galia TransAlpină până în 531 iar apoi în Peninsula Iberică: tocmai pe atunci - şi tocmai pe acolo - istoria a consemnat manifestări Ghergare puternice; în secolele V-VI, fosta Galie a fost dominată Gotic - înainte de a fi organizată Germanic de către foștii Frigieni denumiți Franci în ceea ce azi e Franța - onomastica Ghergană ivindu-se foarte evident acolo pe atunci, la modul puternic mai ales în domeniul religios creștin (de pildă, mutarea din Dobrogea a Sfântului Ioan Casian și a surorii sale pentru organizarea monahală a Galiei nu a fost deloc la întâmplare, ci intenționată). În secolul următor Dobrogeanului Casian - fondatorul monahismului apusean - călugărul Benedict din Umbria / Peninsula Apenină, numele său monahal însemnând Latin “Binecuvântatul”, în plină dominație OstroGotă acolo, inspirat de învățăturile Scitului / Gotului Sfânt Casian propagate din Galia, a întemeiat Ordinul Benedictinilor = al “călugărilor negri”, căruia i-a aparținut în același secol primul călugăr din istorie ajuns papă, anume Grigore “cel Mare” iar ulterior i-a aparținut și călugărul George / Gherard din Veneția, ajuns episcop în Cenad / Banat (Mănăstiri ca Sf. Gallus din Alpii Elveției / secolul VII sau Galiciana Compostella din Peninsula Iberică / secolul IX au fost de la înființare Benedicte); fondarea în Burgundia / răsăritul Galiei - după prima cruciadă - a Ordinului Cistercianilor (desprins dintre Benedictini) a dus rapid la dezvoltarea rețelei respective a “călugărilor albi” inclusiv în spațiul Românesc, ca de pildă la Mănăstirea Cârța din centrul stăpânirii dinaștilor Negru-Vodă: e de remarcat la Cavalerii din Ordinul Templierilor - iviți în acele timpuri - că au lucrat mai ales împreună cu călugării Cisterciani / Benedictini (urmașii fondatorului George al Dinastiei Negru Vodă - manipulând sarea Ardealului și având mari turme - erau interesați să-și gospodărească bogăția inclusiv astfel, prin prima rețea bancară din lume, sistem inițiat de cruciații Templieri). În fosta Galie s-au emancipat nobilii Ghergani - foști Geți - chiar în perioada dominației Gotice din secolele V-VI, asemenea ascensiuni ierarhice Vest Europene datorându-se concret și înrudirilor dinastice ale neamului avându-și rădăcinile Vest Asiatice / Est Europene. Gotul Teodoric “cel Mare” 454-526 (născut în N Panoniei - tatăl lui fiind aliat cu împăratul Attila al Hunilor - numele său însemnând “regele poporului” / “ric” fiind “rege”), a copilărit la curtea împăratului bizantin Leon Tracul / din neamul Besilor - care a fost întronat cu sprijin Alan şi a fost înmormântat în Biserica Vlahilor - fiind luat ca gaj în Tracia la Constantinopol deoarece era moştenitorul cârmuirii Gote; a fost creştin iar în 13 III 483, fiind deja rege / îşi avea scaunul de stăpânire şi locul de adunare al oştilor pe malul drept al Dunării, acum Bulgar, la Novae 43,37 lat. N, 25,21 long. E, a nominalizat un nobil dintr-o familie senatorială Romană - anume cea a nutriţionistului imperial Gargilius din secolul III - ca papă (din 476, Roma era ocupată de generalul Herul Odoacru - Herulii / Herii erau foştii Gheri, care aveau ca urmaşi Rugii, Scirii, Taurkii / Turingii şi alte populaţii Germanice - lider pe care Gotul Teodoric “cel Mare” a ajuns să-l omoare la un banchet, după un deceniu, în 493): conform lucrării “Papii” publicată în 1987 de Josef Gelmi, acel nobil - ajuns astfel papă - era fiu de preot. Pe atunci, Biserica era una (nu împărţită de ortodocşi şi catolici), schisma dintre răsărit şi apus oficial manifestându-se mai târziu, însă la sinodul convocat la Roma imediat după instalare - în 484 - papa i-a înlăturat din scaune şi i-a excomunicat pe patriarhii monofiziţi ai Constantinopolului şi Alexandriei, fapt aprobat de ulteriorul Ioan / patriarhul Constantinopolului în 519, primul an de domnie al Dinastiei Iustiniane. Papa Felix III - al cărui pontificat a ţinut până în 1 III 492 şi care afirma că era “văduv, cu 2 prunci” - a fost sprijinit îndeosebi de “Amala-Frida” / Amalafrida, sora regelui Got Teodoric “cel Mare” (care a avut “2 copii cu tată nedeclarat”: prinţul Theodahad născut în 480 la Tauresium / Grădişte în Macedonia, devenit regele OstroGoţilor şi prinţesa ştiută Got ca “Amala-Berga” / Amalaberga - o posibilă combinaţie a numelor părinţilor - măritată cu regele Turingiei); ca să nu rămână singură, Amala-Frida s-a măritat cu regele Alanilor și Vandalilor din Cartagena (zestrea ei a fost Marsala 37,48 lat. N, 12,26 long. E din Sicilia și o oaste formată din 5 mii de Goți, pe care i-a dus în N Africii).

Europenii între secolele V și VI

În secolul XIX, istoricul Italian Carlo Troya a afirmat: “Geţii lui Decebal au fost strămoşii Goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor. Neamul Getic / Gotic a fost deosebit de cel Germanic, deşi - de-a lungul timpului - incorporase mai multe triburi Germane, mai ales tribul Vandalilor; 2 reprezentanţi din neamul Getic / Gotic şi din neamul German au fost - cei mai importanţi - Teodoric şi Clovis: ei au devenit cumnaţi”. În 2014, cercetătorul Român Marius Fincă în studiul despre “Stingerea dinastiei străluciţilor geţi amali” (dinastie regală care în totalul istoric a dăinuit aproape jumătate de mileniu) a scris că “Teodoric s-a dovedit un diplomat fin, el stabilind relaţii strategice, inclusiv prin diferite căsătorii de alianţă, ceea ce l-a făcut pe Iordanes să constate: ‘nu există naţie vestică cu care Teodoric să nu se fi împrietenit sau de care să nu încerce să se apropie în timpul vieţii’; şi-a cununat fiicele cu regele vizigot şi respectiv cu prinţul burgund, sora cu regele vandal iar el însuşi s-a căsătorit cu sora regelui francilor Clovis” (primul rege Merovingian a fost chiar acel Clovis al Francilor, casa regală Germano-Franceză respectivă fiind printre cele de la temelia dinastiilor regale Europene actuale). Este de remarcat că în 482 / aşadar în aceeaşi perioadă şi în acelaşi loc Dardan Tauresium / Grădişte (după ce probabil fericitul abate din Roma a fost în zonă), o altă femeie, sora autohtonului Latin Iustin - care ulterior a întemeiat Dinastia Iustiniană - l-a născut pe Iustinian, marele împărat bizantin fără copii, înhumat la Biserica Apostolilor din Constantinopol / Tracia: acela şi sora sa mai mică Vigilantia = “Observatoarea” au crescut adoptaţi de unchiul Iustin iar analiza genetică paternă a lui Iustinian n-a fost încă efectuată, tatăl fiind anunţat doar ca “Sabbatius”; interpretarea pentru porecla “Sabbatius” / “Sabbatios” - notată aşa de istoricii bizantini Procopiu şi Teofan - literalmente în localul Grai Dardan însemna “Sfântul abate”. Vaticanul l-a notat pe abate ca “papa Felix III” - “Felix” = “Fericitul” în Latină - anteriorul papă “Fericit” / Felix II fiind în 355-365 chiar acela care l-a sprijinit pe cel devenit Sf. Gheorghe şi nu l-a agreat pe Anastase, patriarhul Africii, Felix II fiind considerat “antipapă” (primul papă “Fericit” / Felix I a fost în 269-274, când Cultul Soarelui era ridicat la rangul de religia Imperiului Roman: în acel timp s-a declanşat retragerea Romanilor din Dacia de la N Dunării în Dacia din S Dunării). “Fericitul” / Felix III - celebrat la 1 III conform Martirologiei Romane publicată de papa Grigore XIII în 1586 - a fost urmat în scaunul Vaticanului de papa Gelasius - Latin însemnând “Cineva” - care l-a canonizat pe Sfântul Gheorghe (atunci Gotul Teodoric “cel Mare” cârmuia acolo pentru Imperiul Bizantin); gestul papal a fost şi de omagiu pentru predecesor, prin canonizarea rudei răsăritene - din secolul precedent - a aceluia / ar fi fost nepotrivit ca un papă în funcţie să-şi fi sanctificat o rudă (în secolul V se cunoşteau rudele din secolul IV): actul făcut de papa Gelasius / Ghelasie (1 III 492 - 21 XI 496), care până atunci l-a avut cardinal în Roma pe Gordianus, n-a fost însă considerat chiar corect canonic şi Vaticanul în 1967 a ajuns să dezbată însuşi scoaterea popularului Sfânt Gheorghe din panteonul catolic. Este de observat un aspect foarte important, anume că Anatolianul Gheorghe n-a fost canonizat în Tracia la Constantinopol (cetatea împăratului bizantin, mai apropiată teritorial de aria unde s-a manifestat Cavalerul creștin), ci la Roma. Cu predecesori de talia Gherghe-seului din secolul I exorcizat de Iisus sau de talia megamartirului Cavaler Sfânt Gheorghe din secolul IV, urmaşii imediaţi creştini Gherga au fost de importanţe deosebite, din Caucaz la Mediterana; legături creştine speciale au fost întreţinute, de exemplu - inclusiv după schismă - între cei din apusul Mediteranei şi maroniţii din răsăritul Mediteranei (în timpul cruciadelor, singura Biserică răsăriteană în comuniune cu papa / “Maron” însemna “Domnul”). Printre alte rude, acel papă “Fericit” III / Felix III (la sfârşitul domniei Gotului Teodoric “cel Mare” existând şi papa “Fericit” / Felix IV) era bunicul papei Agapet I, strămoşul Sfântului Grigore din Tours / Franţa şi al papei Grigore “cel Mare” din Roma / Italia; Grigore / Gregor era altă formă pentru George / Gheorghe, asociat aceluiaşi trunchi Gherga. Papa Grigore “cel Mare” din Roma şi Sfântul Georges / Grigore din Tours au fost veri Ghergani, urmaşi ai papei Felix III / “Fericitul” din secolul anterior naşterii lor, respectiv descendenţi ai răsăriteanului Sfânt Gheorghe (din secolul precedent înaintaşului lor direct); e de observat că din acelaşi timp cu activităţile lor - secolul VI - datează crucea răposatului Gheorghi / Georgi din Lazu / Dobrogea (cea mai veche inscripţie Ghergană explicită în Latină de pe teritoriul României).

Felix / “Fericit” IV a fost papă în perioada 12 VII 526 - 22 IX 530; şi alegerea lui s-a datorat regelui Got Teodoric “cel Mare”, care “a cerut alegătorilor să-l voteze pe cardinalul Felix” (rudă cu “Fericitul” / Felix III): el era fiul Gherganului Castorius din Samnium (S Romei), zonă în care familia avea proprietăţi. “Amala-Frida” / Amalafrida, sora regelui Got Teodoric “cel Mare”, i-a făcut cadou “Biblioteca Păcii” din Roma, pe care el a transformat-o - cu contribuţia arhimandritului Gheorgos / Gregorius din Khoros / Siria - în ctitoria sa, dedicată gemenilor Kilikiani Cosma şi Damian:

Sfinţii “doctori fără arginţi” Cosma şi Damian din Kilikia / Cilicia erau feciorii Teodotei (tatăl lor a murit când erau mici); ea a trăit în văduvie închinându-şi viaţa Domnului şi le-a asigurat gemenilor educaţie aleasă: formaţi ca doctori, aveau harul vindecării inclusiv prin puterea rugăciunilor (nu cereau plată materială pacienţilor, ci erau mulţumiţi când cei tămăduiţi începeau să creadă în Iisus), faima lor răspândindu-se până în Mesopotamia. Fiind creştini, în 1 XI 287 au fost executaţi în portul Cilician Aegeae de la Golful Issus - acum Ayaş 36,46 lat. N, 35,47 long. E / Turcia, loc pe unde a trecut şi exploratorul Veneţiei Marco Polo - ajungând înhumaţi în apropiere, în fosta colonie Makedonă Kyrros / Khoros din Siria (fraţii s-au născut în aceeaşi zi şi au murit în aceeaşi zi); o parte din moaştele lor sunt şi la Biserica “Sf. Gheorghe” / “San Giorgio Maggiore” din Veneţia construită în 829 în faţa Palatului Dogilor din Piaţa San Marco şi a Arsenalului - Mănăstirea Benedictină fiind fondată în 982 de tânărul călugăr Morosini / nobil numit “Petrum Ursoyum” de “Chronicon Venetum” - unde a învăţat Sf. Gherard care s-a stabilit la Morisena, în Banat (acum Cenad / judeţul Timiş): în Veneţia, familia Morosini - ajunsă acolo deodată cu familia Zorzi, refugiul lagunar datorându-se Hunilor împăratului Attila / poate venită de pe Valea Mureşului inferior - a fost celebră prin constanta atitudine pro-bizantină (a dat mai mulţi cârmuitori politici / dogi, cârmuitori religioşi, ş.a).

Insula San Giorgio Maggiore din Veneţia

Creștinii timpurii așadar ziceau sfinților vindecători care nu cereau plată pentru îngrijirea bolnavilor că erau “doctori fără arginţi”: la mijlocul secolului III, capul Frigianului Trifon - în Greacă “tryphe” având semnificația de “delicat” - “doctor fără arginți” executat fiindcă l-a convertit pe prefectul Roman Licius al Niceeii, a fost dus de creștinii Ghergari în portul Lampsakos (Sf. Trifon e amintit la 1 II în special de grădinarii viticultori, în rugăciunile contra rozătoarelor și lăcustelor, fiind asemuit cu șoimul de iarnă / zis Merlin în Engleză). Este semnificativ faptul că papa “Fericit” / Felix IV s-a preocupat de doctorii Anatolieni Cosma şi Damian, nu de medicii militari creştini Cosma şi Damian executaţi chiar la Roma în 1 VII 283 (ori de cei care au activat în Arabia, cinstiţi creştin în 17 X): el a sprijinit monahismul în apus - întemeiat în secolul precedent de Dobrogeanul Ioan Casian - s-a opus monofizismului din răsărit şi a obţinut în 529 de la împăratul bizantin Iustinian închiderea “Şcolii Elene” din Atena (ce funcţiona pe locul unde Aristocles=Platon şi-a deschis Academia în 387 î.C. când s-a retras din politică, deoarece în trecutul său a fost sclav / fapt ruşinos pentru viaţa publică de atunci). Gherganul “Fericit” / Felix IV l-a numit ca succesor încă din timpul pontificatului pe arhidiaconul OstroGot al său - ceea ce a atras protestele cardinalilor - însă acela totuşi a ajuns papa Bonifaciu II în 22 IX 530 - 17 X 532 (urmat apoi, în perioada 2 I 533 - 8 V 535, de papa Ioan I, iniţial preot pe Colina Celio din Roma).

Papa Agapet I

Conform istoricului Domenico Mattei din Roma care a scris în 1711, primul născut al papei “Fericit” / Felix III (dintr-o cununie în Roma anterioară papalităţii) a fost Gordion / Gordiano - notat şi Iordanes - preot care a fost ucis în timpul papei Simachus 22 XI 498 - 19 VII 514; fiul aceluia a fost papa Agapet I - în Greacă însemnând “cel iubit” - în perioada 13 V 535 - 22 IV 536 (atunci în Tracia la Constantinopol / capitala Imperiului Bizantin împăratul construia “Sf. Sofia”, cea mai mare Catedrală din lumea de atunci). El a fost implorat de Theodahad / regele OstroGoţilor 534-536, ultimul din ramura Amali, să meargă din Roma în ambasadă la împăratul bizantin Iustinian ca să-i rezolve problemele de succesiune şi ajuns în Tracia la Constantinopol (cu banii obţinuţi din vânzarea unor vase sacre aparţinând papalităţii, datorită costurilor deplasării / a fost însoţit de 5 episcopi) s-a preocupat şi de chestiuni creştine locale: a impus patriarhul acolo (a fost cea mai mare influenţă papală în Bizanţ vreodată) şi l-a determinat pe împăratul bizantin Iustinian să i se confeseze în scris despre credinţa sa, text ce papa l-a acceptat exprimându-şi rezerva că “deşi nu poate admite dreptul unui laic în religie, totuşi observă cu plăcere că zelul împăratului corespunde deciziilor părinţilor”. Atunci - la miazănoapte de Grădişte / Tauresium 41,53 lat. N, 21,35 long. E din Macedonia / Dardania, locul naşterii în 482 a împăratului bizantin Iustinian - a fost creată Mitropolia “Prima Iustiniana”, cu jurisdicţie şi peste fosta Dacie, la Caricin / Țaricin Grad 42,57 lat. N, 21,40 long. E, azi în Serbia: lumea era copleșită de asprimea climei pe glob cauzată de erupția Vulcanului Krakatao din Arhipelagul Indonezian și de ciuma ce a însoțit-o; în Tracia, proiectul ridicării Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin - a implicat mare tărie pentru realizare datorită acelor pricini. Influenţa papei asupra împăratului se datora înrudirii Ghergarilor Romani cu Iustinianii bizantini prin ramura Anicii (de partea Ghergară Romană fiind apropiată şi regalitatea Gotă); din anul următor morţii papei Agapet I, Iustinian a decis că papii necesitau aprobarea împăratului bizantin, fapt care a deschis perioada “papalităţii bizantine”, ce a ţinut din 537 până în 752 (an după care totuşi semnificativul amestec purpuriu-auriu - impus de papii Gherga - a rămas oficial prin culorile roşu-galben ca steag papal).

Grigore “cel Mare”

Grigore “cel Mare” (primul călugăr care a devenit papă, în perioada 3 IX 590 - 12 III 604, cel care a instaurat “paliul” = semnul comuniunii cu papa) figurează printre făuritorii papalităţii; şi-a avut sediul papal în propriul palat (de pe actuala Via di San Gregorio - Strada Sf. Grigore - aflată pe Colina Celio / una dintre cele 7 Coline ale Romei, între Colosseum / Nord şi Circus Maximus / Sud), unde a întemeiat Mănăstirea “Sf. Andrei”, acum şi cu hramul său:

Bogatul senator Roman Gordian, fiul lui Palatino, fratele papei Agapet I - deci strănepot al papei “Fericit” / Felix III - a fost tatăl lui, retras ca diacon iar mama Silvia din Sicilia l-a slujit şi ea pe Dumnezeu (familia deţinea proprietăţi în jurul Romei şi în Sicilia); în secolul IX, diaconul Ioan din Roma - care a vizitat vila familiei şi a văzut portretele încă existente atunci - a scris că “Gordianus era înalt, bărbos, cu faţa lungă şi ochi deschişi la culoare”, el mai afirmând că “Grigore purta barbă neagră ca şi tatăl său, era destul de chel purtând părul pe laturi lung şi ondulat cu grijă, având faţa alungită cu nas subţire uşor acvilin, fruntea îi era mare, bărbia de o proeminenţă atrăgătoare iar mâinile deosebit de frumoase”. Grigore “cel Mare” a fost educat de vărul Sf. Grigore din Tours, care spunea despre el că era cel mai mare învăţat al vremii (printre altele, în cartea sa de dialoguri, Grigore “cel Mare” a scris - la rândul său - şi despre preotul Grigore de la Mănăstirea Terracina că s-a remarcat prin sfinţenie, acela răposând acolo în 12 XII 570). În 573, Grigore a fost numit de împăratul bizantin Iustin II 565-578 ca primul magistru al Romei: prefect (pe atunci, episcopul Parisului era bătrânul Sfânt Gherman / nobil Burgund născut în 496 la Autun 46,57 lat. N, 4,17 long. E). În 578-585, Grigore a fost ambasadorul Romei în Tracia la Constantinopol - cu misiunea de a aduce ajutor bizantin contra Longobarzilor care atacau Roma - acolo devenind foarte popular mai ales printre aristocratele de la curte; într-o dispută cu patriarhul din Constantinopol despre corporalitatea lui Iisus după Înviere - pe care Grigore o susţinea - a obţinut de la împăratul bizantin arderea scrierilor aceluia: el acolo s-a împrietenit cu ViziGotul Leandru - episcopul din Sevilla / fratele mai mare al lui Isidor - căruia i-a dedicat cartea sa “Moralia” (după moartea lui Leandru, episcop în Sevilla a devenit mezinul Isidor, ajuns mare savant). Grigore a fost rechemat la Roma şi uns abate de papa Pelagius II (OstroGot care în perioada mandatului 26 XI 579 - 7 II 590 a promovat celibatul clerului foarte strict, măsură “îndulcită” de Grigore, care i-a devenit consilier); după moartea datorită ciumei a papei Pelagius II - când într-o viziune deasupra Mausoleului lui Hadrian a apărut arhanghelul Mihail, ca un semn că s-a sfârşit epidemia de ciumă, de atunci acel mare monument din Roma fiind denumit San Angelo - Grigore a fost ales cu voinţă unanimă şi prin aclamaţii ca papă de cler, Senat şi popor, iniţial el împotrivindu-se şi încercând să fugă, socotindu-se nedemn, însă a fost găsit şi adus înapoi (cu toate insistenţele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica actul - căci pe atunci era “papalitatea bizantină” - împăratul bizantin Mauriciu din Dinastia Iustiniană i-a încredinţat scaunul papal şi întronarea ca papă a lui Grigore a avut loc). Papa Grigore “cel Mare” - devenit “părintele” misionarismului şi al asistenţei sociale - a lăsat multe documente, în care a scris despre morală, dialoguri, reguli pastorale, etc.; în scrierile sale nu era preocupat de a-şi delimita doctrina sau originalitatea, ci încerca să fie ecoul învăţăturii tradiţionale: de exemplu, afirma că umilinţa intelectuală este principala regulă pentru cel care caută să pătrundă realităţile supranaturale, în sensul că - în studiul serios - pentru consimţirea intrării cu adevărat în profunzimi, umilinţa rămâne indispensabilă (el mai considera că doar un “doctor al sufletelor” poate fi papă). Printre altele, mai afirma că înţelegerea nu era nimic dacă nu ducea la acţiune, că fiecare creştin avea datoria de a fi predicator, că ierarhii bisericii prin comportamentele lor trebuie să fie puncte de referinţă pentru credincioşi şi a definit smerenia ca “atunci când cineva reflectează asupra a ceea ce a realizat bun ia în considerare şi ceea ce nu a realizat”; o expresie dragă lui era că a vrut să fie “servitor al servitorilor lui Dumnezeu” (nu era doar o formulă pioasă, ci manifestarea felului său de a trăi şi de a acţiona, măreţia lui constând din măsura în care a reuşit să fie “slujitorul slujitorilor”). În contextul situaţiei sale istorice, Sf. Grigore “cel Mare” s-a opus titlului de “ecumenic” angajat de patriarhul din Constantinopol / Tracia, deoarece era preocupat de unitatea frăţească şi nu pentru a restricţiona autoritatea aceluia; a susţinut primatul papal ca autoritatea supremă a creştinilor. În timpul mandatului său, la invitaţia prinţesei creştine Berta - fiica regelui Franţei, măritată în Canterbury 51,16 lat. N, 1,05 long. E / Kent - a organizat din Roma “Misiunea Gregoriană” condusă de fratele Augustin, stareţul Mănăstirii “Sf. Andrei” din palatul familiei, pentru a creştina Anglia, acela în 597 fondând Biserica Britanică / a murit în 26 V 604 la Canterbury (primul sinod al Bisericii Britanice a fost condus în 673 de episcopul Teodor 602-680, din Tarsul Kilikiei); Benedictinul Augustin probabil era numele de călugăr al lui Gherman / Germanus, despre care Grigore din Tours a scris că era prefectul Romei atunci când Benedictinul Grigore “cel Mare” a fost ales papă şi a redactat împăratului bizantin scrisoarea de acreditare a fratelui său. Grigore “cel Mare” - considerat unul dintre cei mai importanţi papi din istorie - este patronul muzicienilor, cântăreților, studenţilor şi al învăţătorilor (de la el a rămas “muzica gregoriană” - utilizând doar vocea umană - gen liturgic folosind ca model cântul bizantin / e de remarcat că în Bisericile creştine după schismă ortodocşii cântă şi acum doar din voce, fără instrumente muzicale); Grigore “cel Mare” împreună cu înaintaşul său Grigorie “Teologul” sunt 2 dintre “Doctorii Bisericii”. Grigore “cel Mare” a fost primul papă Grigore - numărat ca Grigore I - din şirul de papi Grigore; următorul papă Grigore a fost cel rămas în istorie ca Grigore II în perioada 19 V 715 - 11 II 731, născut în 669 într-o nobilă familie Romană (unii genealogi - începând cu secolul XV - au încercat să conecteze familia Savelli de el): ca şi patriarhul Gherman al Constantinopolului şi papa Grigore II, cu toate că pontificatul i-a fost aprobat de către împăratul bizantin, a intrat în controversă cu împăratul Leon Isauricul / Sirianul din 726, deoarece nu era de acord cu interzicerea icoanelor şi aşa a acţionat în apusul European, până la moarte, fiind imediat urmat în scaunul papal de Sirianul Grigore III (care a trăit până în 28 XI 741). În timpul celor 2 papi consecutivi Grigore, la Roma funcţionau mai multe feţe bisericeşti cu nume asemănătoare, ca de exemplu în 721 episcopii Gregorius, Giorgio / Gregorio, Gregorios, Georgius, presbiterii Giorgio / Gregorius, Gregorio, diaconul Gregorio, în 731 cardinalul Gregorio / Giorgio, în 732 episcopul Gregorio, ş.a.

Grigore din Tours

Gregorii / Grigore George s-a născut în 30 XI 538 la Clermont-Ferrand - cea mai mare aşezare din fosta Galie, lângă platoul Ghergoa - şi a fost educat de unchiul său patern Sf. Gal (primul născut al senatorului Georgius / Georgin, bunic care a murit în 506; Sf. Gal - datorită extraordinarei sale voci în cântat - a fost diaconul regelui Got Teodoric “cel Mare” până la decesul aceluia). Grigore George - numele său de familie așa fiind înregistrat, anume George - a rămas orfan după tată când avea 8 ani şi apoi timp de 5 ani a fost învăţat de fratele tatălui (până când şi acela a răposat), rămânând în continuare cu mama; la rândul său, Grigore George l-a educat pe vărul său Roman Grigore, care a devenit papa Grigore “cel Mare”. Este de ştiut că papa a primit prenumele Grigore după străbunicul matern, Sf. Grigore - fost senator al Burgundei Autun - devenit la 57 de ani, în 507, episcop în Langres 47,51 lat. N, 5,20 long. E (care până la moartea sa din 539 a construit o Biserică în Dijon 47,19 lat. N, 5,02 long. E / capitala Burgundiei, peste sarcofagul de acolo al Sf. Benignus din Izmir). Leocadia - soţia senatorului Georgius, bunica paternă a lui Grigore - era urmaşa Sf. Epagat, martir creştin la 2 VI 177 în Lyon (care era în anturajul Sf. Irineu 130-202 din Izmir). În 2001, istoricul German Martin Heinzelmann a legat de bunicul Georgius al lui Grigore - senatorul regiunii Auvergne - pe cei din gintele Romane Apollinares şi Aviti (ambele ramuri Galo-Romane s-au răspândit până în Galia / Sudul Franţei): Apollinares erau proprietarii de herghelii organizatori ai Jocurilor Apollinare în Circus Maximus din Roma, adică a curselor de cai dedicate lui Apollo (oracolul la sfârşitul secolului III î.C. - datorită războaielor Romanilor cu Punii / Cartagii - a enunţat că era bine să fie iniţiate acele Jocuri Apollinare, urmate de instalarea Cultului Anatolian al Gherghiţiei pe Colina Vaticanului); Aviti / Avitus a produs numeroşi nobili, printre care fiul consulului Julius Agricola - născut în Clermont - episcop în Piacenza 45,02 lat. N, 9,42 long. E, devenit cârmuitor al apusului Imperiului Roman în 9 VII 455 - 17 X 456 (socrul diplomatului Sidonius Apollinaris, al cărui tată a fost cârmuitorul Galiei în timpul împăratului Valentinian III / care era înrudit cu ginta Anicia). Este de ştiut că la Romani în cadrul aceleiaşi ginte nu au fost deloc cununii între membri - ci doar între ginte ori în afara lor - în moştenire contând linia masculină. Majoritatea episcopilor din Tours - fosta capitală a Celților Turoni / locul unde se întâlneau lumile Gală şi Francă - care l-au precedat pe episcopul Grigore, i-au fost rude, el preluând demnitatea în 573 (în acelaşi an când vărul lui Grigore “cel Mare” a devenit prefectul Romei): Grigore “cel Mare” după ce a ajuns papă, anume în 594, avându-l oaspete la Vatican pe Grigore din Tours, i-a dăruit un colier de aur în semn de admirație pentru harul său, înțeleptul văr din Galia răspunzându-i foarte diplomatic că virtutea ori harul se manifestă desigur precum este în mic (ca el, episcopul), așa fiind în mare (ca el, papa) dar totuși numai Dumnezeu este autorul binelui, doar Lui cuvenindu-se toată lauda. Printre alte lucrări ale sale, episcopul Gal / Franc Grigore George din Tours a fost cel care a realizat prima istorie a Francilor, de la Geneză până la Clovis 466-511 (primul rege Francez, al cărui nume însemna “Clar” şi din care a derivat Louis / Ludovic, despre soţia lui Burgundă care voia să-l înduplece ca să se creştineze notând că i s-a adresat astfel: “Dumnezeii pe care îi adoraţi voi sunt chipuri sculptate în lemn, în piatră ori în metale iar numele ce le daţi acestor zei au fost de oameni iar nu de zei”); el a consemnat şi că în 584 pe deasupra oraşului Tours a trecut “un glob de foc” (fenomen absolut ciudat). Înaltul prelat Grigore George din Tours nu a scris tocmai elogios despre regii ulteriori ai Francilor în Galia: privind execuția pentru trădare din 578 a nobilului Dacco - prins de ducele Dracolen - el a notat că regele (aflat la reședința din Braine 49,20 lat. N, 3,31 long. E / Nordul Franței, lângă Valonia) s-a împotrivit ca nobilul Dacco să aibă înaintea morții ultima slujbă creștină. Episcopul Grigore George a murit în Tours, la 17 XI 594 şi a rămas ştiut istoric ca “Grigore din Tours”; localnicii de acolo descindeau din Troia (corespunzător cronicarului Geoffrey / Galfridus Arturus din Monmouth 51,48 lat. N, 2,43 long. V / Țara Galilor, care l-a citat în 1136 pe călugărul Galez Nennius, anterior lui cu peste 3 secole). Academicianul N. Iorga în “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii” a scris despre episcopul Grigore George din Tours: “Dintr-o nobleţă care-şi avea rădăcinile încă pe vremea Romanilor, care întrebuinţa cu destulă stăpânire stilul Latin moştenit de la o şcoală vestită de profesori din Galia, cunoscut mai ales prin bogăţia elocvenţii sale, înzestrat cu curajul trebuitor şi cu independenţa - n-am zice materială, ci locală - pentru a judeca pe deosebiţii regi Franci, în toate însuşirile, ca şi în toate rătăcirile lor, el este, fără îndoială, una din personalităţile cele mai distinse de la începutul Evului Mediu. Cronica lui îmbrăţişează tot ce s-a petrecut în Galia, nu numai de la năvălirea Francilor, dar încă din ultimele timpuri ale stăpânirii Romane. Este un izvor foarte vrednic de crezare, de altfel şi singurul pe care îl avem. Dar se cer şi câteva rezerve, pe care lumea nu le observă de obicei. Iată una, foarte importantă: se crede de obicei că Grigore din Tours, ca toţi scriitorii din vremea aceea, spunea ceea ce spunea numai cu intenţia de a povesti. S-ar fi gândit că în mileniul următor vor fi oameni curioşi să se ştie ce s-a petrecut cu peste un mileniu înainte şi atunci s-a apucat să scrie, fiindcă ar fi fost păcat ca atâţia să rămâie fără cunoştinţa lucrurilor petrecute în Galia până în zilele sale...Ar fi simţit o datorie faţă de posteritate să păstreze lucrurile ştiute de el şi petrecute sub ochii lui. Naivă părere! Nu scria nimeni - în asemenea epoce mai ales - ‘dezinteresat’, pentru a perpetua amintirea unor anume fapte. Fiecare îşi servea interesele grupului din care făcea parte; într-un sens mai larg, servea interesele lumii cu care scriitorul făcea una. Şi mai ştim ce voia Grigore din Tours în povestirea lui. El era un episcop: regii figurau în cartea lui cu o singură misiune, aceea de a arăta cât era de bine să fie credincioşi şi cât de rău îi bătea Dumnezeu când părăseau credinţa; fiecare din ei era un ‘exemplu’. Toată cronica era o carte de lectură, care - în concepţia autorului - ar fi trebuit să se afle în mâna fiecăruia şi mai ales a regilor sau a acelora care urmau să fie regi, crescând ca prinţi în palate merovingiene: ei trebuiau să ştie ce se întâmpla cu cei ce mergeau pe calea Domnului şi ce se întâmpla cu aceia cari treceau dincolo de linia dreaptă şi strictă. Trebuie să ne gândim la un lucru: lui Grigore din Tours, episcopul - care trata în sens episcopal viaţa poporului Franc - îi trebuia la începutul acelei vieţi un erou regal al credinţei celei noi. Actul de trecere de la păgânism la creştinism nu se putea face în cine ştie ce formă; el trebuia să apară într-o formă glorioasă şi solemnă, cu mărturisirea de credinţă şi cu toată binecuvântarea lui Dumnezeu deasupra. Este evident că Grigore din Tours e, pentru toată perioada merovingiană, izvorul principal”. (Dinastia Merovingienilor era întemeiată de Meroveu / “Mero-veu” - însemnând “Războinicul Mării” - cârmuitorul Francilor în lupta de pe Câmpia Catalunică din 451, când a fost înfrânt împăratul Attila al Hunilor: acela era urmașul regelui Marcomer / “Marco-mer”, liderul de la sfârșitul secolului IV al Germanicilor Chatti, premergător din Panonia al migrării ViziGote, conform “Historia Francorum” scrisă în secolul VI de Sf. Grigore din Tours, el ajungând stăpân în Boemia, Bavaria și Franconia; “Istoria Francilor” / “Liber Historiae Francorum” din 727 - bazându-se și pe multe dintre scrierile episcopului Grigore din Tours - a scris despre originile Merovingienilor că erau dintre refugiaţii Troiani la Marea Neagră, care au urcat pe Valea Dunării).

În primul mileniu, patriarhi Grigorie ai Antiochiei - Antakya de azi, în Turcia, lângă graniţa cu Siria - au fost cei numerotaţi “I” în 570-593 şi “II” în 610-620. Primul patriarh Grigorie / Georgius al Antiochiei şi-a început cariera ca stareţul Mănăstirii bizantine a Ierusalimului, de unde împăratul bizantin Iustin II l-a transferat la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Sinai - atunci când a avut acolo garnizoana formată de Vlahii tocmai sosiţi din Valea Dunării inferioare - iar din anul 570 a devenit patriarhul Antiochiei, până la moarte (ce a survenit - după 23 de ani de patriarhat - datorită unei supradoze din planta “Degetul lui Hermes” / “irisul negru”: îngurgitare ca să-şi calmeze guta). În 578, ruda Anatolius - guvernatorul din Edessa - a sacrificat lui Zeus un băiat în Daphne (suburbia Antiochiei) şi patriarhul Georgius / Grigorie a fost acuzat că a asistat, în procesul de la Constantinopol / Tracia patriarhul Antiochiei fiind achitat; era foarte influent iar împăratul bizantin Mauriciu l-a rugat să medieze în cazul revoltei militarilor neplătiţi din răsărit, ceea ce el a reuşit la Paştile din 589, ţinându-le un discurs magistral şi organizând în Antiochia atunci o mare serbare. În 590, când Sasanitul Khosrau II s-a refugiat cu anturajul său pe teritoriu bizantin, datorită luptelor pentru putere din Imperiul lui, în Valea Eufratului la Circesium (Kirkesion / Karkisiya, locul unde a murit ultimul dintre împărații Romani Gordian, în 244), împăratul bizantin Mauriciu - care atunci l-a uns pe papa Grigore “cel Mare” - l-a trimis ospitalier pe patriarhul Georgius / Grigorie I să consolideze cele mai bune relaţii cu el; apoi Khosrau II - nepotul marelui împărat Khosrau I / Iranian Khosrau însemna “Cârmuitor” - instalat în tronul Sasanit, în 591 a trimis patriarhului Antiochiei Grigorie / Georgius I multe cadouri de aur pentru Mănăstirea “Sf. Serga” din Resafa 35,37 lat. N, 38,45 long. E / Siria, capitala Ghasană (Sf. Sarkis / Serghie şi secundul său Sf. Bakhos / Vah - ofiţeri batjocoriţi de Romani, care i-au îmbrăcat femeieşte înaintea martirajului - acum sunt ocrotitorii capitalei Băniei / Olteniei, capetele mucenicilor fiind în Catedrala din Craiova, aduse în Ţara Românească de domnitorul Neagoe Basarab, nepotul marelui pârcălab Gherghina, acela dându-le Mănăstirii din Curtea de Argeș pe care a zidit-o celebrul meșter Manole, în secolul XXI o parte din moaște ajungând și la Biserica din Cotroceni / București, de la Președinția României, ce îi prăznuiește la hram, în 7 X): Serga a fost foarte venerat de Ghasanii cu baza pe Înălţimile Golan (ca de exemplu de cârmuitorul Mundhir 569-581, refugiat în Sicilia - pe domeniile papei Grigore “cel Mare” - timp de 2 decenii, în timpul domniei împăratului bizantin Mauriciu / cu care a fost aliat dar acela l-a bănuit de trădare). De la Georgius / Grigore I au rămas 5 predici; după moartea sa, ca patriarh a fost reinstalat Anastasie - care pentru un deceniu l-a şi precedat - prin intervenţia papei Grigore “cel Mare” (cu care acela era prieten, însă a fost omorât de Evrei după 6 ani). În 610, Gregor II / Grigore II - probabil fiul patriarhului Georgius I / Grigorie I - a preluat Patriarhia Antiochiei pentru un deceniu (atunci în Mecca şi-a început activitatea de profet Mahomed, fondatorul islamului); e de observat că apoi, din 620 - pentru un deceniu - patriarh în Alexandria a fost Gheorghe I (până la sfârşitul acelui secol, în Antiochia au mai fost 2 patriarhi George / Gheorghe, urmaţi de Ion Maron 628-707, patriarhul fondator al Bisericii Maronite, întemeiată pe lucrul predecesorilor: ultimul patriarh maronit Ghergan a fost Gregorius 1130-1141 din Halat 33,38 lat. N, 46,50 long. E / Iran, contemporan cu părintele Ioan / Gorgan, patriarhul Indiei şi cu Grigore “Papareschi”, ştiut ca papa Inocenţiu II 1130-1143, cel care - împreună cu cardinalii Grigore de la Bisericile Apostolilor, lui Serga / Serghie şi lui Vah dar şi cu cardinalul Gherard din Ierusalim - a decis scutirea Cavalerilor Templieri de taxe). Este de remarcat că la primul sinod Trulan - din 680/681 - a fost și episcopul Gregorios (notat Latin Georgius) al Arke din Armenia Prima, adversar al monotelismului: “Γρηγορίου ἐπισκόπου Ἄρκης”. La al doilea sinod Trulan - din 691/692 - au fost și episcopii Gregorios / Gregorius din Augaza / Euaza de pe Valea Râului Caistru (el a fost episcop și în Theodosiopolis / Erzurum), din Aizanoi / Aezani 39,12 lat. N, 29,37 long. E în fosta Frigie, respectiv din Satala 40,03 lat. N, 39,36 long. E al Armeniei Magna / Districtul Kelkit din răsăritul Anatoliei, acolo fiind Bazinul Râului Kelkit ce curge în Marea Neagră: corespunzător studiilor din 1992 al Dr. Robert Hewsen / președintele “Societății pentru Studierea Caucaziei” și din 2004 al arheologului Australian Antonio Sagona, denumirea Kelkit însemna pentru Armenii din Pont “Râul Lupului” (termenul Armean “Gayl” = “Lup”). La începutul secolului VIII, Gregorios a fost atestat ca episcopul Insulei Kos / din fața coastei Cariei; pe sigiliul său scria: “Γρηγορίῳ ἐπισκόπῳ Νήσου Κώου”. La sfârșitul aceluiași secol VIII, patricianul provinciei bizantine Opsikion - având capitala Ankara - a fost demnitarul Gregorios. La Armeni, aparte au fost cei din ramura regală Ghergară, printre care savantul Grigor 990-1058 (văr cu Gagik, ultimul cârmuitor Armean al capitalei Ani, înaintea preluării aceleia de către bizantini), el fiind din 1046 cu titlul imperial de “magistru” guvernatorul Armenilor; fiul său Grigor II / Grigore II a fost şeful Bisericii Armene din 1065 pentru 4 decenii iar nepotul său Grigore III a fost şeful Bisericii Armene din 1113 până în 1166 (Grigore IV - fratele lui Grigore III - a fost şeful Bisericii Armene pentru 2 decenii, începând din 1173, urmat de nepoţii Grigore V până în 1194 şi Grigore VI în perioada 1195-1203). Din 1204 - datorită instalării cruciaţilor în Tracia la Constantinopol - răsăritul a cunoscut transformări mari, printre care şi întemeierea Imperiului Trapezuntului pe coasta Sudică a Mării Negre (de către cei din Dinastia Comnenă / Armână a Imperiului Bizantin şi Georgiană Chosroidă / din acelaşi trunchi cu Săsănii Khosrau).