Din vremurile Potopului Pontic (topirea calotei glaciare Nordice şi formarea Mării Negre din Lacul Pont / Sarmat), Ghergarii şi-au manifestat coeziunea religioasă prin întrunirile în număr mare pentru sărbătorirea Marii Zeiţe: Mama Ghirghe; în acele timpuri vechi au impresionat mulţimile Gargare - de Gargari, oameni adunaţi pentru slăvirea Ghirghe - în contrast cu numărul relativ scăzut al populaţiilor care în mod obişnuit îşi derulau ciclul anual de viaţă (în mediile lor), rămânând în vocabularul Anticilor termenul Ghergar pentru aşa ceva, cu ecouri lingvisto-istorice până în prezent, de exemplu sub forma organizată a Adunării Gherga de “curte” sau cartier în marile aşezări (gruparea instinctivă în mulţimi e observabilă la bancurile peştilor, turmele animalelor, stolurile păsărilor, etc. - care n-au nevoie de conferinţe pentru a se strânge şi a acţiona astfel - iar hoardele oamenilor vechi n-au făcut notă distinctă, străvechea coeziune fiind şi o moştenire Neandertală, de strângere laolaltă a celor asemănători, fără conflicte, căci străvechii Uriași individualiști obișnuiau periodic să se întâlnească, fie la sărbătorirea marilor fenomene astronomice, fie din cauza vicisitudinilor climaterice temporare, fie la nevoie pentru pescuit, cules, vânat, etc.): totuși, Homo Sapiens au depășit Uriașii în Adunările pe care le aveau, socializarea lor fiind mai accentuată. În societăţile primitive, caracterul public al cultului, jocul dintre credinţa religioasă şi organizarea socială, era foarte pronunţat; ceea ce se pierdea din trăirea directă / vie - specifică ritualurilor de tip extatic / Magic, desfăşurate la nivelul microgrupurilor umane - se compensa prin marea efervescenţă colectivă din timpul perioadelor de concentrare, respectiv pe forţa emoţională crescută, pe exaltarea ce îl cuprindea pe participantul la o mare adunare umană care desfăşura un act mitico-ritualic: ceea ce motiva participarea psihică a actorilor-spectatori nu mai era apropierea directă / fizică de Magicianul / sacerdotul care devenea o instanţă mai greu de receptat în mulţimea participantă la sărbătoare, cât mulţimea însăşi care întreţinea psihoza sacralităţii (actul sacru nu mai era orientat aşadar dinspre iniţiat către grupul receptor, ci dinspre grupul iniţiat către individul neofit, prezenţa sacerdotului având caracter doar mai mult simbolic). Obţinerea efectului de putere - eficienţa acţiunii omului arhaic - a fost prin reactualizarea actului divin al creaţiei cosmice (o semnificaţie unică era asociată astfel unui spectru larg de manifestări semnificante); formele de suprafaţă erau legate printr-o geneză comună, general valabilă pentru orice construcţie mitică: arhetipul comportamental ce descria aspiraţia omului de a se apropia de puterile cosmice ale divinităţii (mai pregnant la oamenii Homo Sapiens ca la Uriașii Neandertali). În Epoca Pietrei, numeroşii Ghergari / Ghergani - adulatorii Mamei Ghirghe - se strângeau religios în mulţimi Gargare (numite chiar aşa, de la Gărgari apoi - în scop comercial - derivând denumirea de “târguri”), ei realizând megalitic Gargare / construcţii circulare din pietre şi ridicând nenumărate movile rotunde numite Gorgane, acelea mai ales în scop funerar. De exemplu, în Epoca Modernă pictorul Român Nicolae Grigorescu 1837-1907 a realizat extraordinare tablouri despre mersul la şi de la târguri:
Sociologul Evreu Emile Durkheim a încercat o explicaţie despre cele ce se petreceau: “Dacă ceremoniile religioase au avut vreo importanţă, atunci era că puneau în mişcare colectivitatea: grupurile se adunau pentru a celebra. Primul lor efect consta în faptul că-i apropia pe indivizi, multiplicând contactele dintre ei; astfel, conţinutul conştiinţelor se schimba: în zilele obişnuite, preocupările individuale predominau (fiecare îşi vedea de propriile îndeletniciri, grijile de a satisface exigenţele vieţii materiale fiind precumpănitoare iar mobilul principal al activităţilor era mereu interesul privat). Fără îndoială, sentimentele sociale nu lipseau cu desăvârşire, obiceiurile, ideile şi tendinţele întipărite care guvernau relaţiile cu ceilalţi continuând să-şi facă simţită prezenţa. Dar ele erau constant combătute şi neutralizate de antagonismul trezit şi întreţinut de necesităţile luptei cotidiene, rezistând după energia lor intrinsecă iar acea energie nu se regenera; s-ar fi uzat cu timpul dacă nimic nu le-ar fi redat o parte din forţa pierdută în nesfârşitele deteriorări: când vânau, pescuiau sau culegeau, oamenii nu se gândeau decât cum să realizeze mai mult. În zilele de sărbătoare - ciclu reluat regulat în anumite perioade - asemenea preocupări se eclipsau obligatoriu: prin esenţa lor profane, erau excluse din perioadele sacre, căci gândirea atunci era preocupată de credinţele comune, de amintirea marilor strămoşi, ş.a. Întreaga societate era interesată ca animalele să se reproducă regulat, ploaia să cadă la timp şi fără excese, recoltele să fie abundente: acela era primul plan în conştiinţe, dominând şi diriguind comportamentele, în acele momente societatea fiind mai vie, mai în acţiune şi - în consecinţă - mai reală decât în perioadele profane. Oamenii nu se înşelau când simţeau în aşa clipe că - în afara lor - exista ceva care renăştea, nişte forţe care se regenerau, o viaţă ce se trezea. Regenerarea nu era defel imaginară iar indivizii înşişi beneficiau de pe urma ei, căci fărâma de fiinţă socială purtată de fiecare în sine participa în chip necesar la reînnoirea colectivă; individul se regenera la rândul său, cufundându-se în chiar izvorul de la care-i venea viaţa: prin urmare, se simţea mai puternic, mai stăpân pe sine, mai puţin dependent de necesităţile fizice. Societatea nu putea intensifica sentimentul de sine decât cu condiţia de a se reuni (ceea ce nu se putea întâmpla mereu, căci exigenţele vieţii nu permiteau oamenilor să se afle într-o continuă stare de congregaţie: se dispersau, pentru a se aduna când - din nou - simţeau acea nevoie). Vânatul, pescuitul sau culesul pentru hrană nu constituiau ocupaţii capabile să stârnească pasiuni vii (acele stări făceau viaţa uniformă / ternă şi lipsită de vigoare); dat fiind că facultăţile emotive şi pasiunile omului primitiv erau în mică măsură supuse controlului raţiunii şi voinţei, el îşi pierdea cu uşurinţă stăpânirea de sine: orice eveniment de o oarecare importanţă îl transforma. O veste nouă era primită cu entuziasm. Întâlnirea cu ceilalţi acţiona asupra lui ca un excitant foarte puternic. Odată întruniţi, din indivizi se degaja un fel de electricitate care îi ducea rapid la un extraordinar grad de exaltare. Fiecare sentiment exprimat se menţinea - fără nici o rezistenţă - în conştiinţa ce se oferea să capteze din plin impresiile venite din exterior: fiecare dintre acelea era ecoul altora şi reciproc. Impulsul iniţial se amplifica pe măsură ce îşi făcea efectul, asemenea unei avalanşe. Pasiunile atât de vii, scăpate de sub control, se puteau revărsa doar în exterior, încât participanţii asistau la gesturi violente, urlete, tot felul de zgomote asurzitoare, ce contribuiau şi ele la sporirea stării pe care o manifestau. Şi cum stările colective nu se puteau exprima în colectiv decât cu condiţia de a se respecta o anume ordine care să permită armonia mişcărilor, gesturile şi strigătele aveau tendinţa să se ritmeze de la sine, orânduindu-se; de unde au rezultat cântul şi dansul. Luând acea formă ritmată, ele nu şi-au pierdut însă violenţa lor naturală; odată strunit, tumultul era tumult. Efervescenţa putea duce la acţiuni ciudate. Pasiunile dezlănţuite erau atât de impetuoase, încât nimic nu le mai putea opri. Indivizii se situau în afara condiţiilor obişnuite de viaţă şi erau conştienţi de acel fapt, încât simţeau nevoia să acţioneze dincolo de morala uzuală. Acuplarea sexelor încălca regulile ce vegheau asupra legăturilor sexuale. Dacă mai adăugăm că acele ceremonii aveau loc - în general - noaptea, în întunecimea străpunsă ici-colo de lumina focurilor, ne putem uşor imagina impresia pe care asemenea scene o produceau participanţilor la ele. Surescitarea întregii vieţi fizice şi mentale era atât de puternică, încât nu putea fi suportată un timp îndelungat: actorii sfârşeau căzând epuizaţi”. (Totuşi - în sfera conduitei sacre - deşi majoritatea ceremoniilor mitico-ritualice erau realizate în public, o mare parte din revelaţia religioasă se petrecea în solititudine). Autori Antici, distanţaţi ca timp, locaţie ori stil - de exemplu Alceu, Aristomenes, Aristofan, Macrobiu, Varro, ş.a. - încă în zonele şi vremurile lor scriau despre mulţimile Gargare / în multe dicţionare prin cârdurile de ciraci înţelegându-se cetele de oameni adunaţi la un loc sau care mergeau împreună (sinonimul fiind valabil şi la grupurile de animale, turma mai fiind denumită şi “ciurdă”, “cireadă”, etc). Mult ulterior, vocabularul Grec a păstrat denumirea întrunirii mulţimii în “Agora” = Adunarea deliberativă în sens larg, a populaţiei în centrul vieţii publice: Gher-Ga era membru al Adunării Pământului (“Gora-Ga”, căci “Gora” = “Adunare” iar Ga era Pământul); Keryke era numele știut și utilizat de vechii Greci pentru persoana cu rolul de mesager - protejat diplomatic - dintre părțile conflictuale, fiind și cel care convoca public Adunările Gherga (de sfat ori de judecată). La vechii Români, în legătură cu judecata era “județul”: termenul se învecina cu ceea ce - în vremurile îndepărtate ale stră-Românilor - practicau Jidovii; e de știut că în EurAsia - vremuri îndelungate și pe marii arii - Tarqan a fost numele foarte răspândit pentru înaltul oficial având puterea și funcția judecătorului (Tarqan - rezonând Ghergan - a existat până în Evul Mediu la primii Turki dar și la vechii Bulgari pe Dunărea inferioară, la primii Unguri ori la Bașkiri, Ciuvași / foști Huni Sabiri = Siberieni, Tătari, ș.a. / după cum a studiat în 2014 Dr. Anton Salmin de la Academia Rusă).
 |
“Sfatul Bătrânilor”
|
În timp - profitând şi de asemenea evenimente ce adunau mulţimi până la dimensiuni Gargare - s-a consolidat fenomenul cârmuirii colective ştiut ca “Sfatul Bătrânilor” (format din reprezentanţii celor care i-au delegat), cu obiceiul întrunirii pentru hotărâri importante şi în afara sărbătorilor / atunci când era necesar; acelea erau denumite pe larg “Adunări Gherga” în multe comunităţi străvechi din multe zone, oriental încă păstrându-se instituţional (ca de exemplu în Parlamentul Afgan de azi - în Țara unde majoritatea oamenilor poartă şi acum doar un nume - sub forma dialectală curent uzuală acolo Jirga). Adunarea Gherga - denumită şi divers în locuri diferite, ca “Sfatul Bătrânilor”, “Consiliul Înţelepţilor”, etc. - însemna acelaşi lucru: şedinţa liderilor în “clacă” (de la Adunarea Gherga a derivat şi cuvântul “grup”), demontarea cuvântului “Adunarea” în “A-duna-rea” ducând la înţelesul strângerii liderilor cetelor de pe Râurile / “duna” Zeiţei Rhea, pentru luarea de hotărâri importante; de exemplu - în Țările Baltice - prin “gurguole” în Lituaniană se înțelege “mulțimea”, “pulis” în Letonă sau “osa” în Estonă (în Evul Mediu, ca “egregi” - termen Latin, însemnând “onorabili” - erau știuți marii nobili, inclusiv nobilii Români din Banat și Ardeal). Adunările Gargare / Gherga mereu s-au ţinut, inclusiv în spațiul stră-Român, în sfat al liderilor aşezaţi în cerc - astfel încât fiecare să se vadă cu fiecare - dezbaterile acoperind toate domeniile vieţii comunităţilor reprezentate, cele decise devenind legi pentru toţi (cunoscute sub genericul “ordalia” / de la Gorgalia = Adunarea Gargară, care ordona); de exemplu, în Orientul Mijlociu înţelepţii se întruneau pentru sfat în Gîrgur (cerc marcat cu câte o piatră pentru locul fiecăruia), până acum conservându-se în Orientul Apropiat denumirea de Gilgul - în pronunţie Ghilgul - pentru aşa ceva: peste “R” a fost transpus “L” (în maniera lingvistică tipică veche, căci iniţial era Ghirgur). Din mulţimile închipuind comunităţile - din tot natul, adică numărul total al ţăranilor - se distingeau cârdurile / cetele de feciori şi de vrednici (meşteri, viteji, ş.a.), sub cârmuirea înţelepţilor bătrâni: judecătorii grupaţi în “Adunările Gherga”; de altfel, asocierile religioase, politice, negustoreşti ori meşteşugăreşti s-au numit “ghilde” până la începutul Evului Mediu. “Înțelepții” față de vechii Indieni care îi denumeau “rși” (termen Sanscrit apropiat de rârâiții Pelasgi) la vechii Greci - mai sâsâiți - erau “sofos” σοφός, vechea Greacă legând “sophia” / “sofia” σοφία de “înțelepciunea șarpelui” (Calea Lactee era considerată șarpele de lumină din Cer): înțelepciunea se inspira divin ceresc. De altfel, în “Micul dicționar” din 1929, academicianul Român Enea Hodoș a consemnat verbul “a chercăni” pentru “a fleoncăni” (adică a sporovăi / a trăncăni): așa ceva pare ecou al pălăvrăgelii - vorbirii multe - din străvechile Adunări Gherga. În spaţiul Românesc, locurile favorite pentru Adunările Gherga - “Sfatul Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor” - erau de obicei / Tradițional sub goruni. Istoricul Dan Dulciu a scris despre Cultul “bătrânilor înţelepţi” / Adunărilor Gherga (începând cu cerdacurile ca locuri de agregare): “În mitologia pre-dacă întâlnim un interesant cult arhaic, concomitent cu vechiul cult al soarelui: ‘cultul părinţilor spirituali’, al ‘bătrânilor înţelepţi’ care veghează, îndrumă moral destinul comunităţii. În acest context, trebuie semnalat un fenomen destul de interesant şi anume acela al interferenţei dintre acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor şi ritualurile religioase similare. Astfel, în anumite zone istorice ale României, elementul principal în construcţia caselor ţărăneşti este pridvorul, evoluat dintr-o prispă obişnuită; când ploua, pe prispă sau în pridvor se oficiau obiceiuri de ospătare a celor prezenţi, întru pomenirea morţilor (acele mese aveau loc în cadrul sărbătorilor de primăvară, fiind diferite de ritualurile religioase caracteristice). Mesele erau realizate dintr-un şir de lespezi, fie din grinzi masive de lemn, care corespundeau neamurilor din vremea când s-au construit. ‘Gerontolatria’ evidenţiată de acest cult justifica puterea de tip ‘senioral’ atribuită grupului de ‘bătrâni înţelepţi’, funcţiile cu rol sapienţial dar şi judecătoresc îndeplinite de către aceia. Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferea o ‘putere spirituală’ impresionantă, ce se substituia coerciţiei şi opresiunii juridice, caracteristice puterii statale. Spiritul de omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia acelor ‘păstrători de legi şi datini’ constituiau premizele autorităţii lor morale (acele calităţi s-au păstrat intacte în comunităţile rurale române). Reminiscenţe ale cultului ‘strămoşilor şi moşilor’ (străbuni mitici, făpturi protectoare, tutelare, eroi civilizatori, inteligenţe superioare, exemple de moralitate), specifice ‘gerontocraţiei’ patriarhale, le regăsim în formele de organizare sătească; reguli neschimbate de veacuri funcţionau în interiorul acestui organism social, structurat piramidal - pe nivele de competenţă - dar ierarhizat după un criteriu obiectiv: vârsta. La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor - ‘natul’ - satului. La un palier superior se aflau tinerii / feciorii, organizaţi în ‘cete’, după criteriul afinităţilor spirituale (existenţa acelor cete se lega fie de unele sărbători calendaristice - colindatul - fie de rituri profesionale / agrare, păstoreşti, fie semimilitare); unii cercetători au remarcat faptul că acele ‘cete’ aveau un caracter iniţiatic, erau veritabile ‘confrerii’: organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, acele forme de iniţiere se remarcau prin disciplina imprimată membrilor (cel care conducea ‘ceata’ era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi ascultat cu sfinţenie, numindu-se ‘vătaf’, ‘crai’, ‘şef’, ‘jude’ sau ‘cneaz’). Pe un plan intermediar se situa ‘ceata oamenilor vrednici’, întreaga structură culminând cu ‘ceata bătrânilor’, constituită în ‘Sfatul Înţelepţilor’, având competenţe extinse: de veghere la perpetuarea vechilor datini, păstrarea ritualurilor ancestrale, respectarea ‘legii pământului’, etc. De obicei, judecata în faţa ‘Sfatului Bătrânilor’ începea în zori şi se termina la asfinţit; sentinţele erau fără drept de apel, trebuind să li se supună toţi locuitorii: nevrednicii sau călcătorii tradiţiilor erau judecaţi după comportamentul fiecăruia şi îşi primeau pedepsele meritate ‘după legea bătrână şi dreaptă’; acele pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar, mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum ar fi alungarea din sat) sau foarte grele (pedepse fizice, chiar pedeapsa capitală). În linii generale, sunt de remarcat câteva forme de judecată: judecata la hotarele moşiei, judecata în bătătura satului, precum şi judecata în mijlocul naturii, practicată în sânul comunităţilor pastorale. Judecata în ‘vatra satului’ are o încărcătură mitică esenţială: ‘vatra’ este un loc consacrat; locul considerat sacru putea fi situat în jurul unui copac, care conferea acelui spaţiu un aer de solemnitate (copacul conferea vetrei satului o personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial). În acest context, ‘frăţia românilor cu codrul’ nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură. Semnele paleo-juridice aveau valori simbolice: cercul, copacul sacru / coloana cerului, etc.; în cadrul ritualului de judecată, bătrânii se adunau în cerc / în horă, sub trunchiul pomului sacru (al bradului / copacului cosmic sau al coroanei unui stejar / arborele vieţii). ‘Sfatul Bătrânilor’ îndeplinea multiple funcţii în cadrul comunităţii: etico-morale, jurisdicţionale şi decizionale; în principal, ‘ceata bătrânilor’ judeca comportamentul fiecărui membru al aşezării, veghiind ca acesta să se conformeze tradiţiilor strămoşilor şi moşilor, aplica şi interpreta ‘legea străbună’ / ‘legea pământului’, cuprinsă în ceea ce se ştie ca ‘datină’. ‘Sfatul Înţelepţilor’ stabilea cele mai importante acţiuni privind viaţa: începutul şi sfârşitul ciclurilor de păşunat, când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, împărţirea terenurilor, etc. Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării”.
 |
“Consiliul Înţelepţilor”
|
Cercetătorul Român Ionescu-Nica a scris în 1943: “Țara Românească a fost țară bogată în codri până a intrat securea străinului, lacom de bogății, în ea. ‘Codrul este frate bun cu Rumânul’ care l-a văzut născându-se și pe care l-a apărat și l-a păstrat viu până azi. Viața poporului Român este legată de codru, iubit, respectat, sfințit de el, nu numai ca adăpost la vremuri rele, dar și ca o biserică, în care el a cunoscut mila și bunătatea divină și și-a păstrat credința, limba și nădejdea în zile mai bune decât cele trăite până acum. În codru sunt râurile cu văile și peșterile în care a trăit Rumânul când a fost silit să părăsească câmpul liber. În codru când a trebuit să viețuiască multă vreme el și-a organizat o viață a văilor și munților, după tradiția moștenită de la împărații lui, pe care acum nu-i mai avea. Țara împăratului este țara apelor, râurilor, văilor care despărțeau munții și străbăteau codrii mari și adânci. Împărăția era împărțită, administrativ și judecătorește, pe ape, pe văi, pe albii, având fiecare judecători și administratori care executau hotărârile judecătorilor, aceia fiind și militari în caz de năvăliri străine pe văi, cursurile apelor sau apelor care luau numele de județ, după unitatea judecătorească. Executorul măsurilor luate de apărare contra năvălitorilor străini în județ, pe văile apelor, se numea voivod sau vodă, nume însemnând apărătorul văii râului, cu toate pâraiele sale. Vodă, care la Slavi înseamnă apă, nu este cuvânt Slav, ci cuvânt Sanscrit, în Sanscrita veche ‘vudha’ însemnând apă, râu, vale, care se zicea și ‘uda’, de unde vine ‘unda’, adică valea, pământul udat răzbit de apa curgătoare. Așa se explică voivozii care au apărut pe văile râurilor mai mari în timpul năvălirii Ungurilor, ținându-le piept. Voivozii îi reprezentau, la origine, pe cârmuitorii apărării văilor, în lipsă de împărat. Voivodatele deci, după legendele și spusele bătrânilor noștri țărani, nu au fost de origine Slavă, nici ca creație, nici ca numire, ele fiind creații pur Antice. Dacia fiind țara munților, pădurilor și văilor ude, adică având ape, fatal, în organizația lor judecătorească și administrativă, trebuia să țină seama de ‘vodă’, ‘vuda’ sau valea ‘bătută de apele ieșite din munți și codri’ și de aici să se servească de tot ce era și însemna ‘uda’, ‘vuda’, ‘voda’ Sanscrit, Dac, nu Slav, în organizația administrativă și judecătorească”. O derivație internațională - izvorâtă din calitatea juridică a întrunirilor tribale - a rămas instanța = curtea: tribunalul s-a datorat acelei origini, la început tribunii = “oamenii buni și bătrâni” / literalmente însemnând așa ceva - fiind cei clamând legile tribului (șezătoarea - unde vulgul se aduna pentru flecăreală - era “claca”; de altfel, a aduna / “a-duna” și adunarea / “a-dunarea” însemna strângerea, așa cum Râurile din Bazinul Dunării erau strânse de Fluviu, termenii bazându-se pe rădăcina Iraniană “dănu” de la Marele Zeu Anu, patronul ceresc și etern al tuturor, începând cu apele dulci). Deja în stră-Română “obor” era târgul, prin “s-obor” / “sobor” fiind adunarea spre sfat a unora; vechii Români foloseau termenul de “zbor” pentru desemnarea șezătorii sau târgului iar Aromânii zic că zboară cuvintele la taifas (adică la întrunirea conversațională de durată). De exemplu, scriitorul Claudius Claudianus / respectiv pe scurt Claudian - născut în Alexandria / Delta Nilului și mort în anul 404 - a scris despre luarea deciziilor la ViziGoții regelui Alaric așezați în forma de “Senatul Geților, compus din bătrâni îmbrăcați în piei” (membrii “Sfatului Bătrânilor” / “Consiliului Înțelepților” - Tradiționalul for suprem la Geți / Goți - nu purtau textile ca Romanii, ci aveau haine de piele); Alaric - născut în Delta Dunării și beneficiar ca rege al sfaturilor bătrânilor înțelepți Geți - a reușit să cucerească Roma în anul 410 însă curând după aceea s-a îmbolnăvit de malarie și a fost înhumat sub albia Râului Busento din Sudul Apenin (groparii fiind imediat omorâți, ca să nu divulge locul exact, căci împreună cu trupul regelui s-au depus și obiecte foarte prețioase): Tradiția îngropării unor mari valori sub albii a fost de pildă practicată în spațiul stră-Românesc atât anterior, de regele Decebal - care așa a ascuns Tezaurul Daciei în Ținutul Hațegului / anul 106 - cât și ulterior în regiunea vecină Banat, la înhumarea împăratului Attila al Hunilor / anul 453 (pentru depunerea căruia - corespunzător datelor vremii - a fost deviată apa curgătoare). Ceea ce a făcut la începutul secolului V regele Ala = “Ala-ric” / plecat de la Dunărea inferioară - pe lângă premiera mondială a cuceririi imperialei Rome - a fost că a transmis în Europa atât Tradiția Senatului Get (odată cu el fiind reatestată existența Adunării Ghergare / ca “Sfatul Bătrânilor” = “Consiliul Înțelepților” inclusiv atunci în spațiul Românesc), cât și Tradiția funerară cunoscută în Est / Asia încă mult timp după aceea, de exemplu în secolul XIII împăratul Ghenghis al Imperiului Mongol fiind înhumat la fel de secretos, sub o albie în Marea Stepă a EurAsiei. În Estul Europei, Adunarea Gargară / tribală - fie “Sfatul Bătrânilor”, fie “Consiliul Înțelepților” - a fost cunoscută oficial ca “Veche” (era “embrionul” parlamentului = locul de întâlnire al celor mai importante cuvinte); e de remarcat că Sanscrit, “Văk” era Zeița Cuvântului, considerată de hinduși ca “Regina” Zeilor (și descrisă de “Rig Veda” ca “vacă”, personalizată drept “Saras-vati” / patroana Vedică a apelor dulci = consoarta Zeului Creației Brahma: termenul Sanscrit “vati” = “posesie”). În Evul Mediu, cu denumirea Românească de “Veche”, Adunarea Gargară a fost de exemplu în centrul sistemului de control din Garða / Novgorod - prima capitală a Rușilor, unde populația de Kriviki din Carpați / conectată de cea din Ipotești-Cândești s-a întâlnit cu populația de Finici Kareli - acolo Adunarea Ghergară Veche fiind “camera” prin care se exprimau boierii și gloata (câteva sute de persoane stând pe bănci, într-un careu). “Veche” exista dinaintea statului Rus, în Ucraina fiind știută ca “Viche”, unde fiecare membru al Adunării se vedea cu fiecare, ca de pildă cum a fost atestat în Kievul Evului Mediu timpuriu. În Polonia, Adunarea “Wiece” din Krakovia a existat în oraș dinaintea întemeierii Regatului: acolo bătrânii întâi dezbăteau, apoi urma restul din comunitate (cel mai important eveniment fiind când trebuia ales liderul). Cu mult timp înainte de Adunarea Gargară “Veche”, Românii vechi numeau întrunirea oamenilor - “mani” / “moni” - ai pământului Ga pentru deliberări că era Adunare în “gomon” / în comun (a rămas şi “a gomoni” pentru a se înţelege între sine iar “gomona” însemna “glăsuirea Sfinţilor”); în vechea Greacă, prin “kurbe” / “kyrbis” se înţelegea străvechea legislaţie a pământului (întâi inscripţionată pe Tăbliţe de lemn, apoi pe Tăblițe de piatră). Concepţia că Pământul era o mamă puternică şi fecundă însemna că producea nu numai vieţuitoarele, ci şi pietrele; “oasele” Pământului-Mamă erau pietrele. Din Tradiţia vânătorilor paleolitici, în os era concentrată esenţa ultimă a vieţii dar şi sursa vieţii, din el putând renaşte atât animalul, cât şi omul (de aceea Cultul Oaselor / Craniilor, etc. a fost foarte răspândit); “semănând” pietre, oamenii semănau de fapt germenii unei noi umanităţi. Dr. Mircea Eliade a sintetizat: “Când Cerul întâlnea Pământul, viaţa izbucnea în nenumărate forme, la toate nivelurile de existenţă; hierogamia era un act de creaţie: era în acelaşi timp cosmogonie şi biogonie, Creaţie a Universului şi Creaţie a Vieţii”. În scop însă ştiinţific mai mult decât religios, Gherga a realizat Gargar inclusiv străvechi observatoare astronomice, reliefând puterea sa de încredere în cununia cosmică a Pământului cu Cerul. Gargarele (numite chiar aşa) au fost pietre aşezate în cercuri, începând din neolitic - Epoca Pietrei şlefuite - cu diverse mărimi şi funcţii ceremoniale, răspândite în Vechea Lume. În Canaan, vechii Evrei aveau cuvântul “kanas” pentru “cei adunați” (azi Parlamentul Israelului e denumit “Knesset” / pe baza acelei rădăcini din Kanaan / Canaan a Adunării); în Canaan, Gherghe-seii - populație primordială acolo, menționată de Biblie - se strângeau pentru sfat în Ghirgare (în jurul grămezilor falice de pietre ridicate în cinstea Soarelui): corespunzător “Facerii” / prima carte din Biblie, Sf. Gherghe = Ghergheseu era fiul lui Canaan (al celui care prezida Adunarea Țării Sacre / Sfinte, denumită astfel - tocmai Canaan - chiar după numelui aceluia = părintele Gherga).
 |
Gargarul Kara-hunge din Caucaz
|
Din Caucazul mileniului VI î.C. (zonă ce atunci avea o însemnată populaţie Ghergară, bărbaţii fiind partenerii Amazoanelor / “zânelor Mamei”) la Qarahunge / Carahunj 39,33 lat. N, 46,01 long. E, în Armenia, s-au păstrat cele mai vechi ruine din lume ale unui observator astronomic circular - organizat Gargar - orientat spre Constelaţia Lebedei / formaţiune stelară uşor de recunoscut, prin Crucea Nordului; e de știut că în 2017 geneticienii Ashot Margaryan, Miroslava Derenko, Hrant Hovhannisyan, Eske Willerslev, Morten Allentoft, ș.a. au demonstrat continuitatea generală genetică umană feminină în Armenia din ultimele 8 milenii (în ciuda diverselor schimbări culturale).
 |
Constelaţia Lebedei / Crucea Nordului
|
Răspândirea Observatoarelor Gargare temporal s-a întins pe milenii şi geografic la mari distanţe, printre cele semnificative pentru Gherga fiind de exemplu în mileniul V î.C. la S de Calea Ghirga din Egipt / la Nabta, la sfârşitul mileniului IV î.C. Gargaros pe Masivul Idei - ce domina Troada / Troia - şi Stonehenge / fost Gargarus pe locul din Anglia al naşterii mamei gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo, la începutul mileniului III î.C. Galgal Refaim pe Înălţimile Golan / unde trăiau Ghergheseii după cum a scris şi Biblia (formând populaţia autohtonă a regiunii care n-a putut fi învinsă de Evreii vechi), la sfârşitul mileniului I î.C. în Grădiştea / Sarmisegetuza Geţilor, etc.
În 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Cercul - simbol al mişcării - dădea forma obişnuită a sanctuarelor la popoarelor nomade iar pătratul, forma sanctuarelor la popoarele sedentare”. Este de observat şi că în al doilea război mondial, un proiect secret al armatei Germane - sub semnul oficial al Svasticii - cu numele de cod “Glocke” = “Clopotul”, presupus de studiu al relaţiilor dintre spaţiu şi timp, elemente demonstrate deja prin teoria relativităţii ca fluide / flexibile şi devenind aceleaşi la viteza luminii (printr-un experiment utilizând un mare clopot metalic placat cu ceramică - reproducând forma stupei - plasat în centrul unei structuri circulare de beton), s-ar fi desfăşurat deasupra minei de cărbuni numită a “Uriaşului” la Ludwikowice 50,37 lat. N, 16,28 long. E, în Munţii Bufniţei din Sudul Poloniei, parte din lanţul Sudet Montan Karko-nosze, adică Munţii Uriaşilor, de unde izvorăşte Fluviul lung de 1091 km Elba, Antic știut ca Albis, astfel cum a notat Romanul Tacitus în cartea “Germania” 41, respectiv denumit de Germani ca Albia:
 |
| Experimentul secret cu un uriaș clopot lângă izvorul Fluviului Albia |
