57. Gherga şi Guţii

Baza Gută
Între mileniile VI î.C. şi III î.C., în Mesopotamia au dominat Sumerienii: “Oamenii Soarelui”, autonumiţi Ghi-en-gar” / Ghiengar, transliteraţia Ki-en-gar însemnând cumularea forţei spiritului Ki (atribuită Zeiţei Pământului Mami, femeia Zeului Cerului Anu) în Gar = Cer; “Oamenii Soarelui” Ghiengar îşi numeau Ţara Sacră - Mesopotamia - ca Ghienghir / Kangar (literar însemnând energia sufletului Ka în Ghir / Gar, adică în Cer). Prin Ghiengar se poate înţelege Ghergar, la răsărit de “Oamenii Soarelui” Ghiengar - adică la răsărit de Ghergarii Sumerieni - fiind vecinii Guţi, care îl venerau pe Zeul Enlil (însemnând “Puntea”, patronul vânturilor): despre “casa nobilă” a aceluia se ştia că avea o cameră întunecată “Misterioasă ca eterul cel de sus / Ca zenitul cerului / Printre ale ei embleme / Stelele îi erau însemn”, numită “DIR.GA” - aşa cum Marea Piramidă avea “camera regelui” / faraonului - în care Zeul Enlil păstra “Tăbliţa Destinelor” (când Zeul “Zu” - profitând de îmbăierea lui Enlil în “apa sfântă” - a furat Tăbliţa Destinelor”, “Moarte au fost formulele divine / Liniştea s-a întins peste tot / Tăcerea domnea / Strălucirea templului pierise”). Denumirea Gută rezona pe cea Gugă, a străvechilor prinţi Guga / Nuna, pruncii Zeului An (prin consoana nazală velară notată în Alfabetul Fonetic Internaţional ca [ŋ] - în pronunţie “NG” - ceea ce rezultă şi literar din transcrierea An-nuna peste An-Guga, filologii confirmând de fapt ceea ce se utiliza peste prima formă Gugă / Nună prin cea Gută); prinţul Ngunga - fiu al Pământului Ga - oriental, ca de pildă şi în Canaan - a devenit vechiul Domn al Pământului Ka / Ga, numit “Gadu-moş” = Cadmos / “Cad-moş” (care sâsâit, adică tipic oriental / Sud-Estic, era “Sat-moş” / adică Sat-Uran iar rârâit, adică tipic Pelasg / Nord-Vestic era Sar-mis / adică vechiul Soare): aceiaşi care în areal purtau torţele Zeului Mitra, erau numiţi Cauti - o rezonanţă Gută - şi s-au răspândit în Antichitate cu acel nume de Cauti / Cautes în Europa, regăsindu-se în Sarmisegetusa, Iberia, etc. (foştii Guţi - dinaintea Războiului Troian - au avut ca urmaşi Geţii, răspândiţi în EurAsia între N Indiei şi S Baltic).
În satele Montane ale vechilor Greci (aşezări de pe înălţimile cândva calde), Uran era ştiut ca Anul Ceresc - personalizat sub forma de Zeu Muntean - iar fiul său Timpul (la vechii Români Crăciun, la vechii Greci Cronos) era echivalat de Romani ca Sat-Uran” / Saturn; Timpul Cron - Crăciun / Cronos - prunc al Cerului (Muntean zis Ur-An), împreună cu Tatăl său și cu Bunul său / bunicul An, au fost extraordinar de stimați în Epoca Pietrei dar și ulterior, pentru multe milenii și pe un vast spațiu. Pe aceeaşi filieră că “Tatăl şi Fiul sunt Unul”, pornind de la Cerul luminat de Soarele Ra şi măsurat de Timpul An (personalizarea elocventă fiind prin zeii Ur-An” / Uran şi Cr-On” / Cron), au fost cândva şi posesorul Raiului - Zeul Poseidon / fiul Zeului Cron - împreună cu pruncii săi, prinţii Anuna, cei care după împărţirea imperială au instaurat rangurile de regi în Regate; toate mitologiile Lumii Vechi au avut aceeaşi sursă de difuziune, regăsită în Imperiul Atlant / Eden: Raiul Erei de Aur (posedat - conform vechilor atestări Româneşti, Greceşti, etc. - de cel care l-a avut ca tată pe Moş Crăciun / Cronos, echivalat Româneşte ca Gherga, Greceşte ca Gargaros conform lui Homer, Hesiod, ş.a., zis Poros de către Alcman, Gheb de către Plutarh, Dokius de către Pliniu, ş.a.m.d.), cuprinzând atât Marea Ghergană / Caspică, cât şi Marea Neagră, aceea cu poziţia centrală în Eden / primindu-şi denumirea iniţială de Pont de la alt Ghergar, mult mai vechiul zeu al apelor Pontus Gargarus. Urmaşi ai pruncilor cereşti Annuna / An-nuna” (copiii Zeului An, prinţii Guga / Gregor), Guţii în general au fost blonzi, cu ochi albaştri:
În neolitic - adică între cele 2 Potopuri, cel Pontic și cel biblic - dintre acei Gherghi / Kurghi (sau Gorgani / Kurgani) din N Caucazului / din Stepa Ponto-Caspică, unii au roit spre S începând cu mileniul V î.C.: în afara descendenţilor Kurzi de azi, s-au remarcat cei stabiliţi în Zagros (lanţul muntos separând Mesopotamia de Platoul Iranian) ca strămoşii Guţi, unii migraţi spre V în Valea Nilului / unde s-au numit Kuşi şi spre E în Valea Indului / unde s-au numit Kuşani. Biblicul şi etnonimul Cuş - primul născut al lui Ham / care la Potopul biblic din mileniul IV î.C. a fost pe arca tatălui său Noe - l-a avut ca frate mai mic pe Canaan: tatăl lui Gherghe-seu. Kuşii / Kuşanii - ştiuţi în Asia Centrală drept Cuni / Chuni - erau descendenţi Guţi (Antic numiţi şi MasaGeţi, adică Mari Geţi); ajunşi pe Valea Dunării în Europa Centrală, Geţii au fost progenitorii Goţi (aceiaşi care împreună cu Hunii spre mijlocul mileniului I au creat Imperiul lui Attila, cu graniţa Sudică pe Dunăre şi cu graniţa Vestică pe Rin: timp de peste 5 milenii, populaţia de Guţi-Geţi-Goţi sau de Kuşi / Kuşani - Chuni / Huni, până la “Cu-mani” / Cumani - a dominat Vechea Lume). De pildă, istoricul Sirian Al Dhahabi 1274-1348 a scris în enciclopedia “Vieţile nobililor” că “Geţii descindeau din Qoot, fiul lui Ham” (Qoot fiind Cuş); după ce Europa a cunoscut Geţii / Goţii, Nordul Africii a cunoscut ViziGoţii iar Asia Centrală i-a cunoscut - de la început - atât pe Kuşani, cât şi pe Guţi (apoi până la MasaGeţi sau “Jaţi” / în pronunţie “Geţi”), aşa ştiindu-se Antic şi în Evul Mediu despre provenienţa lor, adică: Gut / Qoot provenea din Cuş / Kuş, nepotul lui Noe (Sudicii Guţi / Geţi au fost Hamiţi, mai bruneţi, ca de exemplu Gherghe-seii Canaanului iar Nordicii Guţi / Geţi, ca de exemplu descendenţii Kurganilor Caucazieni ori ai pre-diluvienilor îngeri Uriaşi Gregori, au fost mai blonzi, respectiv “strălucitori”). În 2011, academicianul Chinez Yu Taişan a consemnat despre “Originile Kuşanilor”: În evidenţele istorice Chineze, Kuşan = Guişang a format prima dinastie din Daxia / Bactria, la S de Fluviul Amu Darya / Gui în Chineză. Pe la sfârşitul lui 3000 î.C., din apusul Babilonului au plecat spre răsărit 2 populaţii, formate din Guţi şi Tukri / Tocariani, care s-au stabilit în Daxia / Bactria; ajunşi înaintea Kuşanilor şi venind din V, e de acceptat că aspectul lor era European / Caucazian. Limba Kuşană era Tocariană (aceeaşi vorbită şi de Guţi); deoarece ulterior acele populaţii s-au despărţit, au apărut diferitele lor dialecte: Tocarianii au ajuns până în Bazinul Tarîm, la un moment dat mai aproape lingvistic de Tocariani fiind Kuşanii decât Guţii”. (Vorbirea “păsărească” Kuşană / Tocariană era străveche, inclusiv Biblia indicându-l pe Kuş / Cuş ca primul născut al lui Ham, fiul lui Noe). Este de observat că Daxia - vechiul nume pentru regiunea Bactria - era vatra Dahă / “Gahă”, acolo suprapunându-se “D” peste “G” (ca şi la Daghii din Daghe-stan care erau Gaghi - acolo fiind şi zona Gogarena - în vechea Anatolie utilizându-se Dardan peste Gargan iar în Balcani, Armânilor până în Evul Mediu zicându-li-se Gogu / printre Albanezi, Ghegî). Lingvistul Walter Henning a afirmat că “Guţii au fost primii Indo-Europeni, despre ei ştiindu-se până în China; Guţii au năvălit peste Babilon de pe colinele V Persane, probabil venind din V Caspic, de la Derbent / Daghe-stan: erau anteriori Hitiţilor cu circa 3 secole, similari Cimerianilor Kurgani (în principal au fost fermieri migranţi). Guţii nu s-au stabilit în Mesopotamia, ci şi-au păstrat identitatea nomadă, implicându-se în negoţul cu sclavi, pe care îi puneau  muncească pentru ei. La răsărit de Guţi erau Tukri, direcţia lor comună de mişcare în timp fiind spre Asia Centrală, zonă în care ambele populaţii s-au amestecat cu Kuşanii”. În imaginea următoare se poate vedea cu galben leagănul Gut (în stepele şi pădurile Zagros, din răsăritul Mesopotamiei / aproximativ actualul Iran):

“Leagănul” Gut
Nordul Mesopotamiei a fost populat de Sumerienii Gherga, care îşi aveau cetăţile semnificative pe cele 2 Fluvii, începând cu Garga-miş / Karga-miş pe Eufrat şi Kirkuk / Karka pe Tigru; în mileniul III î.C., Regatul Garga-miş din Bazinul Eufratului îşi avea capitala la Karga-miş iar Regatul Gut din Bazinul Tigrului îşi avea capitala la Kerkuk / Kirkuk: ambele Regate dominau N Mesopotamiei. “Eternul foc” - datorat emisiei de gaz din zonă, de la “Baba Gurgur” - e la 5 km de centrul Kirkuk, citadela sa fiind capitala Gută (după cum au cercetat - printre alţii - şi William Gordon, Oskar Hermann şi Khristian Spate, în 1961). În 2009, istoricii Paul Zimansky / profesor de arheologie la Universitatea New York / SUA, Jonathan Tubb de la Muzeul Britanic”, Daniel Potts de la Universitatea Sydney / Australia, ş.a., au descris fosta capitală Gută: “La 10 km de centrul Kirkuk e suburbia Nuzi, unde s-au păstrat tăbliţele înfăţişând oraşul ca un mare târg de pe ruta comercială dintre Iran şi Mesopotamia, încă dintr-un trecut îndepărtat; întreţinea relaţii mai ales cu Regatele Mari şi Babilon (Kirkuk a fost numit şi Arrapha iar vechii Greci i-au spus Karka). În mileniul II î.C. a fost un important centru Hurian şi în mileniul I î.C. - după intervenţia Medă - metropola Karka a fost refondată, azi fiind importantul oraş Kirkuk din Irak”. (În Kirkuk, suburbia Nuzi era pe Dealul Yorgan: Tăblițele de acolo - și alte artefacte găsite - au documentat după Guți apariția unora dintre succesorii lor, anume Churiții / Hurianii, care i-au influențat pe Kheti / Hitiți în Anatolia; Hurianii = Huriții / Horiții îi invocau pe Zeii Vedici iar în vocabularul lor erau mulți termeni Indieni, după cum au analizat savanți ca Germanul Hugo Winckler ori Austriacul Moriz Winternitz).
Karka / Kirkuk în Irak
Din populaţia Gută s-a născut poporul Ghet / Get, care a fost strămoşul Got. Onomastica Gută era în evidentă legătură cu numele “Gu” pentru “curajos” dar şi “taur” utilizat Sumerian - “Ko” în vechea Indie fiind “corn de taur” dar şi Cer - de la Guţi transmiţându-se denumirea de “taur” până în vocabularul actual (via “Şuru” la Asirieni, “Thor” la Fenicieni, “Tauros” la Grecii vechi); de altfel, vechii Greci utilizau “Goetes” pentru “vrăjitori”, “Goetia” la ei fiind “magia” (în Anatolia, Magii protejau morții, ei inscripționând mormintele cu blesteme pentru a evita profanarea lor / oasele umane fiindu-le necesare ca ingrediente în practicile Magice de preparări ale poțiunilor cu ierburi numite “pharmacos”: în trecutul îndepărtat, credința în Magie era foarte puternică, de aceea Magii călătorind mult timp și îndepărtat, oferindu-și serviciile - ca parte a teurgiei / adică a Magiei “albe”, similaritatea dintre “teurgie” și Gheurgie putându-se vedea relevantă - cei dorind miracole pe atunci fiind nenumărați). Guţii constituiau o proeminentă populaţie nomadă mai ales în centrul Munţilor Zagros - cu răspândire între Tigrul superior şi Elam - la mijlocul mileniului III î.C. (consemnaţi de pildă de regele Sumerian din Adab 31,57 lat. N, 45,58 long. E / Irak ca naţiune tributară atunci); împăratul Sargon I i-a menţionat pe Guţi ca întinşi în secolul XXIII î.C. între Der 33,14 lat. N, 45,58 long. E pe Fluviul Tigru - graniţa Elamului - şi Câmpia Lulubi (zona Kurdă din N Irakului). În mileniul III î.C., baza Guţilor a fost în Munţii Zagros, ei la mijlocul secolului XXII î.C. ajungând la putere în Mesopotamia, întrerupând domniile dinastiilor autohtone (Guţii practicau tactica de a lovi şi a fugi - astfel au luptat şi Ghergheseii / Gherga-seii în Golan-Galileea, ulterior Geţii, ş.a. - ceea ce făcea dificilă reacţia localnicilor, conform unor aprecieri raidurile lor destabilizând economia regiunii: prosperitatea a scăzut, victimele foamei s-au înmulţit); intrarea Guţilor din Zagros în aproape toată Mesopotamia a fost odată cu intrarea Hitiţilor din stepa Caspică în Anatolia - datorită secetei provocate pe glob prin schimbarea curenţilor de aer din N Atlanticului - atunci încheindu-se perioada Vedică în India şi luând sfârşit Regatul Vechi în Egipt (acolo ajungându-se şi la canibalism / fenomen ce era deja stopat de 2 milenii, prin intervenţia Gherganului Osiris). Intervenţia Gută în Mesopotamia a fost de circa un secol, până la mijlocul secolului XXI î.C., apoi în zonă manifestându-se politic şi militar Amoreii / Amoriţii (conform Bibliei, etnonimul Amoreu era frate cu Gherghe-seu). În 1901, Britanicul Henry Howorth în “Istoria timpurie a Babiloniei” a explicat derivarea denumirii Kurde din Gutium - Regatul Gut, cu capitala la Kirkuk - identificând vechile forme de Quradu / Khuradi pentru oamenii săi: “Populaţia Kurdă nu e Arabă, fiind veche de milenii în fostul spaţiu Gut(Gurti = Kurdi); în timp, s-a numit Huriană în Mesopotamia, apoi Perşii ştiind-o Medă” (adică Hyrcană / Ghergană). Dr. Asad Khailany - fondatorul Congresului Naţional Kurd din America de Nord - aexplicat originea denumirii Kurde: “Sumerienii menţionau Ţinutul Karda / Qarda, populat de Guţi şi Regatul lor Gutium; Babilonenii numeau Kurzii ca Garda / Qarda iar Asirienii ca Guţi / Qurţi (apoi Grecii vechi ca Gorduş / Gordos sau Karduş, Perşii aveau pentru Kurd numele Gurd, etc.)”. În anul 921, călătorul Ahmad ibn Fadlăn a scris: “Khorezmii au graiul cel mai aspru, vorbirea fiindu-le ca plânsul graurului; lângă Al-Djurdjania / Gurgănj - de pe Fluviul Amu Darya - populaţia e formată din Kardali, ale căror spuse seamănă cu orăcăitul broaştelor”. Este de remarcat că în secolul VI î.C., Gherganul general Gobryas - care era guvernatorul Gutium - atunci când a cucerit Babilonul pentru Perşi a eliberat imediat Evreii aflaţi acolo în robia deportării (iar Cyrus cel Mare” - împăratul Perşilor - atunci a dat ajutor Evreilor pentru reclădirea Templului lui Solomon în Ierusalim).

Generalul Gobryas
În S Mării Caspice, când au cucerit Mesopotamia, Guţii au precedat cu un mileniu Geţii de la Marea Neagră şi cu peste 2 milenii Goţii de la Marea Baltică, în denumirea Kurdă - tot bazată Gut - putându-se întrezări cea Gurgă (prin frecventele substituiri “G” în “K”/“D”). Dr. Samir Abbas din India a scris în 2005 despre “Glorioşii Guţi”: “Istoricul Kurdi-stan a fost vechiul Gutium. Corespunzător evidenţei Avesta, familia limbilor Iraniene provine din extraordinarii Munţi Afgani Hindu Kuş. Datele istorice despre vorbitorii proto-Iranianei îi indică pe războinicii Guţi, care au ajuns până în India ca Jaţi şi în Europa ca Geţi şi Goţi. O ramură Gută a migrat în Sumeria, declanşând o renaştere în S Mesopotamiei (conflictele acolo ale Sumerienilor şi Guţilor au fost contra Semiţilor); Guţii - după ce au unificat Regatele Montane - au ridicat zigurate reprezentând Munţii lor familiari Hindu Kuş şi au realizat irigări ale culturilor agricole. Istoria etnică a Sumeriei a început cu primii săi locuitori, cu capete alungite, din Elam; Turanicii Sumerieni - cu capete rotunde - erau din regiunile Altaice, într-o relaţie strânsă cu Ugrii (în 1939, profesorul Carleton Coon de la Universitatea Harvard a enunţat: ‘presupusa rudenie dintre Sumerieni şi Fino-Ugri nu poate fi uşor evaluată, ţinând cont că ar fi fost cu peste 3 milenii înaintea formelor ştiute ale ambelor populaţii’). Unul dintre cei mai clari indicatori că puternicii Guţi din Gutiumerau Irano-Afgani e locaţia geografică, aflată în orbita răspândirii limbilor Irano-Ariane; de fapt, Gutium era vechiul nume a ceea ce azi se ştie drept Kurdi-stan, cu vorbitorii Kurzi de limbă Iraniană. În 1996, Eric Jensen i-a identificat pe Guţi ca strămoşii Kurzilor: ‘Prima menţiune istorică Kurdă a fost în jur de 3000 î.C., în Gutium; ulterior, în jur de 800 î.C., Indo-Europenii Mezi s-au coagulat cu urmaşii Guţi,care vorbeau o limbă Ariană’. Corespunzător ‘Dicţionarului biblic Easton’ din 1897 ‘regiunea Montană din N Babilonului e vechiul Ținut Gut / Kuti, Modernul Kurdi-stan’. În 1946, William Elphistone a notat: ‘Inscripţiile din 2000 î.C., cât şi cele Asiriene după un mileniu, indică existenţa populaţiei Kardaka / Kurtie sau Guti în vecinătatea Lacului Van; aceia sunt pretinşii strămoşi ai Kurzilor, însă o anumită identificare e posibilă doar în vremurile Grecilor: Xenofon s-a referit la Garduchi (o posibilă formă Kurdă timpurie)’. Într-un mod asemănător, Cecil Edmonds în 1971 a notat că ‘unii Kurzi pretind că descind din autohtonii Guţi şi Lulubi de la începutul mileniului I î.C., cărora Mezii le-au impus limba şi religia’. Evident că Guţii au fost înrudiţi cu Kaşiţii / Kuşiţii, după cum a observat Saba Dara în 2000. Mai mult, în 2004 Dr. Ferdinand Hennerbichler a legat Kurzii de Guţi. În 2003, Nazif Telek a afirmat: ‘Deja din mileniul III î.C., au fost relatări despre regiunea Munţilor Zagros ca Gutium: pentru Sumerieni, din N Zagros până în Munţii Taurus era Kardaka, Armenii numind zona Beth-Kurdu, etc’. În 1990, Mustafa Qaradaghi a enunţat că ‘Guţii / vechii Kurzi vorbeau limba Huriană, comună cu cea utilizată de rudele Lulu, Kasiţi şi Mitani; capitala lor era în oraşul Kirkuk / fost Arrapha’. În 1993, profesorul Mehrdad Izady a scris că ‘Babilonenii numeau pe oricine trăia în sistemul Zagros-Taurus ca Gut, inclusiv pe Mezi iar termenul Antic Grec Kardukhoi - transcris şi Gordyene de către autorii clasici - nu este altul decât al predecesorilor Ghirdi ai Kurzilor; numele Kurti / Kurd pare a fi de origine Ariană şi a fost de fapt unul dintre primele întâlnite pentru Guţi’. Eminentul istoric Bhim Dehiya în 1979 a reliefat relaţia Gută-Jată: Maurya din Imperiul Indian au fost numiţi Muru / Mor de către Egipteni, scripturile menţionându-i ca Amoriţi (prin aplicarea unui ‘A’ protetic), ei aparţinând Jaţilor din India, fiind aceiaşi denumiţi ca Mauri de Europeni. Când au atacat Egiptul, atunci acolo domnea Dinastia 11, care i-a menţionat ca oamenii din Ţinutul Djati, ce clar însemna Ţinutul Jati / Guti; astfel, în secolul XXI î.C. Jaţii au fost notaţi Mor / Mur. Chinezii au numit 2 ramuri ale Guţilor ca Ta-Yue-Che şi Siao-Yue-Che, corespunzând exact Masa-Geţilor şi Tisa-Geţilor menţionaţi de Herodot în secolul V î.C. (însemnând ‘Marii Geţi’ şi ‘Micii Geţi’). Aproape fiecare populaţie din Asia Centrală şi Orientul Apropiat a ajuns să fie reprezentată prin Jaţii din India. În 1894, James Hewitt a scris: ‘Jaţii îşi conectează genealogia de Kandahar; numele lor îi leagă de Geţii Traci şi de Goţii Baltici. Descendenţa Balcanică şi Baltică e confirmată şi de sistemul lor de proprietate funciară, prin care membrii unei comunităţi săteşti aveau zone separate şi bine definite printre terenurile aparţinătoare, fiindu-le comune şi alte obiceiuri’. În 1929, Leonard Woolley a confirmat că ‘Guţii (strămoşii Goţilor) de pe înălţimile Zagros şi din câmpiile Tigrului aveau păr deschis la culoare’ iar în 1899, Carlos Closson a afirmat: ‘Cea mai primitivă formă de oameni Europeni - Fino-Ugrii - au aglomerat kurganele din Rusia şi au pătruns în Asia pe o rută la S de Marea Neagră; filologii privesc cea mai veche limbă a Babiloniei - cea Sumeriană - ca aparţinând grupului Fino-Ugric. Tipul de cranii găsite în Europa, în kurganele din Rusia dar şi în Mesopotamia confirmă aceasta. Guţii au fost descrişi în textele de la sfârşitul mileniului III î.C. ca deschişi la culoare (Amoriţii probabil erau la fel) iar monumentele Egiptene îi prezintă ca blonzi înalţi, cu nas proeminent, care au lăsat sute de dolmeni în Canaan / mai ales în Ţinutul Moab, la răsărit de Marea Moartă’. Trupele Gute care au cucerit capitala imperială Ereh / Uruk (după cum a scris ‘Facerea’ 10:10), la începutul secolului XXV î.C., au fost recunoscute în 1911 de către profesorul Vincent Scheil ca sugerând Goţii, în acelaşi timp el - descoperitorul Dinastiilor Gute - remarcând însă că nimic nu proba încă faptul că au fost strămoşii Goţilor. Profesorul Laurence Waddell în 1929 a identificat Guţii ca aparţinând unei rase Nordice: ‘Conducătorii Sumerieni aveau aceeaşi cultură şi erau de acelaşi tip fizic ca o rasă Nordică, uneori numindu-se Gut sau Got în monumentele din Mesopotamia până la Ind. Posterior Sumerienilor, cuvintele începând cu Kha au pierdut ‘K’ iniţial, astfel încât Hitiţii având numele vechi Khatti prin pierderea ‘K’ au ajuns Hatti, sursa pentru Hitit’. Profesorul Jahanshah Derakshani a scris: ‘În mileniul III î.C., o parte din populaţiile Gută şi Tugră a migrat din V Iranului spre E, stabilindu-se la graniţa Chinei, întâlnind Muntenii Kuş, stabilindu-se o legătură între Kuşi şi Guţi’.” (Despre elita Jată / Gută din Asia Centrală, devenită Getă, este de ştiut că era “Bal”, adică “puternică”, la un moment dat conducând Bactria / Balhara din Balkh / Afgani-stan - personificarea principalului zeu din Canaan ca Baal / Bel fiind în legătură onomastică - Medieval unii dintre descendenţi ajungând via Bazinul Bolga / Volga în Bazinul Dunării, ca Bulgari; termenul arhaic Român pentru Chinezi a fost “Chitai”). În secolul III î.C., învăţatul Carian Apolloniu din Rodos în Argonautica” (2:403) a notat epitetul regelui Aiete din Colchi / Georgia - posesorul Cergii / Lânii de Aur - sub forma “Kutaios” şi că stăpânea peste pământul “Kutaea” (4:511) iar Gherghinul poet Homer în Odiseea” 11:521 a scris că în timpul Războiului Troian în Misia trăiau Ketei: e foarte posibil ca în Caucazul şi Anatolia Epocii Bronzului să fi existat Guţi / “Kutai” (chiar regele Amazoanelor, tatăl prinţesei Medeea aparţinându-le, mai ales că prinţesa a fost etnonima / eponima Mezilor din Media - Ţara Magilor de la Caspica - adică Ghergania, stăpânirea familiei lor regale fiind consemnată ca extinsă din Colchi / Georgia până peste “Kutaea Gaia” / pământul Kut, respectiv Gut). Lucrarea “Istoria bisericească” din secolul VI a înţeleptului Sirian Evagrius Scolasticus - discipolul patriarhului Grigore I al Antiochiei şi ajutorul aceluia - a fost tradusă din vechea Greacă în secolul XIX de savantul Britanic Edward Walford, care a afirmat: “Populaţia Jad din Nordul Indiei e descendenta MasaGeţilor; în limba Pahlavi, MessaGetae e tradus ca Marii Jaţi” (Chinezii îi numeau Yue-Che / Yuechi, adică Geţi). Patriarhul Grigorie I - notat şi Georgius I - şi-a început parcursul ecleziastic în Ierusalim, unde a fost călugăr, apoi a preluat ca stareţ Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Sinai - unde funcţiona un călugăr Gheorghe / George care vorbea graiul Ghergar din Albania Caucaziană - şi a primit acolo o garnizoană Valahă permanentă, trimisă de împăratul bizantin Iustin II 520-578, al cărui Imperiu se întindea până la Dunăre (colonişti ai căror urmaşi sunt şi acum în acea zonă Egipteană - cu care sunt vecine Palestina şi Israelul - ei încă fiind mândri de rădăcinile lor Româneşti, chiar dacă azi vorbesc numai Araba).
În acest context explicat şi Grădina Gâţi-man / Gheţi-mani de lângă cetatea Ierusalimului - zonă devenită foarte populară pentru orgiile din crângurile sale, pe Valea Cedrilor, în apusul Muntelui Măslinilor, la începutul mileniului I găzduind o presă pentru producerea uleiului de măsline - ce a ajuns o locaţie de rugăciune mult apreciată de Iisus, poate fi înţeleasă ca Grădina Gheţilor / Geţilor (adică a urmaşilor Guţilor). Britanica Pam Millington și Americanul John Yonge de la “Observatorul tribulației” au scris în 2006 despre “Grădina Guţilor”: “Guţii ştiau de Grădina Edenului. De pildă, marele rege Sumerian Ghilga-meş a operat în Munţii Zagros din Iran, unde trăiau în timpul său Guţii / Kuşanii (despre Kaşiţi / Kuşiţi sau Kuşani / Kuşi se pare că-s o versiune deviată din Guţi); de exemplu, Cutha pe Eufrat - între Babilon şi Bagdad - a fost o cetate Gută: locul unde s-au format Samaritenii. Guţii erau aceiaşi cu Kurzii şi respectau Cultul Edenului, cuvântul ‘grădină’ fiind rădăcina pentru denumirea Kurdă; urmaşi ai Guţilor au fost şi Magii Chaldei” (adică Gharghei). În “Istoria secretă” din 2009, arheologul Britanic Brian Haughton a scris: “Cuvântul magi’ - pluralul lui ‘magus’ - a fost preluat din grecul ‘magoi’, la rândul lui împrumutat din cuvântul persan ‘maguş’. Herodot a susţinut că formau o clasă de sacerdoţi, care trăiau în Media (zona din nord-vestul Iranului şi zona kurdă), fiind un trib originar al mezilor. Preoţii vechii religii a mezilor - care probabil aveau origini mesopotamiene - au considerat că era necesar să-şi adapteze practicile la credinţa monoteistă a lui Zoroastru (proces îndelungat şi dificil). Este atestat că atunci când Darius, împăratul perşilor în 521-486 î.C., a descoperit că magii erau pricepuţi tălmaci ai viselor, a stabilit ca ei să fie mai presus decât religia de stat din Persia. La vremea la care a scris Herodot, magii erau preoţi ai religiei lui Zoroastru, având un rol comparabil cu cel al şamanilor / vracilor. O datorie a lor era aceea de a oferi consultanţă astrologică împăraţilor Persiei. Au dobândit o puternică influenţă religioasă şi respect, fiind consideraţi oameni înţelepţi în întregul imperiu. În ‘Tăbliţele de la Persepolis’, magii au fost descrişi ca având dublă autoritate, atât religioasă, cât şi politică. Magii aveau responsabilităţi religioase importante, fiind descrişi ca aprinzători ai focului, acel ritual părând să fi fost un sacrificiu adus ‘Stăpânului înţelept’, zeul suprem al perşilor. Magii erau prezenţi la curtea împăraţilor perşilor, fiind implicaţi la nivel foarte înalt în practicile religioase şi în administraţie. Geograful grec Strabon a descris o castă sacerdotală a magilor din Capadochia (centrul Turciei); el îi numea ‘aprinzători de focuri’, căci aveau temple ale focului, în care exista câte un altar în care o flacără era ţinută aprinsă tot timpul. Magii zilnic făceau incantaţii, ţinând mănunchiuri de plante în dreptul focului şi purtând în jurul capetelor turbane înalte de fetru. Se pare că unii magi au călătorit spre vest sosind şi stabilindu-se în peninsulele Balcanică şi Italică. Urme ale credinţei şi practicilor lor pot fi găsite în mitraism, care se baza pe divinizarea zeului Mithra. Pe vremea Imperiului Roman, cuvântul ‘magi’ se folosea ca termen general pentru a desemna orice reprezentant al unui cult oriental (la vremea naşterii lui Iisus, numea pe oricine implicat în magie, astrologie sau interpretarea viselor). Magii par să fi fost acceptaţi ca făcând parte din Imperiul Roman, unii dintre ei fiind menţionaţi ca însoţitori ai funcţionarilor de rang înalt şi guvernatorilor. Descrierea magilor în evanghelia după Matei (scrisă în secolul I) spune că magii de la răsărit au venit în Ierusalim şi face referire la interesul magilor pentru stele, ceea ce a sugerat unora faptul că veneau din Babilon, un binecunoscut centru al astrologiei la acea vreme. Totuşi, dacă judecăm strict după natura darurilor pe care le-au adus - aur, tămâie şi smirnă - Arabia ar fi fost mai potrivită, deşi acolo nu existau magi; evanghelistul n-a menţionat câţi magi au fost, însă numărul darurilor indică 3”.
Guţii în Zagros
Dr. Kemal Balkan - profesor la Universitatea din Ankara / Turcia - a studiat “Relaţiile dintre limba Gută şi vechea Turcă” / Altaică în 1992: “Guţii în mileniul III î.C. s-au întins din Mesopotamia până în Azerbaidjan / NV Iranului, avându-şi centrul nu departe de Dealul Yorgon / Nuzi, la Kerkuk / N Irakului. Examinarea numelor Gute a dus la concluzia că acelea şi titlurile lor nu erau împrumutate, ci native. Guţii au aparţinut primului val al nomazilor Kurgani (aceiaşi care din mileniul V î.C. au invadat Europa); s-a constatat convergenţa rădăcinilor lingvistice proto-Turce şi ale celor Kurgane, ceea ce l-a făcut în 1937 pe distinsul profesor Benno Landsberger să afirme la Congresul din Ankara prezidat de Kemal Ataturk despre populaţia Gută / Kut că reprezenta cea mai veche rudă Turcă. Cu Guţii au fost înrudiţi Kaşiţii şi Lulubii, având ca vecini Vestici Turukii; în preistorie, Guţii au trăit în Turke-stan (zona dintre S Caspic şi Fluviul Oxos), preponderent în Munţii Zagros. În mileniul III î.C., ei au ajuns până la Tirgan / Tirikan din zona Kurdă (pe Eufrat); ‘Tiriga’ la Uiguri avea înţelesul de ‘perfect’ iar ‘Iargan’ la vechii Bulgari a fost documentat ca ‘Urgan’. Titlul ‘yargă’ însemna ‘tribun’ (membru al tribunalului / judecător): acea poziţie a fost perpetuată şi de Biblie - prin ‘cartea judecătorilor’ - apoi de către Romani, etc.; titlul respectiv ‘yarga’ nu era nou la Guţi când scribii Mesopotamieni l-au consemnat în mileniul III î.C. Ulterior, la Uiguri, Turki, ş.a. au fost menţionaţi liderii Yargan, vechii Greci au avut Organa, etc. (inclusiv titlul de ‘Earl’ - o formă a lui ‘Yargan’ - s-a regăsit în jurul Mesei Rotunde a regelui Arthur ori la guvernatorii Varegi / Vikingi); strania sa trăsătură - atât fonetică, cât şi semantică - demonstrează consistenţa termenului timp de peste 4 milenii, între Asia Centrală şi NV Europei (‘Iargan’ a apărut şi în inscripţia fondatoare Orkhon, în vechea Turcă). Yargan înfăţişa poziţia de prezidare legată de consiliul tribal Gut, care a avut puterea de organizare - inclusiv militară - de a domina Mesopotamia: a fost modelul reprodus în lume de numeroase ori, de Imperiile Turk, Mongol, ş.a., până la instituirea parlamentară Modernă. Guţii foloseau 2 cuvinte pentru conducători: întâi numele purtat de şef, apoi titlul său (asemenea practică a fost observată mai târziu şi la Hitiţi). Cuceritorii nomazi întotdeauna numeau un administrator al teritoriilor cucerite (acela având rangul de vicerege): stăpânul adevărat rămânea adeseori neştiut de către cei subjugaţi, pentru care viceregele - tratând direct cu ei - era liderul suprem (reţinut ca atare de către folclor dar şi chiar de către cronici, ierarhia reală pierzându-se / ori fiind greu vizibilă pentru neiniţiaţi, accesibilă însă specialiştilor); în plus, mai e de ştiut că la Turki un titlu nou era un nume nou (începând cu cel Gut pentru ‘Judecător’). Valurile Kurgane - din N Pontic peste Caucaz în Mesopotamia - au fost între jumătatea mileniului V î.C. şi jumătatea mileniului III î.C. iar Guţii au reprezentat un fragment din acel fenomen. Numele personale Gute dar şi titlurile aveau sufixul ‘-an’ (ca de exemplu ‘Tirig-an’ sau ‘Iarg-an’), ceea ce de asemenea s-a întâlnit în vechea Turcă, limbă în al cărei vocabular ‘yarlîqa’ a ajuns să fie ‘a comanda’, ‘yarluga’ să fie ‘a predica’, etc.; o particularitate Gută a fost şi terminaţia ‘meş’ / ‘miş’, care s-a regăsit apoi la Uiguri, Turki, ş.a. La început, Guţii i-au avut ca aliaţi la poalele apusene ale Munţilor Zagros pe vecinii Lulubi (al căror nume însemna ‘Regali’). Dintre cuvintele Gute, interesant a fost termenul ‘kurkânu’ pentru ‘agriş’ (plantă medicală)”.