(datorită lungimii, aici continuă Gherga în Peninsula Balcanică)
Structura toponimică asemănătoare cu Gherga - “G” fiind înlocuit de “K” - era demult în V Balcanilor, unde au fost Istro-Românii (adică aceia de la Istru / Dunăre, Medieval autointitulaţi “Rumeri”), găsindu-se de pildă şi în vechiul nume al Insulei Corfu, cea mai mare din Arhipelagul Ionic, în largul coastei Albaneze: în Epoca Bronzului şi a Fierului, pe când era puternic împădurită - şi azi “Insula Nimfelor” Corfu din Marea Ionică e cea mai verde Insulă Greacă - se ştia că era a frumoasei nimfe Dardane Gherghi = Kerkyra / Korkyra (sufixul “ra” - de sorginte Hurită / Canaanită - răspândindu-se Balcanic ca Gherghi-ra); de altfel, se pot lesne observa paralelele toponimice dintre fostul Regat Ghergar din Albania Caucaziană - cu locuri Gherga, respectiv cu oameni Gherga - şi Insula Gherghira / Kerkyra din largul Albaniei Balcanice (Țară având populaţie Gherga până şi în secolul XX). Localnicii presupun că numele Insulei Corfu - capitala Arhipelagului Ionic - a fost dat de Gorgo / Gorgyra sau Korkyra / Kerkyra, iubita Zeului Poseidon (lingvistul Dimitrie Dimitrakos - în “Lexicul de bază al limbii elene” - a consemnat, fără să emită o ipoteză, despre Kerkira că doar e considerat un nume străin). Diodor din Sicilia 4:72 a precizat: “Iar pe Corcira o duse Poseidon într-o Insulă, numită Corcira după numele ei. Poseidon a zămislit cu ea pe Phaiax, de la care s-a tras numele Feacilor. Phaiax a avut un fiu, pe Alcinou, acela care l-a readus pe Odiseu / Ulise în Itaca” (Feacii - care n-au participat în Războiul Troian - au fost excelenţi navigatori, apreciaţi de exemplu de către Homer în “Odiseea”, ei fiind modele pentru ulteriorii Fenicieni, chiar identificați ca atare și de către istoricul Român Constantin Daniel; în legături cu străvechii Feaci din marile Insule V Balcanice Kerkyra, Korcula, Krk, ș.a., poetul Roman Lucan a scris despre “Bellaci gente Curetum” din Insula Krk / Veglia, adică despre Belacii / Blacii Antici de acolo, deveniţi Vlachi Medievali, o posibilă conexiune etimologică putând fi și ca “Balaci” = Balcanici).
 |
| Gherghira / Kerkyra |
 |
Gorgona pe
Templul lui Artemis din Gherghi-ra
|
Pe Insulă şi-a găsit refugiu filozoful Makedon Aristotel, căzut în dizgraţia Elenilor (după perioada sa de creaţie în Troia, Lesbos şi Macedonia) mulţi ani trăind acolo şi Alexandru “cel Mare” - înainte de preluarea puterii, în fruntea Macedonilor; Insula era sub protecţia lui personală. Kerkyra / Corfu a plătit scump oferind azil lui Brutus 85-42 î.C. şi Cassius 85-42 î.C., senatori care în Roma au contribuit, de sărbătoarea din 15 III 44 î.C. - “Idele lui Martie”, când se celebra Cultul Mamei de pe Masivul Anatolian Ida - la eliminarea generalului Iuliu Cezar, cârmuitor autoimpus (care l-a capturat pe liderul Galilor după asediul capitalei “Ghergo-via” / Ghergovia şi a cărui intervenţie în Egipt a cauzat incendierea Bibliotecii Alexandriei, numită “Museion” - pierdere ireparabilă pentru omenire - revigorată apoi parţial de către adversarii lui Cezar prin transferul a multor pergamente din Pergam / Anatolia, distruse însă şi acelea în 646 de Arabi, din cauză că n-au găsit printre ele Coranul, atunci cărţile de acolo servind drept combustibil băilor lor): Romanii au măcelărit cu o sălbăticie nemaipomenită toţi copiii şi tinerii Insulei, etapa Gherga în Corfu sfârşindu-se atunci. Martira Kerkira - fiica generalului Querculin, guvernatorul Kerkyrei / Insulei Corfu - devenind creştină (convertită de Evreul Iason, rudă a lui Saul / Pavel), a fost ucisă prin străpungere cu săgeţi; e pomenită la 28 IV. Privilegiile Insulei Kerkyra / Corfu din Marea Ionică au atestat prezenţa Vlahilor / Armânilor în zonă şi în 1294; în acel secol XIII a fost ridicat castelul Gardiki acolo, de către despotul (din Dinastia Comnen) al Epirului / de pe coasta Ionică. Insula Kerkyra / Corfu a fost “Poarta Veneției”: în perioada 1401-1797, Insula - populată în mod consistent de Vlahi - a fost controlată de Veneția.
În regiunea Meglen din actualul S Macedonean - leagănul Megleno-Românilor, care iniţial se autonumeau Rumâri / Rumâni şi acum Vlaşi - pe Râul Vardar (utilizat corespunzător geografului Antic Strabon pentru coborârea spre piraterie în Marea Mediterană de “Pe-Onii” / Peonii de sorginte Pelasgă, dintre Dardani şi Moloşi, după Războiul Troian în care ei, locuind Valea Axios - numele Grec al Râului “Var-dar” / Vardar - conform lui Homer, au luptat de partea Gherghiţilor asediaţi), există oraşul Ghevghel, acum Ghevghelia / Gevgelia 41,08 lat. N, 22,30 long. E, lângă fosta aşezare Antică Gortys sau Gordinia / Gortinia, protejată de masive ziduri din piatră în secolul V î.C., ce era o importantă sursă producătoare de arme din fier a Balcanilor; locul de altfel a fost acela ce s-a individualizat drept embrionul formaţiunii statale din care au apărut Machedonii şi apoi s-a dezvoltat Imperiul Macedon (toponimia sa rezonând cu Frigianul rege Gordias şi cu capitala Cretei Gortina, istoricul Paul Beekes afirmând de altfel şi că “denumirea de Gordunia / Gortinia în Macedonia ori Creta e clară ca fiind dintr-un substrat pre-Grec, sigur provenind din Anatolia”). Numele Antic Gortys / Gortynia a fost schimbat de Slavi - după cel al ghergheliei / hergheliei unde-şi ţineau localnicii numeroşii cai - în Gevgelija; Vardar / Axios - Râul cel mai mare al Macedoniei, lung de 388 km - a cărui Vale a fost populată de Peonii aliaţi Troiei, e în aceeaşi grupă onomastică şi cu Axon / Râu în Caria, Oxos / Fluviu important al Asiei Centrale, etc. (toate în mare vechime - în etape diferite - populate de Gherga): pe Valea Vardar în localitatea Gorgari - după cum era numit de localnici Armâni Megleni, Gorgopi în Greacă, Gorgopik în Macedonă - trăiau circa 500 de Armâni, aproape la fel de mulţi ca şi în Ghevghelia (după cum a estimat în 1892 Ioan Neniţescu, membru corespondent al Academiei Române). În 1924, publicația “Cultura poporului” din Cluj a consemnat în textul “Din trecutul Megleniei. Ținut pur Românesc în Macedonia” că exista “Ghergheli, oraș așezat la o depărtare de 78 km Nord de Salonic, cu mai multe fabrici de tutun și mătase, în inima Megleniei”: orașul notat atunci Ghergheli acum e Slav denumit Ghevghel și e scris Gevgelija; Balcanicii Gherghi au făcut important negoț cu tutun încă din secolul XVIII (de exemplu, în Timișoara autorul prezentei lucrări - “Originea Gherga” - a donat în 1975 “Muzeului Banatului” o scrumieră simplă din bronz având inscripționat anul 1715, rămasă în familia Gherga din acele vremuri). Dr. Theodor Capidan în cartea din 1942 “MacedoRomânii” a scris: “MeglenoRomânii au aflat despre poporul Român şi despre limba Română la Sfântul Munte. Încă înainte de 1864, Ioan Popa-Gheorghe din Oşani (Meglen), voind să se călugărească, a plecat la Sfântul Munte. Fiind însurat, călugării Greci n-au voit să-l primească la mânăstire. Atunci s-a dus la schitul Românesc Prodrom. În acel schit el a petrecut o iarnă întreagă, învăţând bine Româneşte. După aceea s-a întors în Meglen ca preot, introducând în biserică limba Română. Cu toate că Patriarhia Greacă din Constantinopol l-a pedepsit pentru acea inovaţie în biserică, totuşi întrebuinţarea limbii Române printre săteni s-a întins din ce în ce mai mult şi - numai după câţiva ani - cu ajutorul dascălilor MacedoRomâni, MeglenoRomânii au deschis şcoli Româneşti”. Este de știut că lângă așezarea Oșani a Megleno-Românilor la începutul mileniului II - pe locul unui altar dedicat Zeiței Artemis - a fost ridicată o Mănăstire ortodoxă, monument istoric în prezent: e pe lanțul Munților Kerkini, în regiunea Macedoniei Pella, vecină cu regiunea Macedoniei Kilkis (fostă Kalkis). Dr. Vasile Scurtu 1906-1968 în “Termenii de înrudire în limba română” (lucrare premiată de Academia Română) a afirmat: “În meglenă, pentru noţiunea de fată se întrebuinţează - rar - şi termenul chercă / kerka”; e de remarcat că un supranume al lui Apollo a fost Peon / Paion, semnificând “Vindecătorul”, Românii dând epitetul dezmierdător “păunaş” unui tânăr frumos, mândru, voinic. În Evul Mediu, Valea Vardar a vechilor Peoni (e de știut că Peonia era Macedonia de Nord) a fost puternic populată de Vlahi; denumirea Râului Vardar la Traci avea înţelesul de “întunecat” / “negru” - Grecii îl notau Βαρδάριος / “Bardarios” - derivarea putând fi din rădăcina Indo-Europeană “werg” însemnând “lucru” (capitalei Gorgan a Gherganiei / Hyrkaniei i se mai zicea Wergen).
 |
| Gortinia la Ghergheli / în Ghevghelia |
Pa-Eonii / Peonii - locuitorii ajunşi întinşi între Kosova şi izvorul Strumei / Strymon, pe malurile Lacului Cercinitis, Muntele Orbelus / Osogovo 42,09 lat. N, 22,31 long. E separându-i de Dardani - au spus în 514 î.C. lui Darius, împăratul Perşilor, aflat în expediţie în Balcani, că-s descendenţii Troianilor Teucri (conform învăţatului Athenaeus din Naucratis vorbeau la fel cu cei din Misia / Anatolia, de la N de Eolia și Ionia; o parte din ei - mai ales cei înalţi, renumiţi pentru hărnicia lor - au şi fost deportaţi atunci, la sfârşitul secolului VI î.C., de către generalul Persan Megabazus în Anatolia, la Sardis, capitala Lidiei / la poalele Muntelui Tmolus: Tracii şi Macedonii au fost Europenii care au făcut parte din Imperiul Perşilor când acela s-a extins în N Balcanic). Înaintea Războiului Troian - în Epoca Bronzului - Dardania a fost o regiune Anatoliană a Regatului Troiei iar după Războiul Troian, Dardania a ajuns în Balcani zona unde acum e Kosovo; se știe că la începutul Epocii Bronzului Dardanii = riveranii Dardanelelor au întemeiat Troia iar la începutul Epocii Fierului - după căderea Troiei - au migrat în ceea ce azi e Kosovo, geograful Strabon VII 5:6 anunțând că la vremea sa - în Antichitate - Dardanii nu mai trăiau în V Anatolic, ci în V Balcanic, printre Iliri (Dardanii și-au constituit Dardania la N de Makedoni) iar apoi Romanii au cuprins Dardania, respectiv ceea ce în prezent e Kosovo, în Dacia Sud-Dunăreană. După cum a scris şi arheologul George Gergov din Bulgaria, în Antichitate Râurile Struma şi Mariţa erau navigabile pe mari porţiuni din cursurile lor. Medieval, malurile Lacului Cercynitis se ştie că au fost puternic populate de Armâni. De exemplu, Peștera 42,02 lat. N, 24,18 long. E / Bulgaria “așezată la poalele Munților Rodopi, în Valea Mariței, a fost o veche așezare de negustori Aromâni refugiați din Moscopole”, conform profesorului Anastase Hâciu din România, în cartea “Aromânii” (în Evul Mediu, Moscopole era metropola Aromânilor, din răsăritul Albaniei). Este de remarcat că mult anterior, Asteropaios / liderul ambidextru al Peonilor în Războiul Troian - mânuind sincron câte o sabie de argint cu fiecare mână - a fost singurul combatant care a reuşit să-l rănească în luptă pe Ahile (cel mai grozav războinic al Aheilor, doborât apoi de prinţul Troian Alexandru Paris cu o săgeată otrăvită, ce i s-a înfipt în călcâi; primul ucis de Ahile în Războiul Troian a fost fiul lui Calyce, divinul Cycnus, cârmuitorul Kolonai 39,41 lat. N, 26,09 long. E din S Troiei). În 1832, Britanicul John Cramer în “Descrierea Asiei Mici” a notat: “Populaţia Peonă apare ca una din cele mai vechi şi mai larg răspândite dintre cele care s-au putut găsi între aşa-numita Grecie, Dunăre, Marea Neagră şi Adriatică; este greu de crezut că acei oameni - purtând toate însemnele măreţei lor vechimi - aflaţi în strânse legături cu naţiunile vecine Tracă şi Iliră, să-şi fi revendicat sorgintea din vreun neam obscur al unei mici regiuni Anatoliene. Homer a precizat că Peonii erau aliaţii Troianilor şi că ei au trimis o forţă armată în ajutorul regelui Priam; şi niciunde nu s-a consemnat că ar fi fost supuşii aceluia. Aceasta arată că exista o puternică afinitate între cei din Macedonia şi cei din Asia, ce se datora originii lor comune. În timpul când Herodot scria (Istorii 5:13), Gergis - sau Gergithae - era singurul oraş Troian care mai păstra unele vestigii ale vechilor Teucri / Teucriani. Apelarea era cea iniţială a Troianilor, aşa după cum vechiul nume de Grai - sau Greci - a înlocuit apelativele de Ahei sau Eleni” / Elini. Anatolianul istoric Herodot Karka a precizat că Pe-Ionii / Paeonii au fost la început colonişti Troiani; ei ca “Sacri Yoni” = “Pa-Ioni” (Ionia era între Troia şi Caria) susţineau Festivalul “Paionia” - iniţial celebrat în Sanctuarul Paionion de pe partea Nordică a gurii Meandrului “Mare” - de slăvire a Zeului Poseidon, în interiorul uscatului Balcanic ajungând dedicat vindecătorului Zeu Apollo / nepotul aceluia. Carianul Pausania 10:13 a scris: “1) Un cap de bronz, simulacru al unui bizon - adică a unui taur Paionic / Peionic - l-a trimis la Delfi Dropion, fiul lui Deon, regele Paionilor / Peonilor. 2) Bizonii aceştia sunt dintre fiarele pe care le prinzi cu foarte mare greutate vii iar lanţuri atât de tari ce să poată rezista furiei lor nu se pot confecţiona. Vânătoarea acestora se face în felul următor: dacă cei care vânează găsesc un loc în pantă, ce se termină cu un şes, mai întâi acest loc îl împrejmuiesc cu o puternică palisadă şi în al doilea rând acoperă coborâşul, ca şi locul neted de jos, unde sfâşeşte panta, cu piei de curând jupuite; dacă din întâmplare le lipsesc pieile, atunci ei transformă cu ajutorul untdelemnului şi pieile uscate în piei lunecoase. Apoi, cei mai buni călăreţi adună bizonii pe locul pomenit. Bizonii, îndată ce au călcat pe primele piei, alunecă şi se rostogolesc pe pantă, până la locul neted de jos. La început, sunt lăsaţi acolo - aşa cum au căzut - iar în ziua a patra sau a cincea, foamea şi suferinţa le domoleşte în mare parte furia iar aceia care cunosc meşteşugul îmblânzirii le dau bizonilor ce se află culcaţi fructele cele mai mici de pin, curăţate de coji, căci la început fiarele nu se ating de altă hrană. În cele din urmă, îi transportă legaţi. Bizonii sunt aşadar capturaţi în modul amintit”. Este de ştiut că până în Antichitate Peonii au ajuns să populeze pusta din N lor, având în răsărit Carpaţii, denumită Latin după ei ca Panonia, ce are în colţul Sud Estic - în partea cea mai apropiată de Peonia - Banatul, locul cu cea mai mare populaţie Ghergană şi acum (în secolul X, “Cartea de învăţătură către fiul Roman” / “Administrarea Imperiului”, a împăratului bizantin Constantin “Porfirogenetul”, la începutul capitolului 31, referindu-se la Panonia secolului VII, a declarat-o ca “Turcă”, fiind de remarcat că prima atestare a etnonimului explicit de Turc a fost în Asia secolului precedent, din anul 552: în “Hunatul” / Hanatul dintre Fluviul Oksos / Oxus şi Marea Ghergană / Caspică; e de ştiut că la începutul lor European, deopotrivă Avarilor şi Ungurilor li se ziceau Turci, mai târziu asemănător şi ortodocşilor zicându-li-se Greci, cu toate că etnic nu era potrivire). Turcii - în Persana veche “Turk” însemna “frumos” - spun și acum “Țet-Be-Țet” / “Gedd-Bi-Gedd” strămoșilor / oamenilor veritabili, Românii conservând expresia pentru cei neaoși (persoanelor cu apartenența etnică de netăgăduit) ca “Get-Be-Get”: rădăcinile în sufletul matern Ba și spiritul patern Get sunt evidente (Geţii fiind autohtonii milenari ai Asiei Centrale - în Antichitate deja vechi - rămaşi în conştiinţele identitare deopotrivă ale celor din subcontinentul Indian ca Jaţi ori în Asia “Mică” sau în actuala Românie ca strămoşii ancestrali, ca Oamenii pământului Gheia / Gaia). În stihurile de la încoronarea din 5 IV 1081 a împăratului bizantin Alexios Comnenul, poetul Teodor - zis “Cerşetorul” - s-a exprimat: “Tu stăpâneşti peste Deucri, tu domneşti peste Huni şi Panoni”; în 1982, “Institutul de Studii Sud-Est Europene” a notat pentru Academia Română: “Pentru Deucri e posibilă şi lectura Teucri, în acest caz având de a face cu Turcii din Asia Mică; prin Huni autorul înţelegea Pecenegii sau Cumanii iar Panonii erau locuitorii din Panonia”.
 |
| Panoniile dintre Moravii |
 |
| Cehia e la cumpăna apelor |
 |
| Apusul Panonic în secolul VII |
 |
| Dioceza Dacia, între Banat / N și Adriatica / S |
 |
| Dioceza Dacă era între cea Tracă / E și cea Panonică / V |
 |
| Secolul III î.C. |
Faţă de Imperiul Macedon din secolul IV î.C., la maxima sa extindere Imperiul Roman aproape că l-a egalat în termeni de populaţie şi de suprafaţă; e de ştiut că iniţial - până în 27 î.C. - Romanii au înglobat Elada în provincia Macedonia iar apoi au constituit Sudul Balcanic ca provincia Ahaia. În primul război mondial, Elenii - fiindcă Armânii s-au arătat ostili cauzei lor - au intrat în localităţile Meglenilor şi au executat, la vederea tuturor, pe unii bravi localnici, între care au fost Gheorghe Ghiurce şi Nicu Gheorghi din Liumniţa / azi Skra 41,05 lat. N, 22,22 long. E (la actuala graniţă dintre republicile Elenă şi Macedonă), Dumitru Gheorghe din Oșani / azi Archangelos 41,04 lat. N, 22,10 long. E / republica Elenă, ș.a.
În 2003, Dr. Samir Abbas din India a scris despre “Originea comună a Jaţilor, Croaţilor şi Sârbilor”: “Croaţii = ‘Hrvati’ sunt descendenţii vechilor locuitori ai Bazinului Sarasvati = Ghaggar; au fost menţionaţi de inscripţiile împăratului Darius ca populaţia Haruavat (religia lor iniţială deriva din cea primordială Iraniană a venerării Soarelui, steagul lor e tabla de şah, etc). De exemplu, ‘Cronica Regatului Croaţilor’ şi ‘Cronica popii Dukljanin’ (adică a arhiepiscopului Grgur din Bar / MunteNegru, din secolul XII) sunt documente Medievale bazate pe tradiţiile Croaţilor şi Sârbilor ca foşti Goţi, care au traversat Panonia dinspre Nord, până între Dalmaţi / Dal-Maţi; aşa ceva e important, ţinând cont de echivalenţa Jat = Got (forma Latină pentru Get). Originea Sârbilor a fost comună cu a Croaţilor; ei au fost în legături cu Sarmaţii, adică ‘Surya Madas’ sau Mezii Solari / Magii Soarelui (la Iranieni, prin ‘Sarmata’ se ştia ‘Consiliul’: forma socială de organizare Alană - ca structură supremă - cu puterea de desemnare a conducătorului iar influenţa Alană a fost până printre Poloni, care se autonumeau Sarmaţi / Sar-Maţi). În 1934, istoricul Britanic Arnold Toynbee a afirmat că ‘n-ar fi deloc fantastic de considerat Teutonii Goţi şi Scandinavii Gauţi ca descendenţii Indo-Europenilor Geţi, ştiuţi ca MassaGetae şi ThyssaGetae în Stepa EurAsiei, reprezentaţi în prezent de Jaţii din Punjab’; pe de altă parte, în 1970 un alt mare istoric, anume Dr. Dominik Mandic din Herţegovina, a estimat că o treime dintre Sârbii Bosniei descindeau din Croaţi şi peste jumătate dintre Sârbii Bosniei descindeau din Vlahi”. În 1980, Dr. Bhim Singh Dahiya (1940-2000) din India privind ThyssaGetae indicați în zona izvorului Donului la mijlocul mileniului I î.C. de istoricul Herodot din Asia “Mică” i-a echivalat pe TisaGeți cu Micii Jați - complementari Marilor Jați, adică MasaGeți - ai căror urmași au fost atestați mai ales printre Kazahii dintre China și Europa (Chinezii i-au notat “Siao-Yueche” / “Yuezhi”). Veniți de la Nordicii Sarmați / Sar-Mați spre Sudicii Dalmați / Dal-Mați, în anul 630 Sârbii au apărut în zona Raşca / Rascia - notată Medieval şi Rasia / Răsia - din Vlahia Veche ce își avea capitala Iania (Sârbii = “Rase” au numit orașul Răsia ca Novi Pazar 43,09 lat. N, 20,31 long. E - acolo primul lor rege în secolul XII ridicând Mănăstirea “Đurđevi stupovi” pe locul vechii Biserici a Sfântului Gheorghe - iar Valahia Veche au numit-o “Stara Vlaska”); venirea lor în Imperiul Bizantin - ce tocmai şi-a început perioada Elenă în acel secol VII - a fost permisă din N Slovaciei, respectiv din Saxonia, de către împăratul bizantin, ca să ajute lupta contra Avarilor, conform înţelesului lor Asiatic de “nebiruiţi” (Tezaurul de aur al Avarilor, având 10 kg, a fost găsit în 1799 în Banat, la apus de capitala lor Corneşti / judeţul Timiş - la Sânnicolau Mare 46,04 lat. N, 20,37 long. E / judeţul Timiş - şi e într-un Muzeu Vienez). La începutul secolului VII, mutările vechilor Croați și vechilor Sârbi din Nordul Carpaților în Sudul Carpaților au urmat aceleași căi pe care le-au avut înaintea lor Goții, ce începând cu secolul III au început să se mute din N Carpatin spre S iar de la sfârșitul secolului IV până în secolul VI Goții au dominat exact Balcanii Vestici unde din secolul următor s-au dezvoltat Croații și Sârbii. Cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Banatul Sârbesc a scris în 2018: “Analizele genetice au dovedit că Sârbii sau Croații ori Bosniecii nu sunt Slavi, ei trăgându-și originea de la indigenii Balcanici: Iliri, Traci și Daci. Cercetatorul Vukajlija din Serbia spune: ‘Slavii când au venit în Balcani au cucerit băștinașii și le-au impus limba și cultura proprie și s-au amestecat cu ei. Însă, cu toate acestea, Slavii au fost și atunci foarte minoritari. Unde au putut atâția Iliri, Traci și Daci să dispară? Singura explicație ar fi un genocid sau o expulzare de proporții enorme, dar nicăieri nu este menționat așa ceva de nici un izvor istoric, ceea ce înseamnă că așa ceva nici nu s-a întâmplat. Astfel, dacă privim un pic mai aproape naționalismul pan-Slavist propagat în ultima vreme de marea majoritate, precum și preamărirea culturii și a panteonului Slav, de fapt reprezintă preamărirea culturii cotropitoare, care ne-a ocupat și ne-a impus propria cultură, religie și limbă. Dacă tot vrem să ne aflăm rădăcinile, nu ar fi mai bine și mai logic să ne ocupăm cu cultura Ilirilor, Tracilor, Dacilor și a altora? Iată câteva date despre care vorbesc: studiile genetice au concluzionat că Sârbii sunt predominant Balcanici iar doar un mic procent ar fi Slavic; genele arată că Slavii / Sârbii Albi s-au amestecat cu Balcanicii Românici în zonele unde s-au stabilit, făcând limba și cultura lor dominante în etnogeneza populației regiunii. Astfel, Sârbii sunt descendenții de fapt ai celor știuți anterior ca Iliri, Traci, Daci, ș.a’. Dr. Walter Goffart consideră că ‘Getica’ scrisă de Iordanes făcea parte din planurile împăratului Iustinian și a mașinăriei de propagandă de la curtea sa. El dorea să se creadă că Goții (și alți Barbari înrudiți) nu făceau parte din lumea Romană, întărind astfel pretențiile Imperiului Roman de Răsărit asupra apusului. După părerea mea, bizantinii începând cu Iustinian, temându-se de o eventuală unire a Traco-Ilirilor și a Geților, căutau cu vârf și îndesat să dezbine Balcanicii. Bizantinii - folosind vechiul proverb Roman ‘divide et impera’ - trebuiau neapărat să facă în așa fel încât Balcanicii să lupte între ei, pentru a putea fi mai ușor stăpâniți. În secolul IX au fost angajați Chiril și Metodie, 2 diplomați foarte încercați, probabil de origine Macedo-Română, să le introducă Slavilor alfabetul Glagolitic, care de altfel s-a folosit în Dalmația - considerat de către Morlaci ca scrierea lor Vlahă - încă de pe vremea Sfântului Ieronim (de origine Ilirică, născut în secolul IV la limita dintre Panonia și Dalmația) iar limba Slavă minoritară să fie aprobată de Constantinopol ca limbă oficială a Imperiului, pe lângă Greacă: patriarhul bizantin Fotie a propus iar împăratul bizantin Mihail III - de origine Armean - a poruncit misiunea creștinării Slavilor, pentru a-i controla (promițându-le avantaje, inclusiv comerciale), ipoteza autorului American Imre Boba că frații călugări Makedoni din Salonic au început acțiunea în Moravia Sudică părând verosimilă. În felul acela, bizantinii s-au pus la adăpost, atât pe plan intern, cât și extern. Intern, Balcanicii din Imperiu pentru a avea privilegii erau nevoiți să se declare Slavi - mai târziu Sârbi sau Croați - iar pe plan extern Goți / Germanici sau Ruși. Oare nu același scenariu care s-a făcut prin Chiril și Metodie s-a întâmplat și cu Ulfila / Wulfila la Goți, cu jumătate de mileniu mai devreme? Vorba proverbului: ‘Istoria se repetă!’ Până și cele 2 alfabete, cel Gotic al lui Ulfila și cel Glagolitic al lui Ieronim, par a fi foarte apropiate!” În imaginea următoare apare un Bănăţean de aproape 2 metri din timpul Avar - secolul VII - expus la “Muzeul din Zrenjanin” / Becicherecul Mare (de altfel, academiciana Cehă Bohumila Zasterova 1915-1987 a susținut că prin “Avar” se înțelegea “Uriaș”):
Este de ştiut că la începuturile lor, Croaţii şi Sârbii au fost dominaţi / cârmuiți de aristocraţi Sar-Maţi din N Mării Negre: Choravatoi / Krevatas şi Serboi (pomeniţi de textele bizantine; în secolul IV, cârmuitorii Sarmaţi / “Sar-Maţi” din Banat erau numiţi Argaraganţi). Harta de cupru gravată în 1770 și păstrată la Londra / capitala Britanică indică Serbi printre Sarmații Caucazieni:
 |
Schelet de Avar în Banat (Muzeul din Zrenjanin / Serbia) |
Avarii / “A-Varii” au realizat la începutul Medieval legăturile foarte concrete dintre Daghe-stan / Țara Dagă - unde și azi au urmași - și fosta Dacie la Dunăre (via Iveri = Iberi / Georgieni, care cândva au fost atât de viguroși - plecați din Caucaz, din limita Estică a continentului European - încât și în limita Vestică a continentului European și-au impus numele Peninsulei Iberice); mai mult, numele Gherga e regăsit până în prezent atât în Daghe-stan, cât și în Banat (regiunea din N Gherdap care a fost “inima” Imperiului Avar / “A-Var”). În 2010, Academia Română a scris în “Istoria românilor”: “Istoria avarilor dinaintea primelor contacte cu Bizanţul este puţin cunoscută. Examinarea diferitelor categorii de surse indică o dublă origine: o populaţie numită în izvoarele chinezeşti Şuan-Şuan, care spre sfârşitul secolului IV preluase controlul asupra unor teritorii din Asia Centrală (munţii Tien-şan şi Altai), apoi o parte a hunilor heftaliţi, care locuiau în regiunea dintre fluviile Sîr Daria şi Amu Daria. Turkii îi numeau ‘var-chonitae’ / ‘varchonitae’, termen care are acelaşi sens, deoarece ‘chunni’ reprezintă o variantă a etnonimului ‘huni’ iar prin denumirea ‘var’ / ‘uar’ putem înţelege acea populaţie Şuan-Şuan. Că avarii ajunşi în Europa nu proveneau dintr-o singură regiune o sugerează şi descoperirile arheologice mai timpurii din bazinul carpatic. Analizele antropologice au indicat inferioritatea tipului mongol, mai bine reprezentată fiind o grupă cu caracteristici pamiride şi mai ales tipul europoid, răspândit în zonele de silvo-stepă şi stepă din răsăritul Europei. Stabilindu-se în stepa est-europeană şi servind interesele ‘politicii fără arme’ a Bizanţului, sub conducerea kaganului Baian (circa 560-583) au supus populaţiile din zona nord-pontică, atingând în cele din urmă linia Dunării inferioare. La câteva zile după moartea lui Iustinian şi încoronarea lui Iustin II (565), noul împărat, hotărât să renunţe la alianţele cu unii dintre barbari, anunţa soliei avare condusă de Targitios refuzul de a plăti subsidiile. Din 568, avarii au devenit, timp de peste 2 secole, stăpânitorii bazinului carpatic. S-a presupus - dar este puţin probabil - că războinicii avari ar fi ajuns în Câmpia Panonică înaintând de-a lungul malului nordic al Dunării şi trecând apoi prin defileul Porţilor de Fier; însă, este mult mai sigur că ei au urmat ‘traseul clasic’ în direcţia Panoniei, parcurs şi de alte populaţii nomade venite din răsărit, adică ocolind Carpaţii pe la nord. La început, avarii s-au aşezat în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre, apoi s-au extins în întreaga Câmpie Panonică. Pe o anumită durată, avarii au controlat - direct sau indirect - un teritoriu vast, din stepele pontice până la Alpi şi de la Carpaţii nordici până la Dunărea inferioară (şi la ţărmul Mării Adriatice), dar destinul lor istoric s-a consumat în interiorul bazinului carpatic. Kaganatul avar a avut o structură multietnică iar în decursul vremii au intervenit între populaţiile bazinului carpatic relaţii de aculturaţie în planul culturii materiale dar şi asimilări şi diferenţieri etno-lingvistice. Resturi ale populaţiei gepide au supravieţuit în interiorul kaganatului avar timp de încă un secol după dizolvarea regatului lor: supuşi noii ordini instaurate după 567, gepizii au fost colonizaţi de avari în zonele periferice, de graniţă, aşa cum indică cimitirele ce pot fi puse pe seama lor în acel timp, mai rar cunoscute fiind aşezările. Gepizii au supravieţuit în interiorul lumii avare până în ultima treime a secolului VII, fiind asimilaţi în cele din urmă structurilor etnice din kaganat. În expediţia din 599-601 condusă de generalul bizantin Priscus au fost menţionate în Banat 3 sate gepide, apoi prizonieri avari, gepizi ‘şi alţi barbari’; ceva mai târziu, contingente de luptători gepizi au sprijinit în 626, alături de bulgari, slavi şi perşi, asaltul avar al Constantinopolului”.
Cercetătorul Român Nicu Pârlog a scris în 2013: “Astăzi, urmaşii cei mai direcţi ai avarilor constituie cel mai numeros grup etnic din Daghe-stan; despre vechii avari nu se cunosc foarte multe dar actualii avari se dovedesc a fi un popor deosebit de interesant, cu o cultură aparte. Popor de nomazi călări, cum au fost toate popoarele migratoare de sorginte asiatică care s-au năpustit asupra Europei la început de Ev Mediu, avarii din vechime au fost un popor de neam turcic provenit din inima Asiei Centrale. Mulţi istorici îi consideră ca rude apropiate ale hunilor, pe baza asocierii dintre avarii ajunşi prin Europa şi huni. Această ipoteză se bazează pe scrisoarea trimisă de hanul avar Tardan către Constantinopol, precum şi pe cronicile istorice chinezeşti. În urma deselor lupte pentru putere între avari şi triburile Gok-Turk, precum şi în urma respingerii lor de către trupele imperiale chineze, acei călăreţi ai stepelor s-au avântat înspre Europa aidoma rudelor lor mai celebre, hunii. În încercările lor repetate de a scăpa de raidurile triburilor Gok-Turk, primele hoarde avare s-au stabilit în stepa dintre Marea Caspică şi cea Neagră; loviţi de alte triburi turcice, avarii s-au văzut nevoiţi din nou să migreze spre apus, stabilindu-se aşadar în Europa de Est şi Centrală. Astăzi, limba care se aseamănă cel mai mult cu avara veche este cea vorbită de minoritatea ciuvaşă din Federaţia Rusă. Se pare că deja în secolul VII societatea avară era compusă dintr-o pătură de agricultori slavi şi călăreţi avari care trăiau într-o armonie perfectă. În aceeaşi notă, inclusiv poporul germanic al gepizilor a fost asimilat de societatea avară. Cum asaltul triburilor turcice nu mai contenea, avarii originali au fost asimilaţi de confederaţia tribală a kutrigurilor, un neam turcic al cărui hani au adoptat numele de avari din considerente pur politico-diplomatice, pentru a profita de faima de războinici a avarilor şi a cere pământuri Imperiului Bizantin. Hanul Bayan a condus o uniune de triburi avaro-kutrigure-bulgare care s-a stabilit în Câmpia Panonică, undeva în preajma anului 568. De acolo, ‘noii’ avari şi-au constituit o entitate statală care în scurt timp s-a extins şi a inclus cnezatele româneşti timpurii, Balcanii, ajungând în vest până pe teritoriul Elveţiei de astăzi. Puterea lor a crescut atât de mult, încât în anul 617 au fost cât pe ce să cucerească oraşul-cetate al Constantinopolelui, acesta fiind cruţat doar după ce bizantinii au plătit avarilor o mare cantitate de bunuri şi aur. Succesul lor nu a durat mult, deoarece în scurt timp hanul Kubrat al bulgarilor s-a răsculat împotriva suzeranităţii kutrigur-avare - respectiv khazară - obligându-i pe invadatori să rămână în Panonia şi în Transilvania. Loviturile care au dus la prăbuşirea hanatului lor au fost date de campaniile francilor conduşi de Carol cel Mare în persoană. Campaniile începute de franci în anul 790 i-au zdrobit pe avari şi s-au soldat cu cucerirea Panoniei până în dreptul râului Tisa; ulterior, o forţă militară croată, ajutată de franci, a dus la dispariţia aproape completă a avarilor din Europa. Avarii au influenţat mai toate neamurile şi seminţiile cu care au intrat în contact, cărora le-au distrus şi ars aşezările la cel mai mic semn de revoltă. Cele mai multe conflicte le-au avut cu bizantinii şi slavii. Faţă de populaţiile din frontaliile vechii Dacii, avarii au avut însă o atitudine moderată. Conform cronicarului Mihai Sirul, ne rămâne peste ani porunca dată de avari locuitorilor unei localităţi mai mari (după cum a consemnat Ioan din Efes că au zis avarii celor din Belgrad / pe malul opus Banatului): ‘Ieşiţi în pace, semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua doar jumătate ca dare’. Acei nomazi ai stepelor au fost atraşi de câmpia din estul panonic, în Banat şi Crişana. De fapt, reşedinţa lor, întocmai ca cea a hunilor, a fost în viitoarea pustă ungurească dintre Tisa şi Dunăre, de unde năvăleau în Balcani, Italia şi Germania. Avarii ne-au influenţat istoria, limba şi cultura într-un mod neaşteptat, dar hotărâtor, căci avarii au fost cei care i-au împins pe slavi dincolo de Dunăre. Altfel, poate că limba şi obiceiurile noastre ar fi fost mai mult influenţate de slavi. Astfel, acest al doilea popor turano-altaic, după huni, a consolidat închegarea şi întărirea elementului stră-român prin acea curăţire efectivă de slavi a spaţiului carpato-dunăreano-pontic. Anterior, hunii au avut un efect asemănător în purificarea elementului valah, prin izgonirea goţilor. Pe baza celor mai multe evidenţe istorice, se pare că secuii de astăzi nu sunt altceva decât urmaşii unui trib avar maghiarizat în trecut şi colonizat în partea de est a Transilvaniei. Scrierea veche secuiască cu semne are, de altfel, o asemănare izbitoare cu scrierile popoarelor turcice de odinioară. Avarii de astăzi se constituie în populaţia cea mai numeroasă din republica Dagestan, situată în nord-estul Munţilor Caucaz. Astăzi, mai trăiesc aproape un milion de avari, majoritatea acelora în Federaţia Rusă, urmată de Azerbaijan şi Turcia. Limba vorbită de avarii din prezent aparţine grupului lingvistic nord-estic caucazian, fiind numită nakh-dagestană. Avarii sunt azi un popor de munteni foarte asemănător în obiceiuri şi tradiţii cu alte popoare de munte din Caucaz, precum inguşii, cecenii, rutulii, dagii, darginii etc. Sunt în mod tradiţional agricultori şi crescători de animale, ocupându-se şi de apicultură şi vânătoare. Atât artizanatul masculin, cât şi cel feminin au o îndelungată tradiţie. Bărbaţii mereu au fost apreciaţi cioplitori în lemn şi piatră. Avarii sunt prelucrători excelenţi ai metalelor şi pietrelor semipreţioase, bijuteriile, armele şi obiectele create de ei fiind dintotdeauna căutate în spaţiul ex-sovietic şi cel musulman. Femeile ţeseau şi lucrau covoare tradiţionale şi diverse obiecte de îmbrăcăminte. Au jucat un rol important în istoria spaţiului dagestanez. Izvoarele iraniene şi arabe amintesc despre vechiul lor regat ca fiind principala formaţiune politică din Caucazul medieval. Cu toate că acum sunt adepţi ai islamului sunit, avarii din prezent păstrează totuşi multe credinţe vechi, păgâne, precum şi unele sărbători agrare. Spre exemplu, încă există o sărbătoare de primăvară consacrată primei brazde de plug. Casele lor sunt construite din piatră şi orientate cu intrarea spre sud, lipite unele de altele şi având în spate versantul muntelui. Organizarea lor socială are la bază comunitatea sătească patrilineară, administrată în mod tradiţional de bătrânii satului. Sunt foarte devotaţi valorilor familiale tradiţionale şi dreptului cutumiar, foarte răspândit în Caucaz. Contrar renumelui negativ lăsat de strămoşii lor îndepărtaţi, avarii din prezent nu cunosc zgârcenia, fiind extrem de ospitalieri. Fetele avare se mărită în general la vârsta de 15 ani. Fenomenul răpirii viitoarelor mirese, atât de caracteristic Asiei Centrale şi Caucazului, este de asemenea foarte răspândit în Dage-stan. Din anul 1813, în urma tratatului din azerul Gulistan dintre Rusia şi Persia, Dagestanul a intrat în componenţa Imperiului Ţarist”. Potrivit cronicilor Chineze, Avarii / “A-Varii” - vorbind un idiom Indo-European - au emigrat din Bazinul Tarîm / N Afgan; corespunzător manuscrisului Chinez “Liang-şu”, Varii erau înrudiţi cu Mongolii (avându-i ca strămoşi pe aceiaşi Rurani din Asia Centrală). În 2020, geneticienii Christine Keyser de la Universitatea din Strasbourg / Franța, Patrice Gerard de la Universitatea din Toulouse / Franța, Florence Jagorel de la Institutul de Transfuzii Sanguine al Franței, Turbat Tsagaan de la Academia Mongolă, ș.a. au dovedit înrădăcinarea genetică în Bazinul Tarîm al Epocii Fierului - unde existau inclusiv bărbați de tipul genetic Gherga - ale Sciților Siberieni, Hunilor, Avarilor și Ungurilor: iată încă o contribuție științifică prin care genetica confirmă istoria.
În secolul V, cronicarul Priscus - născut în Panion 41,14 lat. N, 29,07 long. E = partea Europeană / Tracă a Constantinopolului, adică Istanbulul de azi - care l-a vizitat şi pe împăratul Attila al Hunilor în Banat, a scris că Avarii / “A-Varii” erau din jurul Lacului Kazah Balhaş / Balkas (respectiv “Val-Kas”), forţaţi de Hunii Siberieni / Si-Verieni = Sabiri să se mute spre apus, adică spre Bazinul Volgăi / “Vol-Găi” şi după acela: înfrânţi de către Chinezi, în 463 Avarii / “A-Varii” au fost menţionaţi la Marea Neagră ca “Var-Chuni” = proto-Bulgari.
Regele Sarosios al H/Alanilor - din actuala Ucraină - în relaţiile sale diplomatice din 557 cu împăratul bizantin Iustinian (născut în Makedona Dardanie din Dioceza Dacia, la Grădiștea / Tauresium) a afirmat că “A-Varii” / Avarii care se îndreptau spre Panonia erau Heftaliţi / Huni Albi renegaţi. Corespunzător fragmentului 43 rămas de la istoricul bizantin Menander - născut în secolul VI, tot în capitala Constantinopol / Tracia - circa 20 de mii de Var-Choni = Avari au scăpat de Turki (“pruncii lupilor”, după cum i-a echivalat pe Turki și cercetătorul Igor Kolomiytsev, în “Secretele Sciției Mari”). În 629, cronicarul bizantin Teofilact a consemnat despre cei mai timpurii lideri Avari că au fost “Var” şi “Chuni”, el făcând şi deosebirea dintre Avarii Caucazieni / NE Imperiului Bizantin şi Avarii Panonici / NV Imperiului Bizantin: între ei se găsea Fluviul Nipru, zis Var de către anteriorii Huni; în 2004, Dr. Dobrovits Mihaly a afirmat: “Aşa-zişii ‘Pseudo-Avari’ din Panonia erau Oguri Avari care au fugit de Turki”. În 679, o bună parte dintre Românii răsăriteni - aflați în sfera Avară - au cooperat cu Scheii / Bulgarii sosiți din Est, pentru a se delimita mai ferm de bizantinii Elenizați din Sud: e de știut că vechii Bulgari au parcurs, la V de Marea Caspică, același traseu ca anterior Avarii, având și ei de pildă un stagiu în Daghe-stan (parte a Albaniei Caucaziene / fosta Țară a Ghergarilor). Cronicarul German Einhard 775-840 a scris că în anul 796 împăratul Carol “cel Mare” a cucerit Panonia şi “Dacia de dincolo de Dunăre”, adică Banatul: acolo era atunci un Voivodat populat de Valahi; formaţiunea respectivă Bănăţeană - de la sfârşitul secolului VIII - a fost atacată de către armata Imperiului Carolingian din cauza Avarilor prezenţi printre localnici dar zona a intrat curând în componenţa Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (la începutul secolului IX). Iată aşadar consemnarea unui contemporan despre existenţa și la sfârşitul secolului VIII a unei formaţiuni numită “Dacia”, cu teritorialitatea în Banat (iar acolo trăiau autohtonii Români), după atestarea în secolul anterior de către “Cronica de la Ravenna” a “Daciei Secunda” tot în Banat.
 |
| Kazahi |
“Istoria românilor” realizată de Academia Română a mai consemnat: “Perioada dintre secolele VIII şi X a lăsat în părţile sud-vestice ale teritoriului românesc un elocvent monument de artă şi civilizaţie. Este vorba de cele 23 de vase din aur găsite la Sânnicolau Mare, recipiente de metal preţios care - purtând o extrem de bogată decoraţie zoomorfă, vegetală şi geometrică, cu simboluri creştine şi inscripţii în limba greacă şi turcică, cizelate în forme şi cu tehnici foarte diverse, ţinând în egală măsură de ecouri ale Orientului Îndepărtat şi Apropiat, de unele moşteniri antice greco-romane, de arta bizantină, ca şi de unele tradiţii locale - exprimă o autentică sinteză culturală. O sinteză specifică acestui ţinut dintre Mureş şi Dunăre, unde românii autohtoni formau elementul etnic majoritar”. (De exemplu, “Res Gestae Avarum” a redat ştirea despre împăratul Carol “cel Mare” care s-a întors în Francia trecând pe la Daci - cronicarul Einhard în “Annales Regni Francorum” menţionându-i pe aceia în Bazinul mijlociu al Tisei, adică în Panonia - iar Austriacul Jansen Enikel, care în 1277 a scris “Cronica lumii”, despre secolul VIII a menţionat că “împăratul Carol cel Mare 742-814 în campania spre răsărit a întâlnit Valahi”). Tot despre începuturile Medievale din România, mai e scris şi despre ce a fost apoi în răsărit, în “Vlaşca de la Dârstor”, unde unii lideri erau Gherga: “În domeniul arhitecturii de cult, o menţiune specială o merită curioasele dar atât de expresivele monumente rupestre de la Basarabi-Murfatlar, datând din secolele X-XI şi legate de o comunitate monastică din Dobrogea bizantină, ce folosea, săpate în cretă, stângaci trasatele capele cu bolţi semicilindrice, stâlpi şi încăperi tradiţionale pentru monumentele Orientului creştin, cu un decor primitiv, frust, plin de pitoresc şi de spontaneitate; acesta era incizat mai superficial sau mai adânc în pereţii locaşurilor, într-un repertoriu foarte bogat cu motive simbolice, geometrice, zoomorfe şi antropomorfe, ce-şi găsesc analogii până în Cappadocia şi în lumea stepelor, până în nordul scandinav, în spaţiul rusesc şi acela balcanic, reprezentând plastic - după cum o fac, pe plan lingvistic, inscripţiile scrijelate tot la Basarabi-Murfatlar - o diversitate culturală ce poate fi bănuită şi printre rândurile textelor cronicarilor bizantini, care au evocat împrejurări politice şi religioase de la Dunărea de jos”. Unii Sârbi Albi s-au stabilit pe Valea Bistriţei / Aliacmon - a celui mai mare Râu Grec, ce izvorăşte din Muntele Gramos şi se varsă în Delta Axios / Vardar - iar apoi s-au mutat în fosta capitală Frigiană Gordium (acolo fiind asimilaţi). La Sârbi, cei mai vechi nobili au fost ştiuţi că erau Vlahi; despre vecinii Croaţi e de ţinut cont că au sosit din N Carpaţilor iar despre vecinii Bosniaci, foarte important este că au cele mai ridicate procente de grupuri genetice paterne în S European atât “I” (cum e cel mai numeros la Români), cât şi “N”/“X” = Gherga. Restul vecinilor Românilor de asemenea au fost marcaţi Ghergan: vechii Bulgari / Sciți au fost iniţial cârmuiți de dinaștii urmaşi ai împăratului Attila Gherei iar vecinii din N au avut dinastiile regale Ghergane sub forma celei ştiută ca Rurikă din secolul IX la Cherkasini / Ucraineni şi Arpadiană din secolul X la Unguri / Maghiari.
 |
| Cetatea Baba din Vidin |
După 4 secole de la retragerea oficială Romană din N Dunării, în 681 deja era format primul stat Armân mare în S Dunării - cu ajutorul Vlahilor autohtoni - cârmuit de Sciții / Bulgarii având capitala la Plişca 43,23 lat. N, 27,07 long. E (prima menţiune a unor populaţii proto-Bulgare la Dunărea inferioară a fost cu 2 secole înainte, în alianță cu Gepizii din 480, când unii - “împinşi” de “A-Vari” / Avari - s-au stabilit în Balcani cu permisiunea împăratului bizantin iar prima incursiune importantă Vulgară / Bulgară în Balcani a fost în 540, tot cu sprijin Gepid, așa cum a studiat și istoricul Igor Kolomiytsev din Krasnodar / N Pontic; primii Schei / Bulgari au intrat în Bazinul Dunării după încetarea dominației Hune - venind din răsărit - căci după moartea împăratului Attila au decis cu ai lor din Bazinul Volgăi că Imperiul Bizantin era destinaţia de ţintit): în Balcani, stabilirea Sciților / Bulgarilor după anul 680 n-ar fi reuşit fără sprijinul Vlahilor, care i-au primit în mijlocul lor, pentru ca - beneficiind de ajutorul acelora - să se distanţeze de bizantinii în structurile de cârmuire ale cărora se infiltrau tot mai mulţi Eleni (care au și schimbat limba imperială). În 1970, “Atlasul istoric” publicat la Belgrad - capitala Iugoslaviei atunci, acum capitala Serbiei - a înfățișat prezența Slavilor din secolele VI-VIII în Vestul Balcanic (cu toată propaganda ostilă, anume anti-Românească, din Epoca Modernă, a fost acceptată existența Vlahilor - cu bej - în acele vremuri în Sudul Sârb, peste tot în Kosovo, în apusul Makedon și în Nordul Elen) astfel:
Aflat în documentare la Bitolia / Macedonia în 1892, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a notat ce se ştia acolo în acel timp: “Bulgarii n-au avut puterea şi menirea de a crea un stat, imperiul apărut nefiind Bulgar, ci Româno-Bulgar. Când Aspa-ruh, fiul lui Cubrat, trecu Dunărea, Bulgarii lui se aşezară între Traco-Români / Armâni şi le-au cerut prietenia, pe care o primiră; după ce a murit Asparuh, s-a iscat ceartă între Bulgarii conduşi de regele Terbeliu şi împăratul bizantin Constantin cel Nou. În toate luptele ce Bulgarii au dus în contra Imperiului Bizantin vedem şi pe Armâni. Dar să admitem că ar fi unii care, îndoindu-se de faptul acesta din urmă, că Armânii dar şi Românii au ajutat pe Bulgari cu oştile lor, ar zice: istoria Bulgară este pe de-antregul a Bulgarilor şi numai a Bulgarilor. Împăratul bizantin Constantin cel Nou când porni cu 2 oşti în contra aşa-zişilor Bulgari, una pe uscat şi alta pe apă, înaintă pe Dunăre în susul apei în Dacia Traiană! Deci Românii erau amestecaţi în acel război, căci în ţara lor voia să pătrundă împăratul bizantin, care după ce se ciocni cu Daco-Românii se întoarse ruşinat în capitala sa; şi în ce fel au fost amestecaţi: în aşa fel, încât împăratul bizantin trebui pe ei să-i atace dintâi iar nu pe Bulgari! După 680, mulţi Daco-Români trecură Dunărea şi se stabiliră în Balcani - adică în coastele Imperiului Bizantin - iar acei Bulgari (?) veneau din interiorul Daciei Traiane, unde trăiau Românii. Istoria a dovedit că Bulgarilor le-a mers bine numai când erau lângă ei Românii, de pe ambele părţi ale Dunării. Viaţa Daco-Românilor şi a Traco-Românilor în acele timpuri a fost foarte amestecată cu a Bulgarilor; istoria nu se citeşte ca o poveste, ci se studiază cu răbdare şi se întreabă stăruitor iar dacă ştii s-o întrebi, ştie şi ea să-ţi răspundă. Azi Bulgarii au statul lor, însă independenţa le-a dat-o Românii din stânga Dunării şi Ruşii, Românii care în nevoile de la Griviţa şi de la Plevna au ajutat chiar pe puternica Rusie, Românii care din viaţa lor au dat viaţă totdeauna Bulgarilor, Românii care din toate tovărăşiile câte au avut cu Slavii păgubaşi au ieşit”. (Iar sensul inițial pentru Slavi se poate sesiza că a fost cel de “Slabi” / “Sclavi”: avântul fostelor slugi peste foștii stăpâni a fost strașnic; de exemplu, Sârbii - Medieval în mileniul I notați “Sorabos” - în sens Românesc erau ca “Sufletul Soarelui” = “Sora-Bos”, anterior aceiași asociere “sufletistă solară” având-o împăratul Burebista, Valahii, ș.a). Academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a scris despre Schei / Bulgari: “Noii veniţi au fost tot aşa de Huni ca şi Hunii şi de Avari ca şi Avarii. Cercetările antropologice au ajuns ca rezultat la echivalenţa Huno-Bulgară. S-a semnalat asemănarea şi cu Ciuvaşii a Bulgarilor de pe Volga, de unde au plecat aceia din cari Bizanţul a făcut - în a doua jumătate a secolului VII - noii săi ‘federaţi’. Desigur că între vechii Bulgari, veniţi din stepă după o chemare a Bizanţului - căruia i-au trebuit totdeauna astfel de soldaţi - şi între rămăşiţele Hunice, a fost o strânsă legătură. Nu e vorba decât de întrebuinţarea alternativă a unui nume Turanic sau a celuilalt. Bulgarii apar ca Vulgares în ‘Panegiricul lui Ennodius’, ca neam îndărătnic, lângă Huni”. (De altfel, inclusiv în prezent Bulgarii acționează tipic dând din cap de sus în jos la negație și mișcând orizontal capul de la dreapta la stânga pentru aprobare, astfel procedând - prin contaminație - și mulți Eleni din S lor).
 |
| Vlahii în “Marea Sud Slavă” din secolele VI-VIII |
 |
| Aprobarea azi în Europa |
 |
| Moravia la sfârșitul domniei Sf. Vlah |
 |
| Dialectele Germane în 1894 |
La momentul mutării Ungurilor în Panonia, adică 896 - conform primei cronici a acelora, numită “Faptele Ungurilor” - Banatul era de 2 ani guvernat de Armânul Glad din Vidin / Timoc, care pentru apărarea de ei a consolidat și fortăreața Timișoarei / ca prisaca Avarilor (“Glad” însemna “Paloşul”: el era cârmuitorul care avea dreptul de a ridica spânzurători şi de a judeca pricini capitale, urmate de pierderea averilor condamnaţilor / în Graiul timpului “gladiş” fiind cel mai mieros arţar, din lemnul căruia se confecţionau cele mai bune arcuri - atât de necesare pe atunci - ceea ce poate apropia titulatura de Glad cu funcţia de moşier ori meşter a aşa ceva, în plus putându-se foarte eficient lua în considerare că Goţii / urmaşii Geţilor, foloseau pentru “sabie” termenul “galga” iar prin Glad, stăpân exact în locurile unde anterior cu câteva secole ei au condus, să se înţeleagă Galga sau Gherga; Latin, “L” frecvent s-a suprapus peste anteriorul “R”). Un exemplu elocvent a fost Galgacus / Calgacus = cârmuitorul rezistenței Scoțienilor - însemnând “Spadasinul” - când Romanii conduși de Galul Iulius Agricola (după cum a scris Tacit, ginerele lui) i-au atacat în anul 83. Cercetătorul Cristea Sandu din Timoc a înaintat în 1967 și ipoteza echivalenței Glad = Glaudiu / Claudiu iar în zonă (ca Gardienii Văii Dunării) au fost atestați militari Romani din legiunea Claudia, ceea ce i-ar conecta rădăcinile războinice până în Antichitate, Dr. Ionel Bota - directorul Teatrului Vechi Mihai Eminescu din Oravița / județul Caraș-Severin - în lucrarea “Ordinul Cavalerilor Teutoni în Țara Carașului” din 2014 observând că “în Banat activa o ramificaţie a Ordinului Teuton, Ordinul Cavalerilor Gladiferi, cu ascendenţa membrilor în ‘unităţile’ speciale creștine din vremea voivodului român Glad, Gladius, Claudius, Cladius, Clodius” iar despre ivirea Ordinului Teuton care în secolul XIII a fuzionat cu autohtonul Ordin Gladifer a scris: “stăpânirea - formală / oficială - a teutonilor urma linia Munților Mehedințeni, apoi Carpații Meridionali, mai precis, din interpretarea corectă a unui specialist interbelic, ignorată sau combătută fără argumente solide postbelic, de la Carașova cărășană / bănățeană până la hotarele brodnicilor / spre Moldova, o întreagă fâșie frontalieră; în 1234, gladiferii din ţinutul cărăşan mai erau la datorie, în preajma cetăţii Caraşova dar nu excludem prezenţa lor în cetăţile Iladia, Mehadia, Urscia, ș.a. În acel an, abatele Fredericus de Hamborn a venit în zona bănăţeano-ardeleană pentru a face un raport-bilanţ. Astfel, în Catalogus Ninivensis al călugărilor Ordinului Premonstratens, se vorbea de filialele aceluia, de bisericile de rit catolic ridicate în Banat şi sudul Transilvaniei, de cele aflate sub autoritatea Vaticanului sau, în numele Vaticanului, administrate în cadrul organizărilor cavalerilor teutoni”. Pe Valea Râului Caraș - la Grădinari 45,07 lat. N, 21,35 long. E / între Ticvaniu, Vărădia și Greoni - se găsește Turnul Medieval al Cavalerilor Gladiferi (din preajma lui în secolul XVIII au migrat mai mulți coloniști la Nicolinț / acum Banatul Sârbesc):
Dr. Popescu Sireteanu - lingvist Bucovinean - a studiat numele Glad: “Este posibilă explicarea numelui Glad, cum se numea ducele din sud-vest, prin cuvântul latin gladius ‘sabie’, ca supranume al luptătorului viteaz din secolul IX; în acest caz, numele lui adevărat nu-l vom ştii, probabil, niciodată. Precizăm aici că din familia lui gladius fac parte cuvintele gladiator ‘luptător în arenă, la circ’ şi gladiolă ‘plantă erbacee ornamentală cu tulpina înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie şi cu flori mari de diferite culori’. Cum latina era limbă oficială în lumea europeană, nu este exclus ca explicaţia noastră să aibă acoperire în realitatea din secolul IX. Fiind vorba de un supranume, el s-a pietrificat în forma aceasta fără să fi trecut la forma *Ghiad, cum s-a întâmplat cu grupul consonantic ‘gl’ evoluat în ‘ghi’ ca în cuvintele moştenite ghindă sau ghiaţă. Un loc numit Glădiţa era în comuna Devesel, judeţul Mehedinţi. Glădiţă înseamnă ‘arbore asemănător cu salcâmul, cu ramuri spinoase, flori mici şi fructe păstăi, cultivat pentru perdele de protecţie în păduri’. Considerăm că a fost numit astfel după aspectul de sabie al fructului-păstaie. Tot aşa întâlnim cuvântul glădici, cu variantele gladij, gladiş, gladeş cu sensul ‘arbust cu frunze ascuţite şi cu flori albe’. În Banat se numeşte gladeş ‘un soi de salcă’ şi un curs de apă. Atât originea maghiară, cât şi cea slavă se exclud, ca să nu mai vorbim de cea gepidă. Glad nu putea fi maghiar pentru simplul fapt că, la sosirea ungurilor, el era duce al acelei patrii, care se întindea în nord de la râul Mureş, până în sud la Dunăre şi în vest până în Panonia; graniţa de răsărit putea fi pe Olt. Slav nu putea fi acel duce din cauză că era stăpânitor al unei ţări româneşti. Numele topice Galad, Gilad din judeţul Timiş derivă de la numele Glad al acelui duce (sau al altor persoane numite astfel, până acum necunoscute istoriei). Între numele topice care ar păstra amintirea lui Glad în părţile de sud-vest au fost Gladska, azi apă secată şi cetatea Glad, pe malul acelei ape, ocupată de turci la 1551. În Caraş-Severin sunt Gladna, sat şi Galadna, pârâu menţionat într-un document din 1364, Gladova, sat, cu menţiunea că şi în judeţul Arad au fost 5 sate cu numele Kladova; în Timiş este menţionat satul Glad. Numele Gladna montană din judeţul Timiş a fost atestat în 1454. Gladeş este numele unui pârâu care curge prin satul Brădişoru de Jos, fost Măidan, judeţul Caraş-Severin iar Gladiţa este o apă care curge prin Gladna română. Dr. Iovan Erdeljanovici a spus că termenul glade cu sensul ‘colibi păstoreşti’, folosit în Muntenegru, a fost moştenit de la păstorii vechi, desigur vlahi”. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a aflat de la medicul Grec Apolodor că “Barbarii, pentru a fi mai sprinteni şi mai vârtoşi, aspirau pe gură fum de săbiuţă / gladiolus” iar scriitorul Balcanic Plutarh referindu-se la Râul Ebru / Mariţa a scris că acolo era o plantă asemănătoare cu şovârful / oregano, ale cărei capete “Tracii le culeg spre a le arunca în foc, după ce sunt sătui de mâncare, absorbind prin dese aspiraţii fumul ce se ridică din ele, îmbătându-se şi picând într-un somn adânc”.
Este foarte plauzibil că tatăl lui Glad a fost unul dintre călugării Aromâni Gheorghi care au creştinat Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân pe Valea Dunării - începând cu 870 - puterea imperială fiind exercitată în timpul său de Simeon, regele Sciților / Bulgarilor şi Valahilor / Aromânilor, de la acela, al cărui nume “Si-meon” îl echivala pe “Sfântul om”, fiind inaugurat şi titlul de “ţar” al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, el fiind cumnatul “premierului” / “guvernatorului” George, având titlul Slavon “Sursuvul” / “Sursubul” (la sfârşitul secolului IX, neamul acelui George / Gheorghe “Sursuvul” acţionând puternic atât în N - la Gherdap / Porţile de Fier - cât şi în S, pe coasta Dalmată / în Valea Krka, Ragusa, etc.); nobilul Glad / Galga - contemporan cu “guvernatorul” / “Sursuvul” George, ei poate fiind feciorii acelor primi preoţi creştini Gherga ai Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - conform unor cronici Medievale, probabil descindea din împăratul bizantin Teodosiu (ultimul cu acel nume a fost în secolul precedent): într-o cronică a fost consemnat doar “împăratul Teodosiu” şi în altă cronică a fost sesizat că George “Sursuvul” avea întotdeauna prioritate în Tracia la Curtea din Constantinopol, la împăratul bizantin (fapte remarcabile, notate Medieval ca atare, căci la împărat nu se ajungea oricum şi nu de către oricine). Este interesant ce a consemnat episcopul Liucius / Liutprand al Cremonei 922-972 despre mezinul surorii lui George, că acela a studiat Magia şi “poseda puterea de a se transforma în lup sau într-un animal straniu”. Creştinarea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân s-a petrecut de la E la V - exercitată de Aromâni - printre cârmuitorii acelei mişcări evidenţiindu-se Gherga; “sursa” susţinătoare a stăpânirii în susul Dunării - devenită îndelungată prin dinastia sa - iniţial a fost şi din prima Ţară Rumână independentă, emancipată în Bălţile Dunării faţă de puterile imperiale în acel secol IX. Că era posibil ca Glad să fi fost Ghergan au indicat descendenţii Medievali din N Dunării, inclusiv prin legăturile din S Dunării cu Casa Giorgi, cârmuitoarea Ragusei (din care se pare că era Glad Vodă). Este de observat că dintre Dalmaţii Gherga ajunşi în Veneţia la sfârşitul secolului IX, în timpul domniei lui Glad din Dii / Vidin, așezare denumită Dunonia de Celți - Ragusa fiind “capitala” Dalmaţiei - liderul acelora a fost străbunicul Sfântului Gherard, personaj stabilit după decesul lui Ajtony / Ahtum = Ohtu / Optum Vodă, ultimul (poate al optulea) din Dinastia lui Glad, în Morisena / Cenad, unde acela îşi avea reşedinţa; în secolul următor acelui fapt tot din Veneţia a fost trezorierul Grigore / Gregorius al familiei G/herţegului Negru Vodă (care era Cumano-Română, înrudită cu Gherga, respectiv şi cu neamul lui Glad Vodă / titlul Nordic de “Negru” al G/herţegului Negru-Vodă avându-şi echivalentul Bănăţean în Caraş, teritoriul din Nordul Carpaţilor Meridionali pe care l-a organizat iniţial administrativ ţinând de Banatul Severinului: timpul dinastic al G/herţegului Negru Vodă din Făgăraş, în paralel cu Negru = Caraş din Banat, era acelaşi cu al existenţei de la Veneţia spre Balcani - în Dalmaţia - al Vlahilor Negri / Morlacilor, când Vlahii populau MunteNegru, Bosnia era Vlahia Neagră adică MoroVlahia / Morlaca, etc., aşadar era continuitate între Veneţia Adriatică din V Ţinutului Morlacilor / Vlahilor Negri şi Veneţia Ardeleană din E Ţinutului Făgăraş); Gregorius / Grigore - ca numele Cavalerului Venețian care a fost vistierul lui Negru Vodă - se poate vedea mai apropiat de versiunea onomastică Românească decât Venețiană (Grigore fiind forma utilizată în Vestul Balcanilor - în vecinătatea Veneției - pentru Gherga, așa cum cercetătoarea Charlotte Yonge 1823-1901 în “Istoria numelor creștine” a pus egalitatea Grigore = Gherga).
După urmaşul Ohtu / Ahtum din secolul XI al lui Glad Vodă - care avea reşedinţa la Morisena / Cenad, judeţul Timiş şi corbul ca însemn oficial, pe atunci zis Karga în Graiul ne-Latin al regiunii / respectiv Latin “Corvus” - Cavalerul Voicu de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg (având acelaşi însemn nobil, considerat cu ascendenţă Cumană inclusiv de către Glatz Ferenc / preşedintele Academiei Ungare poate datorită mariajului celor din Ardeleana Dăbâca în familia G/herţegului Negru Vodă) s-a cununat cu nobila Bănăţeană Elisabeta Morsina / posibil descendentă atât din Ahtum Vodă de la Morisena, cât şi din anteriorul împărat bizantin Teodosiu, ca o cununie între rude îndepărtate, primul lor motiv fiind cel al dobândirii puterii, concretizat prin fiul lor Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara”, declarat în premieră istorică cu titlul de “Contele Secuilor şi Vodă al Transilvaniei”, care i-a iniţiat în arme pe Vlad “Ţepeş” şi pe Ştefan “cel Mare”, contemporanul istoric Maghiar Thuroczi Janos 1435-1489 consemnând că pe linie paternă Huniazii erau descendenţi Huni, însă cărturarul Ardelean Gaspar Heltai 1490-1574 presupunând că Elisabeta Morsina l-a avut pe fiu ilegitim cu împăratul Sigismund de Luxemburg; după ce Ioan Huniade s-a născut în Banat, familia sa a fost împroprietărită cu castelul și domeniul aferent de la Hunedoara (bărbaţii erau buni luptători, însă nu şi bogaţi): moşia Margina a nobilei, ajunsă în proprietatea unor refugiați catolici din Țara Românească datorită ortodoxiei mutate de la Vicina la Curtea-de-Argeș în 1359 cu binecuvântarea nobilului ierarh Nicolae Gherga devenit Sf. Nicodim, aceia stabilindu-și reședința la Recaș, a fost atestată documentar în 1389 și ca Morsina / Mursina - în marginea Banatului, azi Estul judeţului Timiş - învecinându-se cu Ţinutul Pădurenilor din Nordul regiunii Haţegului iar axa centrală a Ţinutului Pădurenilor (din Munţii Poiana Ruscăi) era “apa neagră” a Cernei Hunedorene, la poalele răsăritene existând domeniul castelului Hunedoarei, intrat după nunta ei în proprietatea familiei. Împăratul Sigismund de Luxemburg - fiu al Elisabetei de Pomerania - a avut-o ca mătușă maternă pe Dorotea, nepoata lui Vodă Nicolae Alexandru (fiul “Marelui” Vodă Basarab I - “Întemeietor” - al Țării Românești): a domnit jumătate de secol (în perioada 1387-1437) și a fost înhumat la Oradea / reședința județului Bihor. Românul Ioan Huniade (inițiat în arme de Armânul Ștefan - fiul țarului Armân Lazăr Grbali / Gârba - liderul Sârbilor până în 1427) a cârmuit Transilvania pentru 15 ani și Ungaria pentru 6 ani din reședința sa militară de la Timișoara; Românul Ioan Huniade și-a început cariera prin demnitatea de ban al Severinului (reședința fiind la Caransebeș / capitala Gugulanilor): abilitățile sale de luptător s-au înrădăcinat în experiențele Cavalerilor Gladiferi ai zonei. Maria zisă Oltea - grozava mamă a celui ajuns Vodă Ștefan Mușat zis “cel Mare”, cu mare influență în cariera aceluia - contemporană cu Ioan Huniade, se pare că era din Valea Oltului / Ținutul Făgărașului, Bogdan II Mușat / fiul domnitorului Mușat Alexandru “cel Bun” al Moldovei întâlnind-o pe frumoasa blondă cu ochi albaștri fie acolo (pe când era găzduit de ruda sa Vlad “Dracul” / fiul lui Mircea “cel Bătrân”, care l-a avut în 1431 ca fiu pe Vlad “Țepeș” la Sighișoara iar din 1436 a preluat tronul Țării Românești), fie la Olteni / pe Valea Trotușului unde a fost măritată, Ștefan Mușat mai având 2 surori și 3 frați vitregi; după ce l-a susținut în 1440 pe Vladislav III din Dinastia Jagello / genetic Gherga să preia tronul Ungariei, Ioan Huniade - care a fost în relații foarte bune cu Bogdan II Mușat - l-a susținut pe acela să preia tronul Moldovei în 1449 (pe atunci, Ioan Huniade cârmuia - din Timișoara - direct Banatul și Transilvania, fiind inclusiv regentul Ungariei, căci Vladislav Jagello a murit în bătălia de la Varna din 1444) iar ulterior Vodă Vlad “Țepeș”, căci Vodă Bogdan II Mușat a fost ucis în 1451, l-a susținut pe Ștefan Mușat / fiul aceluia să preia tronul Moldovei în 1457: așadar, tatăl Bogdan II Mușat și fiul Ștefan Mușat au fost deopotrivă susținuți pentru tronul Moldovei de Românii cârmuiți întâi de Ioan Huniade, cârmuitorul Banatului, Transilvaniei și Ungariei iar apoi de Vlad “Țepeș”, cârmuitorul Valahiei / Țării Românești. Dr. Tiberiu Ciobanu - istoric din Timişoara - a scris despre “Blazonul Huniazilor - secvenţe lămuritoare”: “Similitudinea emblemei lor cu stema Ţării Româneşti (o pajură care ţine o cruce în cioc) a dat apă la moară celor care considerau că Voicu şi ai săi erau români veniţi de la sud de Carpaţi şi se înrudeau cu dinastia princiară a Basarabilor. O legendă, destul de cunoscută, referitoare la naşterea lui Iancu de Hunedoara şi la originea blazonului familiei sale, vorbeşte despre relaţia amoroasă înfiripată între regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania, într-o călătorie ce avea ca destinaţie Ţara Românească, cu fiica unui boier român din zona Hunedoarei, căreia, la despărţire, i-a dăruit un inel pe care să-l folosească copilul ce va rezulta din povestea lor de dragoste - care nu era altul decât viitorul erou de la Belgrad - ca să fie recunoscut, când va veni la Curtea regală (Sigismund cerându-i iubitei sale temporare ca atunci când rodul legăturii lor păcătoase va creşte mare, să-l trimită la el). În conjunctura dată, tânăra femeie a fost măritată, în mare grabă, cu un boier originar din Ţara Românească, pe nume Voicu, care se refugiase în ţinutul hunedorean din cauza numeroaselor incursiuni interprinse de turci la nord de Dunăre”. Este de știut că și folclorul Sârbesc atribuie paternitatea lui Ioan Huniade altcuiva decât Cavalerului Voicu “Corvus” / Karga, anume lui Ștefan / fiul țarului Lazăr Gârba (văr primar cu Nicolae Gârca / Sf. Nicodim): Armânul Ștefan - din clanul Balcanic Gârba / Grbali - l-a inițiat în arme pe Iancu de Hunedoara.
Cavalerul Voicu - tatăl oficial al lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara - a fost fiul boierului Şerban din Corbii de Piatră / judeţul Argeş, unde în secolul XI a fost Curtea Românească strămoşească (după pierderea în V a Banatului şi Crişanei de ruda Ahtum Vodă către Unguri iar în E a Dobrogei de ruda Vlad Vodă către Pecenegi); cronicarul Maghiar Thuroczi Janos - în secolul XV - l-a considerat pe Cavalerul Voicu / tatăl lui Iancu ca boier refugiat din Ţara Românească din cauza pericolului otoman (ajuns în Ţinutul Pădurenilor - având capitala Ghelar 45,42 lat. N, 22,47 long. E / județul Hunedoara - la momentul când a murit Nicodim de la Tismana, în luna următoare întâlnirii din Turnu Severin a bătrânului Ghergan cu împăratul Sigismund de Luxemburg: după cum a scris în 2000 și istoricul Ioan Drăgan în “Nobilimea românească din Transilvania”, Ioan / Iancu de Hunedoara s-ar fi născut în anul următor, 1407). O altă versiune a plasat nașterea viteazului Român Ioan / Iancu anterior cu 2 decenii, el ajungând recompensat de regele Ungariei cu domeniul Hunedorean pentru meritele sale militare. Se știe despre Românul Muşina - tatăl Elisabetei - că a fost cneaz în Ţinutul Pădurenilor, cu reşedinţa la Răchitova 45,36 lat. N, 22,44 long. E / judeţul Hunedoara, unde turnul fortificaţiei sale avea pereţii de 1,80 metri grosime şi laturile de câte 8,50 metri, cu 4 etaje (în secolul XIV, moşia lui Muşina - nobil notat Morsyna / Morsinay - includea şi Densuş / judeţul Hunedoara din Ţinutul Haţegului). Problemele în istoriografiile Românească, Maghiară, etc. nu-s doar cu dubla dată a nașterii lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara, ci și legate de dubletul Dăbâca / anume existenţa a 2 localităţi Dăbâca - faţă de Cenadul numit în secolul XI, una mai îndepărtată şi una mai apropiată - ori cele izvorâte de la dublul înțeles pentru “Latin” (deopotrivă cu înțeles lingvistic și religios), etc. Privind 2 Dăbâca: fie Dăbâca era din fostul Voivodat Ardelean al lui Gelu - în judeţul Cluj - fie a fost Dăbâca 45,39 lat. N, 22,44 long. E, acum în comuna Topliţa / judeţul Hunedoara de pe Râul Cerna din Ţinutul Pădurenilor / Munţii Poiana Ruscă, la graniţa răsăriteană a Banatului (poate aparţinând Episcopatului Dibiscos al Gugulanilor, nume consemnat bizantin în 1020 / probabil cu reşedinţa în Tibiscum: castrul Jupa, judeţul Caraş-Severin, acum parte a orașului Caransebeș; colindătorii din Ţinutul Pădurenilor sunt denumiţi Dubaşi, într-o bună apropiere de Dibiscos / Tibiscum - cu Dăbâca Pădurenilor drept centru - ei de sărbători regăsindu-se dintotdeauna pe Valea Mureşului de la Deva în avale în Banat până la vărsarea Râului, după Cenad).
O apă curgătoare importantă în zona Montană e Râul Cerna - numit şi Cerna Ardeleană - ce izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă, formează Cheile Cernii de peste 6 km lungime (în prezent rezervaţie naturală oficială), străbate Ţinutul Pădurenilor curgând prin localităţile Dăbâca, Topliţa, etc., alimentează Lacul Cinciş, trece prin oraşul Hunedoara - în centrul căruia e Castelul Huniazilor - şi se varsă în Râul Mureş. În 1984, geologul Georg Krautner a scris despre locuitorii Ţinutului Pădurenilor din Munţii Poiana Ruscă: “o populaţie băştinaşă cu rădăcini adânci în trecutul neamului românesc; ei reprezintă o ‘insulă etnografică’ în care s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală şi de diferenţiată faţă de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în: amplasarea aşezărilor pe culme, culturi agricole în dealuri terasate, lipsa olăritului, portul specific - în special al femeilor - şi graiul” / așezările pe culmi au fost încă din Epoca Pietrei - când uneori sus era mai cald decât jos, în Văi / în prezent și Evreii din Israel avându-și astfel localitățile, pe înălțimi - iar lipsa olăritului era o marcă a nomadismului ori a unei populaţii pendulante. Este de știut că popular se folosea cuvântul “ruscă” pentru “oaia roșcată”, onomastică a poienilor munților respectivi ce - pe lângă poziția lor geografică pe ruta majoră a transhumanței Românilor și celelalte caracteristici principale ale oamenilor săi - le-a conturat portretele pastorale. Fetele îşi împleteau părul în 2, o coadă petrecând-o peste urechea dreaptă unde ea se îmbina cu cealaltă împletită cu părul de la ceafă; văduvele purtau pe cap cârpă albă. Până în perioada interbelică, bărbaţii au purtat părul lung iar iarna ieşeau la vânătoare de lupi, mistreţi, vulpi, etc. sau lucrau la pădure. Una din marile sărbători era cea a Cailor de SânToader - de la începutul postului Paştilor - ce marca sfârşitul torsului şi începutul ţesutului (încheierea sezonului şezătorilor, când începea împerecherea cailor): Anatolianul Teodor “Tiron” / însemnând “Recrutul” din Himialon, în Mitropolia Amasiei Pontice - localitatea geografului Antic Strabon - a fost martir creştin în 17 II 306 (cu reprezentare rupestră inclusiv în Biserica 4 din Complexul Murfatlar-Basarab / Dobrogea, în secolul X, unde erau înscrişi cârmuitorii de atunci, jupanul Gheorghe şi judecătorul George), acela rămânând venerat ca SânToader = Sf. Toader. La înmormântările din Ţinutul Pădurenilor, bradul deschidea cortegiul funerar - în care femeile cântau - iar la cimitir, bradul se punea la căpătâiul mortului. Dr. Grigore Leşe a studiat ceremonialul de moarte din Ţinutul Pădurenilor: “Majoritatea jocurilor de priveghi aveau o pronunţată tentă erotică, urmărind în plan mitic o nouă naştere, pentru restabilirea echilibrului în colectivitate şi totodată în ideea învierii în lumea cealaltă; azi, acele jocuri tradiţionale de priveghi au fost înlocuite cu altele - ca jocurile de cărţi sau de table - având singura utilitate de a menţine starea de veghe a celor prezenţi”. În 1938, istoricul Stanislav Lukasik de la Universitatea din Cracovia / Polonia a afirmat că “în secolul I î.C., consulul Roman Agrippa a fixat frontiera Nordică a Daciei spre Marea Baltică, între Vistula şi stepa Sarmată” iar în 2013, muzeograful Michal Kawulok din Wisla 49,39 lat. N, 18,51 long. E - oraş în Silezia / pe Vistula, nume ce Polon e tocmai Wisla - din SubCarpaţi, de la “Muzeul Munţilor Beskizi”, a celor mai Nordici Carpaţi, a susţinut că portul Vlahilor Goruli / Gorali de acolo era acelaşi cu cel din Ţinutul Pădurenilor / România (inclusiv termenii utilizaţi de exemplu la haine în cele 2 Ținuturi fiind identici, ca “bundă”, “ceapsă”, “cheptar”, “colţuni”, “fotă”, etc.); de pildă, un document din 1390 îl menţiona în SE Polon în moşia din Valea Stupnica 49,46 lat. N, 22,28 long. E - la jumătatea distanţei dintre Liov / V Ucrainei şi Cracovia / S Poloniei - pe Giurgio drept “Voyvoda Valachorum”: Voivodul Valahilor din Carpaţii Păduroşi (numiți acolo Munții Gorgany). Așadar, legăturile dintre Ținutul Pădurenilor și Carpații Păduroși - aparținând rutei de transhumanță ancestrale Românești Nordice - s-au confirmat Medieval onomastic, cu cârmuire Ghergană, în Grai egal cândva.
 |
| Turnul Gladiferilor din Grădinari / județul Caraș-Severin |
 |
| Cu roșu stăpânirea despotului Ștefan, la S de Banat (între Imperiul Otoman / E și Bosnia / V) |
 |
| Ţinutul Pădurenilor (haşurat) |
La Ahtum Vodă, notat Optum de academicianul Român Treboniu Laurean și Ajtony de istoriografii Maghiari (ultimul din Dinastia lui Glad Vodă / probabil strănepotul aceluia) nu e de ignorat g/herbul = blazonul ginerului Sunad / Cinad, al cărui tată era din Dăbâca: corbul (mama lui Cinad probabil era fiica lui Iuliu / Gyula III, comandantul cetăţii Alba Iulia de pe Râul Mureş, având primul port de pe cursul navigabil al aceluia, ultimul port de pe cursul navigabil al aceluia fiind înaintea vărsării în Tisa, la Morisena / ulterior Cenad, formațiunile cârmuite din Bălgrad / Alba-Iulia, respectiv din Morisena / Cenad învecinându-se); după peste 3 secole, Dăbâca Hunedoreană a făcut parte din domeniul Huniazilor (care au preluat corbul ca “g/herb” = emblemă), prima nobilă din acea familie fiind Bănăţeana soţie a Cavalerului Voicu - mama lui Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara” - ea fiind ştiută încă de pe atunci ca urmaşa celor din Cenad. Imediat după preluarea puterii, fiul lui “Iancu de Hunedoara”, adică domnitorul Matia zis postum Corvin, a confirmat prin actul din 10 III 1458 pentru merite ostăşeşti etalate încă din timpul tinereţii sub tatăl său Ioan Huniade pe Gerke - interpretat de pildă ca Gheorghe de către Dr. Ioan Drăgan / din 2012 directorul Arhivelor Naţionale din România - împreună cu fraţii săi în moşia din Valea Strei (dintre Haţeg şi Hunedoara, Râul curgând în Mureş la Simeria, etimologic fiind - la fel ca numele Bi-striţei, Sili-strei, Stry-mos / Stru-ma, etc. - înrădăcinat în Indo-Europeanul “srew” însemnând “a curge”), azi teritoriul în cauză al moşiei lui Gerke / Gheorghe din secolul XV fiind cel al comunei Bretea Română 45,39 lat. N, 23,01 long. E / judeţul Hunedoara. Izvorând din Munţii Şureanu şi curgând în Mureş după ce a străbătut Ţinutul Haţegului, Râul Strei - numit Petros în amonte - a fost Antic ştiut ca Straius (al straielor, după cum ziceau Geto-Dacii îmbrăcăminţii). Pe Valea sa, din mare vechime localnicii amenajau gropi - nu prea mari - în care abăteau apa Râului pentru a înmuia lâna ce o tot băteau cu maiu, făcându-şi din materialul obţinut haine şi pături groase: cergi; asemenea straie se făceau doar de către păstorii Daci - care aveau cirezi / turme de ordinul miilor de capete - meşteşugul fiind cunoscut perfect de către ei (transhumanţa determinându-i să ajungă pentru iernat în Balcani, unele Văi primind denumirile respective tocmai de aceea). În asemenea întreg context s-ar explica de ce regele Matia “Corvin” - fiul lui Ioan şi nepotul lui Voicu, botezat nu după evanghelistul Matei, ci după Sf. Matia / apostolul care l-a înlocuit pe trădătorul Iuda - întreţinea relaţii pe coasta Dalmată cu Casa Giorgi din Ragusa (probabil înrudită cu Dinastia Timoceanului Glad Vodă din Vidin), acceptând din postura de rege introducerea corbului pe g/herbul = blazonul aceleia; regele Matia “Corvin” a fondat la Buda un mare depozit de manuscrise vechi - adunate cu cheltuieli enorme după căderea Imperiului Bizantin, din toate părţile aceluia - însă când otomanii au cucerit cetatea, depozitul / biblioteca a ars (o mulţime de scrieri chiar străvechi - unele unicate - au dispărut atunci, altele au putut fi recuperate, biblioteca lui Matia fiind cea mai mare din Europa după cea papală, de la Vatican): e de ştiut că după ocuparea Ungariei de către Imperiul Otoman din 1526 - şi transformarea sa în paşalâc - Transilvania, care în secolul XVI putea strânge armată mai numeroasă, așa cum a consemnat contemporana “Cosmografie” din secolul XVII a Britanicului Peter Hweylyn, a fost principat / stat independent, până în 1699 (apoi Transilvania ajungând inclusă în Imperiul Habsburgic, cu capitala la Viena). Până la ocuparea Ungurilor de către otomani în secolul XVI, principalii lor lideri - ai Ungurilor / Maghiarilor - au fost orientalii = răsăritenii Arpazi și indigenii = Românii Corvini (în Epoca Modernă, reapariția Ungariei s-a făcut pe alte baze - apusene / întâi nu independentă, ci ca parte a Imperiului Habsburgic - similar în Epoca Modernă ivindu-se tot pe baze apusene și alte state, ca Israel, etc.); pe harta următoare - despre secolul XVI - se poate vedea retragerea Ungurilor / Maghiarilor spre N și înaintarea otomanilor spre N (pentru Imperiul Otoman, cea mai bogată parte a fost cea Europeană, de altfel și capitala imperială fiind în Tracia):
În acel secol XVI - după dispariția Ungariei Medievale - cartografii Europeni includeau Panonia în Dacia, astfel cum au reprezentat Elvețianul Sebastien Munster în 1545 sau Olandezul Abraham Ortelius în 1595:
Este de observat că primul împărat bizantin Teodosiu - din secolul IV, fiul lui Teodosiu “cel Bătrân”, nepot al împăratului Dardan Constantin “cel Mare” - a trăit în 347-395, fiind cel care a declarat creştinismul ca unică religie în Imperiul Bizantin şi e de remarcat că prinţesa bizantină Pulcheria 398-453, din Dinastia Teodosiană / sora împăratului bizantin Teodosie II, a sprijinit ridicarea în 450 la Constantinopol / Tracia a Bisericii Blachernae, a Vlahilor (mărită de împăratul Dac Leon în acelaşi secol, respectiv renovată de împăratul Dac Iustinian în secolul următor / cel care a introdus Vlahii în “Prima Iustiniana”, fondată în centrul Diocezei Dacia); în studiul “Romanus și Valachus” din 1939, autorul Toli Gogu a scris: “La mijlocul secolului V exista impozitul Vlakonomion pe care autoritățile îl percepeau de la astronomii Greci (mult consultați pe atunci de popor)”. Dr. Kelly Ross în studiul din 2003 “Legătura Vlahă și alte reflecții despre istoria Romană” a scris: “Ceea ce a fost împăratul răsăritean Iustinian este o parte mai puțin remarcată istoric; împăratul Iustinian - care a recuperat pentru Imperiu Italia și Nordul Africii - era dintr-o familie Makedonă cunoscătoare a limbii Latine. Așa cum oamenii dintr-o asemenea familie cunoscătoare a Latinei la Iberi au evoluat la limba Spaniolă sau în Galia au evoluat la limba Franceză, în Balcani au evoluat la limbă Românică, denumită Vlahă în Sudul Dunării și Română în Nordul Dunării. Așadar - pe scurt - Iustinian era un Român, fie în vechiul sens, fie în sensul Modern. Un împărat Român al Romaniei (adică al Imperiului Roman de Răsărit = Imperiul Bizantin). Acest aspect provoacă mai multe discuții:
1) Însuși termenul Vlah este interesant. Pentru mult timp, Vlaha a fost doar vorbită, nu și scrisă; când a început să fie scrisă, a fost cu alfabetul chirilic. Limba României Moderne - cu alfabet Latin - pentru claritate poate fi numită Daco-Română. În Balcani au supraviețuit Insule Vlahe, care vorbesc Armâna; Meglenii ar fi urmașii neamului lui Iustinian.
2) În secolul următor lui Iustinian, Greaca a ajuns limba oficială a Curții Imperiului, ceea ce nu s-a deosebit de perioada anterioară, când limba Latină era oficială: era doar limba comunicării universale a guvernării, nu și limba etniilor componente imperiale; de pildă, Romanul Marc Aureliu nu a fost Grec fiindcă își ținea jurnalul în Greacă iar Grecii Medievali își ziceau Romei (de exemplu, o parte importantă a populației imperiale era formată din Armeni, însă la fel ca Vlahii, nici ei nu au practicat scrisul decât târziu).
3) Vorbitorii Daco-Români au avut ca axă Dunărea; în lipsa surselor scrise, e dificil de argumentat că limba vorbită de Daci ar fi dispărut, când dovezile antropologice și arheologice probează continuitatea populației. Spre deosebire de toți vecinii lor, Vlahii / Românii nu s-au creștinat în masă - erau creștini când s-au ivit vecinii în jurul lor - și nu și-au trimis delegați la marile întruniri ecumenice organizate de Constantinopol sau de Roma. În Balcani, Vlahii și-au constituit împreună cu Bulgarii Imperiul propriu”.
Împăratul Daco-Român Iustinian, zis “cel Mare” (Makedon din Dioceza Dacia, care a domnit 38 de ani) a rămas în istoria mondială prin ridicarea în Tracia la Constantinopol - capitala Imperiului - a uriașei Catedrale Sf. Sofia, cea mai grozavă construcție creștină din lume pentru foarte mult timp.
Dinastia lui Glad Vodă a cârmuit fără conflicte majore provincia Dunăreană până la decesul împăratului bizantin Vasile “Bulgaroctonul”, însă de acel fapt a profitat regele Ştefan al Ungurilor, ca să atace, ultimul cârmuitor dinastic - probabil al optulea - fiind Optum / Ahtum, care a rezistat atacurilor Ungurilor timp de un deceniu, până în 1028 (urmaşii lui s-au înrudit atât cu Arpazii, cât şi cu nobilii Ardeleni din Dăbâca, utilizând blazonul = g/herbul corbului, ginerele Cinad al lui Ahtum fiind - conform “Gesta Hungarorum” - nepotul regelui Ştefan “cel Sfânt” / “nepos regis” iar numele său de familie era “Doboka” / Dăbâca); după cum a observat şi cercetătorul Român Cornel Bîrsan în 2015, atunci Banatul a devenit doar vasal Ungurilor - alţi membri ai familiei lui Ahtum fiind menţionaţi de izvoarele istorice ca deţinând diverse proprietăţi în zonele din jur timp îndelungat - regiunea efectiv intrând în stăpânirea Coroanei Maghiare abia după un secol şi jumătate (moment când înspre răsărit, în Ţinutul Amlaşului şi Ţinutul Făgăraşului, puterea peste Români a fost documentată ca exercitată de către familia Bănăţeanului - Gugulanului / Cărăşanului - Negru Vodă, avându-l ca trezorier / vistiernic pe Cavalerul Veneţian Grigore). În fierăria de la Clujana Dăbâca deja la sfârşitul mileniului I erau creuzete şi forme de tipar pentru turnat asemănătoare celor din fierăria Bănăţeană de la Gherteniş 45,25 lat. N, 21,34 long. E din comuna Berzovia / judeţul Caraş-Severin - de la începutul primului mileniu - aflată pe Valea Bârzavei, ce se aproviziona din Ocna de Fier 45,20 lat. N, 21,46 long. E / judeţul Caraş-Severin, aşa ceva însemnând popularea Ardelenei Dăbâca dinspre Sud, cu cei din Banat şi respectiv (datorită onomasticii) cu cei din Haţegana / Hunedoreana Dăbâca: unii Pădureni - din Munţii Poiana Ruscă, de la limita Banatului cu Ţinutul Haţegului - au migrat din zona lor până în Nordicii Carpaţi Păduroşi (aşa cum Medieval au fost atestaţi, până în S Poloniei, unde erau cârmuiți de Voivodul Valah Giurgio). La începutul secolului XI, cât timp Ahtum Vodă a stăpânit doar Banatul, n-a avut probleme cu Ungurii: ginerele lui - care s-a botezat bizantin în Vidin odată cu el, așa cum a documentat Dr. Szentklaray Jeno în 1898, probabil după căderea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în 1019 - era nepotul regelui Ungurilor iar vărul său îndepărtat Gherard de la Veneţia era dascălul prinţului / fiul regelui Ungurilor; în plus - după cum a estimat și academicianul Român Ioan Pop în 2016 - oastea lui Ahtum Vodă era mai mare decât oastea regelui Ștefan. Însă când Ahtum şi-a extins stăpânirea şi peste Crişana, atunci n-au mai fost relaţii cu Ungurii, ci război: regele Ungurilor era strănepotul lui Menu-morut şi nu putea tolera aşa ceva, el determinându-şi nepotul să-l trădeze pe socrul Ahtum, care a fost nu numai înfrânt, ci şi ucis, la Morisena - în fosta sa capitală, de atunci acea localitate primind denumirea de Cenad / de la fostul ginere Cinad - fiind instalat acolo ruda Gherard, doar în calitatea de lider religios (dar cu foarte mare putere şi aceea). Voivodatul înaintaşului Glad îşi avea graniţele pe Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi - adică era Banatul - reşedinţa sa dintâi fiind la Dii = “Vi-Din” / Vidin iar apoi în castrul Ursa / Urscia, acum Orşova, în stăpânire având şi alte castre, ca Pescari sau Palanca / însemnând “Baraj” în judeţul Caraş-Severin, Morisena pe malul Bănăţean al Mureşului / acum Cenad în judeţul Timiş, etc. (atunci când Ungurii l-au înfruntat pe Glad Vodă, “oastea lui era formată din Români, Bulgari şi Pecenegi” / Beseni - istoricul şi episcopul Maghiar Horvath Mihaly 1809-1878 apreciind însă că “armata lui Glad era integral formată numai din Români” - el cârmuind Banatul atât în 927, cât şi în 933, când a mai fost atacat de Unguri). Probabil “guvernatorul” George - socrul împăratului care din 893 cârmuia Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - aparţinea de Casa Giorgi din Ragusa şi l-a avut frate pe Glad, acela din Vidin stăpânind şi Banatul, începând cu anul 894 (a fost întâlnit de Ungurii care în 896 s-au stabilit în Panonia); un frate al lor - străbunicul Sfântului Gerhard - s-a mutat în anul 900 de la gura Corca / Krka în Veneţia intrând în Biserica de acolo iar celălalt frate, Grgur din Nin / tot de pe coasta Dalmată, a urmat şi el chemarea clerică a părinţilor lor, fiind episcopul Zadarului (corespunzător “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croaților” din 2007 - și în prezent există Gjergja în Nin). Se poate observa la cei 4 Vlahi contemporani că în răsărit cei 2 - George “Sursuvul”=“Guvernator” printre Bulgari / Sciți şi Glad Vodă printre Români - erau apropiaţi puterii politico-militară, adică administrativă, a Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân iar în apus ceilalţi 2 - episcopul Grgur printre Croaţi şi călugărul Georgii printre Veneţieni - erau apropiaţi puterii religioase a Bisericii Romane, adică toţi 4 activau în afara puterii Imperiului Bizantin ce pe atunci controla Ragusa populată de Vlahi (unde Casa Giorgi era cea mai veche nobiliară).
 |
Stăpânirea G/herțegului Ahtum / Optum
|
G/herțegul = Ducele Ahtum / Ohtum - urmaş al lui Glad / ultimul cârmuitor independent din acea dinastie - şi-a extins puterea din Banat şi în Crişana (preluând ceea ce a fost a Nordicului Menu-morut la sosirea Ungurilor, căci acela s-a stins de bătrâneţe fără a avea fii moştenitori - adică urmași direcți / vecinul Sudic Optum / Ahtum fiind o rudă mai îndepărtată - stăpânirea lui Ahtum de atunci având limita Nordică în cetatea Oradiei, unde apoi înaltul rege Laslău / Ladislau al Panoniei 1046-1095 a ridicat Mănăstirea “Fecioara Maria”); Ohtum / Ahtum a mutat de aceea reşedinţa Voivodatului Banat-Crişana la Morisena - azi Cenad, judeţul Timiş - ca să fie în mijlocul stăpânirii sale (imediat după ce Vodă Ahtum a murit, acolo s-a instalat, de fapt în baza dreptului de moştenire după moartea stăpânului dinastic direct, ruda Gherard din Veneţia - Maghiarizat Gellert - care pe atunci era dascălul prinţului Eme-ric, fiul regelui Ştefan al Ungurilor şi a înfiinţat o Școală preoţească, unde Sfântul Gherard / Georgii şi-a scris operele, nu în Maghiară, ci în Latină şi în Româna veche = limba neamului său). Gherard - ca văr sosit din Veneţia - era totuşi rudă de sânge cu răposatul Optum / Ahtum Vodă, ceea ce era mai mult decât succesiunea ginerului Cinad din Dăbâca. Cronica despre “Faptele Ungurilor” / “Gesta Hungarorum” a consemnat despre clanul lui Menumorut - nume ce literalmente, ca “Menu-Morut”, însemna “Omul Măreț” sau “Omul de pe Mureş”, adică “Mureşanul” - că stăpânea zona de cel puţin jumătate de mileniu, afirmând că împăratul Attila al Hunilor “a răpit prin violenţă ţara de la strămoşul lui Menumorut” (deci exista o continuitate dinastică în stăpânirea Crişanei); anterior Hunilor, Crişana - regiune vecină cu Banat şi Ardeal - n-a fost cucerită de Romani (era populată de Dacii liberi), graniţa dintre Imperiul Roman şi Crişana fiind pe Râul Mureş = limita dintre Banat şi Crişana.
 |
| Crişana Românească |
Academicianul Alexandru Xenopol a scris că “un ducat vasal Bulgarilor este arătat de ‘Cronica Ungurilor’ realizată de Ioannes de Turocz ca existând încă neatârnat pe timpul lui Ştefan cel Sfânt, care l-a supus autorităţii Maghiare. Acela era ducatul lui Kean, care ocupa o regiune întărită de natură, ce trebuie căutată în Sudul şi Estul Transilvaniei. Tradiţia asupra luptei ducelui Kean cu Ştefan cel Sfânt este cu atâta mai de crezut, cu cât fusese păstrată de preoţii de la Biserica ‘Sfânta Fecioară’ din Alba Iulia, căreia Ştefan îi dăruise din preţioasele tezaure dobândite de la Kean”. Denumirea de Kean a ducelui putea deriva din Kagan / Khan - la mozaicii Kazari fiind “cohen” / termen ca la mozaicii Evrei - însemnând “cârmuitor” / “cneaz” (“G/herţeg” în Balcani, el fiind vasal Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân). Ducatul / cnezatul lui se întindea la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali - cuprinzând actualele reşedinţe de judeţ Alba Iulia, Sibiu şi Braşov - respectiv cursurile superioare ale principalelor Râuri din centrul spaţiului Românesc, Mureşul şi Oltul (ambele izvorând din Ţinutul Secuiesc) şi era în paralel cu “Vlaşca de la Dârstor” / prima Ţară Română, existentă de aproape 2 secole în S Carpaţilor Meridionali, cuprinzând Muntenia şi Dobrogea, cârmuită de Basarabii / Basa-rabii din Valea Dunării inferioare. Faptul că Ştefan “cel Sfânt” / nepotul lui Menumorut = “Omul Măreț” (primul rege al Ungurilor, care a cerut ca într-un document oficial Latin să fie scris “tată”, ceea ce însemna că și în familia sa vorbea limba maternă Româna - după cum au observat cercetători Ardeleni ca de exemplu Dr. Mircea Dogaru, Ion Coja în 2014, ș.a. - mama sa fiind fiica lui Menumorut / cârmuitorul Crișanei) a ocupat cnezatul / ducatul cârmuit de G/herţegul Kean, l-a determinat pe Ahtum Vodă - de asemenea fost vasal Imperiului Scito-Vlah = Bulgaro-Armân - să reacţioneze, prin extinderea stăpânirii sale din Banat şi în Crişana, mai ales că de la căderea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în urma războiului din 1018 cu Imperiul Bizantin a primit ca ajutoare mulţi luptători refugiaţi din Balcani; apoi, Ahtum / Optum Vodă al Banatului şi Crişanei s-a confruntat timp de un deceniu cu regele Ştefan al Ungurilor - notat oficial într-un document al Cancelariei Maghiarilor ca “Vaik Olachis” = “Voicu Valahul” - şi a fost învins din cauza trădării ginerului său (nepot al acelui rege): contrar diversiunilor politice ulterioare, Ungurii inițial de fapt au profitat de luptele Românilor între ei - pentru ca să prindă cheag în spațiul Valahilor / Românilor - iar apoi să Maghiarizeze cât puteau. Dacă pe atunci în exteriorul Carpaţilor prima Ţară Română - formând Ducatul din Dobrogea şi Muntenia - era în raport de vasalitate cu Imperiul Bizantin, celălalt centru de putere al Românilor în N Dunării, vasal Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, a fost cel din interiorul marelui arc al Carpaţilor, cu Banatul cârmuit de Ahtum / Ohtum Vodă din Dinastia lui Glad, ultima formaţiune statală dependentă de Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân; ducele Kean era Gugan / Cărăşan, în relaţie mai mare decât cea de simplă vecinătate cu stăpânirea lui Ahtum Vodă, aşa după cum a fost şi situaţia Crişanei (vecina Nordică a regiunii Banat, cârmuită timp foarte îndelungat de către Dinastia lui Menumorut), cândva de asemenea integrată / vasală Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân: în secolul XI, revendicarea lui Ahtum / Optum Vodă, strănepotul lui Glad Vodă din secolul IX - în N faţă de ceea ce a fost a celui poreclit Menumorut = “Omul Măreț”, nepotul lui Morut = “Mărețul” din secolul IX şi în E faţă de ceea ce a fost a lui Kean - se baza pe multe elemente decisive, ca vasalitatea şi proximitatea, însă în primele rânduri fiind apartenenţele religioasă şi etnică (probabil incluzând rudenia, ca argument final). În 1898, Bănăţeanul Corneliu Diaconovici - autorul primei enciclopedii Româneşti - a scris: “În partea Sud-Estică a Ardealului exista un ducat numit de Unguri ducatul lui Kean / Khan, până în timpul lui Ştefan cel Sfânt care l-a supus pe la 1003. Numai după supunerea acelui ducat Ardealul a intrat sub stăpânire Ungurească, cu un guvernator propriu, numit ‘voevod’; titlul de ‘voevod’ (de origine Slavonă), cum şi instituţiunea cnezatelor Române în Ardeal şi în Ungaria, a fost urma vechii organisaţiuni Româno-Bulgare, dinaintea cuceririi Ungureşti”. După cum a observat și Dr. Alexandru Madgearu în cartea “Expansiunea maghiară în Transilvania” din 2019 “toponimul Călan din județul Hunedoara poate păstra amintirea lui Kulan” (fratele ducelui Kean, ucis de regele Ștefan I - “cel Sfânt” - al Ungurilor): cârmuitorul Kulan - din orașul Călan 45,44 lat. N, 23 long. E de pe Valea Râului Strei, cu onomastica poate conectată de “cal tânăr” zis Românește chiar “călan”, așa cum a studiat Dr. Ion Russu - se pare că era conducătorul Ținutului Hațegului / Herțegului iar fratele său Kean domnea la răsărit până în Ținutul Secuiesc (ambii frați - Kulan și Kean - au căzut omorâți de Unguri în 1003, în bătălia de la Orăștie / județul Hunedoara). În secolul IX, în Voivodina - acum Serbia - lângă gura Tisei, la Titel 45,12 lat. N, 20,18 long. E, a fost reşedinţa lui Kean “cel Mare”, cârmuitorul Voivodatului întins între Tisa şi Dunăre (în vecinătatea Vestică a Banatului); “Cronica Ungurilor” / “Gesta Hungarorum” a consemnat că la sfârşitul acelui secol IX nepotul său S/Alanus - contemporan cu Glad Vodă al Banatului - era Valahul vasal Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, cârmuitor al acelui Voivodat, care s-a opus pătrunderii Ungurilor în Panonia dar apoi lui Arpad “ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduiește”: urmaşul lui Vodă Khan “cel Mare” de la Vest de Banat din secolul IX a fost cneazul Khan / Kean la E de Banat la începutul secolului XI (contemporan cu Ahtum din Banat, ultimul Vodă din Dinastia lui Glad dar și cu Sunad / Cinad - ginerele Arpadian al lui Octum / Ahtum Vodă - care era nepotul regelui Ștefan “cel Sfânt” și primul dinast în Banat pentru Unguri). Nume ca Sf. Alan = Salan, Kean, Kulan, Gyula, Sunad, Cinad, ș.a. în Bazinul Tisei inferioare - fosta inimă imperială Avară dar și leagăn Românesc - par a fi ecouri ale corciturilor autohtonilor cu alogenii sau consemnări distorsionate de scribii străini după cum le auzeau / după cum considerau să le noteze; așa cum a studiat Dr. Dorel Micle de la Universitatea de Vest din Timișoara / “capitala” Banatului Modern, “în anii 1-900 a fost o perioadă de răcire, cu temperaturi medii multianuale mai scăzute, precipitații mai abundente și evaporația redusă iar în anii 901-1600 cercetările geografice au evidențiat existența unei perioade mai uscate și mai calde, pe care geografii au numit-o medievală caldă, ce s-a caracterizat prin creșterea temperaturii medii multianuale, scăderea cantității de precipitații și creșterea evaporației (care au determinat restrângerea suprafeței mlaștinilor)”: unii cercetători ai trecutului istoric presupun că abia după încălzirea vremii s-au ivit Vlahii / Armânii în Balcani, Rumânii / Românii la Dunărea inferioară, Varegii / Vikingii la Baltica, Rușii între Var / Nipru și Volkhov / Bazinul Neva, Ungurii în Panonia, ș.a.m.d. Dinastia Arpazilor - ce a dăinuit la putere până în 1301 - a fost Ungaro-Română, începând prin cununia fiului Zulta / Zolta al liderului Ungurilor Arpad cu fiica lui Menumorut, puternicul cârmuitor al Românilor Crișanei (Voivodatul aceluia fiind în Bazinele celor 3 Râuri Criș - anume Alb, Negru și Repede - între Carpați și Tisa, în Nord-Vest vecin cu Măreții Moravi iar în Sud-Est vecin cu Voivodatele lui Glad din Banat și al lui Gelu din Ardeal).
În 1928, parlamentarul Român Ion Rusu Abrudeanu în cercetarea sa despre Moţi (termen în legătură cu Moeșii, cei din Moesia - dar și din Mysia - purtând moț, Ținutul Moților fiind vecin cu regiunea Crișanei, căci se află pe cursul superior al Crișului Alb și în Bazinul Arieșului, nume Arian conectat cu Zeul Războiului Ares, așa cum sâsâit pronunțau Grecii iar Romanii echivalându-l cu Mars / Marte) a notat că “într-un document din 1231 se spunea: ‘moşia Sâmbăta - ce azi se află în însăşi Ţara Valahilor - fu alipită către pământul Făgăraşului încă din vremile când Ţara Valahilor era Ţară Bulgărească’.” (se poate observa că sâsâirea se manifestă inclusiv în Epoca Modernă și la unii Români / zicând de exemplu “Hasdeu”, “Densusianu”, ș.a). Documentul era din timpul Imperiului Aromâno-Bulgar, cârmuit de împăratul Ioan Asan II 1218-1241, făcând referire la precedentul Imperiu comun, cel Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, dezmembrat de către Imperiul Bizantin în 1018 iar pe de altă parte, Armânul Tache Papahagi a afirmat că “Geografia Munţilor Apuseni împarte populaţia sa în 2: Moţi şi Mocani” (în general Moții fiind spre Crișana iar Mocanii fiind spre Ardeal); Armânii şi Moţii se caracterizează prin acelaşi fel de sălăşuire Montană dispersată, rotacism similar, marcarea specifică - până în Epoca Modernă - a mormintelor tinerilor cu suliţe / lănci, etc., Moţii fiind răspândiţi în actualele judeţe Arad, Bihor, Hunedoara, Alba şi Cluj. Spre deosebire de Mocanii înrudiți cu Cumanii, Guganii - prezenţi în Bănie, Banat şi Ţinutul Haţegului, vecini cu Momârlanii - aveau ca populaţie centrală Gugulanii din ceea ce azi e judeţul Caraş-Severin; teritorialitatea G/herţegului Kean (din actualul judeţ Alba - întins şi în Ţinutul Haţegului / prin intermediul fratelui său Kulan - în judeţul vecin Sibiu şi în judeţul vecin aceluia Braşov) de la începutul secolului XI s-a păstrat şi la sfârşitul secolului următor, când Ţinutul Amlaşului / judeţul Sibiu şi Ţinutul Făgăraşului / judeţul Braşov au fost stăpânite împreună de către G/herţegul Negru-Vodă, atunci titulatura stăpânilor Gugani de G/herţeg = cârmuitor trecând de la “cneaz” = Kean la Vodă: denumirea generică sub care au fost cunoscuţi cei din Dinastia Cărăşană / Gugulană care au cârmuit zona până la sfârşitul secolului XIII - în acel timp ei extinzându-şi dominaţia şi în exterior, prin unirea cu Ţara Română a Basarabilor din Sudul Carpaţilor Meridionali, astfel apărând Ţara Românească - era cea de “Negru-Vodă”, adică “liderul Nordic” (de exemplu, Gherțan / Ghiertan 46,08 lat. N, 24,31 long. E din județul Sibiu a ajuns după secolul XIII - datorită colonizării cu Sași - să se numească Viertan / Biertan, acolo poate fiind o fostă culă a Marelui Gherțeg). Este de remarcat că din Antichitate până în Epoca Modernă, îndeosebi de la Orăştie până la Braşov, cimitirele Româneşti - dominante în zonă - la mormintele bărbaţilor n-au prea avut cruci creştine, ci stâlpi funerari (parte a Kurganului = Indo-Europeanului Cult al Coloanelor, mozaicii și musulmanii având stâlpi funerari și acum): aşa ceva la Români a fost o rămăşiţă religioasă păgână cel puțin Geto-Dacă, acolo cu cea mai mare pregnanţă din spaţiul României - după cum au observat profesorul Otto Lauffer în 1926, istoricul Dan Olteanu în 2002, ş.a. - tocmai în partea Nordică a Carpaţilor Meridionali, cea controlată Medieval în bună parte de Gugani / Cărăşani (iar în 2016, Dr. Mihai Zamfir a scris despre “slujbele stâlpilor” ținute de preoți la capul mortului, aflat mereu între 2 Coloane, redate de cârja sa și de lancea sa, înfipte de o parte și de alta a capului răposatului, în poziție similară cu simbolistica ancestrală “iYi” a iluminării); e interesantă credința în fenomenul Moroilor, cea mai puternică răspândire printre Români fiind de la Momârlanii dintre Bănie și Banat - prin Ținutul Pădurenilor - până în Ținutul Moților (dintre Ardeal și Crișana). Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în secolul IX i-a avut pe cei de la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali ca principalii Gardieni septentrionali - coordonarea fiind tutelată din Banat de către Dinastia lui Glad - iar după 3 secole, formarea Imperiului Româno-Bulgar a fost, la cererea liderilor Vlahi “As-An” / Asan, tocmai cu ajutorul militar şi politic decisiv al Dinastiei Cărăşanului Negru-Vodă din N Munţilor Făgăraş (care - după destrămarea Imperiului Româno-Bulgar - a preluat şi cârmuirea Ţării Româneşti din S Carpaţilor). Primul atlas realizat în România “Mare” - de Victor Şiaicariu şi Ştefan Constantinescu, în 1920 - a redat legăturile dintre Ținuturile Gugulanilor, Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului, în aceeaşi formaţiune Medievală Românească (întinsă ca o fâșie între Gherdap / Banat şi Braşov / Ţinutul Bârsei):
 |
Extras din
primul atlas publicat în România “Mare”
|
La începutul secolului XI, G/herţegul Kean cârmuind Românii din S Ardealului, de la răsărit de Banat, era un urmaş al G/herţegului Kean “cel Mare” care în secolul IX a cârmuit Românii din S Panoniei, de la apus de Banat (legăturile acelor duci Kean / Khan au traversat Banatul); în secolul IX, Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân a alungat Avarii de pe partea stângă a Dunării - dintre Bănie şi Panonia - ajutând instalarea în Banat a nobilului cârmuitor iar în Crişana revigorând, ca vasală nu Avarilor ci lor, vechea dinastie stăpânitoare, care la sfârşitul acelui secol (când au sosit Ungurii) l-a avut ca lider pe Menumorut / “Menu-morut”: “Omul măreț” = “Omul de pe Mureş”. Legăturile celor din Caraş / E Banatului şi din Crişana / N Banatului apar apropiate nu doar geografic, ci şi onomastic; iar istoric e dovedită popularea lor etnică veche Românească. Acţiunea împăratului “Crunt” / “Crud” = Krum / Crum al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân pe partea Nordică a Dunării, în amonte de Gherdap, adică în Sudul Panoniei, pentru îndepărtarea Avarilor şi instalarea puterii sale, fiind la începutul secolului IX, a precedat acţiunea apoi avută de el în josul Fluviului, din care a rezultat acolo - la guri, începând cu Bălţile Dunării şi Delta Dunării - prima Ţară Română independentă. Crudul / Cruntul împărat Krum / Crum în susul Fluviului n-a făcut abuzuri aşa cum ulterior a făcut în avale, ca atare Românii organizaţi anterior în amonte au rămas integraţi şi vasali Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, spre deosebire de cei care au format “Vlaşca de la Dârstor”, formațiune ce în acel secol IX a ajuns să se autodetermine în prima Ţară Română independentă (pentru început, cu extindere în Dobrogea, Bărăgan / Muntenia și Bugeac / Moldova). Este de ştiut că regele Ştefan “cel Sfânt” pentru uciderea G/herţegului Kean din Nordul Carpaților Meridionali a trebuit în 1002 să-şi înfrângă fratele mamei, pe unchiul Iuliu / Jula (notat Gyula III de către Unguri), comandantul cetăţii Alba Iulia / administrând acolo primul port de pe Râul Mureş, cel mai din amonte, deoarece era în alianţă cu Kean, cneazul Românilor, cârmuitorul Sudului Ardealului; Iuliu / Gyula III își avea reședința în Alba-Iulia / Bălgrad, istorici Români ca Dr. Vlad Georgescu 1937-1988 ori Dr. Florin Curta / Medievalist la Universitatea Floridei considerându-l înrudit cu puternicii Pecenegi - spaima Ungurilor - sosiți în Sudul Ardealului printre Românii dintre Brașov și Alba-Iulia. În “Istoria românilor” din 1984, Dr. Vlad Georgescu - pe atunci directorul Secției Române a Radioului “Europa liberă” din Munchen / capitala Bavariei - a susținut: “Băștinașii, români, slavi, elemente maghiare rămase de pe urma primului val, au continuat să viețuiască în cadrul vechilor voivodate amestecați și cu pecenegii veniți din stepa nord-pontică la sfârșitul secolului X, numeroși mai ales în Moldova, Muntenia și sudul Transilvaniei. Ofensiva maghiară nu va fi reluată decât după creștinare, când regele Ștefan cel Sfânt, luând ca pretext refuzul voivodului transilvan Gyla de a se creștina, a ocupat țara, înlocuindu-l cu dregătorii săi (1003-1004). Gyla pare să fi fost de neam peceneg; izvoare bizantine vorbesc despre existența unui trib peceneg numit Gylas, iar una dintre ‘viețile’ regelui sfânt menționează luptele purtate de acela cu pecenegii în inima Transilvaniei. Cu toată acea cucerire, organizarea efectivă a voivodatului ca parte a regatului maghiar nu va avea loc decât după expulzarea definitivă a pecenegilor din Transilvania și trecerea lor în Dobrogea (1085)”. Iuliu / Gyla III era nepotul lui Horca, care a extins stăpânirea lui Gelu - din vecinătatea răsăriteană a stăpânirii lui Menumorut, cuprinzând și cetatea Dăbâca - până în Alba-Iulia, unde și-a avut reședința, căci se pare că acolo a fost însurat cu o nobilă Pecenegă; deoarece a găzduit refugiați religioși și politici fugiți de creștinarea impusă în apus de nepotul Ștefan / regele Ungurilor a fost capturat de acela - era fiul surorii sale - și ca atare fiii i s-au implicat mulți ani după aceea în luptele cu Ungurii pentru putere (până în 1046, când au murit atât regele Petru Venețianul al Ungurilor, cât și Venețianul Gherard de la Cenad): din Alba-Iulia, Gyula / Iuliu cât a cârmuit a întreținut în jos pe Mureș cu vecinul Ahtum de la Morisena / Cenad bune relații (atât comerciale, cât și de familie, căci nepotul său Cinad a ajuns ginerele lui Ahtum / dar acela și-a ucis socrul, ca să-i ia locul). “Cronica pictată de la Viena” (din secolul XIV) a notat ce s-a întâmplat: “În cele din urmă, fiindcă Gyula a fost duşman al Ungurilor care locuiau în Panonia şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Panonia”; facilitatorii legăturilor dintre cele 2 porturi Mureșene Alba-Iulia și Cenad, reședințe ale cârmuitorilor Românilor de la începutul secolului XI, nu au fost cei din Nordul Râului Mureș, respectiv nu Moții și Mocanii preocupați de Munții Apuseni, ci cei din Sudul Râului Mureș, anume Guganii care dominau Ținutul Hațegului și Gugulanii care dominau Banatul Severinului (dintre Dunăre / Gherdap și Mureș): în același secol, la răsărit de Alba-Iulia, în Ținuturile Amlaș și Făgăraș - foste zone de influență, din actualele județe Sibiu și Brașov, ale cârmuitorului Iuliu și cneazului Kean - s-a impus pe Valea Oltului din Nordul Carpaților Meridionali în 1080 bastardul Gyorgy / George ca Mare Gherțeg, acela fiind primul dinast Negru-Vodă (a cărui mamă nobilă Ghergană a fost Cărășană / Gugulană iar ca tată i-a fost regele Andrei I / dintre Arpazii genetic Gherga). “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2010 a enunțat: “După moartea lui Ștefan I (cel Sfânt), Regatul arpadian a trecut printr-o criză deosebit de acută, datorată, pe de o parte, luptelor pentru tron dintre regii Petru și Samuel Aba iar, pe de altă parte, răscoalelor cu caracter social-economic și religios din anii 1046 și 1060-1063. Foarte probabil că, profitând de acea situație, voievodatul transilvan și-a recâștigat parțial independența, astfel că la 1068 a fost pomenit ducele Gyula IV, care în acel an a întreprins o incursiune pe teritoriul Ungariei. Regele Salamon, împreună cu principii Geza și Ladislau, au răspuns acelei incursiuni, pătrunzând pe teritoriul Transilvaniei și, după ce au așteptat o săptămână în orașul Dăbâca, au pornit spre Chiraleș, unde s-a dat lupta principală dintre unguri și pecenegi”.
 |
| Înaintarea Ungurilor în secolele X-XIII |
În secolul XI, în fosta reşedinţă a lui Ahtum Vodă al Banatului şi Crişanei s-a instalat episcopul care a creştinat Ungurii, anume Veneţianul Gherard (din 1028) iar în cel următor - anume, în secolul XII - în reşedinţa Marelui Herţeg Negru-Vodă al Amlaşului şi Făgăraşului s-a instalat Cavalerul vistier al trezoreriei aceluia, Veneţianul Grigore (din 1185): aşadar iată 2 Veneţieni de rang - ambii cu rolul de mâna dreaptă pentru cârmuitorii corespunzători - în 2 secole consecutive, în 2 locaţii Româneşti; cei 2 Veneţieni - Gherard şi Grigore - proveniţi din Veneţia, de la Vest de Balcani, au fost pe urmele Aromâne în N Dunării la cele 2 momente de hotar ale formaţiunilor imperiale Balcanice, anume unul la sfârşitul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân şi altul la începutul Imperiului Româno-Bulgar. Arheologii Maghiari în 1868 au apreciat bazilica (construită din cărămidă arsă Romană şi piatră cioplită) din Morisena / Mureşana, adică de la Cenad / județul Timiș, ca fiind din secolul IV, peste ea ridicându-se o Biserică bizantină cu un baptiseriu şi 2 cripte, ce a fost sediul primei Episcopii din Banat: peste aceea s-a ridicat ulterioara Biserică în stil Gotic. După Ahtum / “Optum”, cârmuirea Cenadului a fost preluată de episcopul Veneţian Gherard / Gerard, care de acolo i-a creştinat pe Unguri / Maghiari (proces de creştinare similar celui anterior cu peste un secol, exercitat în S Dunării de Vlahi printre Bulgari / Sciți); la începutul secolului XI, din Veneţia, Gherard / Georgii n-a ajuns întâmplător de la ferma regală denumită Zirc 47,15 lat. N, 17,52 long. E, poate botezată aşa de la numele său, de pe înălţimile Bakony - unde a fost dascălul prinţului Ungur - tocmai la Cenad (fosta reşedinţă a lui Optum / Ahtum) dacă nu se revendica din acelaşi trunchi dinastic, desprins în secolul IX dintre vechii Români / Valahi: “Legenda mare a Sf. Gherard” a relatat că atunci când Gherard era în raclă, văduva lui Ahtum - cârmuitorul independent de Unguri al Crișanei, Banatului și Hațegului, decapitat de ginerele Cinad cu ajutorul miraculos al Sf. Gheorghe / corespunzător acelei relatări Medievale - i-a sărutat mantia (aşa ceva se făcea doar de către cei apropiaţi iar Ahtum / cârmuitorul politic al marelui Voivodat Vestic Românesc - cuprinzând în Timoc inclusiv Vidin în Bulgaria - şi Gherard / cârmuitorul creştin care i-a urmat se pare că au fost veri Armâni / Vlahi). În 1995, Dr. Adrian Bejan în “Banatul în secolele IV-XII” a scris că “reiese clar existenţa a 3 monumente în secolul XI în interiorul Cenadului, aproape unul de altul:
· Mănăstirea de călugări greci, închinată Sf. Ioan Botezătorul, construită de Ahtum încă la sfârşitul secolului X şi în care, după înfrângerea lui vodă, Gerhard - primul episcop din noua dieceză - a activat până la construirea catedralei
· Catedrala închinată Sf. Gheorghe
· Mănăstirea cu hramul ‘Sf. Maria’ - clădită de Gerhard - aflată în vecinătatea fostei mănăstiri greceşti, unde a fost adus trupul arhiepiscopului în 1053” (deshumat după 7 ani de la deces)
Deoarece Obeliscul Sf. Gerhard a fost distrus - iar Gherard / Gerhard era strănepotul capului emigraţiei Aromâne = Morlacă / Valahă “Neagră” de la gura Krka din anul 900 în Veneţia - nu altcineva decât un Aromân, Alex Nacu 1785-1848 (contele Sânnicolaului Mare / judeţul Timiş, familia fiind înnobilată de împăratul Habsburg fiindcă un angajat al său a găsit acolo faimosul tezaur de aur datând din mileniul precedent, ce a trecut prin mâinile multora), i-a ridicat statuia în Bănăţeanul Cenad / judeţul Timiş:
 |
| Sf. Gherard |
Evreul călător Benjamin 1130-1173 din Tudela 42,03 lat. N, 1,36 long. V / Spania a notat despre Arumânii / Aromânii din Pind (Munţii Pindului sunt în S Macedoniei, despărţind Tesalia din răsărit - ce iniţial se numea Eolida - de Epir din apus): “Aici este începutul Vlahiei, ai cărei locuitori ocupă munţii iar ei înşişi poartă numele de Vlahi. Asemenea cerbilor de iuţi la fugă, ei se coboară în Ţara Elenilor ca să despoaie şi să prade. Nimeni nu-i poate ataca prin război, nici un împărat nu-i poate supune. Datinele creştineşti le ţin şi se cheamă cu nume Evreieşti, din care cauză unii spun că ar fi neam de Evrei iar pe Evrei îi numesc fraţii lor. Pe aceştia numai îi atacă dar nu-i ucid, aşa cum ucid pe Eleni; în sfârşit, ei trăiesc fără legi” (el comparându-i pe Vlahi cu Druzii din Sidon / Liban, autonumiţi Ghulăt, care - la fel cum anterior a făcut-o Ordinul Asasinilor - s-au desprins dintre şiiţi). În document - păstrat la Londra, de “Muzeul Britanic” - rabinul Tudelei a mai consemnat, despre împăratul bizantin contemporan Manuil Comnenul 1118-1180, că are “o deosebită înclinaţie sau simpatie faţă de Vlahi / Aromâni ca unul care se trage din neamul lor”; fiindcă produsele Armâne erau căutate în Tracia pe piaţa Constantinopolului, Evreii nu erau omorâţi deoarece Armânii aveau nevoie de ei pentru ca produsele - miei, lână, etc. - să ajungă prin intermediul acelora la clientela bizantină. Academicianul George Murnu în “Vlahia Mare” a mai scris: “că Aromânii îşi dădeau nume Evreieşti, e foarte probabil; obiceiul acesta de a-şi da nume biblice s-a păstrat la ei întrucâtva până astăzi, coincidenţă interesantă cu ceea ce s-a constatat că a fost la Românii din Făgăraş (conform şi academicianului N. Iorga în ‘Sate şi preoţi în Ardeal’)”. Dr. Theodor Capidan a scris în 1925: “Locuinţele primitive ale Aromânilor au fost în Tesalia şi Pind, nu în Macedonia. Numai în aceste părţi s-au păstrat până azi unele nume de localităţi de origine română şi tot numai în aceste părţi Aromânismul mai continuă să existe încă până astăzi, în centre cu o populaţiune compactă. De aci, din Tesalia şi Munţii Pind, s-au întins Aromânii între secolele XII-XIII în Munţii Gramoste şi în Albania şi numai mai târziu o parte dintre cei din Albania îi vedem grupaţi împrejurul Moscopolei, cel mai însemnat centru cultural al lor din secolul XVIII”. Etnograful Aromân Tache Papahagi a indicat ca una din ramurile principale Armâne pe aceea formată din “Grămoşteni, care locuiesc la frontiera dintre Grecia şi Albania, în regiunea Bitoliei, precum şi în Munţii Traciei (Serbia şi Bulgaria Sudică)”. Autorul Anastase Hâciu a scris în cartea “Aromânii” din 1936: “Două treimi din populațiunea Aromânească a Bitoliei erau Moscopoleni, care trebuie să se fi așezat acolo cu mult înainte de distrugerea din secolul XVIII. În Bitolia / Monastir câteva firme de mari negustori erau din Pisuderi, ca firma Gherca, de coloniale en-gros, cu întinse moșii în cazaua Florina. Comerțul cu coloniale era - în mare parte - în mâinile Aromânilor; în Monastir / Bitolia, o firmă de coloniale era și cea a lui Dota Ghiorghi din Gopeși iar tot din Gopeș a fost și PapaGheorghe. Majoritatea hanurilor erau ale Aromânilor din Crușova, Pisuderi și Gopeși”. (“Colonialele” erau articole alimentare provenite de la străini, din colonii sau din alte Țări - “cazaua Florina” 40,47 lat. N, 21,24 long. E era o municipalitate Vest Macedoneană populată de Aromâni, Gopeși aparținea municipalității Bitoliei / Monastir iar comuna Pisuderi era la S de orașul Monastir / Bitolia).
 |
| Grgor în Bar |
Grgur / Gregory - adică forma Iliră / Dalmată pentru Gerga / Gherga conform filologilor specializaţi în onomastică şi etimologie - arhiepiscopul din Bar 42,06 lat. N, 19,06 long. E / Muntenegru începând din 1172, având primatul catolic asupra Sârbilor, supărat că arhidioceza sa înfiinţată în 1089 nu mai activa de 3 decenii (atribuţiile fiind acoperite de Biserica Croată a Splitului) şi pentru a sublinia întâietatea localnicilor, printre care a evidenţiat Morlacii, a tradus până în 1196 când s-a stins, din Slavonă în Latină, un pachet de 6 cronici, dintre care cea mai veche era din anul 753; s-a născut în Ghiara / acum Zadar pe coasta Dalmată iar după moartea lui - a fost poreclit “Auritul” = “Grizogono” - arhidioceza s-a reactivat, funcţionând şi în prezent (în Zara / azi Zadar - vechea denumire Ghiara / Gheara, conform Dr. Ioan Russu 1911-1985, având etimologie Getă - la 1428 comitele Morlacilor, care lucra pentru Veneţieni, era Alexandru Georgie: dogele i-a scris atunci că “aşezarea Morlacilor pe pământurile Dalmaţiei e de cel mai mare folos”). Când cârmuitorul Ştefan Nemania al Sârbilor 1113-1199 - cneaz care în 1166 a pus bazele statului Sârb - a asediat cetatea Bar în 1185 (în acelaşi an, profitând de căderea Dinastiei Comnen de la cârmuirea Imperiului Bizantin, Normanzii = “Nordicii” au jefuit Salonicul, în paralel cu Armânii din Bulgaria, cârmuiți de fraţii “As-An” / Asan, care s-au răsculat atât împotriva Bizanţului, cât şi împotriva apusului controlat de papă - însă colaborând cu Cavalerii Templieri prin asigurarea drumurilor Balcanice pentru aceia la transportul valorilor, fapte pentru care încasau mari sume - iar în Veneţia de Jos / Ţinutul Făgăraşului a fost atestat trezorierul Grigore Veneţianul al familiei G/herţegului Negru Vodă, care a constituit Valahia / Ţara Românească în N Dunării), tot atunci Grgur / Gheorghe conducând apărarea localităţii Bar ca mare patriot - regiunea pe atunci era puternic populată de Armâni / Vlahi - reuşind să scape de represalii însă pierzându-şi proprietatea, căci Ştefan Nemania, tatăl Sfântului Sava care a ajuns primul arhiepiscop ortodox al Sârbilor, printr-un edict în 1198 a dăruit cnezatul / “judecia” Vlahului Ghiorughe / Giurgea, împreună cu 170 de Vlahi din MunteNegru şi din Sudul actualului Kosovo, Mănăstirii Hilandar / Chiliandari de pe Muntele Athos / Macedonia; e de știut că Mănăstirea Hilandar - din Nordul Muntelui Sacru Athos, acum a patra ca importanță - a fost ctitorită în anul 980 de navigatorul Gheorghios “Helandarios” (la bizantini “chelandia” = “galeră”, de la care s-a păstrat denumirea), ea fiind părăsită spre sfârșitul secolului XII: împăratul bizantin a dat atunci așezământul familiei Nemania (acolo în secolul XIV a ajuns șef Cuviosul Nicolae Gherga, care la evenimentul inaugurării Mănăstirii Deceani din Kosovo - fosta Dardanie - s-a cunoscut cu călugări Atoniți / din Macedonia și a plecat cu ei, ajungând starețul Mănăstirii Hilandar iar apoi, printre Românii din N Dunării, a devenit Sf. Nicodim de la Tismana). Aflată în fosta Dioceză Dacia, Mănăstirea Deceani din Coșava / Kosovo - realizată aproape de casa unde s-a născut și a crescut Sf. Nicodim Gârd / Gârc = Nicolae Gherga - a fost construită timp de 8 ani, începând din 1327, de meșterul MunteNegrean Vita, al cărui tată Trifun era parohul Bisericii “Fecioara Maria” de lângă Poarta Gurdić (Sudică a portului MunteNegrean Kotor 42,25 lat. N, 18,46 long. E - cetate patronată de Sf. Gheorghe - condusă de nobilul Iacob Gherga la sfârșitul secolului XIII, așa cum a cercetat de exemplu Konstantin Jiricek): e de remarcat că pe coasta Dalmată Gherganii din Golful Kotor / MunteNegru aveau rude nu departe, anume printre Gherganii din Ragusa / Croația (azi Dubrovnik); în 2018, cercetătorul Pompiliu Sfera din Serbia a scris despre secolul XIV - când în Kosovo a fost ridicată de zid Mănăstirea Deceani - că “istoricii muntenegreni Kovijanić și Stjepčević au constatat despre preotul Vita Trifunov zis Čuča (în pronunție Ciucia) de la Biserica Sf. Maria din Gurdić că a fost o personalitate remarcabilă în acea perioadă. În afară de Vita, la hram au lucrat și Anghel cu Petru, din Zadar. Anghel / Anđelo a construit cunoscuta biserică închinată Sfântului Vlah din Dubrovnik (echivalat Slavic cu păgânul Zeu Veles / Volos) iar fratele său, Biserica Sfântul Martin din același oraș. La construcția hramului Deceani a mai fost angajat și cel mai cunoscut pietrar din regiune, Marko Marinov zis Gogo, din Ragusa / Dubrovnik, care a ridicat palatul Buća din Kotor și mai sunt amintiți Dragoš Ivanov cu încă 2 persoane din Kotor”. Iată așadar că Dalmații din Kotor / MunteNegru, din Ragusa = Dubrovnik și Zadar / Croația s-au implicat în realizarea de zid a Mănăstirii Deceani / Kosovo (cu situarea în interiorul continental, față de coasta Dalmată): acele zone pe atunci încă erau populate consistent de Vlahi / Aromâni.
 |
| Donaţia prin edictul păstrat acum în Arhivele Dubrovnik |
Istoricul Oscar Randi / Randa 1876-1949 din Dalmația a scris despre “Fenomenul Aromânilor” în 1939 (la sfârșitul perioadei interbelice, înaintea izbucnirii ultimului război mondial): “Printre răzvrătiții contra influenței Bizanțului în secolul XII au fost statul Valaho-Bulgar al Asanizilor și domnia federală Sârbească Nemagna, dinastie cu siguranță de origine Valahă. Romanii din părțile occidentale se numeau mereu în apus Romani iar aceia din Peninsula Balcanică și de la Dunăre au fost numiți de lumea orientală Vlasi (la singular Vlah). Este interesant să constatăm că în cel mai mare nucleu de dincolo de Dunăre se numeau de la sine Români și cei împrăștiați în Balcani Aromâni: niciodată n-au acceptat apelativul de Valahi. Este nevoie să amintim și alte numiri ce li s-au dat de către popoare vecine, cu care au avut relații: Grecii îi chemau Romei, Venețienii le ziceau Morlachi (de la Mauro-Vlahi), Albanezii le spuneau Rumeri. Slavii nu au venit să creeze state, ci să găsească pământ. De aceea se opreau pe șesuri, nu întemeiau orașe și nici nu căutau să invadeze prea multă vreme cetățile locuite de A/Români. În limbajul Slavilor Balcanici concepția de ‘popular’ se confundă cu cea de ‘național’: toți cred că propriile costume ‘populare’ sunt și ‘naționale’. Aromânii au dat Slavilor obiceiurile vieții sociale, instituțiile administrative, felurite meșteșuguri, elementele comerțului și chiar arta culinară; de exemplu: cine are ochiul deprins, distinge și azi în Macedonia tipul de ‘casă Valahă’, în Muntenegru, Serbia, Bosnia, deosebită de cea Slavă. Un meșteșug al Aromânilor e fabricarea brânzei speciale: ‘Casens Valachicus’; în Macedonia și Bulgaria se zice ‘keșkeval’, etc. Sunt de origine Aromână Dinastiile Cotroman din Bosnia (secolul XIII), care cu un secol înainte era numită de Unguri Principatul Roma, Nemogna / Nemania din Serbia (secolul XIII), Balsa / Balș din Muntenegru (secolul XIV), Karagiorgio din Serbia (secolul XIX), poate și Petrovici din Muntenegru (secolul XIX). Foarte mulți Aromâni au fost asimilați de Eleni, de Bulgari, dar în special de Sârbi; încă în Evul Mediu se numeau ‘Vlasi’, atât era de evidentă desnaționalizarea. Aromânii din Balcani se micșorară fiind absorbiți de alții iar Românii din Nordul Dunării asimilară un număr remarcabil de alte fracțiuni de popoare, cu deosebire Slave. Furtuna otomană a tulburat odată mai mult Valahii. Din acel timp au apărut în partea occidentală a Balcanilor - în zona Veneției - cei care se opriră într-un nucleu mai important pe Monte Maggiore în Istria și risipiți de-a lungul Carsului Triestin și Gorițian, uneori în Câmpia Fiuleană. Apoi vin urmașii Mauro-Valahilor din Epir, presărați în toată Dalmația; de acei Morlachi s-a servit Veneția ca de cei mai buni militari ai săi pentru lupta și rezistența față de otomani: acei Morlachi au rămas credincioși Veneției până la căderea aceleia. Alte 2 grupuri mai mici de Morlachi au fost aceia care, amintindu-și limba Română, se așezară la poalele Munților Mosor în Dalmația și pe Velebit (la răsărit de Fiume / Rijeka). Austriecii au făcut ca și Venețienii: au primit pe refugiații Valahi și s-au folosit de ei în lupta contra otomanilor. Îndeosebi după victoria lui Eugen de Savoia, unii Valahi au fost trimiși să ocupe ‘granița militară’, documentele Austriace amintind partea occidentală a Sloveniei sub numele de ‘Parva Valacchia’ (adică Mini Valahia). Un alt grup - mai mare - a fost azvârlit tocmai dincolo de Carpați, în Moravia (ex-Cehoslovacia), unde există o regiune cu numele ‘Valacchia’ ai cărei locuitori - azi Cehi - păstrează trăsături neșterse ale originii lor Aromâne. Grupul cel mai numeros al Aromânilor, din Pind, s-a alipit cauzei Elenilor și a luptat alături de ei în diferite etape. Iar pentru că otomanii avură puterea mai mare pentru primul moment, Aromânii își plătiră scump generozitatea. Astfel, orașul Moscopole - de 60 mii de locuitori - fu distrus în 2 rânduri: în 1769 și 1821. Locuitorii fugiră risipiți în toate Ținuturile Balcanice și ale Bazinului Dunărean (până la Buda-Pesta și Viena). Figurile distinse Aromâne au făcut bine popoarelor care odinioară le-au adăpostit strămoșii în refugiu. În Austria, o serie de ofițeri de la ex-frontierele militare au devenit mai cunoscuți, ca generalul din războaiele napoloniene Duca, generalul Mamula / primul guvernator militar al Dalmației în perioada constituțională imperială, mareșalul Boroevici pe Cars în Marele Război, în secolul XIX Nicolae Dumba (care patrona ‘România Jună’ în Viena și a fost vicepreședintele Societății de Muzică a Imperiului Habsburg), probabil faimosul jurist Anton Randa - din secolul XIX - venit din colonia Valahă Moravia, ș.a. Cele mai pronunțate și energice personalități ale politicii Bulgare sunt în majoritate de origine Macedoneană. În Croația, Aromâni - toți din familii orășenizate de Morlachi Slavizați - au fost Ivan Mestrovici / cel mai mare sculptor, primul ministru de externe, ș.a. În Serbia, Nicolae Tasici (al cărui tată se numea Tasa și era din Valea Timocului), comediantul Branislav Nusici, miniștrii Kumanudi, Marcovici, Nincici, Stoiadinovici, Naum Kanara - coleg al lui KaraGiorgio - care avu același sfârșit, Gavrilo Princip / atentatorul de la Sarajevo din 1914, în mod evident Aromân, ș.a. În Ungaria, ministrul Deak Francisc, căruia Fiume / Rijeka i-a intitulat corso-ul cel mai frumos al orașului ca recunoaștere pentru meritele avute la mărirea portului, contele Alex Nako / guvernator la Fiume / Rijeka în 1906-1910, ș.a. S-ar putea completa lista necontenit”.
Cașcavalul / “Caș-Cavalul” însemna - de la început - literalmente “Brânză Cavalerească” (Aromânii folosesc pentru “brânză” cuvântul “caș”, înrudit cu numele străvechiului Cuș, fiul cel mai mare al lui Ham): originea Românească a cașcavalului / “caș-cavalului” - adică brânza tare, ca premieră mondială, cu vechime atestată Antică iar conform academicianului Aromân Theodor Căpidan în “Buletinul Muzeului Limbei Române” din 1929 cei mai pricepuți producători fiind la vremea sa Fârșeroții - a fost analizată în 2004 inclusiv de către Dr. Zora Mijacevic și Dr. Snezana Bulajic de la Facultatea de Medicină Veterinară a Universității din Belgrad / capitala Serbiei Moderne (de altfel, păstoritul a fost ocupație de bază a Geto-Dacilor / strămoșii Românilor Moderni); un alt cuvânt conectat și foarte vechi e “urda” - extrasă din zer prin fierberea aceluia - Dr. Mihai Vinereanu arătând în 2009 despre “zer” ca având “origine traco-dacă”, conform Hititului “uar” = “a arde” sau Armeanului “varem” = “a aprinde” / urda posibil fiind legată de lumea Kurdă (lingvistul German Gunter Reichenkron 1907-1966 a susținut că “zer” - ca și verbul Sanscrit “kșărati” pentru “a curge” - provenea din rădăcina pre Kurgană / Indo-Europeană “ser” = “a curge”). În N Canaanului - Țara Sfântă a mezinului / fiului cel mai mic al lui Ham - se poate remarca denumirea capitalei Zer a Regatului Gheșur populat de Sfinții Gherghe la poalele Înălțimilor Golan, acolo unde curge Râul Iordan în Lacul Galileeii: etimologia onomasticii e cea conectată de strămoșii Valahilor / Vlahilor. În Balcani, dinaștii “Ne-Magna” = Nemagna / Nemania, adică “Ne-Măreții” Vlahi (din cauza lipsei posesiunilor) s-au ivit în secolul XII din Dinastia lui Vukan / Uroș, prin fondatorul Ștefan, la putere în fosta Sclavenie din 1166; urmașii săi au emis legi aspre - pline de ură - contra Vlahilor (inamici redutabili adesea au fost dintre proprii semeni, poate mai răi decât dușmanii “oficiali”): numele avea înțeles demonic, în Sârbă și acum “nemanu” fiind “monstru”. Lucrarea arhiepiscopului Grgur / Gheorugheco (care era un apropiat al familiei domnitoare din MunteNegru / formaţiunea statală de acolo atunci încă purtând numele Roman Dioclea, Slavizat Duklja) a fost o valoroasă compilaţie de surse scrise şi Tradiţii în 47 de capitole despre Goţi, viaţa lui Constantin “cel Mare”, istoria şi creştinarea MunteNegrului, “cronica Travuniei” - adică a zonei dintre Cotor şi Ragusa - hagiografia Sfântului Vladimir, etc.; a menţionat invazia Goţilor din secolul V - care au stăpânit Nordul Epirului în 403-535 - apoi a Avarilor şi că descendenţi Goţi stăpâneau apusul Balcanic, inclusiv Regatul Morav în secolul IX când au sosit Ungurii în Panonia (letopiseţul său făcea distincţia între Slavi ca Bosniaci / adică aceia din regiunea Rama, Croaţi, Sârbi, ş.a. oferind informaţii unice despre genealogii, teritorii şi situaţii, ajungând de exemplu să fie ca inspiraţie şi scriitorului Medieval Britanic William Shakespeare 1564-1616 pentru comedia “Furtuna”). De altfel, e de ştiut că azi în Bosnia şi Herţegovina există Masivul Gargaş 43,37 lat. N, 17,36 long. E. Arhiepiscopul Grgur a observat că năvălirea Slavilor în urmă cu secole a determinat, pentru evitarea persecuţiilor, mutarea autohtonilor pe înălţimi, care şi-au ridicat acolo întărituri pentru a fi liberi, ceea ce a dus la apariţia comunităţilor izolate de Armâni / Vlahi (dintre care şi acum sunt câteva), o preocupare majoră a lor fiind păstoritul în Balcani - uneori cu transhumanţă pe distanţe mari - ciobanii Armâni / Vlahi având pentru recunoaştere sculptat în capătul toiagelor stindardul Get; e de ştiut caracteristicul dans Armân / Aromân în hora cu cerc dublu: femeile în interior şi bărbaţii în exterior (acum predomină cercul simplu, deschis), primul stil fiind foarte vechi, existent cultural printre Ghergani. Inclusiv cercetătorul Ioan Mugioiu din Elveţia, care în 1985 a studiat revoluţionarul cuvânt “gard” din limba Română - dar şi alţii - au subliniat sinonimia dintre Geţi şi Goţi, ca predecesori ai Românilor.
 |
| Steagul Fiume / Rijeka |
În 1253, cârmuitorul Ragusei / Dubrovnikului - oraş populat de Vlahi / Armâni - era, conform lucrării “Documente privitoare la istoria Românilor” a academicianului Eudoxiu Hurmuzaki 1812-1874, principele Marsiliu Gheorghiu (în Latină Marsilius Georgius / Marsilii Georgii):
 |
Marsiliu
Gheorghiu
|
“Marele dicţionar Croat” - publicat în 1880 la Zagreb - a indicat că sensul cuvântului “Vlah” era “sinonim cu locuitor din Dubrovnik, până în secolul XIII”; conform studiului Britanicului Thomas Graham din 1887, acelaşi Marsiliu Gheorgu în 1265 deja cârmuia pe deplin Insula Korcula (atunci, Marco Polo a copilărit acolo - fără tată, căci acela era plecat cu afaceri Veneţiene - fiind crescut sub influenţa cârmuitorului Gheorgu / Gheorghiu şi a plecat în Asia abia după ce şi-a cunoscut tatăl natural, în 1271). Este de știut că în 1339 călugărul catolic Gergely - Latin consemnat ca “Gregorius de Hungaria” - a plecat într-o delegație papală pe Drumul Mătăsii până în China: întâi a navigat din Constantinopol în Crimeea, apoi a trecut prin teritoriile Tătarilor și Mongolilor; s-a întors în Europa în 1353 (a plecat pe când Ungaria era cârmuită de Angevinul Carol Robert și a revenit pe când Ungaria era cârmuită de fiul aceluia / Ludovic iar papii erau în Avignon - Sudul Francez - iar nu la Vatican). Pe harta următoare - realizată de istoricul American William Shepherd în 1911 - se poate vedea situația din 1265 (din vremea tinereții lui Marco Polo și a cârmuitorului Marsiliu Gheorghiu al Ragusei), cu Ragusa în colțul NV și Valahia Tesaliană în centrul Balcanilor:
Timp de mai multe secole, în zona Ragusei au funcţionat Ghergani - notaţi divers în anale - ca în 22 VIII 1439, când comisarul Zorzi al Cotorului a primit o moştenire din Ragusa (ori în 7 IX 1439, când a fost consemnată activitatea negustorului Georgius de Ragusio, ocupat cu comerţul de haine finisate); în 7 V 1449, a fost notată existenţa lui Zorzi de Ragusa, etc. (istoricul Ceh Konstantin Jirecek 1854-1918 a afirmat că familia Giorgi din Ragusa probabil avea o ascendenţă în Kotor). Prin testament, la 1 VIII 1470 Zuanne de Zorzi din Ragusa a lăsat o moştenire prietenului comisar Albertin, din localitatea vecină, Almissa; în 14 VI 1520, un cleric în Ragusa era Paulus Georgii, în 19 II 1682 la Biserica “San Giovanni” din Veneţia a fost consemnată activitatea preotului Lucieta de Zorzi din Ragusa, ş.a.: de exemplu, Ignatio Georgio din Ragusa (1675-1737) şi-a publicat în Veneţia poeziile pastorale şi erotice dar a documentat şi popasul Sf. Pavel în Dalmaţia:
În 2002, cercetătorul Zdenko Zlatar de la Universitatea Australiană Sydney 33,52 lat. S, 151,12 long. E a scris: “În 1358 - când a devenit autonomă faţă de Veneţia - Ragusa a intrat în auto-guvernarea denumită patriciat = ‘vlastela’ iar în 1440 (când a început să plătească tribut otomanilor) oraşul mai avea 33 de familii nobile din cele vechi, printre care a fost Georgi, ştiută de asemenea ca Zorzi: erau nume sinonime; puterea casei patriciene Georgio a crescut în timp, de la 216 funcţii publice exercitate în secolul XIV, la 357 funcţii publice de-a lungul secolului XV şi 573 în secolul XVI (în secolul XIV, familia Georgio era a treia în influenţă politică şi a doua în bogăţie din Ragusa). După 1440, prezenţa neamului de frunte Georgio / Zorzi în Consiliul Cetăţii s-a redus ca implicare sub forma numărului de membri, însă prezenţa s-a manifestat în alte domenii ale comunităţii (judecători, profesori, comercianţi / negustori, diplomaţi, etc.)”. Este de ştiut că în timpul războiului din 1378-1381 dintre Maghiari şi Veneţieni, cârmuirea Ragusei - în care familia Georgio / Zorga avea rol proeminent - a apelat la regele Bosniei pentru a i se trimite un contingent Vlah în ajutor (de remarcat că patronul Ragusei e Sf. Vlaho). “Dicţionarul Iliro-Italian” realizat în 1803 de lingvistul Croat Josip Voltic a egalat numele masculin Gherga / Gerga cu Gergur / Ghergur şi Gregorio; “Acta Croatica” - “Enciclopedia familiilor Croației” din 2007 - a redat răspândirea actuală în Țară a familiilor Đerđa (cu cele mai mari concentrații în Zemunik 44,06 lat. N, 15,22 long. E, din județul / cantonul Zadar, în orașul Rijeka / Reka, port Dalmat lângă Insula Krk / Khârk - fostă Kyrikon pentru vechii Greci - și în Krapina, unde a murit ultimul Corvin):
În legătură cu formele Slavone ale numelui Gherga, Gheorghe, George, ş.a., Croatul Domagoj Vidovic în 2007 a contribuit printr-un studiu antroponimic, cu consideraţii astfel: “Numele personal Đerđa a fost scris şi Zorzi, Jorga, Georgije, Đorđe, Juraj, Kalađurđ, etc. Sfântul Gheorghe a apărut sub multe forme, din 1059 ca Juray până în 1254 ca Đurьđь, împrumutul fiind din Grecul Georgios / Slavul Jurja; numele său circula din secolul VI în Germania şi Franţa, din secolul VIII în Anglia, etc. (pe teritoriul Croat fiind cunoscut de mai devreme). Este foarte interesant că în Croaţia la 1280 deja numele George a derivat în Juran şi femininul Jurislava iar apoi Jurko, la Sloveni Yuri, la Slovaci Jura, la Cehi Jiri, etc.; la Sârbi - ca de exemplu în Mănăstirea Deceani / Deciana - pentru George / Gheorghe era diferenţă între numele sfânt Juraj şi cel personal Đur[a]đ. De sorginte Dalmată au fost Girgi, Gurgi, Georgi, ş.a.: Românicul ‘ghe’ / ‘ghi’ a devenit ž / dž; Georgius a ajuns Žorž, Žurga, etc. (la Ragusa în 1304 exista Žurgo, la 1413 era Zorçi). Încă din secolul XIII, formele de Zorzi, Jorga, Đeorđije, Đorđe, Đorđo, ş.a. au fost confirmate ca Vlahe; deoarece Grecul ‘Ge’ era ‘Đ’, în secolul XIV Sârbii la Mănăstirea Deceani au scris şi Đeorđi, Đorđ, Đurđic, Đurđ, etc. (o posibilă corelaţie Croată ar fi între Đordo / Đordan şi Italianul Giorgio / Giordan: ca şi între Juraj / Jordan şi Iordania / Iordan). La Sârbii de la Mănăstirea Deceani s-a constatat că după adjectivul Grec ‘kalo’ însemnând ‘frumos’, la fel cum Caloian = frumosul Ioan / An, Kalođurđ = frumosul Djurdj; de exemplu, la 1413 cancelarul din Cotor / Kotor era Ştefan Caloiurgij. Sistemul antroponimic Croat a înregistrat Đerđa / Gjergja, care trebuie corelat cu Albanezul Juraj şi Maghiarul György din Nord; numele de familie s-a păstrat rar - mai ales sub influenţa Bisericii Ortodoxe - versiunile Croate fiind Georgijević, Georgijev, Georgijevski, ş.a. Žurga / Žurgo era Veneţianul Zorzi / Georgius (însă confuzia nu era şi în Epir): numele era împrumutat de la Greci de Latini şi Slavi, în Balcani practicându-se şi porecla Đúre / Đȕrās. Popularitatea numelui a fost întărită de migrările populaţiilor şi de convingerile creştine, ce au propagat până în substrat toate acele variante”. Academicianul Român Silviu Dragomir a scris în 1959 despre Medievalii Vlahi Kosovari: “cătunele vlahilor Gjuraşevski dăruiţi mănăstirii Deceani - care există şi azi cu numirea de Mali Gjurgjevik şi Veliki Gjurgjevik - sunt situate în ţinutul Drinului Alb” (localităţile Kosovare Gjurgjevik 42,36 lat. N, 20,39 long. E - populate în Evul Mediu de Vlahii domeniului cnezial al familiei celui devenit Sf. Nicodim Gârca - acum aparţin Districtului Pec). Profesorul Pachia Tatomirescu din Timişoara - doctor în filologie - a explicat denumirea de Balcani: “Valahic ca determinativ apare în sintagma / toponimul compus, Munţii Balcani (cu vectorizarea semantică Munţii Valahimii), ce - de câteva secole - a substituit în mai toate ‘geografiile de cancelarie’ termenul secund / vechi ‘Munţii Hemus’; din pelasgo-valahul ‘balcan’ a rezultat tot ce este specific Balcanilor / ‘de-al Valahimii’, ca în toponimul compus, Peninsula Balcanică”.
 |
| Đerđa acum în Croația |
