5. Anterior: Timpul de Aur

“Originea Gherga” este o lucrare ce îndeosebi se referă la ultimele 10 milenii (perioada dintre Potop - adică dezgheţarea calotei glaciare din emisfera Nordică a planetei - şi prezent), cu accent pe a doua jumătate a intervalului de timp, mai recentă, corespunzând perioadei patriarhatului / anterior dominând matriarhatul: de la sfârşitul Epocii Pietrei până acum au trecut 5 milenii, progresul omenirii devenind exponenţial mai consistent (ecourile culturilor pre-diluviene, de-a lungul zecilor de milenii anterioare, există însă sunt doar tangenţiale - printre exemple fiind cultul dovedit arheologic al Marii Mame Ghirgherăspândit între N Indiei şi Europa, străvechile încrucişări din peşterile Masivului Garganus / S Italiei, mărturiile despre Caucazianul civilizator Pelasg Gadeir / fratele geamăn al lui Atlas, “îngerii” ne-androgini Gregori / Gherga de pe Înălţimile Ghoran / azi Golan din N Galileii menţionaţi de Cartea patriarhului Eno / Enoh şi Vechiul Testament la începutul capitolului 6 în “Facerea” / “Geneza” = primii îngeri din Biblie, etc. - deoarece actualul profil uman Gherga a avut ultima mutaţie genetică în urmă cu 10 milenii, acel moment, ce convenţional a fost al Potopului Pontic / adică topirea calotei Nordice, fiind reperul esenţial; de pildă, e de remarcat că de la vestiţii gardieni / observatori Gregori a provenit în vechea Greacă “a viziona” - “a veghea” în sensul alert / vigilent - ca un împrumut lingvistic Ghergan, fiind de reţinut că inclusiv în Română “a veghea” şi “a vedea” sunt în aceeaşi familie fonetică). Tot în vechea Greacă, pentru “gardian” - “paznicul legii” - se folosea termenul “phylake” / apropiat de Românescul “pulache” (φύλακές = “phylakes” însemna “războinic”): de altfel, stră-Românii îl aveau în frunte pe “puler” / “Pu-Ler” (“Pu” = “sfânt” iar “Ler” = “conducător”); desigur, acela patrona şi Cultul Fecundității / Fertilităţii, fiind evidenţiat social ca foarte potent, inclusiv sexual (de pildă, versiunea Kurdă pentru străjer / paznic e “weliye”, în oarecare rezonanță cu gardienii trecerilor - fie acelea prin vaduri sau prin Văi - din spațiul Românesc, știuți ca Valahi). Mult timp după Potop, Grecul Grigori / Gregori pentru străjeri / Veghetori - şi alte forme, ca de exemplu Latinul Greg / Grex, “Dux Gregis” însemnând “liderul turmei” - încă erau în asociere cu picurarii / păcurarii conducându-şi sârguincioşi “turmele” / “mulţimile” (de aceea ajungând nume foarte popular în viaţa religioasă), în mod similar Gherghi / Gheorghe, ş.a., fiind versiuni răspândite pentru viaţa agricolă: toate acele forme - pastorale sau agricole - au derivat din acelaşi Gher-Ga / Gherga, care de la început însemna cununia Cerului cu Ga / Glia (unire simbolică a Cerului cu Pământul, cu valabilitate atât la păstori / ciobani, cât şi la agricultori / ţărani); în 2011, “Dicţionarul de regionalisme şi arhaisme din Maramureş” a consemnat că “până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş iar în regiunea extracarpatică se folosea exclusiv termenul de cioban, păcurarul de regulă de cu mic începând viaţa de păcurar, îngrijind mieluşei, apoi trecând la oile sterpe şi sfârşind la oile cu lapte”. De altfel, vechii Românii utilizau “cârd” / “ciurdă” pentru “cireadă” iar negustorului de vite / cornute - sau de oi - până în Evul Mediu i-au zis “gealep” / “gelep” (mai ales celui oriental / venit din răsărit); în Ardeal, până în Evul Mediu prin “ghereb” / “gereb” se înţelegeau juzii / capii comunităţilor - notaţi “comiţi” în documente - “greavii” în Germană sau “grofii” în Maghiară având echivalenţele de “gerebiones” în Latină ori “arkhon” în Greacă / ca o aspiraţie din “Garg-On” (în vechime, “gealaţii” în Română erau Uriaşii egalaţi cu realizatorii de mari jiduri / ziduri pentru aşezări / “dave”, de exemplu în Banatul Sârbesc - pe malul drept al Râului Caraş - a existat cetatea Dacă Jidova / Grebenaţ 44,52 lat. N, 21,15 long. E, ei de aceea fiind idolatrizaţi ca “jidovi” / “ji-dovi” iar spre deosebire, mult ulterior a apărut la Români peiorativul “jidani” pentru Evrei: a nu se confunda, mitologia Românească reţinându-i admirativ pe jidovi ca pre-diluvieni iar peiorativ pe jidani că au fost post-diluvieni, mult ulteriori, singura apropiere dintre jidovi şi jidani putând fi fonetic legată de calitatea de constructori Ciclopici a jidovilor / Gherghilor pe de o parte şi pe de altă parte provenienţa jidanilor / Evreilor din Canaan - Ţara Sacră a Ghergheseilor - unde indigenii Ghirgaşiţi au construit capcane Ciclopice pentru capturarea ciurdelor / cirezilor de rumegătoare / ierbivore, apoi ei avându-şi ca locuri sacre mai ales pe cele circulare dintre acelea, pentru ceremonii religioase de sacrificii, numindu-le Ghirgare / Ghilgale). Despre “Civilizaţia Pastorală” la Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în 2013 că a fost un “complex cultural dezvoltat de crescătorii de animale pe fâneţe naturale sau pe pajişti obţinute prin defrişarea pădurilor şi desecarea apelor, specific antropomorfismului indo-european; vechimea peisajului pastoral este atestată de un bogat fond lingvistic autohton traco-dac, provenit din domeniul creşterii animalelor (baci, brânză, căciulă, ghioagă, stână, ţap, ţarc, etc.), de originalitatea folclorului pastoral muzical, de Calendarul pastoral încărcat cu sărbători şi obiceiuri dedicate atât animalelor domestice, cât şi fiarelor pădurii, etc. Pentru folosirea eficientă a fâneţelor şi pajiştilor aflate la mari distanţe de vatra aşezării, păstorii au amenajat adăposturi specifice oamenilor şi animalelor (bordeie, oboare, stâne, târle, etc.), drumuri ale turmelor dublate de drumurile sării, fântâni, ş.a.m.d. Abundenţa materiilor prime a favorizat dezvoltarea prelucrării produselor, inclusiv a pieilor / blănurilor (cojocărit, curelărit, darace, dârste, vâltori, etc.), baza sistemului de alimentaţie formându-l laptele şi carnea. Un loc aparte în Civilizaţia Pastorală l-a ocupat păstoritul transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a Carpaţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală din vastele teritorii (bălţi, bărăganuri, deltă, litoral, stepe, etc.) extracarpatice, pentru iernat. Practic, păstoritul transhumant a pus în mişcare imense turme pe distanţe de sute de km într-un areal geografic corespunzând - în linii mari - Vechii Civilizaţii Europene şi cu teritoriile apoi locuite de traci, popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina autohtonă a românilor. În căutarea de păşuni, păstorii din Bazinul Dunării inferioare vărau în Munţii Carpaţi până în Moravia şi Silezia, până în Alpii Dinarici / Dalmaţi, Pind, Rodopi, Caucaz şi iernau pe litoralurile Mărilor Adriatică, Caspică, Egee, Ionică şi Neagră, până în Crimeea şi nordul Caucazului, în stepele ponto-caspice”.
În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a scris: “Gândirea arhaică nu implica preponderent credinţa minţii / raţiunea, cât credinţa inimii / intuiţia. Comunicarea mitică în etapa protoarhaică era trăită nemijlocit, prin conduită ritualică şi transmitere pe cale strict orală (ulterior, mitul a început să fie transmis pe cale grafică, pierzându-şi astfel calitatea trăirii ritualice, transformându-se treptat dintr-un discurs ‘viu’ într-unul mai ‘inert’). Acceptând oricare dintre caracteristicile creatorului / autorului prim al miturilor cosmogonice - de geniu primitiv în măsură să citească semnele naturale ale lumii cosmice, de revelator divin al mesajelor extraterestre, de interpret al supraconştientului colectiv, etc. - se poate constata că el poate fi definit ca receptor al anumitor ‘mesaje naturale’ sau extra-umane, supra-umane sau / şi infra-umane. Din momentul în care a tradus în limbajul simbolic prima cosmogonie, acel creator - individual sau colectiv - a devenit ‘capătul de pod’ al unei milenare semioze mitice. Toţi iniţiaţii care l-au urmat în acea indefinită strădanie de perpetuare a mesajului cosmogonic au îndeplinit succesiv calitatea de receptor şi transmiţător al lui. În perioada orală a culturii mitice, iniţiatul / transmiţătorul de mituri comunica - la rândul său - experienţa mitului cosmogonic, pe 2 căi: ezoterică şi exoterică. Calea ezoterică a fost cea a iniţierii în misterele ‘mitice’ ale lumii cosmice (cale urmată de magi, şamani, înţelepţi, sacerdoţi, ş.a.); în acea etapă a existenţei sale, omul a început să înţeleagă că singura cale spre zei era calea către sine însuşi. Interacţiunea iniţiatică ce se instituia între maestrul emitent şi neofitul receptor era de tip interactiv, presupunând cooperarea şi dialogul comunicativ între cei 2 actori - transmiţător şi receptor - până când cel din urmă îşi însuşea normele şi conţinutul comportamentului iniţiatic; o dată acelea însuşite, neofitul devenea transmiţătorul activ al mitului (existenţa unor variante mitice care se îndepărtează adesea de prototip relevă rolul creator al iniţiatului transmiţător). Izvoarele de inspiraţie ale acelor personalităţi creatoare erau ‘crizele’, ‘întâlnirile’, ‘revelaţiile’, respectiv experimentele magico-religioase privilegiate (astfel, pe trama menţinută cu necesitate a vechiului ritual / mit se impuneau - graţie acelor transmiţători / creatori - noi elemente care îmbogăţeau mesajul mitic, contribuind treptat la modificarea lui până la nerecunoaştere). Prin calitatea recitării mitului cosmogonic pe de o parte şi prin resemnificările asociate mesajului mitic pe de altă parte, acei iniţiaţi se pot defini drept cei dintâi artişti ai lumii. Iniţiatul arhaic primea, constata şi comunica un mesaj esenţial, în timp ce esenţele nu erau fructele sale: fenomenul religios era primit, nu descifrat ca un mesaj oarecare; înţelegând regulile de construcţie ale lumii cosmice şi traducându-le în limbaj uman, acei ‘sfinţi tălmăcitori’ au devenit cei dintâi hermeneuţi ai istoriei umane. Altfel spus, în calitate de interpretare şi comunicare subiectivă a fenomenelor naturii mai întâi şi a fenomenelor culturii mai apoi, semioza mitică a fost invariant supusă slăbiciunilor subiectivităţii umane şi formelor imperfecte ale limbajului. Dubla calitate a mesagerilor mesajelor mitice - de artişti şi hermeneuţi - reprezintă una din principalele surse de ‘zgomot’, de pervertire semantică a mesajelor originare. Calea exoterică s-a definit ca forma discursivă instituită între iniţiatul transmiţător de ritualuri / mituri şi microgrupul uman - neiniţiat, laic - receptor: a fost o comunicare de tip vizual, verbală sau / şi neverbalizată, în care receptorul nu putea replica emitentului / transmiţătorului dar putea - în schimb - să-şi manifeste starea generală de receptivitate a discursului prin reacţii psiho-fiziologice complexe. Beneficiarul ultim şi real al mitului cosmogonic era - de fapt - tocmai acel primitiv simplu: el nu recepta atât conţinuturile semnificative (semnificaţiile ascunse simbolic) ale mesajului mitic, fiind lipsit de codul simbolic pe care - într-o măsură mai mare sau mai mică - îl deţineau iniţiaţii, cât mai ales formele expresive semnificante sesizate prin resursele intuitive de excepţie care încă mai erau, efectele subordonându-se principiului de a face ceea ce au făcut la origine zeii. Prin natura acelui mesaj - universal prezent în miturile cosmogonice - se poate spune că opera conţinea în ea însăşi imaginea receptorului căruia îi era destinată (cu alte cuvinte, ea răspundea regulilor de accesibilitate legate de ‘lumea aşteptărilor receptorului’, de previziunile posibil de făcut în legătură cu desfăşurarea discursului mitic, de datele familiare ale conţinutului mitic, etc., tocmai acelei geniale rezolvări specifice comunicării mitice datorându-i-se şi şansa receptării şi decodării sale semnificative de către un public neinstruit anume pentru aceea; în ultimă instanţă, ceea ce a favorizat înţelegerea mesajului cosmogonic era - dincolo de aspectul narativ, mai mult sau mai puţin relevant - faptul că receptorul arhaic mai trăia încă într-un cosmos sacralizat, a cărui oglindă o reprezenta însuşi mitul creaţiei). Omul arhaic a fost capabil să creeze şi să transmită o impresionantă moştenire culturală pe cale orală mai întâi şi pe cale grafică mai apoi. În contextul situaţiei de comunicare după faza arhaică a semiozei mitice, a apărut ‘observatorul’ care căuta să desluşească în primul rând conţinutul obiectiv al mitului - elementele sale structurale - şi abia apoi elementele subiective; ‘observatorul’ încerca să re/construiască întreaga lume a sensurilor generate de mit, pentru a-i putea desprinde esenţa: ideea-arhetip îmbrăcată în multiple forme şi sensuri expresive (în acel scop, el trebuia să cunoască şi să controleze ansamblul tuturor codurilor sincretic angajate în geneza mitului / codul lumii naturale, codul limbii, codul raporturilor sociale, etc)”.
Oglinda
Ca oglinzile care reţin imaginea dar o şi redau, oamenii s-au socotit drept oglinzi ale divinului, care reprezintă şi în acelaşi timp reflectă divinul (în mod mai strălucitor sau mai şters / murdar, mai mare sau mai mic, etc., în funcţie de tipul oamenilor / paralelele între oglinzi şi oameni fiind nenumărate). Anterior actualului tipar genetic uman Gherga (apărut în urmă cu 10 milenii, când populaţia globului a ajuns rapid la câteva milioane), a fost strămoşul Gherga care nu putea avea acelaşi model genetic Gherga ca şi cel actual - datorită mutaţiei survenite în Asia Centrală - dar totuşi nu era prea diferit faţă de omul Modern. Înainte de Potopul Pontic a fost o perioadă de co-existenţă a 3 tipuri umane - Homo Sapiens, Neandertal şi Cro-Magnon - când s-a dezvoltat arta (considerată ştiinţă dar şi propriu-zis cu picturi, sculpturi, etc.) iar religios s-a impus Doamna-zeu / Marea Mamă, venerată ca “grasă şi frumoasă” de învingătorii Homo Sapiens; la început - timp de milenii - n-a fost nici o referinţă despre tată.
Calota glaciară
Nu pot fi ignorate amintirile comune ale omenirii (din surse independente, de pe tot globul) despre matriarhat, Uriaşi, Potop / adică dezgheţul Erei Glaciare, etc. De pildă, Indienii în epopeea Antică a lui Râ-mâ / Rama au descris în detalii conflicte străvechi iar Evreii Antici au nominalizat în Biblie 3 fraţi (ca fiind cei mai semnificativi, dintre mai mulţi copii ai perechii primordiale - Adam şi Eva): Cain, Abel, Set / similar cu Homo Sapiens, Neandertal, Cro-Magnon; Set a apărut deoarece primul născut, sedentarul Cain, pentru unii însemnând “Timp”, l-a omorât pe nomadul Abel, pentru unii însemnând “Eter” / a fost prima crimă relatată biblic din istoria omenirii, urmaşii lui Cain fiind copiii oamenilor iar cei ai lui Set ai Domnului - în “Facerea” 6:2 apărând că înaintea Potopului a fost cuplarea fiicelor oamenilor cu fiii Domnului (după Potop toţi au ajuns copiii Domnului - Noe fiind descendent din Set - iar Iisus, despre care oamenii susţineau că e Fiul Domnului, susţinea despre sine că era “fiul omului”). În vechime predomina ideea superiorităţii părinţilor faţă de copii - dintre copii primul născut fiind considerat superior celorlalţi - şi câteodată, din fanatism religios, primul născut tocmai de aceea era jertfit, ca semn de sacrificiu suprem faţă de divin: jertfa umană se făcea în ideea că dacă divinul dăruia ceea ce era mai bun, atunci în schimb se oferea divinului ceea ce era mai bun, adică primul născut. Mitologia Română a reţinut conflictele cauzate de “căpcăuni” / “căp-căuni” - primele spiţe umane, anteriorii stăpâni ai Pământului Ka / Ga - iar cea Greacă (sub forma “generaţiilor de aur”) a păstrat în amintire luptele Uriaşilor din preajma peşterilor: Titanii, respectiv Giganţii / facil de identificat cu Neandertal, respectiv Cro-Magnon (Titanii, despre care Homer afirma că “au fost protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, se întâlneau în Consilii administrative întemeiate de o parte pe dreptul divin şi pe de altă parte pe vechimea familiilor - de la ei păstrându-se în Română forma “tătâne” pentru părinte - iar Giganţii erau înfăţişaţi ca oameni superbi însă violenţi, având arme lucitoare; vechii Greci ştiau despre acei Uriaşi - Titani şi Giganţi - că descindeau din încrucişarea Cerului şi Gliei / Pământului, ei fiind din timpul “de aur” ale omenirii, arătând şi că Giganţii au apărut ulterior Titanilor, Ghea născându-i după castrarea partenerului ei Uranus / Cer: într-adevăr, cronologic ivirea Cro-Magnon a urmat lui Neandertal, ambele rase umane dispărând pre-diluvian, triumful fiind al lui Homo Sapiens / factorul decisiv al supravieţuirii reieşind că a fost buna comunicare, prin capacitatea de a crea reţele sociale). Pentru Uriaş - pe aceeaşi structură consonantică Gherga / Gheareg - a apărut în Română cuvântul “Gealat”; multe graiuri orientale au reprodus similar vestiţii Uriaşi = Gealaţi din vechime, unele chiar explicit, ca Ghirgaşi, Ghergasi, etc.
Îngeri luptându-se
În istorie mereu au fost fratricide, ca pre-diluvian disputa îngerească Ghergană indicată de Cartea patriarhului Eno / Enoh - dintre arhanghelul Gavriil şi Uriaşii urmaşi ai observatorilor / Veghetorilor Gregori de pe Înălţimile Golan / Ghoran din N Galileii - menţionată şi de primii poeţi Greci Homer în “Odiseea” 8:332 şi Hesiod în “Erga” / “Lucrări şi zile” 68 (ambii din portul Anatolian Cume / Cyme al Gherghinilor, localitate avându-şi denumirea legată de cuvântul “kyma” pentru “val”), că “Gher-mes” / Hermes, bunicul Gherganilor, l-a eliminat pe gardianul divin Argos devenind astfel în locul aceluia curierul / mesagerul dintre Cer şi Pământ iar post-diluvian de pildă au fost Războiul Troian, conflictele Semiţilor (dintre Evrei şi Arabi), ş.a.; patriarhul Enoh / Enoch a relatat în stil biblic - scriptura sa a fost dinaintea Vechiului Testament - despre prezenţa “îngerească” înaintea Potopului, ca ecouri Gherga, atât a vechilor Veghetori Gregori / Qadiş în Aramaică, cât şi a lui Gavriil / Gabriel, şeful cheru-vimilor / heruvimilor (care s-a regăsit şi după Potop): e interesant că dintre îngeri, deşi cheru-vimii / heruvimii nu intrau în contact cu oamenii - ci doar arhanghelii aveau acea menire - Gavriil / Gabriel a făcut-o, fiind şi cel mai important curier / mesager biblic (un episod pre-diluvian deosebit a fost când unii îngeri au preferat să fie masculini şi nu androgini - ceea ce a şocat / ca “indisciplină” faţă de divin - prin bărbăţia lor preferând să se împreune cu pământenele şi nu să fie fără sex, ca mulţi alţi îngeri). În Cabala” e menţionată Cartea lui Enoh” în mai multe rânduri ca o lucrare “păstrată din generaţie în generaţie şi transmisă cu pioşenie”; în plus, tradiţia afirmă că Noe a luat cartea străbunicului său Eno / Enoh în arcă, scăpând-o de distrugere: renumele lucrării a rămas până azi, datorită faptului că e considerată singura pre-diluviană - atestată prin chiar conţinutul său - existentă în lume (canoanele Evreilor şi creştinilor însă o resping, considerând-o “apocrifă” - din Greacă “apokryphos”=“ascunsă” - respectiv “neinspirată”, într-adevăr cea mai veche carte a omenirii “deranjând” / “tulburând” şi azi). Acei îngeri Gregori au avut un rol civilizator de prim rang, redat şi de către vechii Greci prin relatările despre pre-diluvianul rol civilizator al activităţilor Pelasgului Gadeir/os, numit de către ei “Prometeu” = “Primul zeu”, cu înţelesul de “Chibzuit” în Greacă - frate geamăn cu Atlas - stăpâni în pre-diluvianul Imperiu Borean / Atlant întemeiat de tatăl lor Poseidon (posesorul Edenului / Raiului), care era fiul Timpului / Cronos şi al Marii Zeiţe Rhea; e de observat că în mitologia străveche, Pământul era personificat ca Ga iar Marea Zeiţă ca Rhea, fiica Mamei Ga (în timp, deseori rolurile ambelor - Ga şi Rhea - s-au suprapus, fiica Rhea perpetuând atributele mamei Ga, ca Marea Zeiţă Mamă a Pământului).
Îndeosebi pentru rârâiţii Pelasgi, Soarele - luminătorul diurn al pământului - era Ra / ca produs al lui Ga iar Ghea / Gaia era reprezentată de fiica Rhea / Raia (Anatolianul Homer îi numea “divini” pe Pelasgi, deoarece se trăgeau din zei / “Iliada” 10:429, “Odiseea” 19:177); de exemplu, încă ulterior Războiului Troian, Truscii / Etruscii - proveniţi dintre Pelasgii Troiani - formau o populaţie care nu utiliza “G”, dinastia regală a lor Tarquină fiind de fapt Gharghină, similar cum anterior Troia / Troada era “Gheroaga” iar Dardanele reproducea Garganele (e de ştiut, conform proto Indo-Europeanului cuvânt “ghai” pentru “strălucire”, că Gaia însemna “Luminata” / “Strălucita”, ceea ce - pe de altă parte - ar duce şi la înţelesul Gher-Ga de Cer luminat / strălucit, Românii păstrând verbului “a lumina” şi sinonime ca “a clarifica”, “a limpezi”, “a cultiva”, “a bucura”, etc). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” că “aripile sufletului încep să crească atunci când omul contemplă frumuseţea acestei lumi şi începe să cugete la frumosul în sine; creşterea aripilor drept urmare a iniţierii a fost atestată cu imaginea legată de conceperea sufletului ca substanţă zburătoare - asemenea păsării - căci zborul simboliza înţelegerea, cuprinderea lucrurilor secrete sau adevărurile metafizice” (prin moarte, sufletul se înălţa ultima dată spre cer după spirit, apoi se aşeza ca o pasăre spre odihnă veşnică pe pământ / glie). De pildă, străvechea zeiţă protogenă Anat / Ananke - mama ursitoarelor, bunica lui Gadeir / Prometeu, zeul care a adus oamenilor focul din Cer / “văz-duh” - era înaripată şi purta făclia / torţa: ambele simboluri - aripile pentru zbor şi torţa / făclia pentru foc - în vechime erau foarte puternice şi semnificative. Primului născut al Zeului Poseidon i se zicea “Po-Ro-Teu” = Proteus, fiind “Protogonos” - adică “Primordial” - ştiut ca străvechi marinar; fratele său geamăn a fost Prometeu/s = “Primul zeu”: vechii Greci i-au reţinut pe gemenii primordiali / “protogoni” din perechea Proteus-Prometeus ca Atlas-Gadeir/os (într-o prelungire a propagandei despre ei, cu separarea de către Strâmtoarea Gibraltar, toponimia a reţinut la Oceanul Atlantic pe malul African Munţii Atlas iar pe malul European portul Ghedeira, azi Cadiz 36,32 lat. N, 6,17 long. V, în Spania). Iniţial, ei - Gadeiros și Atlas - au fost fraţii gemeni Prometeu și Proteu. Zeul Poseidon avea turme de foci, a căror pază a încredinţat-o primului născut: aceasta deopotrivă denotă atât importanţa focilor - vieţuitoare tipice apelor reci - cât şi caracterul polar Nordic / HiperBoreu al stăpânirii sale (Edenul posedat de el se întindea - în E Europei - între Pont şi Pol); pe atunci era sfârşitul ultimei glaciaţiuni, temperaturile generale fiind încă scăzute în aer, la sol şi în apă (cu atât mai mult contând utilizarea practică a focului, pentru producerea căldurii necesară în marginea calotei, unde zona era foarte bogată în vieţuitoare, utile traiului). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Potrivit mitologiei greceşti, focul a ţâşnit dintr-un bât. Dacă Prometeu a adus focul din cer, Hermes a născocit focul - ‘pyreia’ - frecând unul de celălalt 2 beţe, unul din lemn tare, celălalt din lemn moale. Acel foc terestru era de o natură diferită de cea a focului ceresc furat de la zei de către Prometeu (şi devenit teluric, pentru că a fost coborât din Olimpul Nemuritorilor printre muritori). Acel foc al scânteii, al fulgerului / trăsnetului e fertilizant: el aduce ploaia sau face să ţâşnească izvoare subterane”. Faima Europenei Ananke şi ale fabuloaselor ei divinităţi se datora adevărului împărţit şi justiţiei printre nemuritorii cereşti şi muritorii pământeni iar faima Sumeriană Anunaki - adică a pruncilor înaripaţi ai luminii cereşti An - era similară: Ananke şi Anunaki erau denumirile aceloraşi făpturi legând Cerul de Glie (fiind numele divin / adică sacru, numele uman / adică profan fiind Gherga, reflecţia respectând zisa “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”); ursitei / șansei i se zicea “noroc” (în opoziție cu insuccesul, știut ca “nenoroc” / “nenorocire”, adică negația sa): la strănut, acoperirea gurii cu mâna era din credința de a păstra sufletul intact - ca să nu iasă din trup și astfel să deschidă calea morții - la începutul Medieval papa Grigore cel Mare” rânduind ca oamenii să binecuvânteze cu “noroc” persoana strănutând tare (căci strănutul - dacă nu cumva provenea din răceală - era semnul debutului ciumei, boală ce făcea ravagii), prin noroc și urându-se fericire / destin favorabil, așa după cum e la fiecare soarta / ursita, ruga mereu fiind împotriva ne-norocirii, pentru norocire. Reprezentarea cu aripi a îngerilor a fost modul artistic prin care se sugera că erau din Cer; nu doar ei au fost zburători, aripi fiind ataşate şi lucrurilor (ca de exemplu discului de pe Cer - interpretat de unii drept Soare - prezent în vechi sculpturi şi picturi, etc.): penele aripilor de aceea erau foarte preţuite, colecţionate şi purtate cu veneraţie, efectiv simbolizând neuitata legătură a pământenilor cu Cerul (în riturile fertilităţii - aşa după cum păsările prin zborul lor printre plante ajută polenizările - purtătorii de aripi sau măcar de pene, oameni desigur fizic nezburători, simbolic de fapt doreau recolte bune şi deci o viaţă mai bună).
Aromâna a conservat prin verbul “a zbura” însemnând “a cuvânta” ceea ce în mare vechime se știa despre cuvinte, că acelea “zburau” de la un om la altul: legendarul “Zburător” - simbolul dragostei neîmpărtășite din străvechile povești Românești - era “Cuvântător”, adică mesagerul care transmitea cuvintele divine, curierul zeilor printre oameni (încă din timpurile când abia se articulau / conturau graiurile oamenilor trăind în preajma grotelor / peșterilor), penele cu care se corcodeau / adică se împodobeau oamenii reflectând și bucuria lor de a fi recunoscuți în grupul propagatorilor credințelor legate de puterile zburării / cuvântării; Zburătorul - care a produs o bună parte din folclorul erotic Românesc - tulbura fetele către obsesie sexuală, inducându-le stări între excitație și orgasm, el având și o cântare, numită “glasul zmeilor” (pentru “dezburătorit” fiind tot felul de farmece și descântece de dragoste). Psihanalistul Evreu Wilhelm Reich 1897-1957 din Galiţia a pretins că prin pulsiunea sexuală a orgasmului se degajă o energie specială - numită “orgon” - ce îl poate duce pe om la fericirea absolută (prin activarea conștiinței la nivele înalte / iluminate, intelectul bucurându-se de așa stare deosebită); studiul său a continuat de fapt principiul oriental exprimat de vechii Chinezi ca forţa Qi, de vechii Indieni ca vitalitatea “prana” / rezonând cu “hrana”, de vechii Greci ca respiraţia “pneuma” ori de vechii Europeni ca “eter”, etc.: energia orgonică e energia primordială a vieţii, câmpurile sale transmiţând informaţii fără a pierde energie şi se propagă prin mediile fizice fără a interacţiona cu ele (de exemplu, uriașe energii subtile se află și în curenții telurici cu manifestări din locațiile megalitice, cu simțirea de către străvechii oameni în dimensiuni diferite față de ce pot acum, începând cu modul alegerilor locurilor sacre, despre care se știau mai multe ca azi, până la trăirile specifice din zonele sfinte). Orgonul e o manifestare a forţei fundamentală - fluidul nelimitat - elementul de bază şi sursa vieţii în Univers (se atinge de pildă de către şamani, cu acupunctura sau cu Yoga): întreaga materie e cuprinsă de această energie, prezentă peste tot dar variabilă în funcţie de timp şi de loc (unii oameni rezonând mai avansat la fluxul respectiv, mărindu-și / înălțându-și conștiințele în mediile propice, putându-și intensifica inteligențele în anumite structuri, prin anumiți centri senzoriali sensibili la informațiile și influențele acelea); energia orgonică poate fi generată ca efect al distorsiunii geometriei vidului, fapt demonstrat de ceea ce se numeşte “efect de formă” (iar alte manifestări ale cunoașterilor / înțelepciunilor străvechi au fost cuprinse în știința “Misteriilor”). Cercetătorul a descoperit că orgonul posedă şi însuşiri distructive, începând prin a provoca fenomenul de condensare (el a inventat - pe lângă “acumulatorul orgonic” - şi “tunul anti-nori”, pentru provocarea ploii). La stră-Români, zise şi Gogul, Paparudele goale - atestate în Epoca Pietrei - invocau ploaia: aşa ceva nu era o fantezie, ci aparţinea ancestralului ritual păgân desfăşurat pe timp de secetă, pentru a ploua, provocat de fetele ajunse în pragul maturităţii (gata pentru dezvirginare).
Fiii Cerului şi Gliei erau prin spirit fiii divinităţii cereşti iar prin suflet - prin faptul că erau născuţi pe pământ - erau fiii pământului; prin “Uriaşi” nu-s de înţeles în mod necesar oameni de statură fizică înaltă (cu toate că Românii au “găligani” - cuvânt existent în fondul Trac, conform Dr. Mihai Vinereanu - pentru oamenii înalţi, lungani, vlăjgani), cât “mari preoţi”: Uriaşii religiei din vremurile acelea pre-diluviene ale Epocii Pietrei. Grupul genetic Gherga N* s-a suprapus cu mai vechea grupă maternă umană N* (spre exemplu, în Peştera Kebara 32,34 lat. N, 34,58 long. E din Muntele Carmel / Israel s-a demonstrat co-existenţa sa în paralel cu Neandertal, grup uman mai solid, cu creier mai mare şi cu viaţă sexuală mai intensă decât cel actual - care a instituit şi Cultul Morţilor - stins datorită climei schimbate pe planetă prin căderea uriaşului meteorit în Arizona şi datorită înmulţirii prezentului tip uman). Tatuaţii Neandertali - decoraţi artistic şi cu ocru / hematite, reproducând sângele cu care erau mânjiți cei având succes la vânători - mâncau dublu decât Homo Sapiens, aveau auzul și vederea mai bune, ceea ce-i avantaja în întunecimile codrilor, aveau deja pielea mai deschisă la culoare (dar şi ochii) şi erau buni suliţaşi.
Răspândirea Neandertal
Neandertal este denumirea după Valea Neander de la care a fost numit un tip uman răspândit din Siberia / Altai până la Atlantic, mai puţin numeros decât contemporanii săi, care a dispărut în urmă cu 25 de milenii (ultimul său loc din Europa a fost în Peştera Gorham de la Gibraltar); obiceiul îngropării cu flori a morţilor săi - mai ales în grote / peşteri - era cu orientare E-V: în ritualurile lor - majoritatea nocturne - interesul era pentru sosirea nopţii şi de aceea apusul pentru ei însemna declanşarea ceremoniilor, direcţia spre răsărit pe care o foloseau la înhumare fiind cea a apariţiei Soarelui, ce aducea renaşterea. După ce acum 50 de milenii a apărut capacitatea de abstractizare, specialiştii au datat că în urmă cu 43 de milenii a fost apariţia Cro Magnon în Europa, atunci fiind datată la Neandertali trecerea la canibalism ritualic, prin consumarea creierelor semenilor (după ce îi scalpau): Neandertalii astfel - prin ingerările respective - doreau să le perpetueze calităţile, prin înghiţire crezând că virtuţile răposaţilor se transferau în ei. În Vechiul Testament, cartea întâi a cronicilor” 16:15 a scris despre Dumnezeu “Aduceţi-vă aminte de aşezământul Lui, de făgăduinţa dată pentru mii de neamuri”, ceea ce interpretat din versiunea originală Ebraică - după cum a studiat în “Vedele și Tora” din 1996 și Dr. Barbara Holdrege, profesoară de istoria religiilor la Universitatea California - însemna de fapt “după o mie de generații”, fapt evidențiat și de comentariul Rabbăh la “Facerea” / “Geneza”, din Palestina secolului V: pre-diluvian planeta - notată de Cartea lui Enoh” ca “pământul Uriașilor” - timp de o mie de generații / respectiv circa 33 de milenii (după cum a calibrat Anticul istoric Herodot Karka, cu 3 generații pe secol) a fost timpul știut ca al Uriașilor, din Era de Aur. Cercetările Moderne (arheologice / antropologice) au confirmat vechile scrieri ca foarte exacte: de exemplu, în Europa din urmă cu 43 de milenii, la 7 milenii după apariţia capacităţii de abstractizare - dovedită ştiinţific - pe lângă Neandertal a apărut Cro Magnon iar după 5 milenii şi Homo Sapiens (de sine stătător); Neandertalii = “Titanii” au dispărut în urmă cu 25 de milenii iar Cro Magnon = “Giganţii” au dispărut în urmă cu 10 milenii, după Uriaşii respectivi (Titanii şi Giganţii) rămânând numai Homo Sapiens = oamenii. Astfel, se pot preciza convieţuirilor celor 3 specii umane timp de 13 milenii (din urmă cu 38 de milenii, până acum 25 de milenii, atunci încadrându-se apariţia graiurilor, dovedite ştiinţific ca vechi de 36 milenii, biblic fiind consemnat cuvântul ca apărut “la început”) şi convieţuirea a 2 specii umane - Cro Magnon şi Homo Sapiens - timp de 15 milenii (din urmă cu 25 de milenii, până acum 10 milenii); în ultimele 10 milenii, pe Pământ n-a fost decât Homo Sapiens, cu cele 3 culori rasiale de bază ale sale: neagră, albă şi galbenă (actuale şi acum, pe lângă ele fiind şi multe metisări). În 2016, cercetătorul American Richard Kwiatkowski a scris: “Rămășițele Neandertalilor au relevat că nu aveau un aparat corespunzător de vorbire, însă totuși dialogau cu Homo Sapiens; comunicarea Neandertală era limitată în glas, fiind ajutată de gestica mâinilor și capului (datul din cap pe vertical ori pe orizontală a rămas instinctiv la oameni, însemnând ‘da’, respectiv ‘nu’, pentru majoritatea, excepție făcând Bulgarii, la care e invers). Probabil că Neandertalii aveau puține cuvinte iar acelea erau și scurte, cu 1-2 silabe; Dr. Philip Liebermann - lingvist la Universitatea Connecticut - a observat că laringele Neandertalilor era diferit de laringele Homo Sapiens, permițând rostirile vocalelor numai cu dificultăți mari (fără asemenea abilități, pronunțările cuvintelor mai complexe nu erau posibile). Arheologul Britanic Steven Mithen a indicat că Neandertalii vorbeau răspicat, rar, cu suflu mult mai puternic la toate sunetele, puterea / zgomotul produs fiind mai ridicat decât sonorul Homo Sapiens; lipsa vocalelor a redus vocabularul Neandertal la un volum mai simplu și mai crud, din cauza absențelor legăturilor dintre consoane, astfel că propozițiile erau scurte / simple: exprimarea prin voce era însoțită - pentru întregirea mesajelor - de expresiile faciale și de mișcările brațelor. Adevărata vorbire poate transmite idei abstracte; e adevărat că în vremea Neandertală nici Homo Sapiens nu avea un vocabular extins, lipsurile fiind completate prin exercițiile de imaginație: Homo Sapiens a excelat în desenări - picturile rupestre dovedind abilitățile pentru asemenea reprezentări - ce au condus la noi idei și chiar la inovări, permițând depășirile unor limite / bariere în acele vremuri aspre, de la început”. Graiul șuierat / sâsâit al Neandertalilor - semănând cu sâsâitul / șuieratul șerpilor - i-a determinat pe Homo Sapiens să-i asocieze reptilian cu dragonii / zmeii fixați în memoria colectivă din vremuri îndepărtate; e interesant că în prezent cele mai sâsâite limbi Indo-Europene sunt în N Mediteranei, vorbite în marile Peninsule din S Europei: Balcanică (unde se remarcă Greaca având multe sufixe “os”), Italică (unde Latina avea multe terminații “us”) și Iberică (unde Spaniola predomină, având consoana “s” foarte frecventă); se știe că ultimii Neandertali de pe glob au trăit tocmai în Sudul Europei (spre deosebire de sâsâiții Homo Sapiens din S European, se știe că Pelasgii erau rârâiți iar unii Homo Sapiens Nordici s-au evidențiat prin vorbiri guturale). Stră-Româna a sintetizat vorbitul ca “Grai” apropiat de “Gher” = Cer, similar cum termenul pentru viață “trai” e în legătură cu “Terra” / Pământul (inițial având denumirea Ga). Portrete de Neandertali, făcute de specialişti inclusiv pe baza analizelor ADN, indică pielea deschisă la culoare, pistrui şi păr roşcat, drept caracteristici esenţiale ale lor (actualii albi au apărut după relativ puţin timp, în zone mai Nordice, mai reci şi mai izolate, constituind un tip uman mai nou, rapid supremaţia albilor impunându-se):
Neandertalii, mai înzestraţi fizic decât actualii oameni (acum ar fi câştigat orice olimpiadă), aveau priviri alerte şi inteligente: erau buni vânători în grup de animale mari (mamuţi, urşi, cerbi, etc.), utilizând mai ales lănci / erau preponderent carnivori şi pentru pradă parcurgeau distanţe mari. Neandertalii făceau foc cu iască, aveau cunoştinţe despre ierburile medicinale - având şi grijă unii de alţii, fiind solidari - preparând culori ce amestecate cu argilă / lut erau pentru decorarea trupurilor lor (mari cântăreţi, produceau fluiere, statuete închipuind animalele vânate dar şi leoaice, etc. însă n-au lăsat opere artistice ample / semnificative), copilăria fiindu-le scurtă iar ca adulţi murind tineri datorită traiului dur: viaţa lor pe atunci se asemăna cu cea Eskimosă / Eski-mosă de acum; argila o foloseau ca pământ care vindecă, inclusiv azi fiind apreciate calităţile sale (argila fiind bazică, are numeroase proprietăţi antioxidante, prelungind viaţa iar efectele curei cu ea sunt benefice, având rezultate incontestabile). În glaciaţiune, când temperaturile exterioare erau negative, peşterile reprezentau singurele locuri “calde”, cu temperaturi pozitive; în era glaciară, peşterile constituiau adăposturi în interiorul pământului pentru care oamenii erau foarte recunoscători divinităţii supreme care le patrona, anume respectul lor se îndrepta către Marea Zeiţă Mamă. Oamenii însă nu puteau locui în peşteri, căci foamea îi determina să se deplaseze în căutare de hrană, la mari distanţe; pe atunci, populaţiile Nordice erau formate îndeosebi din vânători iar populaţiile Sudice erau alcătuite mai ales din culegători. Peşterile serveau temporar ca adăposturi şi permanent ca sanctuare. În Cuaternar, ceilalţi oameni - mai puţin înzestraţi fizic - s-au coalizat pentru a extermina conştient, fără milă, pe ultimii Neandertali (rămânând în amintire Tătânii / Titanii din vechime); erau ţintiţi mai ales bărbaţii Neandertal: femeile Neandertal nu prindeau rod decât cu ei, fiind incompatibile genetic cu bărbaţii Homo Sapiens, astfel încât extincţia Neandertal a fost relativ rapidă. Totuşi, au fost câteva milenii bune de co-existenţă a unor negrese Homo Sapiens cu unii dintre Uriaşii albi Neandertali, atunci apărând Giganţii Cro Magnon (căci femeile Homo Sapiens au fost foarte fertile, ele putând prinde rod cu bărbaţii Neandertal, din încrucişările lor rezultând acei Uriaşi hibrizi); însă până la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, Homo Sapiens a rămas singura specie umană pe glob, exterminarea Cro Magnon terminându-se tot în Europa, ca şi cea anterioară Neandertală. Dr. Ezra Zubrow de la Universitatea Buffalo / New York a simulat computerizat interacţiunea între 2 populaţii, determinând avantajul necesar uneia ca s-o înlocuiască pe cealaltă: un avantaj de 2% poate duce la eliminarea celeilalte populaţii în numai un mileniu (un exemplu poate fi amestecul Atlanţilor şi Amazoanelor cu Gherganii şi Gherganele, prin însoţirea Amazoanelor cu Gherganii şi a Atlanţilor cu Gherganele toate generaţiile lor următoare ajungând înrudite, cei mai numeroşi apoi perpetuându-se). Conform Anticului Diodor din Sicilia 1:26, vechii preoţi Egipteni - care numeau Pontul ca “Siriath” / radicalul Trac “sure” însemnând “strălucitor” avându-şi rădăcina în timpurile pre Indo-Europene - au calculat o durată de 23 milenii de la “Domnia Soarelui” până la domnia împăratului Alexandru cel Mare” (care era Macedon / nu etnic Elen iar Macedonia nu era etnic Elenică, Imperiul Macedon - ce nu era Elen - realizat de el şi generalii săi etnici Makedoni / nu etnici Eleni, plecaţi din Balcani cu militari Macedoni şi Traci / nu Eleni, angrenând Greci Anatolieni cu care au fost împreună / nu cu Eleni Balcanici, fiind cel mai mare Imperiu din lumea de până atunci, întins din Europa în Asia şi Africa); în Epoca Modernă și în Evul Mediu au fost denumiți Armâni cei care Antic erau Makedoni (iar nu Eleni / nici măcar Eleni vechi): cei care au avut tăria să cucerească o bună parte a Lumii Vechi n-au fost vechii Eleni, ci au fost vechii Makedoni = strămoșii Armânilor / Aromânilor (iar așa ceva denotă vitalitatea / forța energetică a lor, ca oameni deopotrivă puternici și deștepți). Dintre cele 2 repere ale istoricului Diodor Sicul, timpul mai vechi indicat corespundea tocmai celui al pierderii puterii în lume de către Neandertali (probat ştiinţific de către actualii arheologi); el a scris că până în mileniul XXIII î.C. timpul era măsurat cu ciclul lunar, ceea ce explica legendele că pe atunci făpturile umane “trăiau 1200 de ani” însă ani lunari, nu ani solari (adică echivalând totalul acelor 1200 de ani lunari cu 1200 de luni solare de fapt, respectiv acel număr însemnând un secol solar / fiind 12 luni solare pentru anul solar) şi că “domniile durau 300 de ani” / lunari - adică un sfert de secol / solar - pe atunci el mai consemnând că existau nişte creaturi “numite Uriaşi de Greci”, având “puteri neobişnuite”. Înainte de Potop, calendarul utilizat era cel lunar: post-diluvian, un an solar echivala 12 ani “lunari” / adică 1 an = 12 luni; timpii pre-diluvieni din “Facerea” / Vechiul Testament pot fi de asemenea calculaţi cu aşa cheie aritmetică (5:1 “zilele vieţii lui Adam au fost 930 de ani şi apoi a murit” adică Adam avea 77 de ani solari când a răposat, 5:23-24 “zilele lui Enoh au fost 365 de ani / şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” adică Enoh avea 30 de ani solari când a fost dus în Cer, etc). De exemplu - în Evul Mediu - cronicarul Galician Pedro Sarmiento de Gamboa 1532-1592 socotea așa, egalând străvechiul an cu luna și având astfel un an solar la 12 ani lunari. De altfel, mult anterior aceluia, în “Biblioteca istorică” 1:26 Anticul Diodor din Sicilia a scris: “Unii încearcă să spună că, în vremurile foarte de demult, când nu fusese încă descoperită mișcarea Soarelui, anii erau socotiți după ciclul pe care îl îndeplinește Luna. Lucrurile stând astfel, anul nu avea decât 30 de zile. Prin urmare, nu ar fi fost cu neputință ca unii oameni să fi trăit 1200 de ani. Căci și azi, când anul are 12 luni, sunt destui care trec de un secol”. Același Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:31 a scris: “Despre numărul anilor, pe care - spun ei - i-a consacrat tagma Chaldeilor cercetării Universului, nu s-ar găsi ușor cineva care să le dea crezare. După socoteala lor, s-ar fi scurs până la expediția lui Alexandru în Asia 473 de milenii, vreme în care ei ar fi cercetat mersul astrelor”. Prin echivalarea respectivilor ani lunari cu anii solari (12 luni desigur fiind 1 an), fabuloasa consemnare a savantului Antic - în conformitate cu transformarea așa calculată - s-a referit la sfârșitul mileniului XXXVIII î.C.: o vreme contemporană Neandertalilor, cu circa 3 milenii înaintea articulării complete a vorbirii oamenilor Homo Sapiens (astfel cum a fost dovedită științific de cercetătorii Epocii Moderne). În Antichitate, preotul Manethon din Egipt - angajat de Makedonii Ptolemei ca să studieze timpurile străvechi - a notat despre catastrofa ce a lovit “Țara Siriat” că a fost în timpul Zeului Thot, care avea ca semn zodiacal Racul (adică sfârșitului perioadei asociată astronomic anilor 8800-6650 î.C., conform astronomului Michal Kamienski 1897-1973 de la Universitatea din Krakovia / capitala istorică a Poloniei, care a calculat în cortegiul echinocțiilor - cu ciclul de circa 26 de milenii - în funcție de cele 30 de grade de pe arcul eclipticii, anii corespunzând semnelor zodiacului). Este de remarcat că relatările istoricului Mediteran Antic Diodor din Insula Sicilia au fost extraordinar de exacte, confirmate integral prin cercetările savanţilor de acum, din Epoca Modernă; Neandertalii (dispăruţi în mileniul XXIII î.C.) venerau Luna / Selena şi depăşeau Homo Sapiens atât în capacităţi fizice - fiind mult mai bine dotaţi trupeşte - cât şi în capacități intelectuale, având creierul mai bine dezvoltat, îndeosebi cerebelul / creierul mic (poziționat în spatele trunchiului cerebral, cu 3 funcții: arhicerebelul cu rol în păstrarea echilibrului static și dinamic, paleocerebelul pentru reglarea tonusului muscular și neocerebelul pentru coordonarea mișcărilor fine comandate de scoarța cerebrală). Diodor din Sicilia a mai scris în “Biblioteca istorică” 1:23 - conform datelor păstrate de preoţii vechi în Egipt și culese de el în mileniul I î.C. - că între mileniul XXIII î.C. şi mileniul XI î.C. a fost timpul dominat solar / ştiut popular mai ales de vechii Greci ca Era de Aur; în mileniul XI î.C. - în paralel cu apariţia Sudicului Corn al Abundenţei - s-a constituit Nordicul Imperiu Atlant (centrat în Pont, care s-a dizolvat în mileniul VII î.C. din cauza Potopului, după aceea fiind Era de Argint - adică neoliticul - ce a durat până la Potopul biblic de la sfârşitul Epocii Pietrei din mileniul IV î.C., după care a început Epoca Bronzului). Pe baza aceloraşi surse, la sfârşitul mileniului I î.C. savantul Antic Sicilian a consemnat (1:24), considerând timpul solar valabil deja din Era de Argint, că “Egiptenii socotesc solar de la Războiul Troian mai puţin de 1200 de ani iar de la vechiul Hercule - care şi-a ridicat stâlpii pe malurile strâmtorii dintre cele 2 continente după luptele cu Giganţii, adică de când a început omenirea - Egiptenii socotesc puţin peste 10 milenii” solare: “începutul omenirii” în mileniul XI î.C. - indicat de istoricul Antic Diodor Sicul - era începutul civilizaţional, respectiv timpul întemeierii Atlantidei / Imperiului Atlant (ce după aceea s-a aflat sub stăpânirea a 10 dinastii “Atlante”, până când s-a format Marea Neagră peste fostul Lac Pontic, eveniment catastrofal, reţinut de memoria omenirii ca diluviu / Potop). Strâmtoarea marcată după înfrângerea Giganţilor prin ridicarea Pilonilor / Coloanelor vechiului Hercule era între Europa şi Asia, nu între Europa şi Africa, fiind Dardanele = Garganele, nu Gibraltar. Ghergu-res / respectiv regele Ghergu, păstrat în timp ca puternicul Hercules (primul Hercule dintre cei 2 Hercule, anume cel vechi, căruia - conform Anticului istoric Herodot din Kerka / Caria - contemporanul Atlas / împăratul Atlant i-a dat în sarcină paza Coloanelor), a consolidat îndeosebi Porţile Sudice ale Imperiului Atlant - trecătorile / trecerile sau strâmtorile - înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga, marcându-le prin focuri veşnice întreţinute cu crăci din codrii serioşi ce erau dezvoltaţi pe atunci, în locuri ce azi sunt chiar sterpe, parii / stâlpii înfipţi ritualic vertical în pământ semnalând hotarele stăpânirii sale: asemenea poziţii au fost vegheate de garnizoanele organizate de regimul instaurat de el pentru pază - ca să străjuiască tărâmul fericit imperial prin Coloane - între Munţii Caucaz (dintre Caspica şi Pont) şi Munţii Carpaţi, înspre Nord Imperiul Atlant fiind deschis pentru expansiune, pe măsura retragerii imensei calote polare. O sinonimie de la beţele lungi / prăjini se regăseşte la Români atât în “vergă” = stinghia de susţinere a velei = pânzei bărcii / corabiei, cât şi în “vargă” = băţul undiţei, adică joarda (nuiaua / creanga curăţată de frunze), în Latină pentru “băţ” folosindu-se “virga” iar “vergeaua” la stră-Români = bagheta mlădioasă ce ajuta la Crăciun ghicirea viitorului, persoana intervenind în obiceiul folcloric respectiv - conform “Dicţionarului etimologic român” din 1966 - numindu-se “Vergelator”; Dr. Mihai Vinereanu a analizat termenii existenţi în fondul Trac “a ghici”, “a găsi” şi “a gândi” ca provenind din acelaşi termen pre Indo-European “ghed” = “a înţelege” iar Dr. Ion Ghinoiu a afirmat în 2013: “Nuiaua cu coaja verde se numea vergel, ca substitut baghetei magice. Persoana care oficia ceremonia - Vergelatorul / Gogea - după ce aşeza un ciubăr cu apă în care participanţii strânşi pentru prevestiri îşi aruncau câte un obiect personal (inel, cercel, etc.) bătea cu vergelele în marginea ciubărului ca toaca, recitând colindul. Un copil neprihănit scotea pe rând din apă câte un obiect, care după ce era recunoscut de proprietar, Vergelatorul îi prorocea norocul. Obiceiul a supravieţuit până astăzi prin plăcinta cu surprize, jocurile de noroc şi alte practici”. Veghea la porţile imperiale se făcea prin “stâlpnici”, adică prin gardieni cocoţaţi în vârful pomilor mai înalţi din zonă; ulterior, amintirea acelor străvechi străjeri s-a perpetuat nu numai prin ridicarea Coloanelor (pilonilor, adică a stâlpilor sacri / Obeliscuri ori doar cu pari / beţe simbolice înfipte în sol), cât şi prin rugile înălţate de călugări solitari, refugiaţi singurateci pe timp îndelungat în vârful unor pari / piloni dotaţi cu câte o mică platformă (unde dormeau foarte puţin şi mâncau foarte puţin / primind hrană de la credincioşii de jos doar uneori). Acel obicei a fost vestit până târziu în istorie, de pildă “Grădina Gheţilor” din Ierusalim (adică “Grădina Gheţimani”) fiind cea care a găzduit cândva - cu mult înaintea Evreilor - aproape o sută de Veghetori stâlpnici, ei fiind străjerii / gardienii sau observatorii / mesagerii acelei aşezări sacre din Ţara Sacră: MasaGeţii - adică Masivii / Marii Geţi sau Geţii Selenei - au fost Geţii orientali / Asiatici (foarte respectaţi în Vechea Lume), similari fiind şi Daco-Geţii în Europa; spre deosebire de alţii care pentru iniţierea în Misterii visau ori se drogau, Geţii - pentru deprivare senzorială, după cum a documentat în 1985 şi istoricul Român Constantin Daniel - îndeosebi se izolau pe termen lung prin claustrare inclusiv în încăperi subterane special săpate, pradă halucinaţiilor ivite după postit sever / fiind permisă numai apa iar lângă Ierusalim, Esenii - asceţi în grote ca Geto-Dacii “pleistoi”, însemnând “călători prin nori” / ca vindecătorii “klistai” iar ca “polistai” = “fondatori” sau întemeietori de aşezări, după cum a scris la începutul mileniului I istoricul Evreu Iosif Flaviu 18:22 - se iluzionau cu “Fata Morgana” (respectiv cu mirajele deşertice de la Marea Moartă). Deprivarea senzorială prin izolarea în peşteri - în întunericul cărora practicienii se iniţiau în Misteriile religioase - se pare că era o tehnică provenind din Epoca Pietrei (încă din paleolitic, peşterile au fost cele mai importante lăcaşe de cult). În legătură cu bărboşii şi pletoşii “plestoi” Geto-Daci, adică monahii / călugării din grote / peşteri, pe de o parte e de ştiut că - potrivit lui Herodot Karka în “Istorii” 9:119 - Pleistoros era Zeul Războiului, adorat de Tracii Agriani (foarte buni arcaşi); pe de altă parte, Geto-Dacii - adică Tracii cei mai Nordici - au fost consideraţi cei mai viteji oameni din Vechea Lume. Despre “bâta” / “parul” ce se obişnuia ca prin verticalitatea în ţărână să marcheze teritoriul sunt de observat 2 aspecte, la fel de importante: atât onomastica bâtei - de “par” - cât şi postura sa falică, ambele elemente fiind cu scopul de evidenţiere a potenţei masculine solare (a sacrului - adică “Pu” / “Pa” - luminător diurn / respectiv Soarele Ra, ceea ce a dus din “Pu-Ra” la ceea ce Românii folosesc ca “pula” = “penis”); de exemplu, termenul Lybian / N African pentru “conducător” era “battos” iar pe de altă parte, mult mai mult decât un “bât” dintotdeauna la Români a fost un “par” ori “pilon” (acela - pilonul / “pilo-Anul” - fiind stâlpul susţinător, de mare rezistenţă). În Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei încă se poate observa ceva deosebit, anume inscripționarea cu numele GHERGA de pe acoperișul rezervoarelor cu apă sfințită pentru tratările bolnavilor și spălările păcatelor, având vizibilitatea intenționată nu de jos / de la nivelul solului, ci numai de pe înălțimi: din copacii ori de pe stâlpii din apropiere (așa ceva era cu dedicație, pentru credincioșii “înălțați” / atât la propriu, cât și la figurat, “veghea Gherga” având loc prin cățărare în afara căsuței cu apă sfințită iar “somnul Gherga” pentru visarea divină având loc prin ghemuire în interiorul căsuței cu apă sfințită, ca felinele ce adoră să se ghemuiască în cutii = spații mici). Este de ştiut că înaintea Cultului Falic, coloanele / columnele aparţineau Cultului Vulvei: cele mai vechi altare / sanctuare când au început să fie organizate în aer liber (nu în grote / peşteri, ca anterior) conturau prin perimetrul lor forma femeii, arhitectural primele sanctuare supraterane reproducând în plan orizontal Marea Mamă întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute (redând prin lobii lor delimitaţi de bolovani înşiruiţi părţile principale ale trupului feminin - ca frunza de trifoi - capul fiind central şi respectiv generoşii sâni ai Zeiţei ca lobii laterali, la acea structură ajungându-se printre 2 lobi “inferiori” reprezentându-i picioarele durdulii, intrarea fiind prin “poarta naşterii” = “vagin”); machete - ca “frumoase adormite” / “domniţe adormite” - există prin statuete din Epoca Pietrei, simbolistica indicând între picioarele desfăcute ale “maternului” tip de aşezământ religios un fel de “curte” unde aveau loc principalele ceremonii (intrarea apoi în “trifoi” fiind printr-o strâmtă trecere / pasaj, ca vaginul, cuvântul “vagin” fiind din aceeaşi familie lingvistică a termenilor “văgăună” şi “vizuină”, desigur din străvechiul vocabular Românesc - cu înţelesuri aşişderea - spre deosebire de celelalte limbi, mai “noi”, care n-au mai conservat aşa ceva, de exemplu în vechea Germană vaginul fiind “fuð” / în pronunție “fud”). Despre “trifoi” e de ştiut vechea sa denumire Română, feminină: “dordolină”, planta considerată ca semn al norocului şi belşugului (exact atributele Marii Mame durdulii); e de remarcat că în Greacă pentru “poartă” se foloseşte termenul “pyli” / πύλη (paznicii străjuind poarta / “pyli” erau “phylakes”). Cu timpul, termenul “phylake” a ajuns să fie folosit pentru “carceră”, gardienii fiind “phylakes” = “pulachi”: corespunzător “Dicționarului etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009, cuvântul “poartă” din vocabularul Român a fost atestat ca foarte vechi; echivalentul său Grec - cu înțeles stră-Român phalic - a reprodus de fapt vechea semnificație din planul sexual (în vechea Greacă, santinela păzind poarta era φύλαξ / phulax”, denumirea fiind popular folosită pentru observator / Veghetor). Pe de o parte, îngerii Gregori au fost atestați ca Veghetori încă din timpurile pre-diluviene (după cum a consemnat “Cartea patriahului Enoh”) iar pe de altă parte - după cum a scris și filozoful Platon în “Republica” - “phylakes” erau conducătorii războinicilor, ai apărătorilor sau protectorilor. O categorie aparte în structura social-politică primară - după cum au notat autorii Antici - aveau ca pătură importantă pe cea grupând așa-zișii Gheorgoi / Georgoi (A-Groikoi / Agroikoi sau Geo-Moroi / GaMoroi); istoricul Canadian Carl Roebuck 1914-1999 a scris: “Din 580 î.C., printre cei care s-au instalat la conducerea Atenei erau Georgoi / Geomoroi (împreună cu Eupatrizii / proprietarii și Demiurgii / meșteșugarii). Ca Georgoi - Agroikoi / Geomoroi - erau denumiți acolo lucrătorii pământurilor (Eschil numindu-i Gamoroi, desemnându-i drept cetățeni ai Atenei). Termenul era cunoscut și folosit din Insula Samos până în Insula Sicilia, referindu-se la oligarhi, însă inițial cuvântul provenea de la primii localnici (cum au fost de exemplu chiar și moștenitorii celor dinaintea sistemului Micenian). Georgoii / Geomoroii au fost cetățeni liberi, notați Zeugitai de către Solon: ei nu doar și-au păstrat terenurile, ci le-au și lărgit, fiind oligarhii perioadei arhaice. Unii dintre ei au devenit judecători; Geomoroii / Geo-Moroii Atenei nu trebuie confundați cu fermierii / țăranii, căci ei - ca ZeuGitai / Zeu-Gites - formau mari și distinse familii: Georgoii dețineau principalele pământuri agricole și toți Demiurgii proveneau dintre ei, însă nu toți Georgoii au fost Demiurgi”. Aristofan - “părintele comediei” / termen provenind de la Cume, port Gherghit - a scris în piesa “Adunarea femeilor” din 391 î.C. despre bogații Gheorgoi care se opuneau realizării unor noi ambarcațiuni de către săracii Atenei.
Paznici Daci / “Phylakes Daoi”
În Epoca Pietrei, cu timpul, flancarea porţii către altar (“inima” / “cordul” sanctuarului) s-a făcut printr-o pereche de blocuri ortostatice din piatră - care au devenit pari / stâlpi sau coloane - apoi preluarea columnei ajungând răspândită falic ca Obelisc; aşadar, iniţial perechea de elemente ortostatice - perechea coloanelor de la intrare - reprezentau (în plan vertical), picioarele ridicate sau contractate ale divinităţii în chinurile facerii, cele 2 Coloane ale regelui Ghergu sau “Ghergu-res” / “Ghergures” = Hercules / Hercule avându-şi sorgintea în aşa ceva: flancau poarta imperială (e de observat că mult ulterior şi creştinii - prin aspectul trilobat al catedralelor / ale căror abside laterale sunt “sânurile” bisericii, inclusiv prin coloanele străjuind poarta - au reprodus ancestralul model). Gemenii Gardieni au fost și C/Heru-vimii care flancau Poarta Raiului, sfinții / sfincșii, leii sau alte creaturi încadrând trecerile, etc. Academicianul Francez Pierre Chantraine în “Dicţionarul etimologic al limbii greceşti” din 1968, Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, ş.a., au menţionat despre expresia relativităţii a vorbei “în 2 peri” că era cu referire la genitaliile feminine, vechii Greci folosind termenul “nemos” pentru aşa ceva (în Latină “nemus” fiind denumirea pentru “crâng sacru”); sensul Românesc “în 2 peri” înseamnă “între 2 stări” - folosindu-se şi pentru a indica pe cineva ameţit / “cherchelit” - legătura cu străvechiul Cult al Fecundității / Fertilităţii putându-se deduce şi din locaţia indicată Latin, căci în marele trecut orgiile se consumau de obicei în crângurile unde se aflau aşezămintele sacre (de pildă, pentru “masturbare” Sardinii folosesc termenul “puliga” iar Suedezele folosesc termenul “pulla”): e de ştiut că în proto Indo-Europeană “kaito” era “pădure”, în vechea Română “coică” folosindu-se pentru “culme împădurită” - iar “coit”, inclusiv azi, înseamnă “împreunare sexuală” - pe de altă parte “vulva” în jargon Român fiind şi “scoica” (cu aspect, miros, onomastică, umiditate, etc. similare).Toponimul Nemeia (în vechea Greacă “nemos” fiind utilizat şi pentru “pădure” / “codru”) a fost cel unde era uriaşul leu înfruntat de Hercule în prima dintre isprăvile sale / cronologic cea mai veche: eroul Hercule a plecat din tărâmul de vieţuire umană şi a urcat în sălbăticia Muntelui pentru a găsi leul, ajungând la peştera unde era acela “către seară” şi l-a învins “după apusul soarelui” (ceea ce a legat leul de climatul mai cald dar şi de Cultul Solar). Dr. Adrian Poruciuc în studiul despre “Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi” din volumul de cercetări “Sub semnul Pământului Mamă - rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene” a afirmat că “în substanţa lor, colindele româneşti ale leului arată a fi mai arhaice - dar şi mai bine închegate - decât ceea ce ne spun despre Herakles sursele urban-literate, respectiv teologice (Biblia în ‘cartea judecătorilor’ 14 prin naraţiunea despre Samson-şi-leul având o variantă a aceluiaşi motiv / mitem, exemplul pe care l-am ales fiind pe fundalul impactului ‘popoarelor mării’ din jur de 1200 î.C. în estul mediteran şi făcând aluzie la impulsuri erotice necontrolabile, inclusiv la ‘furia eroică’ desemnată de vechii greci prin ‘mania’ şi respectiv printr-un termen mai puţin cunoscut - ‘lyssa’ - ce se poate lega de arhaicul ‘lis’ = ‘leu’; profesorul Bertolin Cebrian de la Universitatea Canadiană Calgary în 2010 a menţionat despre Herakles - erou înveşmântat în piele de leu - că ‘era adesea cuprins de furia lyssa’, dânsul menţionând că, în creaţiile poetice ale vechilor greci, ‘lyssa’ se referea ‘exclusiv la nebunia dragostei’, sacrificiul lui Samson survenind şi el după un episod cu încărcătură erotică)”. În Canaan, Samson era diminutivul lui Şamaş / “Şa-maş” = Zeul Soarelui / “Soarele-moş” (numele acelui personaj biblic fiind preluat astfel).
“Ghebele” / “Ciupercile” de piatră numite “Babele” - aflate la 2292 metri altitudine în Carpaţi / Munţii Bucegi 45,26 lat. N, 25,26 long. E - au fost supranumite “Altarele Ciclopice”, fiind închinate Soarelui şi Selenei, Cerului şi Pământului (vechii Români au utilizat cuvântul “nană” pentru “ciupercă”); nu poate fi negată intervenţia umană la finisarea formelor acelor conglomerate, ele păstrând legătura cu Sfântul / Sfinxul din apropiere - primul Sfânt / Sfinx din lume - aflat la 2216 metri altitudine (acelaşi savant Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:55 a consemnat că primii sculptori din lume au fost Gherghinii / Telchinii şi că “erau pruncii talazurilor mării, vrăjitori care puteau aduce ploaia ori chiar ninsoarea la dorință și puteau face ceea ce mai târziu au făcut Magii în Persia” / în vechiul Egipt, pentru “prunc” se folosea “kherd”). Sfântul / Sfinxul din acel loc Carpatic - stânca având înfăţişarea de om - măsoară 8 metri înălţime şi 16 metri înălţime iar din punct de vedere istoric (chiar mistic) era reprezentarea divinităţii supreme: expresia sa e de suveranitate şi putere, acest lucru fiind evidenţiat prin faţa proporţionată, buzele severe şi bărbia voluntară; Sfântul / Sfinxul a fost emblematic pentru Imperiul Atlant / Borean - în perimetrul căruia s-a găsit - mulţi cercetători afirmând că Sfântul / Sfinxul European (anume, din România) a fost modelul pentru Sfântul / Sfinxul de pe Platoul Ghi-Za / Ghiza din Egipt, mai ales că proporţiile feţei celui African sunt identice. Cercetătorul Român George Teleoacă a scris în 2013: “Prea s-a trecut şi se trece uşor peste faptul că Babele se află alături de Sfinxul din Bucegi, formând de fapt un singur ansamblu, care se cere a fi interpretat în unitatea sa. Prea s-a trecut şi se trece uşor peste faptul că Babele şi Sfinxul din Bucegi nu puteau fi realizate altfel decât prin truda susţinută de un foarte mare crez. Prea am înlocuit acest crez cu ideea simplistă că ansamblul Sfinxul-Babele ar fi apărut datorită efectelor produse de ger şi de vânt asupra unor menhire, pe care tot vântul le va fi aşezat pe platoul Bucegilor. Controversatul nume al zeului Gebeleizis a fost considerat de Victor Kernbach de vârstă neolitică, chiar pre-neolitică. În manuscrisul lui Herodot, aşa cum se citeşte litera digamma în dialectul ionian, iniţiala Gebeleizis trebuie citită ‘B’ sau ‘V’; ca urmare, numele real din manuscrisul original al lui Herodot se citeşte Bebeleizis. Pentru forma Be-Beleizis pledează chiar topicul sacru Ba-Bele, eternizat prin coloanele ca nişte babe cu pălării, de lângă măreţul Sfinx din Bucegi, tâlcuite astfel, pentru a ne reaminti mereu că arhaica icoană în piatră cu profil uman era al lui Be-Beleisis, unul şi acelaşi cu Gebeleizis, proslăvit ulterior şi cu numele de Zalmoxis. Din aceleaşi considerente de ordin mnemotehnic care au condus la realizarea grupului de coloane numit Ba-Bele în Bucegi, dăinuie la Cracovia, îmbrăţişată de apa Vistulei, colina sacră Wa-Wel, ce găzduieşte Catedrala Wawel, împreună cu Palatul Regal Wawel. În evidentă legătură cu sintagma teonimică arhetipală Volco-Blac, redată prin hieroglifa sacră numită Dragonul Dacic, topicul Ba-Bele din Bucegi alături de topicul Wa-Wel din Cracovia, transmit peste milenii dubla dovadă că numele real al marelui zeu getic s-a pronunţat Be-Beleizis”. (Cronica Polonă / “Chronica Polonorum” din 1190 s-a referit la Krak / Grakch care a fortificat Wawel pe malul Vistulei și a întemeiat Cracovia; Wincenty Kadlubek 1150-1223 / episcopul Cracoviei a scris că la începutul Evului Mediu, Krak/us întors din Carintia prin Panonia - unde a avut o luptă cu Romani Gali - a ajuns conducătorul Polonezilor, liderul Krak afirmând: “Cum e lumea fără soare, așa e și țara fără rege”). Fără sufixul “zis” al zeităţii, numele se reduce la Ba-bele / Be-Bele, ceea ce direct egalează Ghe-Bele, însemnând “ciupercile” (corespunzătoare aspectului); de aceea, literalmente Gebelei-zis (în pronunţie Ghebeleizis) rezona ca zeitatea Ghebelei, a Ghebelor: respectivul zeu era marele bărbat al celor din vechime, adică al babelor (dar nu bătrâne, ci acelea erau femei de demult, cu înfăţişările semănând ciupercilor). Dr. Valer Scridonesi de la Universitatea București în “Sincretismul Mamei Zeilor / Mamei Mari / Reii / Cibelei cu Sibila conservat în spațiul carpatic azi. Sinteza Cibele-Sibila prin matrici lingvistice hidro-oro-toponimice” a analizat în 2006 originea Gebeleizis ca “Cybele a zis”, afirmând și că “Gerghithia apare în Ținutul Lăpușului prin Dealul Gherdiceu, muchia și pârâul Gârdișoara, Vârful Gurguiatu (1048 m), Albunea apărând ca Izvor Alb (afluent al râului Lăpuș) cu izvor pe partea sudică a Vârfului Roșia (1212 m), pe partea nordică a aceluia curgând Pârâul Roșia, acele Roșia indicând-o pe Sibila Roșiană. Toate acestea, numai în subzona Lăpuș (munți, depresiune, ținut), ca și cum, mai ales aici, la picioarele vestice ale Țibleș/Cibleș-ului/Cibelei, a propovăduit Sibila, și încă tocmai cea Roșiiană”. În perspectivă Egipteană veche, Gebeleizis / “Geb-Eleizis” - Zeul Fulgerului / Orizontului la stră-Români - literalmente era “Ilie / fiul Pământului Geb” (radicalul Indo-European “Gheib” însemna “lumină / fulger”); de exemplu, comuna Ilia 45,56 lat. N, 22,38 long. E / județul Hunedoara - de pe Râul Mureș - a fost atestată ca Elye în Evul Mediu. Despre Sfânt / Sfinx, o ipoteză - derivată din primordiala androginie existentă în timpul ultimelor milenii ale Neandertalilor - a presupus că (numai mult ulterior realizării sale) era Zeul “Thot” / “Her-mes” = “Zal-moxe”: din genul neutru / androgin, în timpul multimilenar - exprimat în apelativul divin şi prin sufix de tipul “mes” / “moxe” - putându-se diferenţia atât latura feminină, cât şi cea masculină. În timpul ultimei glaciațiuni, climatul din actualul spațiu Român nu era temperat; ce căutau preistoricii pe piscuri (vârfuri de Munți dintre care unii au devenit sacri) avea explicaţie climatică / înainte de a fi religioasă: la aceleaşi altitudini, Munţii Nordici erau mai călduţi decât mediul înconjurător şi Munţii Sudici erau mai răcoroşi decât mediul înconjurător; actualul spaţiu Român - cu arcul Carpatic - s-a calificat ca gazdă primilor Europeni (aşa după cum au dovedit-o relicvele / analizate ştiinţific de către specialiştii lumii). În prezent poate părea straniu, însă în vremea glaciaţiunii tocmai climatul a determinat interesul oamenilor pentru vârfurile Munţilor: înspre părţile Nordice ale Vechii Lumi, în locul vânturilor reci din Văi - cauzate de frigul apropiatei calote polare - era de preferat relativul calm însorit de pe culmi, unde uneori era şi mai călduţ (fenomen explicat meteorologic simplu, în sensul că totdeauna la acţiunea aerului rece - mai dens / mai greu - ce ocupă părţile joase, aerul cald - mai rarefiat / mai uşor - se ridică în părţile înalte), astfel încât la continua influenţă glaciară Nordică, pentru timp îndelungat vechii oameni au apreciat înălţimile, mai mult decât Văile; în EurAsia, imensul bloc glaciar format de calota Nordică constituia un uriaş “frigider”, într-un veşnic conflict meteo cu Sudul cald, zonele de întâlniri atmosferice din urmă cu circa 10 milenii având fenomene deosebite - inclusiv în intensităţi - faţă de cele actuale.
La aceleaşi latitudini, în timpul ultimei glaciaţiuni, oamenii au apreciat înălţimile încălzite de vântul Sudic mai mult decât îngheţatele zone joase: oamenii au populat Văile numai după glaciaţiune. Despre Zeul Boreas / Voreas al vântului Nordic și al iernii a rămas în amintiri că avea aripi purpurii iar suflul său înghețat ajungea cândva până în Tracia; s-a reținut că în Munții natali din Nord - unde era Hiperborea - exista o eternă primăvară, ce nu era atinsă de vântul rece al Zeului (e de remarcat că termeni ca Vorea pentru Borea, “Var-Var” / Varvar pentru Barbar, ș.a.m.d. erau încă firesc folosiți de Româna Medievală, așa cum de exemplu a fost traducerea “Istoriilor” Anatolianului Herodot în secolul XVII prin grija spătarului Aromân Neculai Milescu, care la 4 secole după deplasarea în China a Aromânului Marco Polo a fost de asemenea în misiune acolo - în China Medievală - via Siberia și Mongolia). Elemente de geomanţie - adică divinizarea prin interpretarea formelor naturale, ale reliefului, stâncilor, pietrelor, pământului, etc. - existau în Epoca Pietrei, Sfântul / Sfinxul Carpatic de pildă încadrându-se unor asemenea străvechi concepţii; de exemplu, vechii Arabi ştiau despre Idrîs - însemnând “Interpretul”, identificat cu Eno / Enoh ori Hermes - că a învăţat să “citească” / să ghicească în formele de nisip de la îngerul Gavriil / Gabriel (până în Evul Mediu, artele geomanţiei au ajuns chiar sofisticate): atât îngerul Gavriil, cât şi patriarhul Enoh / Eno - care a scris despre îngerii Gregori - sau Gherganul “Gher-mes” / Hermes au fost (conform atestărilor) înrudiţi, provenind din acelaşi stoc, cel ştiut inclusiv biblic ca Enoh fiind de fapt Eno / Anu. Munții Carpați au jucat un rol foarte important în istoria lumii; de pildă, cele mai vechi urme ale ritualurilor Neandertal din Europa dar și cele mai vechi rămășițe umane Homo Sapiens din Europa s-au găsit nu altundeva decât în peșterile din Carpații Occidentali (V actualei Românii). Arheologul Daniel Ruzo 1900-1991 din Peru susținea că înaintea Potopului a existat în lume o Civilizație (dispărută într-un cataclism) care era legată în mod special de Munte, oamenii săi trăind preponderent pe culmile înalte; în 1968 - după ce a studiat Sfântul / Sfinxul din Bucegi - savantul a afirmat că “Sfinxul Carpatic făcea parte dintr-un străvechi centru spiritual: este un vechi monument sculptat înainte de Potop, distrus în mare parte în zona frontală (de chip uman), fiind foarte erodat de vânt și ploaie; e moștenirea importantă a unui popor dispărut. Munții Carpați din România erau în centrul celei mai Vechi Civilizații Europene de care avem cunoștință în zilele noastre; în acești Munți Sacri s-au refugiat oamenii după Potop, sculpturile originale nemaifiind reproduse în timpurile istorice. Fiind obișnuiți cu dimensiunile tridimensionale ale sculpturilor din zilele noastre, am eșuat până astăzi să realizăm că acestea sunt sculpturi vechi, considerându-le opera naturii. Autorii care le-au dat forma trăiau în munți și sculptau stâncile; iubeau frumusețea naturii și aveau capacități mentale bine dezvoltate: erau păzitorii unei înțelepciuni străvechi. Pentru ei era o creație magică, produsul unei culturi înțelegând lumea diferit decât azi; de la acei oameni am moștenit noi simțul religiosului și spiritualității: lumea pe care o avem în zilele noastre e moștenirea lăsată de o civilizație dispărută. Toate sistemele de simboluri, toate personajele legendare, toate miturile nu au un nume al autorilor; toate le-am moștenit de la o omenire dispărută. În Munţii Carpaţi din România s-a refugiat o bună parte din omenire în timpul Potopului, aici sunt grotele cu comori menţionate în atâtea legende ale lumii; Sfinxul din Bucegi făcea parte dintr-un complex mai mare, aşa după cum şi Sfinxul din Egipt a făcut parte dintr-un complex mai mare: în ambele cazuri, au fost locuri sacre şi ceremoniale care au avut importanţă incredibilă pentru populaţiile aparţinătoare”. Cei dispăruți - cu care oamenii Homo Sapiens au fost cândva contemporani - erau oamenii Neandertal și Cro Magnon; ei au fost autorii anonimi ai legendelor și ai miturilor străvechi. Dr. Marcian Bleahu - geolog Român - a susținut: “Când urci un munte, urci cu smerenie ca într-o catedrală unde intri nu ca să cucereşti credinţa, ci ca să te redescoperi pe tine însuţi, să redescoperi ceva în interiorul tău ascuns de foarte mult timp, care aşteaptă să fie trezit. Legenda proto-istorică a Sfinxului relatează că ar fi o statuie făurită în timpuri demult uitate de oamenii unei civilizații dispărute”. Sfântul / Sfinxul din Bucegi se află între Munții Bătrânei, Doamnele, Obârșia și Omu (cel mai înalt din Masivul Bucegi), având în apropiere formațiunile stâncoase ale Babelor; toponimia preponderent ancestral feminină reflectă posibilitatea existenței unei societăți matriarhale cândva în trecut, cu locașe de cult în peșterile din zonă (unde au fost descoperite numeroase vestigii Neandertal).
Psihologul Britanic Stan Gooch 1932-2010 a studiat dezvoltarea omului, în 2006 concluzionând că “Homo Sapiens e un rezultat hibrid, având elemente din încrucișări cu Neandertal și Cro-Magnon (specii umane foarte diferite, inclusiv între ele); oamenii de Neandertal aveau propria lor civilizație, cu o cultură sofisticată, bazată pe o imaginație bogată: o cultură a viselor. În medie, oamenii Neandertal aveau creierele mai mari decât Homo Sapiens; aranjarea era diferită decât acum, cerebelul Neandertal (‘creierul mic’) fiind mai mare. Esențialmente, s-ar putea spune despre cerebel că era un creier distinct amplasat - din punct de vedere anatomic - sub creierul mare. Cerebelul este centrul a numeroase abilități și procese mentale, unele încă necunoscute azi; e posibil ca visele să provină în primul rând din cerebel, anumite tipuri de impulsuri artistice și religioase, impulsuri către sacru, anumite înclinații filozofice, etc. Neandertalii au format o populație avansată cultural, civilizată din punct de vedere spiritual, cu un profund simț religios și practicau o medicină bazată pe plante. Societatea era condusă de femei, care aveau autoritatea supremă; ceremoniile nopții și lunii erau conduse de preotese. Societatea Neandertală era pașnică, plină de dragoste pentru semenii săi; practicile magice și religia erau centrale în viețile lor: erau ceea ce azi știm ca șamani, vrăjitori sau magi. Oamenii Neandertal celebrau Cultul Lunii, aveau vedere nocturnă, venerau noaptea și luna, pe când oamenii Cro-Magnon venerau ziua și soarele. Viața oamenilor Cro-Magnon își avea rădăcinile în conceptul de proprietate al bărbaților, fiind o societate condusă masculin, activă diurn. Privind cunoștințele de botanică, Neandertalii erau mai avansați; privind cunoștințele de vânătoare, Cro-Magnon erau mai avansați. Opinia mea este că oamenii de Neandertal și oamenii de Cro-Magnon s-au împerecheat în Europa, acum vreo 30-40 de milenii; fiecare parte a adus o contribuție unică: genele Neandertal erau înclinate spre intuiția religioasă, pe când genele Cro-Magnon erau înclinate spre inteligența științifică. Nu a fost însă o metisare pașnică; se pare că bărbații Cro-Magnon au violat femeile Neandertal. De aceea scrie în Vechiul Testament că fiii lui Dumnezeu s-au împreunat cu fiicele oamenilor, care le-au născut copii, aceia fiind vitejii din vechime (cei mai voinici prunci vreodată). Primii Homo Sapiens aveau tenul mai închis decât Neandertalii cu care au intrat în contact în EurAsia; Neandertalii erau o specie nocturnă: se strângeau noaptea și organizau ceremonii în cinstea lunii pline. Dovezile anatomice pentru stilul de viață nocturn se bazează pe orbitele oculare foarte mari și rotunde, inclusiv pe orificiile foarte mari ale urechilor (ochii mari - mai ales - sunt o caracteristică tipică a creaturilor nocturne); ei învățaseră să nu se teamă de întuneric și în timpul acelui proces s-au îndrăgostit de priveliștea cerului noaptea, venerând constelațiile nordice Ursa Mare și Ursa Mică. Ritualul ursului de peșteră (iar în Carpați răspândirea s-a înregistrat drept cea mai puternică de pe continent) a fost cel mai vechi ritual din lume. Neandertalii erau oameni foarte emotivi și sensibili; există dovezi certe bazate pe evidențe fosile fizice că aveau voci puternice și urechi mult mai muzicale decât oamenii de acum”. Arheologul Britanic Steven Mithen - profesor la Universitatea Reading 51,26 lat. N, 0,56 long. V - a afirmat că Neandertalii au constituit specia umană cea mai dezvoltată cu înclinații spre muzică, dansuri și spectacole care a trăit vreodată (se pare că au fost cântăreți și actori de primă clasă). Arheologul American Ralph Solecki a descoperit într-o peșteră din Munții Zagros (în zona Kurdă din N Irakului) că Neandertalii erau înhumați cu flori în urmă cu 74 de milenii și că bătrânii ori răniții au fost îngrijiți de semeni: ei credeau în viața după moarte; savantul a zis că “Neandertalii au fost oameni cu caractere așa de bune, încât ar trebui să fim mândri că-i avem ca strămoși”. (În 1997, cercetătorul Britanic Andrew Collins a documentat legenda Kurdă despre faptul că printre strămoșii poporului Kurd au fost Ginii / Geniile).
Filozoful Englez Colin Wilson 1931-2013 a spus: “Este posibil ca omul de Neandertal să fi fost mult mai inteligent decât presupunem; se pare că știa mult mai multe despre stele, de exemplu (decât am putea crede). Comportamentul simbolic era central în Cultura Neandertal; exponenţii săi își găteau hrana, erau tatuați și purtau bijuterii, strângând inclusiv cristale, trăind în grupuri sociale complexe”. În 2010, specialiştii unui consorțiu format de “Institutul Planck” din Zurich 47,22 lat. N, 8,33 long. E / Elveția, “Institutul Broad” de la Universitatea Americană Harvard din Cambridge 42,22 lat. N, 71,07 long. V și “Institutul Tehnologic” din Boston 42,21 lat. N, 71,03 long. E / SUA au prezentat rezultatele cercetării genomului Neandertal: circa 4% din EurAsiaticii Homo Sapiens actuali au unele gene Neandertal, ceea ce înseamnă că împerecherile dintre speciile umane au avut loc (îndeosebi pe baza legii formulate în 1922 de biologul Britanic John Haldane, dovedită şi de lipsa urmelor genetice materne Neandertal la oamenii Homo Sapiens, pe linia paternă însă fiind evidenţe genetice de la Neandertal la Homo Sapiens - sens confirmat despre combinaţiile întâmplate atât în străvechile relatări ale omenirii, cât şi confirmat ştiinţific de către geneticienii Epocii Moderne - acela fiind că bărbaţii Neandertal au fost cu femeile Homo Sapiens / compatibilitatea existând cu şanse de supravieţuire pentru cazurile când muierile oamenilor Homo Sapiens au născut prunci cu taţi Neandertali):
Dr. Robert Scoch - profesor la Universitatea din Boston / SUA - a explicat: “Civilizațiile dispărute nu sunt neapărat ceea ce ne așteptăm noi sau ceea ce așteaptă mulți oameni să fie, în sensul că nu erau un echivalent în trecut a ceea ce suntem noi în zilele noastre. Multe din instituțiile societății noastre sunt de fapt o combinație a instituțiilor oamenilor Neandertal și Cro-Magnon; întâlnirea dintre acele specii trebuie să fi fost monumentală: Neandertalii nu prea îi înţelegeau pe acei Cro-Magnon care le invadau teritoriile iar Cro-Magnon nu înţelegeau ritualurile nocturne stranii ale Neandertalilor, cu cântece şi dansuri (numindu-le ‘magie’). S-au schimbat unele aspecte simbolice din ceremoniile religioase Neandertale, Homo Sapiens adaptând și unele elemente Cro-Magnon; o mare parte din credinţele noastre - ale Homo Sapiens - şi din obiceiurile noastre religioase sunt moştenite de la Neandertali: continuăm multe tradiţii Neandertal (antropologul American Erik Trinkaus - o autoritate în domeniul Neandertal - este convins despre Cultul Nemuririi că a fost creat de Neandertali, că au fost primii oameni care au practicat înmormântările iar Cro-Magnon şi Homo Sapiens au învăţat de la ei să-şi înhumeze răposaţii). Despre Cultul Nemuririi, e clar că exista ceva dincolo de moartea fizică, dincolo de existența materială, ce se pare că era o credință existentă la Neandertali. În Carpaţi au fost legături antropormofice între oamenii peşterilor pe de o parte şi sculpturile din piatră de pe munţi pe de altă parte. Sfinxul din Bucegi arată ca un Neandertal, cu frunte joasă şi cu orbite mari, privind spre Vest, către soarele care apune: s-a emis ipoteza că omul de Neandertal ar fi fost o specie mai degrabă nocturnă şi dacă e aşa, ce fel de soare i-ar fi stârnit interesul? Soarele la apus, când ar fi ieşit să-şi desfăşoare activităţile nocturne: ceremonii şi ritualuri; deci n-ar fi privit spre răsărit - aşa cum a fost în mai multe culturi ulterioare - ci spre Vest, soarele apunând având o importantă semnificaţie. Ca geolog, observ stratigrafia Sfinxului că e din tipuri distincte de roci - şi toate naturale - existând posibilitatea că iniţial semăna cu o faţă umană datorită eroziunii naturale, oamenii putând un pic să modeleze structura, astfel încât trăsăturile să semene şi mai mult cu o faţă umană (se ştie că în alte locuri asemănătoare din lume aşa ceva s-a întâmplat). Poate a intervenit vreo prelucrare - datorită degradării nu pot afirma cert - dar aşa ceva nu contează, fiindcă este uşor de recunoscut faţa umană. Multe locuri sacre din întreaga lume sunt de origine naturală şi pot fi considerate chiar mai sacre fiind doar naturale - fără intervenţie artificială - dând extraordinarul mesaj că sunt de la natură, respectiv că vin de la zei, părând un miracol; atunci profilul stâncii redând o figură e cu atât mai spectaculos, mai important, ţinând de divin: e mult mai impresionant decât dacă ar fi fost sculptat de mâna omului. Neandertalii îşi recunoşteau uşor portretizarea în Sfinx iar pe platoul de lângă megalit puteau avea loc diverse activităţi, cu acel cap de piatră în fundal; existenţa unui mic bazin acolo îl sugerează ca ideal pentru strângerea ‘apei sfinţite’ în ritualuri de purificare ori pentru ceremoniile de colectare a sângelui de la sacrificii (în Anatolia şi vechiul Egipt au fost asemenea bazine): timp de milenii, mâinile multor generaţii au frecat mica depresiune din piatră a bazinului ca să ajungă aşa cum e azi. După ce am examinat hărţile, geologia, topografia şi geografia regiunii, văd tot arealul drept central pentru Adunările Neandertalilor - dintr-o vastă zonă - deoarece în Europa nu mai exista ceva asemănător: era un ideal loc de întâlnire chiar a celor de la câteva sute de km distanţă, în pelerinaje la anumite zile importante convenite astronomic, pentru schimburi de povestiri, ceremonii care să creeze legături între diferite comunităţi, împărtăşiri de credinţe, etc.; peşterile din apropiere păstrează dovezi ale prezenţei Neandertale şi a ritualurilor respective, unele din ele evident fiind locaşuri de cult, sanctuare ce ulterior au fost imitate de clădirile templelor, bisericilor, catedralelor, etc., pentru a reconstrui asemenea medii de conectare cu divinul şi inducere a sentimentului religios (chiar şi numai prin iluminarea tradiţională intenţionat păstrată slabă în arhitectura interioară, clădirile locaşurilor de cult fiind de fapt moşteniri ale cadrului ritualic oferit de peşteri timp de milenii). Neandertalii erau cu mult mai sofisticaţi în moduri de gândire pentru care noi nici n-avem cuvinte potrivite să le descriem; civilizaţia noastră a progresat într-un fel material - stil regăsit începând cu Era de Aur - distrugând sofisticarea anterioară a pionierilor, care au înţeles, uitându-se la Univers cu ritmurile sale cosmice, că erau parte din ceva mai măreţ decât ei înşişi. Presupun că Neandertalii au fost mai religioşi decât oricine; am bănuiala că acele cunoştinţe au fost simplificate de către Cro-Magnon şi Homo Sapiens, care i-au perceput în termeni superficiali: conceptele de bine şi rău ar fi provenit dintr-o înţelegere trunchiată a ritualurilor şi religiei Neandertalilor, care era mult mai nuanţată şi subtilă (ei n-aveau simpla catalogare a bunului pe de o parte şi a răului pe de altă parte, căci aveau nevoie de ambele şi nu făceau distincţia aşa ca urmaşii lor). Neandertalii, cu capacităţile lor mentale dezvoltate, au avut profunde legături cu natura şi au înţeles că în funcţionarea Universului erau necesare atât binele, cât şi răul - ca 2 capete ale unui spectru continuu - ecouri regăsindu-se de pildă la vechii Egipteni”. (Aspectele duale - ale contrariilor - ulterior au fost încercate pentru armonizare şi de către alte sisteme religioase, de pildă “rău” era din dualitatea complementară bunei Rhea = Marea Zeiţă Mamă a Pământului, etc). Cercetătoarea Oana Ghiocel - care în 2013 a realizat filmul documentar “Misterul Sfinxului din Carpaţi” - a reflectat: “Omul de Neandertal nu a fost o specie brutală. Conform evidențelor actuale, omul de Neandertal apare surprinzător de apropiat de omul modern, o creatură sensibilă și inteligentă, cu o cultură sofisticată și simț propriu. În Munții Carpați, legendele țin amintirea vie; despre legenda Cultului lui Zalmoxe bănuiesc că datează din vremuri străvechi, tocmai din timpul omului de Neandertal: și când a ieșit la lumină, Zalmoxe a fost desemnat Zeul Nemuririi și al Nopții”. Cel mai facil de văzut la Zalmoxe e numele său: Zal-moxe = “Zeul-moș”, adică vechiul zeu - cel din bătrâni - prin “moș” referirea fiind la cineva nu neapărat în vârstă, cât la cineva de demult: cerul nocturn era dominat de Sf. Lună = “Se-Lena” / Selena (parte în tandemul feminin împreună cu Marea Mamă a Pământului) iar cerul diurn era dominat de Sf. Ra = Soare (parte în tandemul masculin împreună cu Tatăl Uran Montan). Zal-moxe / Zalmoxis a fost versiunea ulterioară a lui Sal-moxis / Sar-mis: “Soarele-moş” (adică Zeul Soare din vechime; în Sanscrită, înţelesul pentru “Sal” era “Calea”, astrul Ra străbătând constant acelaşi drum, zilnic parcurgând bolta de la răsărit la apus). Zvastica / Svastica - respectiv Crucea solară - era asociată Zeului Crăciun / fiul Cerului (ca emblemă rotativă a Anului Nou, constant / anual avându-şi învierea după stingerea Anului Vechi): Zeul Timpului = Crăciun / Cronos a fost Zeul-moş / Zalmoxe, urmaşul Zeului Soare = Sar-mis / Salmoxis (puternicul patron al cerului diurn). Enciclopedia bizantină Suidas” a notat că Zalmoxe / “Zeul moş” n-a fost singur, ci era cununat cu Zeiţa Pământului (la fel era şi Cronos / Moş Crăciun, numele vechiului zeu Zal-moxe fiind conservat Crăciun / “Crăci-Un” la Români şi Cărciun / “Cărci-Un” la Aromâni, ca un Ghergi: unul dintre vechii Gherghi). În cea mai lungă noapte din an - când Soarele putea muri pentru totdeauna - adică la solstițiul de iarnă, era o noapte de veghe, sfântă (când nimeni nu dormea, ci aștepta ivirea astrului în zori pe Cer), focul făcut atunci fiind în an cel mai mare și puternic, pentru că era dublul piromorf al Soarelui: astfel au apărut noaptea sfântă de Crăciun, rugul de Crăciun, bușteanul de Crăciun, colindele, etc. Învierea Soarelui - la solstițiul de iarnă - era o promisiune a nemuririi dar și de prosperitate, astrul fiind “Atotdăruitor”, ca un “Tată al Belșugului”, numit Moș Crăciun de către stră-Români. În Banat, regiune unde în Epoca Pietrei a fost slăvită bătrâna Mare Zeiţă iar până în Antichitate a fost slăvit regele vechi / moș numit Sarmis / “Sar-mis” = Zalmoxe / “Zal-moxe”, la poalele Muntelui Sacru Kogai-Onon / Kogai-non însemnând “Nana = Baba Sacră” ori “Pruncul Sacru”, azi Gugu, cel mai înalt vârf al regiunii - pe Valea “Neagră”, a Râului Cerna ce izvorăşte în Muntele Gârdoman - ca un “păzitor al pragurilor”, Sfântul / Sfinxul aflat în satul Bârza din comuna Topleţ / judeţul Caraş-Severin 44,50 lat. N, 22,23 long. E are proporţiile inverse decât Sfântul / Sfinxul din Bucegi, de 16 metri înălţime şi 8 metri lăţime:
În spaţiul Românesc mai sunt Sfinți / Sfincşi, ca de pildă în Munţii Măcin din N Dobrogei (parte a unui complex megalitic cu un faloid schematic şi un dolmen), în Munţii Ceahlău, etc. Este de reflectat că în vechime - de pildă în Epoca Pietrei - “oamenii de piatră” nu erau priviţi ca simple formaţiuni stâncoase erodate natural (de ploi şi vânt), aşa cum privesc acele structuri oamenii azi; la poalele lor se practicau ritualuri, era întrebată voinţa divină, se făceau iniţieri şi sacrificii: în acele locuri, nemurirea era la ea acasă.
Suedezul Svante Paabo - laureat Nobel pentru medicină, directorul “Departamentului de Genetică” de la “Institutul Max Planck” din Germania - a indicat în 2010 că la limita răsăriteană Neandertal, contemporan exista şi alt tip hominid înrudit, aflat printre strămoşii Melanezilor (ale cărui rămăşiţe au fost găsite în Gargai / Altai, în grota de la Stânca Ursului / denumită Denisova 51,23 lat. N, 84,40 long. E după un pustnic Dionisie care a locuit acolo în secolul XVIII); savantul şi colectivul condus de el au cercetat amestecul genetic dintre vechile tipuri umane, insistând pe concluzia că toate au procreat între ele, urmaşii regăsindu-se printre Homo Sapiens (inclusiv grupul genetic “N” din care face parte Gherga, al cărui prim mutant / avatar - progenitorul actualului tip Gherga - a fost localizat tocmai în acel areal Central Asiatic de intersecţie).
Date fiind calităţile intelectuale şi fizice mărite ale Neandertalilor faţă de Homo Sapiens - reflectată în străvechile lor ritualuri, în cunoştinţele pe care le aveau, în armonia cu natura în care trăiau, în abilităţile lor de supravieţuire, în talentele lor muzicale şi probabil discursive, etc. - e foarte plauzibilă de fapt asemănarea lor (de către oameni) cu “îngerii” / “fiii Domnului” dar şi apoi cu fantasticii “zmei” = “zeii Mamei” / “zei mari”; date fiind şi faptele petrecute (că hibridizările cele mai reuşite erau ale bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi extincţia survenită apoi a tuturor Neandertalilor, ca şi a oamenilor Cro Magnon datorită împerecherilor acelor bărbaţi cu femeile Neandertal), este îndreptăţită ipoteza “îngerilor căzuţi” ca fiind tocmai acei progenitori Neandertali / statutul lor divinizat, genul lor masculin - “necastrat” - şi dispariţia lor confirmând chiar aşa ceva: Homo Sapiens nu putea lăsa gravidă o Neandertală / “zmeoaică”, neputinţa aceea echivalând-o pe a unui castrat (care fără coaie / testicule sigur nu însărcinează vreo muiere). Deopotrivă scrierile vechi de milenii, ca “Tăblițele Creației” din Vavilon / Babilon ori “Facerea” / “Geneza” - prima carte din Biblie - au consemnat că din Rai au căzut 2 categorii de ființe (și s-a întâmplat și în aceeași ordine): din Rai întâi au căzut oamenii, apoi au căzut îngerii care i-au iubit pe oameni. Gardienii Grigor / Gregori (Veghetori / observatori sau străjeri / paznici), “divini mesageri”, respectiv îngeri, despre care au rămas străvechi mărturii, inclusiv scrise, aveau grijă de preţioşii lor urmaşi şi au răspândit societăţii cunoaşterile ce le posedau, i-au crescut ca viteji pe prunci - avantajaţi şi de fizicul uriaş în comparaţie cu al oamenilor Homo Sapiens obişnuiţi - iar împreună cu femeile lor Homo Sapiens / “fiicele oamenilor” au venerat-o pe Doamna-zeu = Marea Mamă ce făcea posibilă maternitatea şi traiul lor fericit în noua paradigmă; e de observat termenul de “mesager” / “mesa-ger” ca un compus din “Mesa” / “Masa” = Luna şi Ger = Cer: atributul dat mesagerilor / gardienilor Gregori era literalmente cel al “lunii de pe cer” - anume al “coroanei” Maicii Pământului - simbolul nocturn feminin, înrădăcinat în timpul Neandertal, ei ca înaripaţi îngeri făcând legătura dintre Cer / Gher şi Pământ / Ga, traseul Selena-Terra fiind în asemenea context cel mai vizibil (cosmic şi cel mai practic, drept cel mai scurt). Relaţia cu Selena a fost feminină / maternă iar relaţia cu Soarele a fost masculină / paternă (înariparea - îngerilor / mesagerilor - conferind atributul legăturilor dintre Cer şi Pământ).
În 2014, Dr. Paola Villa de la Universitatea Colorado / SUA și Dr. Wil Roebroeks de la Universitatea Leiden / Olanda au scris: “Dispariția Neandertalilor nu s-a datorat ‘superiorității’ Homo Sapiens. Nici un fel de evidențe - arheologice, comportamentale sau de altă natură - nu relevă așa ceva, ba chiar datele genetice încadrează Neandertalii (care morfologic nu mai sunt) într-un anumit grad de înrudire cu Homo Sapiens. Ieșirea din Africa a oamenilor Homo Sapiens și încrucișarea cu Neandertalii a favorizat mutația neuronală care a promovat dezvoltarea finală a creierului omului Modern; fluxul de gene de la Neandertal la Homo Sapiens - care a dus și la dezvoltarea sistemului imunitar - a apărut în urmă cu 50 de milenii. Neandertalii nu erau defavorizați tehnologic sau cognitiv față de Homo Sapiens, însă totuși n-au supraviețuit, căci încrucișările au ajutat oamenii Homo Sapiens la adaptarea în afara mediului African dar pe de altă parte au dus la sterilitatea masculină Neandertală. Rezultatele geneticii au implicații dincolo de urmele arheologice”. Tot în 2014, un alt studiu genetic - realizat de Ekaterina Khrameeva, Katarzyna Bozek, ș.a. - au relevat transferul de gene Neandertal la Homo Sapiens care au stimulat metabolismul grăsimilor, ceea ce a ajutat Europenii (în proporție de 3 ori mai mare decât Asiaticii) pentru a obține energie, necesară supraviețuirii în climatul rece determinat de calota polară; mileniile de adaptare ale Neandertalilor la frig au fost economisite astfel de către oamenii Homo Sapiens, ajutându-i să se stabilească în noul habitat (totuși, acizii grași au dus la obezități și boli cardiace / din Epoca Pietrei însă rămânând stima mai ales față de femeile grase - ca frumoase - ele fiind expresia succesului de adaptare, căci femeile Homo Sapiens erau cele compatibile cu Neandertalii pentru nașterea hibrizilor umani). De la sfârşitul domniei Neandertale - de când a apărut Marea Mamă - aceea a început să fie reprezentată grasă / chiar obeză, corespunzând “modei” acelui timp al Epocii Pietrei. Corporalitatea - de altfel - mereu a fost semn de bunăstare, îndeosebi în vechime, când (datorită greutăţilor traiului) aşa ceva conferea un status social deosebit prin comparaţie cu suplii semeni, hrăniţi deficitar. În plus, s-a demonstrat ştiinţific că părinţii diferiţi biologic au prunci de talie mai mare decât cea obişnuită (adică faţă de cea rezulatată dacă părinţii ar fi avut tipologii asemănătoare), aspectul Uriaşilor hibrizi iviți din încrucişarea Neandertal cu Homo Sapiens - faţă de cei aparţinând generaţiilor părinţilor - generând inclusiv cele transmise în timp despre existenţa cândva a Uriaşilor: fapte petrecute aievea şi în consecinţă relatate (poveştile despre Uriaşii din vechime n-au apărut în aşa multe locuri din lume ca rod al unei imaginaţii colective cauzată de vreun fenomen paranormal universal, ci se refereau la aspecte normale, foarte concrete; că acelea au străbătut vremurile s-a datorat puternicului adevăr din conţinut iar că au ajuns distorsionate de tot felul de fabulaţii ale oamenilor ulteriori - neîncrezători în acele auzite despre timpuri demult trecute - nu le ştirbeşte esenţa). După dispariţia Neandertalilor “Tătâni” / Titani, Cro Magnon şi hibrizii lor - anume alţi Uriaşi ai acelui Timp de Aur - au creat unele probleme oamenilor Homo Sapiens (conflicte pentru resurse / teritorii pentru cules, vânat, pescuit, etc.), ceea ce în final s-a încheiat cu dispariţia şi a Giganţilor Cro Magnon împreună cu corciturile lor, singura specie umană rămasă fiind a oamenilor Homo Sapiens, a învingătorilor care au reţinut în miturile originare unele poveşti despre acele vremuri. În perspectivă religioasă, oamenii / Homo Sapiens învingând Titanii însemna că i-au avut pe zei de aceeaşi parte, a lor; apoi a mai fost o înfruntare, a Giganţilor (cronologic, următorii Uriaşi), oamenii rămânând doar cu unii dintre zeii vechi. În Era / Timpul de Aur, “zeii” existau printre oameni iar Uriaşii - fie Tătâni / Titani, fie Giganţi - au avut lupte cu ei iar mitologiile au reţinut şi unele din acelea. “Cei din Cer”, trăind pe Munţi, aproape de înălţimile cereşti şi de izvoarele apelor curgătoare, se împreunau cu cele de la poale, “de pe pământ”, trăind la joase înălţimi, aproape de gurile apelor curgătoare; în peregrinările lor (căci pe atunci nu existau aşezări - ci migrări necontenite în căutările de resurse - toate populaţiile fiind de “vânători-culegători”), în general bărbaţii, cu forţă fizică mai mare, se încumetau în explorările de la înălțimi / pe vârfuri şi femeile se implicau în explorările pe Văi: nomazii - vânători / culegători - se opreau doar acolo unde conducătorul grupului îşi înfigea bâta. Ecourile tuturor acelor fapte s-au regăsit în hierogamia Gher-Ga / a Cerului cu Pământul - care a însemnat apariţia numelui Gherga - în celebrele orgii ale Ghergarilor de pe Munţi cu Amazoanele din Văi pentru procreeri, ş.a.m.d.: surse diferite converg în aceleaşi stări Gherga dinaintea Potopului, pe parcursul multimilenar de la stingerile Titanilor (Neandertalii cu hibrizii lor) şi Giganţilor (Cro Magnon cu hibrizii lor) până la ultima mutaţie genetică Gherga, cea care a dat tipul patern uman actual Gherga (Homo Sapiens). Cro Magnon e considerat tipul uman de corcire dintre Neandertal și Homo Sapiens, apărut în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, unde cele 2 specii au conviețuit în timpul ultimei glaciațiuni; în prezent, genul uman Homo Sapiens neamestecat cu Neandertal - format din așa ziși “oameni puri” / Homo Sapiens - mai poate fi găsit pe glob doar în S Saharei, restul din lume având genetic câteva procente din fosta rasă umană Neandertal (dotată la timpul său cu o mai bună memorie, cu o vedere mai pătrunzătoare, cu auz mai fin şi miros mai sensibil), Europenii albi constituind tipul cel mai elocvent al populațiilor pre-diluvienei Lumi Vechi. Dintre toate vieţuitoarele, omul are cea mai lungă copilărie; atunci - la vârste fragede / mici - este perioada maximei memorări (omul acumulând de-a lungul anilor copilăriei mult mai multe date decât alte vieţuitoare reuşesc s-o facă în mai scurtele lor copilării, ceea ce ca specii le şi diferenţiază apoi prin moşteniri, omul deosebindu-se de celelalte vieţuitoare că pe lângă instinctele transmise - ca oricare vieţuitoare - are şi elemente acumulate în tinereţile multor generaţii, ce nu se regăsesc la scară asemănătoare printre celelalte vieţuitoare); animalele domestice se diferenţiază de cele sălbatice prin unele însuşiri, însă omul face figură aparte între toate vieţuitoarele / inclusiv prin faptul că e singurul cuvântător. Memorarea în anii copilăriei umane este mai dinamică decât spre vârstele înaintate (întâmplându-se şi ca unii bătrâni să ajungă chiar să uite cine sunt): memorizarea la vârste mici este mult mai complexă decât la vârstele mari (când pot interveni chiar dificultăţi de memorare - cu aspecte de uitare - la cei adulţi). Un om care și-a pierdut memoria - poate suferind de “boala uitării” Alzheimer - e fără personalitate; mărind la scară, aceeași situație s-ar regăsi la un neam sau la un popor prin aspecte ca slaba stimă de sine, lipsa patriotismului, complexe de inferiorități, etc. În îndelungata preistorie - “copilăria” omenirii / chiar mai lungă decât istoria omenirii de până acum - memorările erau fundamentale privind cunoaşterile; pe măsura “maturizării” omenirii, cunoaşterile - memorate şi transmise doar prin cuvinte - au ajuns şi fixate în scrieri (astfel consemnându-se istoria omenirii / adică perioada scrisă, spre deosebire de preistorie / adică perioada nescrisă). Prin scris, ceea ce trebuia memorat s-a micşorat la dimensiunea uzului mai redus personal al memoriei, completarea capacităţii sale fiind asigurată de mijlocul scris, ce era şi de stocare a datelor pe termen mai lung chiar decât viaţa personală. Cu timpul, volumul memorării omului s-a estompat, însă - îndeosebi datorită folosirii scrierii - alte direcţii s-au dezvoltat, reţinute de istorie cu genericul de “progresul” omenirii; oamenii Homo Sapiens - care au luat puterea în lume / Neandertalii dispărând - au fost cei excelând în direcţiile nestrăbătute de predecesori (care însă au fost mai abili - la timpul lor - de alte performanţe decât cele ce există acum). Însuşirile specifice omului faţă de celelalte vieţuitoare - printre care copilăria prelungă, abilitatea de abstractizare, articularea limbajului verbal, scrierea, etc. - au ajuns toate întipărite şi genetic (dacă la început au fost manifestări sporadice - de pildă Neandertalii aveau copilărie mai scurtă decât Homo Sapiens, abstractizarea apărută doar la unii oameni apoi s-a răspândit viral, etc. - în prezent mai toţi oamenii de pe glob sunt dotaţi asemănător, acum geneticienii îndeosebi fiind cei atenţi la descifrarea mecanismelor “ascunse” / potenţiale şi explorând ştiinţific valorizările maxime cu care sunt înzestraţi oamenii Homo Sapiens). Supremația în lume a aparținut oamenilor cu arhitectură corcită, nu dispăruților Neandertal, nici “necontaminaților” Homo Sapiens din Africa (de la S de Sahara); fuziunea dintre cele 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - a favorizat aparițiile Geniilor printre oameni, mai spirituali decât sufletiștii Mani: spiritualii Genii au fost considerați “cerești” iar sufletiștii Mani au fost considerați “pământeni”. Amestecul celor 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - prin corcire / hibridizare n-a adus doar beneficii, ci și conflicte: “revoluția umană” din Era de Aur paleolitică s-a produs datorită nevoii hibrizilor - noilor oameni - de a-și crea unele semne compensând pierderea funcțiilor cognitive ori de mobilitate avute inițial (ca de pildă apariția sceptrului - ca simbol extern - pentru indicarea conducătorului în persoana purtându-l, împodobirea trupului cu alte tatuaje sau alte bijuterii pentru revelarea statutului persoanei respective, etc.); prin inventivitatea și abilitățile lor de a-și comunica noile îndemânări - necesare când și-au dat seama de contrastul cu vechii oameni - și transmiterea conceptelor între ei dar și generațiilor succesoare, începând cu pruncii lor, au reușit să se înmulțească mai mult decât predecesorii (totodată, pentru depășirea unor moșteniri genetice deranjante, au fost forțați să se adapteze, ceea ce a mărit și integrarea socială), toate acelea ajutându-i de fapt foarte concret ca în final să domine planeta. Strămoşii actualei omeniri Homo Sapiens au fost negrii Homo Sapiens, mai corect exprimat negresele Homo Sapiens, căci genetic ele erau compatibile pentru rod cu oricare dintre bărbaţii Neandertal, Cro Magnon sau Homo Sapiens.
Răspândirea Cro Magnon
Oamenii Cro Magnon - cu existenţa cea mai redusă ca perioadă dintre acele soiuri umane - au fost în primele lor milenii contemporani cu Neandertal, fiind mai apropiaţi de tipul Pontic / Caucazian actual (dar mai solizi) şi au fost, alături de Homo Sapiens, printre cauzele dispariţiei acelor Neandertali; erau mai înalţi decât celelalte specii importante - Neandertal şi Homo Sapiens - având şi volumul capului mai mare. De exemplu, în Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier 45,11 lat. N, 23,45 long. E / judeţul Gorj - săpată de Râul Galbenul - s-au găsit rămăşiţe Cro Magnon din mileniul XXXI î.C. (acolo fiind inclusiv hibridizări cu ceilalţi oameni - Neandertal şi Homo Sapiens - după cum a afirmat Dr. Erik Trinkaus de la Universitatea Washington / SUA); conform studiilor din 2011 ale antropologilor Australieni Paul Mason şi Roger Short, cea mai bună compatibilitate între speciile umanoide a fost cea a bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens, nu a femeilor Neadertal cu bărbaţii Homo Sapiens (de altfel, în “Facerea” / “Geneza” - Vechiul Testament - Biblia a consemnat împreunările pre-diluviene dintre “fiii Domnului” şi “fiicele oamenilor”, Cartea lui Enoh / Eno” a scris că înaintea Potopului “îngerii căzuţi” de pe înălţimi se iubeau cu “pământencele” / muierile oamenilor din Văi, ş.a).
Cro Magnon - denumirea fiind după o peşteră din Bazinul Dordogne din Franţa - erau mari la statură, caracterizaţi prin armonia proporţiilor, robuscitatea membrelor şi relief supraorbitar bine marcat, purtau haine (căci au fost sensibili la frig) ce erau corcodite / împodobite cu zorzoane, adică şiraguri de cochilii la gât şi mâini, având unelte şi arme foarte bine şlefuite; e de observat că “a dârdâi” e un verb cu rădăcina proto Indo-Europeană “deudh”, însemnând şi “a scutura”, la Vasconi / Basci (vorbind o limbă pre Indo-Europeană) de pildă tremurul fiind “dirdira” / iar “frig” în vechea Greacă fiind “rhîgos”, “krio” acum în Greacă. De altfel, acele rase umane au fost copleşite - şi în mică parte asimilate - de oamenii care în prezent domină: Homo Sapiens (Giganţii Cro-Magnon dispărând odată cu Potopul / topirea ultimei glaciațiuni); caracteristice societăţilor umane au fost frecventele coaliţii pentru distrugerea individualităţilor (istoria abundă de exemplele oamenilor marginalizați și sunt greu de argumentat superioritățile celor care i-au înlocuit). Unele puternice superstiţii dar şi cunoştinţe din timpurile dominate de oamenii Neandertal şi Cro Magnon încă se află printre Homo Sapiens; “catedralele” Neandertalilor au fost peşterile, “bisericile” Neandertalilor au fost grotele. Conform psihologului Britanic Stan Gooch - dar şi altor specialişti - o caracteristică Neandertal era Cultura Viselor (sub semnul nocturn al lunii), care a dus la matriarhatul lunar Neandertal, apoi la patriarhatul solar Cro Magnon, apoi la egalitatea socială Homo Sapiens încercată Atlant, ş.a.m.d.: Civilizaţiile succesiv nu s-au distrus, ci s-au încorporat, el afirmând că “în mod cert, Neandertalii - având cele 2 creiere, mic şi mare, foarte puternice - posedau abilităţi paranormale care le depăşeau cu mult pe ale succesorilor Cro Magnon şi Homo Sapiens, dezvoltând o cultură magică, energetic încărcată psihic, constituind o înaltă civilizaţie bazată pe vise, ceea ce a constituit sursa primară a mult-pomenitei înţelepciuni străvechi; Neandertalii, în urma îndelungatelor observaţii ale naturii şi bazându-se mai mult pe intuiţie, au fost creatori originali, inovatorii unei mari culturi cu valori simbolice şi sensibilităţi religioase, pe care oamenii apoi - Cro Magnon şi Homo Sapiens - au copiat-o şi au adaptat-o, fără s-o înţeleagă deplin (Cultura Neandertală n-a fost a unei civilizaţii tehnologice, ci bazată pe spirit mai mult decât pe suflet, supravieţuind parţial în credinţele, practicile religioase, miturile şi folclorul nostru)”.
Gealaţii din mare vechime, care au ieşit din grote şi care au început să realizeze uriaşe construcţii în apropierea acelora - marcaţi cu un “ochi” pe frunte - au fost Ciclopii (şi azi, hinduşii îşi pictează “al treilea ochi” pe frunte). Denumirea Uriaşilor Ciclopi în Greacă - Kyklopi / “Cu-clopi” - însemna cei “cu ochi care se rotesc”, adică erau marcaţi oacheşii caracterizaţi de căutătura piezişă, cu coada ochiului, tipică acelora pe sub căciulile / clopurile lor de păcurari / păstori. Poetul Grec Hesiod (din Epoca Fierului) în “Teogonia” 140 - care întocmai ca şi poetul Grec Homer i-a găsit “cu inima superbă” - a scris: “Gaia dădu la iveală în lume pe Kyklopii semănând în toate cu zeii, de n-ar fi fost ochiul stingher ce le stătea în mijlocul frunţii; în toate faptele lor, ei dovedeau vigoare, forţă şi iscusinţă”. Conform Gherghinului Hesiod şi Ciclopii au fost procreaţi de Uranos / Cerul cu Geea / Pământul: e de remarcat că oamenii sunt singurele vieţuitoare la care se vede albul ochilor, motivul ochiului fiind vechi de milenii, ştiut ca “Ochiul Gorgon” - celebru de la începutul calendarelor - nu numai în Europa Sud-Estică, ci şi din India până în Egipt (oamenii îşi pot “citi” uşor privirile şi le pot urmări fără răsucirea capetelor). În tradiţie, de la Ciclopi a rămas farmecul deochiului (ochiul - ca fereastră a sufletului dar şi “armă” - poate influenţa aura cuiva), pentru care se lega şnur roşu la gâtul copiilor şi chiar al animalelor ori se prindea usturoi cu aţă roşie la clop / căciulă şi s-a început purtarea de obiecte din aur la gât, urechi sau mâini, în sensul anihilării energiei negative, protejarea fiind astfel prin “diversiune”; aurul - primul metal utilizat în istorie, la început (în Epoca Pietrei) prin agăţarea pepitelor din apele curgătoare ale Carpaţilor cu blana sau cerga / “lâna de aur”, apoi prin săparea filoanelor - era considerat simbol solar: întruchiparea divinităţii şi a nobleţii, asociat imortalităţii, cunoaşterii şi inteligenţei, atribuindu-se proprietăţi tămăduitoare, fiind legat de noroc, bogăţie, putere şi fericire.
Trebuie ştiut că privitul admirativ sau cel cu pizmă poate transmite deochiul (vampirismul energetic), caracterizat la victimă prin vătămare ca moleşeala instalată brusc, durerea insuportabilă de cap, starea generală de rău, etc., puterea de alungare a deochiului tradiţional fiind prin descântece mai ales la vulnerabilii copii, având câmpul energetic sensibil, culoarea cea mai puternică în deturnarea deochiului - transmisă prin ochi - fiind cea roşie, ce atrage privirile mai mult decât celelalte ale spectrului; în trecut, cei mai rezistenţi împotriva deochiului - în lipsa utilizării accesoriilor roşii pentru deviere - erau consideraţi oamenii având ochii deschişi la culoare, îndeosebi albaştri (invitaţi să “stupească”, adică să-şi scuipe întâi în sân iar apoi să sufle asupra persoanei deochiate, în credinţa de a alunga vraja deochiului): aceia - care “stupeau” - erau consideraţi “stăpâni” / posesori ai unui har special (că au fost echivalaţi cu proprietarii de stupi, se datora analogiei grupului uman îngrijit / “păstorit” ca un “stup” de oameni ce era astfel condus, un exemplu de la sfârşitul “Erei de Aur” fiind Zeul Poseidon, care “poseda Edenul” - adică patrona Raiul - termenul de “stăpân” consolidându-se pentru persoana dominantă, cu putere şi autoritate). După cum au afirmat unii arheologi Români - ca Gabriel Rustoiu, Adrian Gligor, ş.a. - din Epoca Pietrei îndeosebi pandativele falice erau des utilizate contra deochiului, chiar şi la copii. Din mare vechime, observaţiile despre oamenii cu cea mai mare energie au relevat că rezistă la “vampirismul energetic” al deochiului / numit “docha”: aceia - având energie mai multă - erau rezistenţii minoritari albi la asprul climat Montan ori Nordic (deosebiţi prin pielea, părul şi ochii de culori deschise); omenirea era sensibilă la deochi - Arabii zic “Ma’In” celor care deoache - iar caracteristicile fizice ale majorităţii oamenilor erau cele obişnuite din zonele Sudice, călduroase sau joase, astfel ajungându-se ca denumirile de “daghi” să nu fie doar a oamenilor “Caucazieni”, ci să devină şi genericul “dagh” al înălţimilor pe care trăiau (de exemplu, “Țara Muntoasă” Daghe-stan în Caucazul Rus - fosta Albanie Caucaziană / Ţara Ghergarilor - transmitea prin onomastica Daghă rezistenţa la deochi mai degrabă decât caracteristica reliefului, ultima mutaţie genetică Gherga având loc în nodul Pamirului, o zonă mai înaltă decât Munţii Caucaz dintre Asia şi Europa, din înaltele Văi Gherga coborând şi stabilindu-se în Caucaz relativ curând după mutaţia genetică iar Ghergania ca Ţară Caspico-Caucaziană a existat după aceea, până în Antichitate).
În prezent, în S Caucazian al Federației Ruse există structuri Dage, anume republica “Daghe-stan” la Marea Caspică / în E Caucazian și republica “A-Dâgă” / Adâgă la Marea Neagră / în V Caucazian. În vechime exista credinţa - persistentă din Bazinul Ghaggar / India până în Bazinul Mediteran - că usturoiul ferea de deochi; usturoiul se arăta a fi un agent ce proteja de influenţele nefaste sau de agresiunile periculoase (după cum a observat cercetătoarea Jaworska Kopczynska în 1961, chiar şi pe atunci în Carpaţi păstorii înainte să-şi mulgă pentru întâia oară oile îşi frecau mâinile cu usturoi sfinţit, pentru a feri turma de muşcăturile şerpilor). Este de observat pe malurile opuse ale Mării Caspice că s-au înregistrat existenţele Balkan în E / cu populaţie de Dahi şi Albană în V / cu populaţie de Daghi: aşa ceva nu era întâmplător; Balkanii din răsăritul Caspic populau ca Dahi bazinul inferior al Fluviului Oxos (unde au coborât Ghergoii / Gherghii din Pamir) acum Turkmeni-stan iar urmaşii Albanilor din apusul Caspic populează şi azi Azerbaidjanul ca Azeri şi Daghe-stanul, cea mai sudică republică din Federaţia Rusă, ca Daghi (unii dintre strămoşii lor au fost legendarii Ghergari = bărbaţii Amazoanelor). În 1990, Dr. Rudiger Schmitt a afirmat: “Caspicii - Kaspioi în Greacă - au fost pre Indo-Europeni / respectiv pre Iranieni; în SV Mării Caspice (zona lor caracteristică), Caspicii au fost alternativ când parte a Mezilor, când parte a Albanilor. Despre ei a scris Herodot 3:92, 7:67, 7:86, unii considerându-i localizaţi în Caşmir şi Pamir, inclusiv printre Afganii strămoşi ai celor din Nuristan”. Este de ştiut despre Dacii Pontici, adică de la Marea Neagră - din Epoca Fierului şi din Antichitate - că au fost rudele directe cele mai occidentale ale Dahilor / Daghilor orientali, anume Caspici, adică de la Marea Caspică; în 1993, cercetătorul Gadzhi Gamzatov a scris despre Daghe-stan: “Daiva / Devi s-a regăsit foarte consistent în folclorul arhaic din Daghe-stan, o sinteză complexă, dominant influenţată din Iran. În poemele orale, vânătorii albi Uriaşi, cu un ochi - din grote - erau Devi (termenul vechi Iranian Daiva corespundea celui Indian Deva). La fel de obişnuit era şi zmeul Caspic Az-Daka / Azdahă”. Anterior, filozoful Român Vasile Lovinescu a enunțat: “La hinduși, regenții luminoși ai lumilor superioare erau în opoziție cu Asurii, care i-au avut ca echivalenți riguroși în tradițiile greacă și română pe Titani și Zmei”.
Bazinul Caspic
În Evul Mediu, întreaga zonă mărginită de Marea Caspică, Oceanul Arctic şi Marea Karga = Azov de la Pont a ajuns să se numească Albania (după cum a notat călugărul minorit William Rubruquis 1220-1293 din Flandra, călător pe acolo: “Tota illa regio a latere istius Maris Caspii, occidentali usque ad Oceanum Aquilonarem et paludes Maeotidis, vbi mergitur Tanais, solebat dici Albania”); Albania Caucaziană era numită Aguank de vechii Armeni iar Săsanii - ultimii Perşi - numeau Afganii ca Abgân, ceea ce le apropie în mod semnificativ onomasticile (“Afgan” şi “Alban” - pentru Perşi - erau versiunile Estică şi Vestică de “Muntean”, în Asia Centrală obişnuit folosindu-se termenul “Dagh” pentru aşa ceva). Daghe-stan - la graniţa dintre Asia şi Europa - era “Ţara Sacrei Gheia”, căci din cele 2 părţi ale denumirii se poate observa târziul în istorie cuvânt “stan” = “ţară”, numele efectiv fiind format din “Da” = “Za” însemnând sfântă sau zână / zeiţă şi respectiv “Ghe” = Gheia, adică Marea Mamă a Pământului / în proto Indo-Europeană “gheis” era “pietriş” (Albania Caucaziană / Daghe-stan era a albilor Gherga - a străluciţilor săi locuitori - putându-se remarca rădăcina Indo-Europeană “bherg” ca însemnând “a străluci” / “alb”, cuvântul Pelasg “bherga”, în rezonanţă cu Gherga, fiind sursa denumirii pentru barză, pasărea emblematică a străvechilor Ghergari / Ghergani, mult ulterior în Tracă “arzos” ajungând să fie “alb” / “strălucitor”); despre Pamir e de observat că are cel mai înalt vârf de 7495 metri altitudine - în Tadjiki-stan / fost Dadjik, cu populaţie Antică Dahă - iar în Caucaz cel mai înalt Munte este Vulcanul Elbrus / “Elb-Rus” de 5642 metri altitudine, în Cerchezia / vecina Georgiei, la graniţa dintre Asia şi Europa (primul nume al Vulcanului Elbrus a fost proto-Iranianul “Hară Brzatî” - însemnând “Gardianul înalt”, “Hară” fiind “Veghetor” / “protector” iar “Brzatî” fiind forma feminină a înălţimii - cu denumirea de Gorgan rezonând Vulcan / “Vul-Can” ca “valul energiei pământului” Ka dar rezonând şi Volga / “Vol-Ga” ca “valul pământului” adică al Gheii sau rezonând şi “lupoaica” / “lupul” ca “vâlc”, etc.: literalmente, interpretarea numelui Elbrus / “Elb-Rus” e a “albului soare”, denumire foarte sugestivă). De altfel, numele Iranian pentru Munţii din Afghani-stan / Ariana, N Iranului, până în Armenia, a fost dintotdeauna Alborz / Elburz; orientalistul German Wilhelm Eilers 1906-1989 a demonstrat că Elbrus era metateză din Alborz, lanţ considerat - inclusiv de “Avesta” - ca al Munţilor Sf. Gardieni.
Multe dintre tehnicile empirice de vindecare a suferinţelor au fost confundate pe nedrept cu vrăjitoriile. În vechime, descântatul era o practică frecventă în caz de boală. Descântecul se baza pe terapia cuvântului - îmbinându-se şi cu folosirea plantelor de leac ori a masajului - căci bolile erau considerate ca trimise de persoane rău intenţionate, de duşmani prin blesteme ori de zei ca pedepse; personificarea bolii avea mai multe etape: identificarea ei, pronunţarea numelui celui ce a trimis-o, ameninţarea aceluia şi izgonirea bolii (în locuri de unde nu mai putea lua contact cu suferindul), timp în care bolnavul era masat, i se administrau leacuri - spălări, unsori, inhalaţii, băuturi, etc. - practicile bazându-se pe o experienţă milenară. (Este de ştiut că - în vechime - obiceiul ungerii cu ulei a părului şi trupului era în scop anti-parazitar). Cenuşa / cărbunele - cu rol absorbant - era leac universal de deochi, cu ritual desfășurat lângă vatră (odinioară locul cel mai sfânt al gospodăriei) iar cufundarea în apa descântată semnifica o nouă naştere. Textele descântecelor erau secrete (existând credinţa de nezdruncinat că îşi pierdeau puterea vindecătoare dacă erau revelate) şi se transmiteau doar în taină; femeile şi bărbaţii cu personalităţi puternice, având capacitatea să stăpânească anumite procese psihice, cunoscând bine anatomia umană, tratau şi bioenergetic. Efectele tratamentului erau condiţionate de experienţa şi măiestria descântătorilor de a îmbina şi doza tehnicile în raport cu boala. Atmosfera de mister - favorabilă psihoterapiei prin sugestie - era creată de alegerea timpului adecvat pentru intervenţie, de tonalitatea joasă, de ritmul precipitat de rostire, de arhaismul liniei melodice (aşa cum îi arată denumirea, textul era cântat), de dramatismul dialogului cu boala; lumea este a celor care au cea mai multă energie. Oamenii aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea suferinzilor, în credinţa că natura avea câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli, plantele făcând jumătate iar sufletele făcând partea cealaltă.
Ciclop
Anatolianul Hesiod a scris despre Ciclopi / fii ai cerescului Zeu Poseidon, cel care înaintea patronării apelor sărate a posedat Edenul (adică tărâmul Zeiţei Ida / “I-Da”, după cum era alintată Marea Mamă a Pământului Ga, Anatolienii Kariani / Cariani folosind termenul “Ida” pentru “Codru” - cuvântul “Codru” fiind atestat de lingvişti ca Trac, la Hitiţi folosindu-se “Kaldi” - ceea ce pentru Marea Mamă Anatoliană Ida / Khaldi literalmente în Română însemna “Muma Pădurii” / Codrului), că au fost cei dintâi lucrători de mine şi de metale, maeştri în diferite lucrări de artă - termenul “chalkeion” în vechea Greacă fixându-se pentru atelier metalurgic - iar filozoful Macedonean / “Mak-Edon” Aristotel 384-322 î.C. a scris despre ei că au fost şi cei dintâi care au construit fortificaţii pe înălţimi, inclusiv turnuri, cu denumirea Greacă de “pyrgos”. Anatolianul Homer - în “Odiseea” 9:151 - a scris că n-aveau însă Sfat; e de observat că una dintre misiunile “Sfatului Bătrânilor” era şi de a identifica taţii copiilor rezultaţi din orgiile de la sărbători, căci mamele se ştiau: bătrânii - prin observarea asemănării pruncilor cu cei cunoscuţi - decideau la fiecare cine era părintele, toţi acceptând hotărârile forului suprem. De exemplu, în Balcanii Antici orgiile erau închinate de “Ed-Oni” / Edoni - adică Geţii dintre Râurile “Stry-mos” / Struma şi Vardar / “Var-Dar”, cu denumirea asemănătoare celei a foştilor oameni din “Ed-En” / Eden - Zeului Dionisie Zagreus / “Za-Greu”, protectorul născătoarelor (femeilor care năşteau), numit de Români ca Novac cel Bătrân”; de pildă în secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria - care făcea comerț între Egipt și India, de aceea fiind știut drept “Cosmas Indicopleustes” - în cartea 12 din “Topografie creștină” pe care a scris-o când s-a călugărit (retras ca pustnic) a notat despre tradiția existentă, că Noe a locuit inițial în Imperiul Atlant / Borean: acel Noe a fost Novac cel Bătrân” (el mai observând și paralela dintre Noe - al zecelea de la Adam - și cei 10 regi Atlanți). Novac / Noe era apelativul pentru cel “nou” - adică al celui care a preluat conducerea după timpul Uriaşilor - iar Gherga a fost conducătorul “nou”, inclusiv relativ nou şi la modul genetic: a ajuns tipul uman nou aflat în fruntea celor vechi, având - ca bărbat - tocmai împreună cu femeia din vechime (ca de exemplu cea genetică “U5” = “Ursula”) parteneriatul necesar dominării.
În mileniul I î.C., epica lui Alcmeonis a notat despre Zagreu că a fost anterior lui Zeus (prin faptul că “Zagreus se iubea cu Marea Mamă Gaia, el fiind deasupra tuturor zeilor”). După cum a observat şi savantul A/Român Gheorghe Muşu în 1981 “Zagreus - suveranul peste ţinutul din adâncuri al morţilor, primul nume al zeului Dyonis - avea numirea înnăscută în realitatea geofizică a ‘curburii’, aşa după cum lanţul Muntos din Media spre Armenia era Zagros” (iar Muntenii de acolo - mai ales Mezii / Magii = foşti MasaGeţi, adică “Geţi Lunari” / “Geţi Selenari” sau “Geţi Mari” - au fost Ghergani, la poalele Caspice având şi Țara lor Ghergania, Mezii Ghergani din Media fiind “cei de la mijloc”, dintre răsăritenii Gherghi / din Asia Centrală şi Caucazienii Ghergari: Media era în colţul SV Caspic, între Ghergania / Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor = Albania din V Caspic, acum genericul fostei Media fiind Kurdi-stan); conducătorii Mezilor - adică ai pruncilor Amazoanelor - au fost popular ştiuţi ca aparţinând Dinastiei Dragonului (în “Avesta” - sfânta carte a Magului Gargo / Zoroastru - pentru “Dragoni” se folosea termenul “Azi”). Unii dintre primii Ciclopi, cu pietrele din areal au realizat “lucrările moşilor” - începând cu Siria spre miazăzi, de ordinul miilor - pentru vânarea gazelelor (proces de la care a rămas sălbatica lapidare, cu aplicare chiar şi oamenilor de către fundamentaliştii orientali, inclusiv azi). În Antichitate, Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:15 a scris despre “ihtiofagii” - adică “mâncătorii de pește” - de pe coastele Oceanului Indian: “Unii dintre Barbarii de acolo trăiesc fără să aibă nici un fel de veșminte. Își au în devălmășie turmele; tot așa muierile și pruncii. Ei nu cunosc decât percepția fizică a plăcerii și a durerii. N-au nici o idee de ce este cinstea sau mișelia. Așezările lor se află în vecinătatea oceanului, pe niște țărmuri stâncoase cu văgăuni adânci, cu râpe povârnite, cheiuri și crăpături în pământ, ca un fel de strâmtori înguste, comunicând între ele prin canale șerpuitoare. Băștinașii trag foloase de pe urma canalelor, închizându-le cu grămezi de bolovani și astfel ei prind peștele ca într-un năvod. Într-adevăr, când fluxul dă năvală și inundă pământul - ceea ce de obicei se întâmplă de 2 ori pe zi - oceanul acoperă stâncile de pe coastă iar valurile aduc cu ele o enormă cantitate de pește, de tot felul. Peștii rămân pe mal și, căutându-și hrană, se adâncesc prin văgăuni și prin scobiturile stâncilor. Dar când vine vremea refluxului și apa se retrage, scurgându-se încetul cu încetul printre bolovanii îngrămădiți și prin crăpăturile stâncilor, peștii rămân înghesuiți acolo. Atunci locuitorii se adună pe țărmul stâncos cu copii și cu neveste, ca și cum ar urma o singură poruncă. Apoi, împărțindu-se în mai multe cete, fiecare dintre cetele Barbarilor dă fuga spre acele locuri unde au mai lucrat și toți scot strigăte înfiorătoare (după cum fac vânătorii când, pe neașteptate, își zăresc prada). Femeile și copiii iau peștii mai mici, dintre cei rămași mai aproape de mal, aruncându-i pe nisip, pe când bărbații - mai vânjoși - apucă peștii cei mari ce nu se lasă prinși ușor și încearcă să lupte. Valurile aruncă pe uscat nu numai uriași scorpioni de mare, țipari și câini de mare, dar chiar foci și alte dihănii cu înfățișări și denumiri ciudate. Fiindcă ihtiofagii nu știu să-și făurească arme, ei ucid vietățile amintite cu ajutorul unor coarne de țap ascuțite și le sfârtecă în bucăți cu tăioase pietre. Astfel se poate vedea că Nevoia îl învață pe om și-i arată cum să tragă, după împrejurări, foloasele pe care le râvnește. Fiecare mănâncă atât cât îi dorește inima. Doar pofta, când este îndestulată, pune măsura desfătării lor. Totdeauna au provizii la îndemână și Poseidon îndeplinește slujba Demetrei (având pești, nu grâne). Se întâmplă uneori ca oceanul să-și rostogolească valurile puternice pe maluri vreme de mai multe zile și nimeni să nu se mai poată apropia de locurile unde găseau pește. Atunci ihtiofagii, lipsiți de obișnuita lor hrană, se apucă să adune scoici. Întregul trib își caută de băut la izvoarele de apă dulce de la poalele munților, unde nomazii își adapă turmele: convoiul ihtiofagilor se aseamănă unei cirezi de boi. În loc de glasuri, se aud doar sunete nearticulate, ceva asemenea mugetelor. Se povestește că nu vorbesc nici o limbă și că numai prin mișcările mâinilor descriu fiece lucru de care au nevoie”. Așadar, iată că străbaterea mileniilor de către graiuri = vorbiri articulate nu s-a petrecut în mod uniform; în Vechea Lume, unele constanțe s-au datorat conservărilor multimilenare, pe lângă capacitățile de exprimări prin cuvinte / limbaje glăsuite putându-se observa de pildă feluri similare de capturări, deopotrivă a peștilor la Oceanul Indian și a gazelelor la Marea Mediterană, locuirea după ultima glaciațiune până în Epoca Modernă în aceleași tipuri de corturi atât în N Asiei / Siberia, cât și în N Americii, etc. Despre Ghergarii Caucazieni e de ştiut că aceia existau atât înspre E, la Caspica (în Albania Caucaziană, cuprinzând actualele Azerbaijan și republica Daghe-stan a Federaţiei Ruse), cât şi înspre V, la Pont (de exemplu în republica Adâgă / “A-Dâgă” a Federaţiei Ruse) iar dincolo de Pont / adică dincolo de Marea Neagră - în Carpaţi - era Dacia:
Este de observat că Antici sugestivi în N Balcanic au fost Trakii Edoni în răsărit - care l-au avut ca legendar rege pe Lykourgos, fiul Zeului Boreas / al vântului Nordic, după cum a notat Diodor Sicul 5:50 - şi vecinii lor Mak-Edoni / Makedoni (adică Edoni “mari” / “înalţi”) în apus. În trecutul îndepărtat, traiul colectiv era firesc iar “Sfatul Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor” nu era în mod necesar format din oameni în vârstă - media de viaţă în trecut fiind mult mai redusă decât în prezent - şi nici format numai din “înţelepţi” (căci doar puţini reuşeau să acumuleze cunoştinţe ori experienţe notabile), prezenţa unora fiind doar ca recunoaşteri ale unor poziţii sociale. Filozoful Elen Platon 428-347 î.C. (care a definit simplu omul, ca “o fiinţă cu 2 picioare, fără pene”, discipol al înţeleptei Cariane Aspasia, care l-a învăţat filozofie atât pe el, cât şi pe profesorul său Socrate / ca evidenţă istorică e de ştiut că prima scriere filozofică Greacă a rămas de la Carianul Anaximandru 610-546 î.C.), în lucrarea “Legile”, i-a identificat pe Ciclopi ca primii oameni după Potop, mai neîndemânateci, mai puţin pricepuţi la toate îndeletnicirile, în special în arta războiului, cu totul ignoranţi în viaţa politică fiind “mai simpli, mai curajoşi şi în acelaşi timp mai măsuraţi şi mai drepţi în toate”; el a conchis: “Se dă peste tot numele de patriarhat (‘dynasteia’) acestei forme de guvernământ ce subzistă încă în unele părţi ale Greciei şi la Barbari” (în vechea Greacă “Barbar” - însuşi un cuvânt preluat de la Barbari - însemna “străin”, doar mult ulterior înţelesul fiindu-i pervertit). De la Ciclopii care săpau - după înţelesul conferit de exemplu de către scriitorul Roman Enniu în “Analele” sale - s-a ajuns la denumirea de “ciocli” (unealta “sapa” = “chirca” / de altfel, pe lângă că în mare vechime uneori traiul era în peşterile ce fereau de radiaţiile Soarelui, de ravagiile climatice sau de animalele sălbatice, acelea pe lângă oferirea câteodată de adăposturi conferind sentimente de protecţie Magică şi astfel devenind sacre din cele mai vechi timpuri, funcţionând ca primele locaşe de cult din lume - până în Epoca Modernă de pildă unii călugări se retrăgeau sihaştri în caverne / grote ca “ecouri” a aşa ceva - primele mine din lume apărând la Pelasgi iar locuinţele subterane la Troglodiţi, unii considerând ochiul de pe frunte al Ciclopilor ca simbolul mărit pentru cel de-al treilea ochi al exploratorilor universului intern / tatuat sau pictat ori reminiscenţa lămpaşului mineresc; în estetica vechilor Egipteni machiajul ochilor se baza pe un fard de plumb ce estompa reflexia datorată strălucirii Soarelui şi proteja de infectare, căci praful tărâmului Sf. Horus / Saharei devenea tot mai mult, Arabii având cuvântul “ayn” deopotrivă pentru “ochi” şi pentru “izvor”). Pe lângă Cobryzii şi Terizii asociaţi cu Geţii / “Oamenii Pământului” în secolul V î.C. de către Hellanicus din Mytilene, geograful Georgiano-Anatolian Strabon VII 5:12 a scris că Dobrogea era o regiune populată şi de Troglodiţi - literalmente “locuitori în găuri” pe care le săpau în ţărână / denumirea de “cârtiţe” fiindu-le conectată - ceea ce însemna că-şi realizau bordeie, trai prin care se apărau şi de frig (urme de locuire din Epoca Pietrei au fost găsite de arheologi în numeroasele grote / peşteri din carstul Dobrogei; în Evul Mediu, călătorul Olandez George Douza încă a văzut la 1599 în Dobrogea “mai multe sate întregi, în care oamenii trăiesc în grote sub pământ”): în Română, termenul de “glod” - însemnând “mâl” / “nămol” - a fost legat de ei, deoarece Troglodiţii mereu erau mânjiţi cu argilă (lut / pământ), literalmente Troglodit / “Tro-glodit” fiind cel care “trăia în grotă” sau în glod, adică în noroi. În Antichitate, de pildă Eschil 525-456 î.C. / “părintele tragediei universale” a consemnat că Pelasg era fiul Gaiei iar istoricul Grec Pausania afirma: “Pe Pelasg, asemenea zeilor, l-a născut Pământul negru pe coamele munţilor înalţi, ca să fie începătorul rasei muritorilor” (printre altele, e de ştiut că denumirea de Rumâni e Pelasgă, regăsindu-se European - de milenii, până azi - la A/Români; Anatolianul Pausania, istoric şi geograf cultural - “părintele ghidurilor de călătorie”, care prin opera sa de o extraordinară valoare documentară a păstrat un tezaur inestimabil de date - se presupune că era din Alabanda secolului II, cel mai apropiat oraş Karian / Carian de Sanctuarul Gherga).
Homo Sapiens
Cu toate că speciile în general erau incompatibile reproductiv, au fost găsite rămăşiţe mixte (hibrid Homo Sapiens cu trăsături comune celor 2 tipuri umane ştiute în timp ca Neandertal şi Cro-Magnon, aparţinând grupului genetic matern N* şi spaţiului Gherga, de exemplu în Peştera Paglicci 41,41 lat. N, 15,35 long. E din Muntele Gargano / Italia) iar cercetările - inclusiv genetice - continuă, pentru documentarea impactului / ecourile până în Antichitate fiind foarte puternice despre interacţiunea oamenilor cu Uriaşii anteriori; e de ştiut că locuitorii primelor aşezări din Europa în majoritate aveau grupa genetică “N” (maternă şi paternă): ca a lui Gherga. În 2011, Dr. Michael Barton de la Universitatea Arizona / SUA a redat răspândirea urmelor arheologice paleolitice ale grupurilor de vânători-culegători, în timpurile preluării Europei de către ultima specie umană (cu roşu = Neandertal, cu albastru = Homo Sapiens, cu galben = amestecul lor):
Cei mai vechi oameni albi din lume au fost Caucazienii, în cei mai înalţi Munţi ai Europei / la limita cu Asia; e de remarcat că Ţara Ghergarilor - a partenerilor preferaţi ai Ama-zoanelor / “zânele Mamei” - era ceea ce s-a numit “Albania Caucaziană”, aflată tocmai acolo: înţelesul Albaniei Caucaziene era de “Ţara Sfântului Suflet”, populată de albii Caucazieni Ghergari. În imaginea următoare (publicată în 2013) se poate observa cu nuanţa cea mai puternică răspândirea alelei SLC24A5 - responsabilă pentru pielea deschisă la culoare - conform geneticienilor Florin Mircea Iliescu / afiliat Diviziei de Antropologie Biologică a Universităţii Britanice Cambridge, Basu Mallick de la Universitatea Tartu din Estonia, ş.a.:
După ce pre-diluvian aglomerarea de vânători-culegători ai Epocii Pietrei în E Europei s-a concretizat în Civilizaţia Atlantidei (populată - pe lângă acei vânători-culegători - şi de pescari, păstori / păcurari, agricultori, negustori / comercianţi, etc.), împrejurimile Mării Negre inclusiv post-diluvian au constituit surse istorice semnificative în progresul omenirii, ca de pildă: leagănul civilizaţional al Anatoliei care a transmis în Bazinul Dunării elementele - inclusiv Atlante - ce au structurat Vechea Civilizaţie Europeană (dezvoltându-se prima scriere din lume, în spaţiul Român), Cultura Kurgană, răspândirea Indo-Europenilor, apoi a nomazilor care au migrat în Europa, ş.a. / ca de exemplu, în mileniul I crucea - simbolul celei mai mari religii din lume - a fost introdusă de Armeni, etc.; e de ştiut că “arman” era cercul tras pe pământ cu vergeaua pentru joc / numit “perghel” sau rotocolul / cercul de pe luciul unei ape, cu acelaşi termen de “arman” fiind şi locul îngrădit pentru cornute ori aria amenajată la treieratul cerealelor, astfel numindu-se şi conacul celui care înmagazina recolta, în Caucaz locuind Armeni iar în Balcani locuind Armâni (o rezonanţă lingvistică cu “Arman” / în Anatolia cuvântul respectiv fiind “Harman” pentru “paznicul hambarului”, literalmente “Har-man” echivalând ca “horitor” persoana horind - adică din horă - dans tipic Armenilor şi Armânilor). În 1895, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a explicat că “altoiul Roman în Dacia ca şi în Tracia a dat aceleaşi roade, 2 popoare fraţi: Românii de miazănoapte de pe stânga Dunării şi Românii de miazăzi de pe dreapta Dunării sau Armânii; deosebirea din graiul Românului şi Armânului nu se explică decât prin interpunerea Slavilor şi deci prin despicarea în 2 a poporului Românesc, care - fără acea interpunere - ar fi rămas unul” (aşa după cum pe ambele maluri ale marilor Râuri Române - ca de exemplu gemenii Mureş şi Olt - trăieşte acelaşi popor, tot astfel şi cândva pe ambele maluri ale Fluviului Dunărea trăia acelaşi popor). Născut din Soare / Helios, divinul Kerkaphos (cu fratele mai mic Phaeton / “Phaet-On”, adică Făt-Frumos) l-a avut ca fiu cu o Amazoană Caucaziană pe “Hor-menos” / Ormenion - sau “Or-menos” / Armenion - etnonimul Armenilor, ştiut ca Gherghin / Telkhin. Până recent în Munţi izolaţi, de pildă în Daghe-stan / Caucaz - în regiunea Gherga 42,17 lat. N, 47,33 long. E, străbătută de Valea Gherga / “Pule-uvla” 42,32 lat. N, 47,29 long. E, a Râului Gherga 42,31 lat. N, 47,21 long. E - au fost zăriţi Uriaşi păroşi, cu urme de picior mare (de pildă, un studiu a fost efectuat acolo de către ofiţerul medical Vargen Karapetyan din armata sovietică în 1941); se poate vedea localizarea Gherga din Daghe-stan:
Încă din timpurile Neandertale în lume era Cultul Marii Zeiţe - mama tuturor - apărut prima oară în lume la limita răsăriteană a arealului Neandertal, între N Indiei şi Altai, la intersecţia cu traseul genetic Gherga atunci (unde în vechea limbă - conform profesorului Oleg Mudrak - soţiei i se spunea Ghergai şi unde există Munţii cu denumirea Gherga / Cherga), credinţa răspândindu-se rapid şi puternic până la Atlantic; imediat după mutaţia Gherga (puțin anterioară Potopului Pontic), Marea Mamă a fost identificată sub denumiri diverse / în funcţie de loc, de la Gaia / Găyatri - adică Gaia “de 3 ori mare” - întâi iar apoi, după procreere, ca Ghirighe în Epoca Pietrei, Gherghiţia în Antichitate, până la Gherga în Epoca Modernă.
Gaia în N Indiei
Investigatorul Spaniol Tomas Rodriguez în 2007 a observat că brusc în urmă cu 10 milenii a apărut Civilizaţia, între explicaţiile pentru aşa ceva atunci afirmând: “Ciclul periodic de activitate al Soarelui s-a intensificat în urmă cu 10 milenii şi a dus atât la topirea gheţurilor de pe Pământ cât şi la afectarea stratului protector al planetei, permiţând particulelor de energie înaltă să genereze mutaţii genetice”. (Se ştie că Soarele pulsează la fiecare 11 ani, datorită inversării regulate a polilor săi magnetici, având erupţii câteodată violente, ale căror efecte se extind în sistemul solar - ca de pildă în 1859, când s-a văzut aurora boreală de la ecuator - astfel că explicaţia este plauzibilă ştiinţific prin influenţa stelară locală; de fapt, traversarea Centurii Fotonice a Găinuşei / “Cloţei cu pui” sau Pleiadelor, respectiv “Gardienele Cerului” - de 2 ori în “Anul Mare” / după cum era denumit de Antici, inclusiv de Platon, ce durează cât precesia echinocţiilor, într-o perioadă fluctuantă de peste 25 de milenii datorită acceleraţiei variabile a sistemului solar - provoacă astfel de fenomene).
Grupul patern N* al Gherga atunci - în urmă cu 10 milenii - a apărut, geneticieni ca Tatiana Karafet şi Michael Hammer de la Universitatea Arizona / SUA ori Dr. Ludmila Osipova de la “Institutul Genetic Siberian” din Novosibirsk 55,01 lat. N, 82,56 long. E / Rusia propunând apariţia actualului grup Gherga tot în Epoca Pietrei şi tot post-diluvian însă chiar mai recent, între mileniile VII î.C. şi IV î.C., în paralel fiind şi alte influenţe genetice, între care extincţia Uriaşilor Cro-Magnon (e de remarcat că după anterioara traversare a Centurii Fotonice pe planetă au apărut albii, în timpul precedentei glaciaţiuni celei încheiată prin Potop, primii Homo Sapiens albi fiind contemporani cu ultimii Neandertali; calculele astronomilor de la sfârşitul mileniului II au confirmat importanţa Pleiadelor / numite şi “Gardienii Cerului”, ceea ce marele astronom Garga din Bazinul Ghaggar / N Indiei explicit a indicat cu 6 milenii înaintea acelora, transmiţând omenirii - conform spuselor sale - de fapt învăţături şi mai vechi). Centura Fotonică a Sistemului Pleiadelor - o imensă regiune din spaţiu, ce radiază electromagnetic intens toroidal / prin benzi fotonice - este traversată de Pământ în “Anul Mare”, pe o rută nu circulară ci elipsoidală, o dată la circa 10 milenii şi jumătate, pentru o durată de până la 2 milenii, variabilitatea datorându-se contractării şi dilatării Centurii, denumită şi “nebuloasa aurie” (e de ştiut că sistemul solar nu orbitează în jurul Pleiadelor - ce formează un nor în Constelaţia Taurului / având denumirea Sumeriană “Gugalanna” - ci doar le parcurge influenţa, fiind la distanţa de circa 440 de ani-lumină); efectele asupra vieţii sunt inclusiv de transmutaţii, cu transformări irevocabile pe multe planuri - datorită spectaculoasei activităţi fotonice asupra materiei - fiind demonstrat despre Cosmos / “Cos-mos” că influenţează clima, ce la rândul ei influenţează istoria.
Parcursul spiralat al sistemului solar prin benzile fotonice
În prezent, drumul sistemului solar este spre centrul energetic galactic - al Căii Lactee - precedenta apropiere de acela determinând sfârşitul ultimei glaciaţiuni pe Pământ, acum 10 milenii (grupare vastă de stele, Calea Lactee a fost deseori definită de Antici drept o cale cerească: itinerar având aşa reper urmat de şamanii Siberieni, fiind şi drumul pe care apucau sufletele defuncţilor hinduşi, în Europa Sudică - îndeosebi la vechii Greci şi Romani - naşterea sa fiind atribuită ţâşnirii unui jet de lapte pe cer); ca exemplificare climaterică la nivel planetar, în 2010 NASA / Agenţia Spaţială Americană a întocmit harta încălzirii globale din primul deceniu al mileniului III, după cum se vede în imaginea următoare:
Modelele bazate pe măsurătorile de la craterele Rio Cuarto 32,52 lat. S, 64,13 long. V din provincia Cordoba / Argentina - apărute în urmă cu 10 milenii - sugerează că au fost create de un corp ceresc ce a lovit la un unghi nu mai mare de 15 grade faţă de orizontală, venind dinspre NE, cu un impact având o forţă explozivă de circa 10 ori mai mare decât cea de la Barringer / Arizona (când au dispărut ultimii Neandertali); conţinutul său a emanat mulţi monoxizi de carbon şi de azot, sufocând atmosfera, afectând evident clima globală. Căderea corpului ceresc în urmă cu 10 milenii în America de Sud s-a datorat intensificării activităţii solare; atunci a dispărut definitiv Cro Magnon, s-a încheiat Era Glaciară, Imperiul Atlant / Borean a ajuns la apogeu iar în Asia Centrală s-a petrecut mutaţia genetică Gherga: amplificarea influenţei solare - care acum 10 milenii a determinat mutaţia masculină genetică Gherga - a dus şi la cancere (oricând, expunerea masivă la Soare provoacă şi în prezent cancere). Proiectul Genografic în 2012 - prin studiile coordonate de Clio Sarkissian şi Danielle Badro - a relevat că apoi oamenii Homo Sapiens din răsăritul European au ajuns să se înrudească în general patern cu Siberienii şi matern cu Africanele (ceea ce - exprimat succint - înseamnă că albii Asiatici s-au iubit cu negresele Africane în Europa, fapt consemnat de altfel în mileniul I î.C. de Herodot Karka în a doua sa carte de “Istorii”, referindu-se la Colchii / Gorghii din Caucaz, anume Georgienii de azi, rezultaţi din amestecarea blonzilor Pelasgi cu brunetele Amazoane, “fiicele Mamei”).
În lucrarea “Mituri şi legende din întreaga lume” coordonată de Celine Queral şi redactată de Anne Gregoire din Franţa în 2009, au fost reproduse încercările repetate ale Marelui Spirit de creare a lui Homo Sapiens, sub forma povestirii Nord Americane Lakota reflectând culorile umane în ordinea justă neagră - albă - galbenă / arămie (ultimii Siberieni au trecut în Alaska la sfârşitul glaciaţiunii, înaintea Potopului Pontic, în plus Eschimoşii Siberieni - între care, conform Proiectului Genografic, 55% sunt marcaţi genetic Gherga, de pildă în Peninsula Kamceatka de lângă Strâmtoarea Bering cu Alaska localnicii Koryak / având procent genetic patern semnificativ “N”, numiţi astfel deoarece în zonă renii sunt “kor” şi au termenul “kirkalaul” pentru şaman - afirmând că atunci când au apărut oameni mari, aceia au devenit în Sud strămoşii albilor iar ceilalţi au rămas printre ei, trecând în America): “Singur în faţa cortului său mare, Marele Spirit crea lumea. Stătea aşezat, cu picioarele încrucişate şi - senin - îşi contempla încetul cu încetul opera. Concepuse deja Cerul, vaporos şi diafan, aerian şi schimbător, când întunecat, când luminos şi mai ales, imens. Pe Cer voise să strălucească Soarele, atât de frumos, atât de cald, atât de luminos; uneori, astrul trebuia să se odihnească şi să se culce, ca să apară din nou în toată splendoarea sa: aşa s-a făcut ziua şi apoi noaptea. Marele Spirit a mai făcut şi norii, pe care i-a agăţat sus de tot. La asfinţit, a oferit câţiva pumni de stele, aruncate în treacăt ca pentru a însămânţa bolta cerească, atât de întunecată, atât de neagră. Mai târziu, a creat Pământul, chiar sub Cer. Şi a fost foarte satisfăcut. Imensele întinderi pământeşti erau frumoase şi variate: ici câmpii necuprinse, cu solul roşu, mai încolo piscuri înzăpezite, dincolo cursuri de apă purtătoare de nămol fertil, împrejmuite de văi înverzite. Multă, foarte multă vreme Marele Spirit a contemplat Pământul. Deseori, când ieşea din cortul său, privirea îi cuprindea un ţinut întins, un continent mărginit de mare. Acesta era cu siguranţă cel mai frumos: era continentul ce avea să fie numit cândva America. Plantele, florile şi fructele, creşteau din belşug; pădurile alcătuiau pete imense de un verde intens, ce se oglindeau în lacurile cu apă cristalină. Marele Spirit se simţea plin de mulţumire. Şi totuşi, îşi spunea el, lipsea ceva. Pentru cine exista atâta frumuseţe? Încântat de un asemenea belşug, voia să-l împărtăşească: de el trebuiau să profite şi alţii! ‘Să fie - şi-a zis el - nişte fiinţe care, ca şi mine, vor şti să aprecieze această lume!’ Marele Spirit a chibzuit îndelung. Vreme de mai multe zile şi mai multe nopţi a rămas nemişcat şi mut, pierdut în contemplare. Nu voia să strice ceea ce i se părea atât de izbutit. Atunci, după o meditaţie foarte lungă, s-a hotărât: avea să le dăruiască Pământul. Nişte făpturi care vor putea să se bucure de el şi să îl facă să rodească. Da, însă cum să le făurească? Din nou, a chibzuit îndelung. S-a aplecat spre pământ şi a luat un pumn de lut, umed şi unsuros. Îi plăcea contactul cu materia pe care o concepuse el însuşi, senzualitatea atingerii în căuşul palmei sale şi moliciunea, maleabilitatea acelui boţ fără formă pe care degetele lui îl putea plămădi după pofta inimii. Încetul cu încetul, boţul s-a alungit, s-a turtit şi a semănat din ce în ce mai mult cu Marele Spirit însuşi. Atunci şi-a zis că alegerea lui era bună: omul avea să fie făcut după chipul său. Când argila a luat forma şi înfăţişarea pe care o dorea, s-a gândit că trebuie s-o ardă. Cu câţiva tăciuni scoşi din foc, îşi aprinse cuptorul, aşteptă să se încălzească şi - curăţindu-l de jar - a pus înăuntru statueta de argilă. Aceasta s-a uscat şi s-a întărit, apoi deodată s-a fisurat, s-a crăpat şi în cele din urmă s-a spart! Nu e chiar aşa uşor să faci un om, şi-a zis Marele Spirit. Întristat, s-a gândit că într-o bună zi pe Pământ vor fi şi oameni infirmi şi distruşi. Apoi, a luat-o de la capăt, însă de acea dată a făcut rost de o argilă mai curată. A frământat-o din nou, plămădind-o îndelung pentru a-i da o formă omenească. Şi-a pregătit cuptorul, a potrivit cu grijă aerisirea, a verificat foarte atent temperatura şi distribuţia căldurii şi delicat a pus noua statuie chiar în mijloc. Nemişcat, a supravegheat foarte atent coacerea. În ciuda acelor precauţii, a avut din nou o surpriză: în timp ce se pregătea să scoată statueta din cuptor, a văzut-o schimbându-şi brusc culoarea! Ocrul s-a transformat într-un negru intens, o culoare de ars. Cuptorul era prea fierbinte sau masa de argilă fusese lăsată prea mult înăuntru. Dezamăgit, Marele Spirit a lăsat statueta să se răcească. Desigur, culoarea nu-l satisfăcea dar ceea ce ţinea în mâna era un om! A aruncat atunci acel om pe pământ: era un om negru, care a ajuns pe continentul African. Perseverent, cum se cuvine să fie orice creator, Marele Spirit s-a pus iarăşi pe treabă. Încă o dată, a ales cea mai bună argilă şi a pregătit-o; să fi fost obişnuinţa de vină? A constatat că izbutea să-i dea o mai mare fineţe, nişte trăsături mai desăvârşite. Şi-a pregătit cuptorul, având grijă de acea dată să nu fie prea fierbinte, apoi a aşezat înăuntru statueta. Fiind totuşi plin de nerăbdare, a stins focul prea devreme; scoţându-şi creaţia din cuptor, a descoperit o fiinţă abia colorată. Dezamăgit, l-a aruncat pe acel om alb spre pământ şi omul a ajuns în Europa. Încăpăţânat, Marele Spirit s-a apucat din nou de treabă. A petrecut şi mai mult timp modelând argila şi - bazându-se pe experienţa acumulată - a realizat o operă apropiată de perfecţiune. Proporţiile corpului erau echilibrate, membrele bine marcate, şoldurile şi umerii puternici, trăsăturile armonioase. Prudent, şi-a încălzit cuptorul din timp şi a pus mai întâi în el un bloc de argilă pentru a-i controla astfel temperatura. Când a văzut că lutul căpătase o culoare frumoasă, a pus statueta în cuptor şi a aşteptat, încrezător, concentrându-şi în inimă - şi în suflet - toate forţele pozitive ale puterii sale creatoare. Când şi-a scos opera din cuptor, a simţit o bucurie imensă! Reuşita era totală! Nici o crăpătură, nici un defect / şi ce să mai spui de culoare: un minunat arămiu, intens, adânc, cald, exact nuanţa pe care şi-o imaginase. Atunci a cântat, a dansat - dansul e rugăciunea picioarelor - pentru nimeni altul decât el. Învârtindu-se, făcând piruete, ţinea în braţe acel om perfect, aşa cum părinţii aveau să-şi ţină în curând copiii. O dată în plus, a contemplat America, apoi şi-a pus acolo cu delicateţe capodopera. Întors în împărăţia lui, s-a odihnit în sfârşit, contemplând fiinţele omeneşti care se înmulţeau şi populau pământul. Privirile i se întorceau însă mereu la oamenii cu pielea arămie, deoarece spre ei i se avânta pe vecie inima…” (După cum a consemnat şi savantul Benjamin Franklin 1706-1790, e interesant că Irokezii / Indienii Nord Americani afirmau că prima femeie - mama oamenilor - a sosit din cer; un mit asemănător exista în vechiul Egipt).
Cercul Arctic
Amintirile despre conflictele Uriaşilor chiar dinaintea Potopului - şi cu prezenţă cerească - au rămas tuturor populaţiilor din zonele de interes Gherga, transmise până în prezent începând mai ales prin unele mituri şi artefacte; după Potop s-a instalat la putere doar Homo Sapiens: omul actual. Este de ştiut că multe comete se rotesc în jurul Soarelui, cele ce ajung în apropierea sa constituind o imagine spectaculoasă prin capetele luminoase şi cozile lungi. O explicaţie despre Gherga din acele timpuri preistorice ar fi că privitorii prezenţei unei comete a cărei coadă foarte mare - datorită activităţii mărite solare, ce atrăgea puternic atenţia tuturor - când după un timp au întâlnit oameni veniţi dinspre direcţia ei de mişcare, coborâţi de pe înalţii Munţi (evident diferiţi cultural ca străini dar şi genetic, afectaţi de mutaţia survenită din cauza solară deosebită) să-i asocieze pe aceia fenomenului solar, ca “Oamenii Cerului”; că bărbaţii Gherga veneau “din Cer” era evident pentru oricine avea de a face cu cei coborâţi din Văile înălţimilor Pamiriene, de pe malurile apelor de acolo: acei Gherghi dintre Munţii Gherghi ai Gherghi-stanului şi Munţii Cherga ai Altaiului i-au impresionat puternic pe cei locuind mai jos decât ei.
Denumirea Gherga - şi apoi înmulţirea - a rezultat din împreunarea “oamenilor cerului” cu localnicele pământurilor unde s-au stabilit, Ghirghe / Kirke de exemplu fiind cunoscută atât ca Mama Pământului, cât şi ca fiica Soarelui (după cum a scris Homer - cel mai vechi poet Grec - despre Kirke). Cu numele “kyrka” / “kirke” a rămas ştiută structura de cult în N European: biserica (iar vocabularele au mai reţinut derivate religioase Gherga, ca de exemplu “călugăr” sau “curat”, bucurat / “Bu-Curat” fiind de la “Sufletul Gherga” iar bucuria de la “Sufletul Rheii”, “a cere” / a ce-re de la Ka şi Ra, pentru personal / cler, chiar pentru a “crede” ori a “ruga”, pentru simbolul creştin / cruce şi pentru islam / Coran - Cor’An” literalmente însemnând “Cuvântul Domnului” - la musulmani robele / mantiile de lână ale sufiştilor fiind “hirqa” / albastre, “khirqa” / negre, etc. dar şi pentru elemente muzicale, cum ar fi corul, coarda ori pentru “har”, etc).
Genetica Gherga şi genealogia Gherga au aceleaşi acoperiri temporale şi geografice, aspectele concrete istorice ilustrând Gherga din urmă cu 10 milenii / din mileniul VIII î.C. - când a fost ultima mutaţie genetică - până în prezent (cu acţiuni de impact rămase în memoria colectivă, în locaţiile relevante traseului Gherga). Originea Gherga - prezentul material - se referă la perioada de după ultima mutaţie genetică / faţă de cele 3 ce au existat anterior pe linie de la facere, care este de fapt şi actualul tipar genetic Gherga (căci înaintea ultimei mutaţii nu era acelaşi tip uman cu actualul Gherga), ceea ce corespunde istoric perioadei post-diluviene / după Potop, adică după topirea gheţurilor din ultima glaciaţiune: un timp documentat din mai multe perspective; puţini au fost constant prezenţi, pe sute de generaţii, în dezvoltarea umanităţii - cu mărturii ancestrale, amprente la bazele cunoscute ale omenirii şi contribuţii esenţiale la progres, etc., ca Gherga - între legendar şi real. (Mitul este povestea prin care un grup a ilustrat sensul dat valorilor sale, legându-le de un moment fondator, anume acela al originii; mitul era considerat a exprima adevărul absolut pentru că relata o întâmplare sacră, adică o revelaţie ce a avut loc în timpul sacru al începuturilor / fiind real şi sacru, mitul devenea exemplar, căci servea ca de model şi de justificare actelor umane: o istorie petrecută la începuturile timpului, ce servea de model comportamentului uman. Legenda grupează relatări tradiţionale despre o anume persoană sau un anume loc; iniţial, termenul se referea la povestirea vieţii vreunui sfânt, căci legendele se aseamănă din punctul de vedere al conţinutului cu poveştile din folclor: transmise din bătrâni, sunt privite în popor ca fiind istorice, deşi nu sunt în întregime verificabile. Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor artistice ale culturii unei populaţii. Folclorul Românesc - în părţile sale cele mai vechi - e precreştin şi nu susţine nicidecum procesul Romanizării, deoarece nu şi-a avut strămoşii în Peninsula Italică; un fapt divers despre Romanizare e că nu a avut loc nici măcar în Peninsula Italică - unde exista Roma, capitala Imperiului Roman - până și în prezent oamenii din regiunile Italiei vorbind dialectal, foarte diferit de la o zonă la alta).
Specii umane: Neanderthal, Cro-Magnon, Homo Sapiens
Fizicianul Român Florin Gheorghiţă în “Spirit şi destin cosmic” a scris: “O descriere analitică foarte complexă, cu semnificative deschideri către fizica fundamentală cât şi spre metafizică, este oferită de un imn antic conţinut în ‘Rig Veda’ - care este unul dintre cele mai vechi texte din India: în imnul cel mai cunoscut al ‘Rig Vedei’ 10:90, cosmogonia este prezentată ca o metafizică. ‘La început, tenebrele ascundeau tenebrele, dar căldura provocată a dat naştere Unului potenţial, embrionul, învăluit în vid’. Din acest germene (‘potenţial’) s-a dezvoltat Dorinţa şi aceea ‘a fost sămânţa dintâi a Conştiinţei’, aserţiune uimitoare care anticipează una din din tezele principale ale gândirii filozofice indiene. Dar ‘creaţia secundară’ - adică creaţia fenomenală - rămâne o enigmă; zeii s-au născut ‘după’, deci ei nu sunt autorii creaţiei lumii. Precum Puruşa din ‘Rig Veda’, acel ‘Unu’ a precedat Universul şi a creat lumea din propria sa fiinţă, prin emanaţie, fără a-şi pierde prin aceasta transcendenţa. Să reţinem această idee, capitală pentru concepţiile ulterioare indiene: Conştiinţa, ca şi Universul, constituie produsul Dorinţei procreatoare. Deci în cazul ideilor cosmogonice din vechea Indie regăsim elemente de ‘cunoaştere ştiinţifică’ în cadrul cărora energia căldurii şi radiaţiile emanate erau factori primordiali în apariţia Universului; evident, aceste elemente erau menţionate fără a fi totuşi înţeles substratul fenomenologic originar, ceea ce ar justifica într-adevăr o sursă de informare exterioară. În mitologia sumeriană, textul cel mai semnificativ este poemul ‘Enuma Eliş’; scrisă cu vădita intenţie de a-l slăvi pe zeul Marduk (Bel, progenitura soarelui), vechea lucrare redă modul simbolic în care zeul a făurit Cerul şi Pământul din trupul unei zeităţi primordiale, care crease anterior numeroşi demoni, dintr-un haos primitiv. Se relevă de fapt o concepţie fundamentală valabilă şi astăzi, desigur în alt gen de exprimare: cosmosul avea în conţinutul său 2 naturi - materia ‘demonizată’ şi partea divină, care era opera lui Marduk / Bel. Analizând aceste aspecte, eruditul exeget al miturilor din vechime - Mircea Eliade - evidenţia următoarea concluzie: ‘Este poate formula cosmologică cea mai complexă la care a ajuns speculaţia mesopotamiană; în cele din urmă, lumea se dovedeşte a fi rezultatul unui amestec de primordialitate haotică şi demonică pe de o parte, şi de creativitate, prezenţă şi înţelepciune divină pe de altă parte’. Din vechiul Egipt s-au păstrat mai multe texte conţinând diferite mituri cosmogonice; cel mai important însă - sub aspect conceptual - este legenda ‘Facerea lumii’, al cărei text este datat în mileniul IV î.C. Conform convingerii de acum 6 milenii, Universul întreg - cu zeii şi oamenii, cu viaţa şi moartea, cu oraşele şi templele respective - s-a născut din ‘gândirea’ zeului Ptah (numele Egipt provine din grecizarea Ptah / în pronunţie Egipteană Pitah); fiind cel mai mare şi mai puternic, acest zeu a creat totul prin cuget şi prin cuvânt. La vechiul popor evreu, opera cosmogonică - consacrată prin Biblie - se datora lui Dumnezeu, creatorul atotputernic şi atotştiutor; este însă demn de relevat acest aspect similar cu milenara cunoaştere egipteană, acordându-se gândirii şi cuvântului înalta putere de a crea: ‘Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină’ (‘Facerea’ 1:2). Aşadar, fantasticul fenomen al generării luminii în haosul întunecat a fost ca o declanşare bruscă a unor energii imense, la o comandă lansată în neant! Această viziune depăşea în mod evident imaginaţia unor păstori şi agricultori antici. Pentru spiritualiştii iniţiaţi, detalierea respectivă a unei faze din crearea Universului este rezultatul unei revelaţii la cel mai înalt nivel, dat fiind faptul că în acele momente nu exista în neant întrupată nici o făptură care să fi asistat la extraordinarul eveniment spaţial”. Este de observat că Homo Sapiens n-a fost creatorul absolut al Civilizaţiei, ci s-a folosit şi de cunoştinţele importanţilor săi predecesori: Cro-Magnon, respectiv Neandertal (de exemplu, în timpul co-existenţei lor, singura “industrie” de unelte întâlnită aparţinea Neandertalilor).
În “Era de Aur” (timpul pre-diluvian), Pelasgii erau mai ales preoţii pescarilor, păcurarilor / păstorilor, plugarilor şi altor populaţii paleolitice, care - prin profilul entuziast de propagandă al profesiei lor - se mutau mereu, ca păsările; Pelasgii erau foarte populari, bine primiţi oriunde datorită avantajelor avute de răspândirea cunoştinţelor - fiind curierii / mesagerii veştilor bune - cumulând dimensiuni religioase, culturale, ştiinţifice, etc.: Pelasgii s-au manifestat dinaintea Potopului Pontic, după încetarea luptelor cu Uriaşii din vechime, vestind oamenilor victoria, determinând şi apariţia primilor pelerini, care - grupaţi în procesiuni - la rândul lor îi vizitau pe potecile / căile sacre în locurile unde se stabileau, pentru a se bucura împreună de glorie (după Potopul Pontic, mişcările Pelasge au continuat, cauzate însă de cataclism, în noile condiţii). Se poate considera binomul Pelasg-Plugar ca acela reciproc al contrariilor, în care mai vechiul Pelasg = nomad şi mai recentul Plugar = sedentar (de exemplu, în Sanscrită “phala” = “brăzdarul” / plugul); apropierea de pildă la vechii Greci a înţelesului de plugar / agricultor cu numele Ghiorgos (Gheorghe în versiunea Română) a fost sugestivă: agricultorul / plugarul Gherga era fecundatorul fruntaş dintre Pelasgi. Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Plugul - simbol falic - a fost şi simbol al fertilizării, fiind ca un organ viril penetrând brazda, analoagă cu organul sexual feminin; trecerea cu plugul prin pământ însemna unirea bărbatului cu femeia, a cerului cu pământul. Plugul simboliza acţiunea principiului masculin asupra materiei pasive, feminine”. Potentul Gherga aşadar a justificat termenul de agricultor (ocupaţie ce odată apărută a ajuns ca în neolitic să sedentarizeze nomazii Pelasgi, care în paleolitic doar migrau); în versiunea Greacă “Gheorgos” pe lângă sensul de “lucrătorul pământului” avea și sarcina de “semănător”, cu toate implicațiile sale: el nu doar strângea produsele pământului, ci era cel care le însămânța (iar rodirea depindea de calitatea eforturilor sale). Urmele Pelasge denotă că în concepţia străveche sufletul “Ba” / “Va” aparţinea Pământului feminin “Ga” şi avea vitalitatea “Ka”, fiind gazda (doar la oameni) a divinului spirit fecundator denumit corespunzător “Ke”, al Cerului masculin “Ra”, cu forţa “Ma”: Pelasgos / “Pe-las-gos” acoperea “Pe-Ras-Gos”, literar însemnând preot “Pe” al Tatălui “Ra” şi al Mamei “Go” (în secolul VII î.C., conducătorul Myrsilus al Insulei Lesbos a afirmat că Pelasgii iniţial au fost Pelargi - în Greacă “Pelargoi” însemnând “berze” - ceea ce, prin Pe-Largi” / Pe-Rar-Goi, reflecta rârâit atât pe Ra şi Ga, cât şi pe Gargi / Gargoi, tot în Greacă termenul “argos” fiind “alb”). Preotul (“Pe” / “Pi”) se ruga / ru-ga” la “Ra” şi “Ga”; el chema / che-ma” forţa “Ma” a spiritului fecundator “Ke” / “Ki” şi cerea minuni, de fapt Magul / Ma-Gul fiind cel împuternicit întru incantarea onomatopeică “Ma”-“Ma” pentru coborârea forţei cereşti “Ma” peste pământeana “Ga” / Marea Mamă (e de observat că solarul Cult Falic, foarte popular în Epoca Pietrei, a dus prin slăvirea sacrului Ra - masculinul Soare - la denumirea organului sexual masculin, păstrată până azi în A/Română cu ulterioara suprapunere “L” peste “R”: “Pu-Ra” a devenit “pu-la” = “pula” / din aceeaşi rădăcină mai fiind de pildă “ploaia”, “puiul”, “po-pular”, etc., cuvinte legate mai ales de fertilitate: inclusiv “polei”, termen ştiut deopotrivă ca stratul subţire de gheaţă format prin îngheţarea apei provenită de la ploaie, acoperirea pentru înfrumuseţare prin poleire a vreunui obiect cu un strat subţire de aur sau argint ori - pur şi simplu - a învălui ceva sau pe cineva într-o lumină aurie / argintie pentru strălucire, a derivat din aşa ceva). În Epoca Pietrei / paleolitic, direcţia de răspândire a Pelasgilor în Europa a fost în general dinspre SE spre NV: era direcţia de retragere a calotei polare. Dr. Kyosti Julku din Suomi / Finlanda în 2002 a schiţat mişcările pre-diluviene ale oamenilor în Europa:
Atunci când a avut loc ultima mutaţie genetică Gherga (la sfârşitul Erei de Aur), toate continentele erau deja populate de Homo Sapiens, inclusiv cele mai recente populări - ale Australiei şi Americilor - fiind dinaintea ultimei mutaţii genetice a lui Gherga / mutaţie genetică întâmplată ulterior, în urmă cu 10 milenii, în Asia Centrală):
Armele zburătoare în cele mai recente continente populate de Homo Sapiens - Australia şi America, anume bumerangul şi tomahawkul - n-au apărut separat, ci îşi aveau sorgintea EurAsiatică (supercontinentul unde în paleolitic oamenii Homo Sapiens plecaţi din Africa au întâlnit Neandertalii); străvechea “ţurcă” ori “cerbuţul” - de care sportiv e legată şi hoina / oina - sunt exemple de jocuri implicând aruncarea, tipice Românilor, înrădăcinate în practicile paleolitice de aruncări ale toporului / bumerangului. Populaţia Siberiană cu cel mai mare procent genetic masculin Gherga e cea Yakută / “Ya-Kută” , a crescătorilor de iaci care au luat locurile Siberienilor plecaţi pre-diluvian în America de Nord; pe Insula Olkhon 53,09 lat. N, 107,23 long. E - cea mai mare a Lacului Baikal - au trăit Kurykanii, strămoşi ai celor denumiţi Sakha / Yakuţi: termenul Kurykan era înrudit cu ceea ce a fost ştiut drept Jurchen în răsărit / până în Man-Ciuria şi Coreea, respectiv drept Kurgan în apus / până în Europa, inclusiv România.
Migrarea Yakută
În “Sacrul şi profanul” din 1957, Dr. Mircea Eliade a explicat mitul cosmogonic din Asia Centrală despre crearea lumii după înfrângerea celor 2 puteri anterioare omului, una “monstruoasă” şi una “demonică” - simbolizând cele 2 tipuri umane anterioare puterii unice a lui Homo Sapiens, adică Neandertal şi Cro Magnon - asemănările reprezentărilor Anului Vechi şi Anului Nou la Siberienii Yakuţi / Ya-Kuţi” şi Canadienii Yukoni / Yuk-Oni” (ale căror contacte principale s-au întrerupt după ultima glaciaţiune, ceea ce denota vechimea lor anterioară ultimei mutaţii genetice Gherga / din Asia Centrală, apoi printre Yukoni / Yuk-Onii” Canadieni negăsindu-se profilul genetic Gherga, apărut însă majoritar printre Yakuţii Siberieni), legăturile din Asia Centrală şi apoi din Europa dintre timpul religios şi timpul istoric, respectiv dintre timpul circular şi timpul liniar, cu apropierea pe relaţia “tempus-templum” dintre numărul zilelor anului / 365 şi numărul gradelor cercului / 360, străvechile simbolistici religioase ale Selenei şi Soarelui dar şi ale cununiei dintre Cer şi Pământ, etc.: “Ca şi spaţiul, timpul n-a fost, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu. Există intervale de timp sacru, timpul sărbătorilor (periodice, în majoritate); există - pe de altă parte - timpul profan, durata temporală obişnuită (în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă). Între aceste 2 feluri de timp există - bineînţeles - o soluţie de continuitate: prin intermediul riturilor, omul religios poate ‘trece’ - fără pericol - din durata temporală obişnuită în timpul sacru. Să remarcăm - de la început - o diferenţă esenţială între aceste 2 calităţi ale timpului: timpul sacru este - prin însăşi natura lui - reversibil, în sensul că, la drept vorbind, este un timp mitic primordial devenit prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc într-un trecut mitic, ‘la început’. A participa religios la o sărbătoare înseamnă a ieşi din durata temporală ‘obişnuită’ pentru a te reintegra în timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăşi. Timpul sacru este - prin urmare - recuperabil, repetabil la nesfârşit. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune despre el că nu ‘curge’, că nu constituie o ‘durată’ ireversibilă; e un timp mereu egal cu sine însuşi, el nu se schimbă, nici nu se sfârşeşte. La fiecare sărbătoare periodică se regăseşte acelaşi timp sacru, identic cu cel manifestat la sărbătoarea ce a avut loc cu un an sau cu un secol în urmă: timpul creat şi sanctificat de zei în vremea gestei lor e reactualizat prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se regăseşte prima apariţie a timpului sacru, aşa cum s-a produs la origine, cândva. Căci acest timp sacru în care se desfăşoară sărbătoarea nu exista înaintea gestelor divine comemorate de ea. Creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii întemeiau totodată timpul sacru, căci timpul contemporan unei creaţii era - în mod necesar - sanctificat de prezenţa şi activitatea divină. Omul religios trăieşte astfel în 2 feluri de timp, dintre care cel mai important - timpul sacru - se prezintă sub aspectul paradoxal al unui timp circular, reversibil şi recuperabil, un fel de etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Acest comportament privitor la timp e suficient pentru a distinge omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce - în termeni moderni - se numeşte ‘prezent istoric’; el se străduie să regăsească un timp sacru care - în anumite privinţe - poate fi omologat cu ‘eternitatea’. Ceea ce putem constata în legătură cu un om nereligios e faptul că şi el cunoaşte o oarecare discontinuitate / eterogenitate a timpului. Există şi pentru el, în afara timpului monoton al muncii, timpul răgazului şi al spectacolelor, ‘timpul festiv’; şi el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte timpuri de intensitate variabilă: atunci când ascultă muzica preferată sau - îndrăgostit - aşteaptă ori întâlneşte persoana iubită, el simte evident un alt ritm temporal decât acela în care munceşte sau se plictiseşte. De omul religios îl desparte însă o diferenţă esenţială: acesta cunoaşte intervale ‘sacre’, fără legătură cu durata temporală care le precede şi le urmează, având o cu totul altă structură şi o altă ‘origine’. Este vorba de un timp primordial, sanctificat de zei şi susceptibil de a deveni prezent prin sărbătoare. Omului nereligios această calitate transumană a timpului liturgic îi este inaccesibilă. Pentru omul nereligios, timpul nu poate prezenta nici ruptură, nici ‘mister’: el constituie cea mai profundă dimensiune existenţială, e legat de însăşi existenţa umană, are deci un început şi un sfârşit (care este moartea, stingerea existenţei). În pofida multiplicităţii ritmurilor temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite, omul nereligios ştie că e vorba mereu de o experienţă umană în care nu se poate insera nici o prezenţă divină. Pentru omul religios, durata temporală profană este - dimpotrivă - susceptibilă de a fi ‘oprită’ periodic de inserţia, prin intermediul riturilor, a unui timp sacru, neistoric (în sensul că nu aparţine prezentului istoric). Aşa cum o biserică constituie o ruptură de nivel în spaţiul profan al unui oraş modern, serviciul religios care se desfăşoară în incinta sa marchează o ruptură în durata temporală profană: nu timpul istoric actual e prezent, nu timpul trăit - de exemplu - pe străzile şi în casele vecine, ci timpul în care s-a desfăşurat existenţa istorică a lui Iisus, timpul sanctificat prin propovăduirea Sa, prin pătimirea Sa, prin Învierea Sa. Timpul sacru, reactualizat periodic în religiile precreştine (arhaice, mai ales), era un timp mitic, un timp primordial, neindentificabil cu trecutul istoric, un timp originar, în sensul că a ţâşnit ‘dintr-o dată’, că nu era precedat de nici un alt timp, pentru că nici un timp nu putea exista înaintea apariţiei realităţii povestite de mit. În mai multe limbi ale populaţiilor aborigene din America de Nord, termenul ‘Lume’ / Cosmos era folosit şi cu sensul ‘An’. Yakuţii spuneau ‘lumea a trecut’ pentru a sugera că ‘s-a scurs un an’. Pentru Yukoni, ‘Anul’ era desemnat prin vocabulele ‘Pământ’ sau ‘Lume’; ei spuneau - ca şi Yakuţii - ‘Pământul a trecut’ atunci când s-a scurs un an. Vocabularul dezvăluie solidaritatea religioasă dintre lume şi timpul cosmic. Cosmosul era conceput ca o unitate vie care se năştea, se dezvolta şi se stingea în ultima zi a Anului, pentru a renaşte de Anul Nou. Acea renaştere era o naştere, Cosmosul renăscând în fiecare An, pentru că de fiecare An Nou, timpul o lua de la început. Solidaritatea cosmico-temporală era de natură religioasă: cosmosul era omologabil timpului (‘Anul’) pentru că şi unul şi celălalt erau realităţi sacre, creaţii divine. Populaţia Dakota spunea: ‘Anul este un cerc în jurul lumii’, adică în jurul colibei sacre, care era o imagine a lumii. În India era un exemplu şi mai clar: înălţarea unui altar echivala cu repetarea cosmogoniei; or, textele adaugă că ‘altarul focului e Anul’, explicând simbolismul temporal: cele 360 de cărămizi delimitatoare corespundeau celor 360 de nopţi ale anului / respectiv zilelor (‘Satapatha Brăhmana’ 10:5). Cu alte cuvinte, prin construirea unui altar al focului nu numai că se refăcea lumea, ci ‘se construia Anul’, se regenera timpul, creându-l din nou. Pe de altă parte, Anul era asimilat cu Zeul Cosmic; prin urmare, cu fiecare nou altar, Zeul Cosmic era reînsufleţit, adică era consolidată sanctitatea lumii. Nu era vorba de timpul profan - de simpla durată temporală - ci de sanctitatea timpului cosmic. Prin înălţarea altarului focului se urmărea sanctitatea lumii, deci inserarea sa într-un timp sacru. Se poate observa înrudirea etimologică dintre 2 termeni, prin noţiunea de interferenţă: ‘templum’ desemna aspectul spaţial iar ‘tempus’ desemna aspectul temporal al mişcării orizontului în spaţiu şi în timp. Semnificaţia profundă a tuturor acelor fapte pare a fi următoarea: pentru omul religios al culturilor arhaice lumea se reînnoia anual; cu alte cuvinte, el regăsea în fiecare An Nou ‘sfinţenia’ originală care era şi a lui când a ieşit din mâinile Creaţiei. Acel simbolism era indicat cu claritate de structura arhitectonică a sanctuarelor. Pentru că era şi locul sacru prin excelenţă - şi imaginea lumii - templul sanctifica întreg Cosmosul şi de asemenea, viaţa cosmică; or, acea viaţă cosmică era imaginată sub forma unei traiectorii circulare, identificându-se cu Anul. Anul era un cerc închis: avea un început şi un sfârşit dar avea şi particularitatea că putea să ‘renască’ sub forma unui Nou An. Cu fiecare An Nou începea să existe un timp ‘nou’, ‘pur’ şi ‘sfânt’, pentru că nu fusese încă folosit. Timpul renăştea, reîncepea, deoarece cu fiecare An Nou, lumea era creată din nou. Pentru omul religios al culturilor arhaice orice creaţie, orice existenţă, începea în timp: înainte ca un lucru să existe, timpul lui nu putea să existe. Înainte de a fi prins în viaţă Cosmosul, nu exista timp cosmic. Din acel motiv, orice creaţie era imaginată ca având loc ‘la începutul timpului’, în principiu. Mitul cosmogonic povestea cum a început să existe Cosmosul. De pildă, în Babilon - în cursul ceremoniei Akîtu, care se desfăşura în ultimele zile ale anului şi în primele zile ale Noului An - se recita solemn ‘Poemul Creaţiei’ / ‘Enuma Eliş’: prin recitarea rituală se reactualiza lupta dintre Marduk şi monstrul marin - care avuse loc la origine şi puse capăt haosului prin victoria finală a zeului; Marutuk / Marduk crease Cosmosul din corpul ciopârţit al monstrului iar pe om îl crease din sângele demonului aliat cu monstrul. Din moment ce Anul Nou era o reactualizare a cosmogoniei, el implica reluarea timpului de la început, adică restaurarea timpului primordial, a timpului ‘pur’, cel care exista în momentul creaţiei; din acel motiv, cu ocazia Anului Nou, se purceda la ‘purificări’ şi la izgonirea păcatelor, a demonilor sau doar a unui ţap ispăşitor. Căci nu era vorba numai despre încetarea efectivă a unui anumit interval temporal şi de începutul unui alt interval (cum şi-ar imagina - de exemplu - un om modern), ci despre abolirea anului trecut şi a timpului scurs; acela era - de altfel - sensul purificărilor rituale: o ‘ardere’, o anulare a păcatelor şi a greşelilor persoanei ori comunităţii, nu doar o simplă ‘purificare’. Cu fiecare An Nou, omul se simţea mai liber şi mai pur, deoarece se eliberase de povara greşelilor şi a păcatelor; se reintegra în timpul fabulos al creaţiei, deci un timp sacru şi puternic: ‘sacru’ pentru că fusese transfigurat de prezenţa zeilor şi ‘puternic’ pentru că era timpul propriu şi exclusiv al celei mai uriaşe creaţii săvârşite vreodată, aceea a Universului. Omul redevenea - simbolic - contemporan cu cosmogonia, asista la crearea lumii. Este uşor de înţeles de ce amintirea acelui timp prestigios îl obseda pe omul religios, de ce se străduia să-l regăsească periodic: într-un timp imemorial, zeii se vădiseră la apogeul puterii lor. Cosmogonia era suprema manifestare divină, gestul exemplar de forţă, supraabundenţă şi creativitate. În vechime, omul religios era însetat de real; prin toate mijloacele sale, se străduia să se instaleze la izvorul realităţii primordiale, când apărea lumea. Prin repetarea anuală a cosmogoniei, timpul era regenerat, reîncepea ca timp sacru, deoarece coincidea cu momentul când lumea începuse pentru prima dată să existe; prin participarea rituală la ‘sfârşitul lumii’ şi la ‘re-crearea’ ei, omul se năştea din nou, îşi începea existenţa - aşa cum fusese în momentul naşterii - cu o rezervă intactă de forţe vitale. Deoarece timpul sacru şi puternic era timpul originii, momentul prodigios în care s-a creat o realitate - în care ea s-a manifestat din plin pentru întâia oară - omul se străduia să regăsească periodic acel timp originar. Reactualizarea rituală a timpului primordial, a primei epifanii a unei realităţi, stătea la baza tuturor calendarelor sacre: sărbătoarea nu era ‘comemorarea’ unui eveniment mitic (şi religios, prin urmare), ci ‘reactualizarea’ lui. Omul religios reactualiza deci cosmogonia, nu numai de fiecare dată când ‘crea’ ceva (‘lumea’ sa - teritoriul locuit - ori o casă, aşezare, etc.), ci şi atunci când voia să asigure o domnie fericită a unui nou suveran sau atunci când trebuia să poarte cu succes o luptă, etc.; dar - mai ales - recitarea rituală a mitului cosmogonic juca un rol important în vindecări, când se urmărea regenerarea fiinţei umane. O analiză rapidă a multiplelor valorizări religioase ale lunii arată ce au citit oamenii în ritmurile lunare: datorită fazelor lunare, adică datorită ‘naşterii’, ‘morţii’ şi ‘învierii’ lunii, oamenii au devenit conştienţi atât de propriul mod de a fi în Cosmos, cât şi de şansele de supravieţuire sau renaştere; mulţumită simbolului lunar, omul religios a fost pus în situaţia de a apropia unele de altele vaste ansambluri de fapte - fără legătură aparentă - pentru a le integra, în cele din urmă, într-un singur ‘sistem’. Valorizarea religioasă a ritmurilor lunare a făcut posibile - probabil - primele mari sinteze antropocosmice ale primitivilor. În general, majoritatea ideilor de ciclu, de dualism, de polaritate, de opoziţie, de conflict dar şi de reconciliere a contrariilor au fost fie precizate datorită simbolismului lunar, fie descoperite. Se poate vorbi de o ‘metafizică a lunii’, în sensul unui sistem coerent de ‘adevăruri’ privitoare la modul de a fi specific vieţuitoarelor, tuturor elementelor care - în Cosmos - participă la viaţă, adică la devenire, la creştere şi descreştere, la ‘moarte’ şi ‘înviere’; nu trebuie uitat că luna dezvăluia omului religios faptul că moartea nu era definitivă, că era mereu urmată de o nouă naştere: luna valoriza religios devenirea cosmică şi-l reconcilia pe om cu moartea. Soarele - dimpotrivă - a dezvăluit un alt mod de existenţă: nu participă la devenire; mereu în mişcare, el rămâne neschimbat, forma sa e mereu aceeaşi. Hierofaniile solare traduc valorile religioase ale autonomiei şi forţei, ale suveranităţii, ale înţelepciunii; din acel motiv, în anumite culturi a fost un proces de solarizare a fiinţelor supreme (zeii cereşti tinzând să dispară din actualitatea religioasă, în structura şi importanţa lor au mai supravieţuit în zei solari, mai ales în civilizaţiile mai elaborate): un mare număr de mitologii eroice au fost de structură solară. Eroul era asimilat soarelui: ca şi acela, eroul lupta împotriva tenebrelor, cobora în ţinutul morţii şi ieşea de acolo victorios (tenebrele nu mai erau - ca în mitologiile lunare - unul din modurile de a fi ale divinităţii, ci simbolizau tot ce zeul nu era). Epifaniile luminoase ale zeilor solari au devenit - în anumite culturi - semnul înţelegerii: soarele şi înţelegerea au sfârşit prin a fi asimilate în asemenea măsură încât teologiile solare sincretiste antice s-au transformat în filozofii raţionaliste. Pentru a avea o mai vastă perspectivă religioasă, e mai util să ne familiarizăm cu folclorul popoarelor europene: în credinţele, obiceiurile, comportamentul lor în faţa vieţii şi a morţii se mai pot recunoaşte numeroase ‘situaţii religioase’ arhaice. Studiind societăţile rurale europene, avem şanse să înţelegem lumea religioasă a agricultorilor neolitici (în unele cazuri, obiceiurile şi credinţele ţăranilor europeni reprezintă un stadiu de cultură mai arhaic decât cel atestat de mitologia Greciei): e adevărat că majoritatea acestor populaţii rurale din Europa au fost creştinate de mai bine de un mileniu, însă ele au reuşit să integreze o mare parte a moştenirii religioase precreştine, dintr-o vechime imemorială; creştinându-se, agricultorii europeni au integrat în noua lor credinţă religia cosmică pe care o păstrau din preistorie. Îndată ce ne punem în perspectiva omului religios al societăţilor arhaice, constatăm că lumea exista pentru că a fost creată de zei şi că însăşi existenţa ei ‘voia să spună’ ceva: că lumea nu era nici mută, nici opacă, nu era un lucru inert, lipsit de noimă sau semnificaţie; pentru omul religios, Cosmosul ‘trăia’ şi ‘vorbea’. Viaţa omului era omologată cu viaţa cosmică: fiind o operă divină, a devenit imaginea exemplară a existenţei umane; experienţele erau trăite, nu doar imaginate. Viaţa cunoştea o dimensiune în plus: ea nu era numai umană, ci - în acelaşi timp - ‘cosmică’, deorece avea o structură transumană; am putea s-o numim ‘existenţă deschisă’, pentru că nu era strict limitată la modul de a fi al omului. Hindusul care, îmbrăţişându-şi soţia, declara că ea este Pământul şi că el este Cerul era deplin conştient şi de propria sa umanitate, şi de aceea a soţiei sale (‘Upanişada Brhadăranyaka’ 4:3). Simbolismul cosmic adăuga o nouă valoare unei acţiuni, fără să lezeze prin aceasta valorile specifice şi imediate; o ‘existenţă deschisă’ spre lume nu era o existenţă inconştientă, cufundată în natură: ‘deschiderea’ spre lume îl făcea pe omul religios capabil să se cunoască cunoscând lumea iar acea cunoaştere era preţioasă pentru el, pentru că era ‘religioasă’, pentru că se referea la fiinţă. Presupunerea că într-un trecut foarte îndepărtat toate organele şi experienţele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă este întemeiată; e şi firesc aşa, deoarece toate comportamentele umane au fost inaugurate de zeii sau eroii civilizatori într-un timp imemorial. Organele şi funcţiile pe care acestea le îndeplinesc au fost valorizate religios prin asimilarea lor cu diferite regiuni şi fenomene cosmice: actul sexual era asimilat cu hierogamia Cer-Pământ (în care femeia era asimilată cu glia), omologarea craniului cu luna plină, omologarea celor 2 ochi cu Selena şi Soarele - ori a unui ochi cu soarele - asimilarea pântecelui / uterului cu grota, a intestinelor cu labirinturile, a coloanei vertebrale / şirei spinării cu Axa Lumii, etc.: s-au întâlnit - la primitivi - sisteme de omologare antropocosmică de o extraordinară complexitate, demonstrând o capacitate inepuizabilă de speculaţie”. Reflexia în apele Pământului Ka a “Ochilor Cerului” Selena şi Soarele (noaptea Luna, ziua Soarele) a dus la denumirea reţelei acvatice ca Okean / Ocean, adică literalmente “Ochii lui An” (cerul fiind personalizat prin eternul Zeu An al timpului): principala apă curgătoare alimentând fostul Lac Pontic / acum Marea Neagră a patronat reţeaua Okean - ca “Okeanos potamos” - iar fiindcă autohtonii din bazinul său o respectau pe Rhea / Marea Mamă, considerându-se oamenii ei, Fluviul a căpătat numele de Dună-Rhea / Dunărea = Râul Rheii (în Epoca Pietrei, Dunărea era uriaşă, cu debit mult mai mare ca în prezent, din cauza topirii gheţarilor Europei); în teogonia orfică - a prinţului Trac Orfeu, cântăreţ legendar / echivalat cu Cavalerul Trac Perkos dinaintea Războiului Troian - Okean era ştiut ca Hydros, zeu primordial / “protogen”, apărut la creaţie odată cu glodul (nămolul / mâlul) care întărit a devenit Pământul Gaia. Astfel cum a observat și Dr. Napoleon Săvescu în 2002, Orfeus era considerat “Domnul Nopții, cu un cult civilizator, al muzicii, care îmblânzea nu numai oamenii, ci și animalele, potolind pornirile violente, instinctele răufăcătoare”. Pământul Ka - Ga / Ghea - era al Zeiţei Rhea, care în contrapartida diurnă / mediul favorit al lui Homo Sapiens (spre deosebire de mediul favorit nocturn al lui Neandertal) avea Soarele: Sf. Ra; în apusul Pontic, Ru-mânii / Ra-mânii (oamenii Râurilor sau oamenii Raiului) erau atât ai Marii Zeiţe Rhea, cât şi ai Sacrului Ra / ai Soarelui, Tatăl ceresc care se reflecta în apele Mamei pământene. “Era de Aur” pre-diluviană (a acelor timpuri fericite, când Ru-mânii se bucurau de traiul pe imperialul tărâm numit Rai) s-a încheiat la sfârşitul glaciaţiunii prin potopirea dulcelui Lac Pontic cu apa sărată a Mării, uriaşele întinderi mlăştinoase pline cu smârcuri din N şi V său dispărând, străvechea Deltă a Dunării restrângându-se, oamenii inaugurând “Era de Argint” şi rămânând doar cu amintirile timpului deosebit avut. Literalmente - fie că bulversează / tulbură sau nu - Români înseamnă “Oamenii Raiului” iar denumirea este mult mai veche decât a Țării România (ori decât a Imperiului Roman, etc.) ori ca Graiul străvechi Rumân, etc.; în fondul foarte adevărat, nu Țările / Imperiile fac oamenii, ci oamenii fac Țări / Imperii: un președinte American recent - al celei mai mari puteri din lumea actuală - a spus ”nu te întreba ce face țara pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru țară” / străvechea înțelepciune Românească având vorba “cum îți așterni, așa dormi” (oamenii - ajutaţi / adică inspiraţi de zei, respectiv divin - au fost la baza realizărilor din mediul natural, căci natura i-a creat pe oameni iar apoi oamenii au făcut restul). Însă oamenii sunt în majoritate contemplativi şi în minoritate creativi, dintre cei existând, puţini remarcându-se cu ceva semnificativ realizat pentru societate, dintre cei mai mulţi numai unii rar reuşind depăşirea orizonturilor propriilor micro-universuri.