8. Simbolistica

Alchimistul German Oswald Croll 1563-1609 afirma că omul “întruchipează îngerii; numai omul se bucură de privilegiul de a reprezenta prin simboluri şi de a intra în relaţii cu toate creaturile” (un vechi înţeles Românesc pentru “a se bucura” era de “a se îndulci”). În “Semne, simboluri, mituri” din 1975, muzeograful Francez Luc Benoist 1893-1980 a expus (extrasul e mai amplu, pentru familiarizarea cu unele elemente ale lucrării “Originea Gherga”): “După modul nostru obişnuit de a gândi, noţiunea de simbol s-ar afla undeva, izolată într-un ‘empireu’ solemn, unde arareori ar veni s-o viziteze câţiva curioşi; e aici o ciudată neînţelegere: căci orice om foloseşte zilnic simbolismul fără să ştie, dat fiind că orice cuvânt e un simbol. Nu e vorba deci de un domeniu rezervat sau ocazional, ci de o practică de fiecare zi, în care rolul simbolismului constă în a exprima orice idee într-un mod accesibil pentru toată lumea. Etimologic, cuvântul simbol vine din greacă, însemnând a pune împreună; în planul ideilor, un simbol este un element de legătură, încărcat de meditaţie şi analogie: el uneşte elementele contradictorii şi reduce opoziţiile (nimic nu poate fi înţeles, nici comunicat fără participarea sa). Viaţa îndeosebi e sursa cea mai fecundă a acestui procedeu şi cea mai veche utilizatoare; le manifesta odată cu emiterea primului sunet articulat de către omul primitiv. Gândirea umană e conformă cu teoria grupurilor. Pentru a-şi garanta securitatea sau - mai exact - pentru a supravieţui, omul originilor, ca orice primat, era obligat să acorde în fiecare clipă cea mai mare atenţie semnelor pe care i le transmiteau - fie doar şi prin simpla lor prezenţă - fiinţele şi lucrurile înconjurătoare; este - de altminteri - o nevoie încă actuală, doar iluzoriu diminuată de civilizaţie: azi - ca şi ieri - suntem siliţi să exercităm o supraveghere neîntreruptă subconştientă (şi în cea mai mare a timpului), asupra ambianţei noastre cotidiene, de exemplu asupra hranei, climatului, circulaţiei, etc., numeroaselor întâlniri neprevăzute ale căror eventualităţi experienţa noastră este foarte departe de a le evalua în întregime. Încă de la origini, viaţa omului depindea deci de funcţia sa de cunoaştere, dacă se poate aplica acest termen ambiţios unei atenţii atât de elementare. Psihologia contemporană numeşte ‘proiecţie’ interpretarea la care intelectul nostru supune fiecare semn perceput şi care ar rămâne de neînţeles pentru noi în absenţa traducerii; pe scurt, nu putem înţelege nimic din ceea ce nu evocă vreuna din amintirile noastre: nu putem admite nici un lucru înainte de a-l putea apropia de un precedent conservat în memoria noastră. Gânditorii din toate timpurile au repetat-o neobosit: ‘Cunoaşterea noastră depinde de o reminiscenţă’ spunea Platon. ‘Cuvântul durere nu începe să însemne ceva decât în momentul când reaminteşte memoriei noastre o senzaţie pe care am mai încercat-o’ spunea Diderot. ‘Nu vezi decât ceea ce cunoşti’ spunea Goethe. ‘Nu putem admite existenţa unui lucru dacă nu-i putem atribui o semnificaţie’ spunea Cassirer. Orice senzaţie readuce astfel la suprafaţa conştiinţei o schemă mintală uitată, un semn ce corespunde unei impresii deja încercate; ceea ce permite clasarea acelui semn într-un ansamblu ‘tematic’ al memoriei şi - în consecinţă - recunoaşterea şi acceptarea lui. A descifra un mesaj înseamnă a percepe o formă simbolică. Omul originilor nu rămânea indiferent în faţa spectacolului nou ce i se oferea ochilor; răspundea la acela printr-o reacţie adecvată: o ripostă ce lua forma unei mişcări reflexe - de pildă un gest sau un strigăt - exprimând o emoţie oarecare, frică sau poftă, dezgust sau curiozitate, surpriză sau admiraţie. Gestul este coexistent vieţii şi anterior vorbirii, ce nu e decât o modalitate ulterioară a aceluia, localizată la gură: omul primitiv s-a exprimat mai întâi prin gesturi devenite semne pentru apropiaţii săi (căci acel om al primelor timpuri nu era singur pe lume); trăia aşa cum a trăit întotdeauna - aşa cum trăim şi azi - adică în societate. Omul nu era doar receptor de semne, ci şi emiţător de mesaje: dat fiind că - anturajul cunoscându-i individualitatea - gesturile sale erau imediat înţelese de fraţii de trib, ele trebuiau să suscite în aceia o emoţie de natură identică (de vreme ce omul nu poate înţelege cu adevărat decât ceea ce el însuşi poate repeta), căci semnele astupă hiatusul deschis între sensibilitate şi inteligenţă. Orice gest e precedat de o inspiraţie profundă - din tot pieptul, prima fază a ritmului respirator - pentru că respiraţia a fost leagănul ritmului; ea este urmată - după un răstimp de asimilare a aerului - de o expiraţie care, în forma sa cea mai elementară, se exprimă printr-un strigăt: acel strigăt - al treilea timp al ritmului respirator şi primă manifestare de viaţă a nou-născutului - arată că orice acţiune e o dăruire de sine, că orice om trebuie să expire pentru a acţiona. La început era ritmul, de vreme ce orice gest şi orice mişcări aritmice devin ritmate prin repetare; ritmul condiţionează continuitatea necesară oricărei acţiuni, transformării ei ulterioare, propagării sale în zona psihică şi în cea spirituală a fiinţei: ritmul este ‘o periodicitate trăită’ spun yoghinii. Alte mijloace privesc atât auzul, cât şi văzul: negrii din Africa şi-au transmis de multă vreme informaţii foarte amănunţite cu ajutorul fluierelor iar albii din Caucaz cu tobele; se cunosc bastoane cu crestături - tip răboj - la europeni, sforicele cu noduri, etc. Indivizii din societăţile animale - haite sau hoarde - comunică între ei datorită unor semne diverse (se cunosc dansurile informatoare ale albinelor, semnalele odorante ale furnicilor, cânturile rituale ale păsărilor, sunetele de informare emise de delfini, radarele liliecilor, etc). La oameni, spontaneitatea gesturilor constituie baza metodei clasice: sunt învăţaţi că un gest trebuie să preceadă şi să anunţe vorbirea (fiind o lege întemeiată pe necesităţile vieţii sociale); prin repetare, gestul a devenit un adevărat semn instituţional, comunicare a unei noţiuni şi sugestie a unui gând (căci există în filiaţia gestului o analogie frapantă între formarea unei obişnuinţe, înţelegerea unui fenomen şi naşterea unui simbol). Gesturile noastre nu trădează numai sentimentele elementare, ci sunt purtătoare ale unor noţiuni mai generale şi mai esenţiale: ele aşează borne pentru capacitatea noastră de expresie, ridicându-ne în jur cadrul riguros ale celor 3 direcţii ale spaţiului, în care învăţăm să ne situăm propria statură; de altminteri, purtăm aceste direcţii înscrise în noi înşine, încorporate în canalele semicirculare ale urechii noastre interne, asociate cu statocistul ce ne reglează echilibrul fizic şi mintal. Această amprentă cosmică ce transfigurează cel mai modest eu îi conferă fiecăruia dintre noi un rol de ‘microcosmos’, de etalon universal, o poziţie centrală. Gesturile noastre manifestă autoritatea acestui eu a cărui imagistică constituie însăşi viaţa spiritului nostru; bogăţia amintirilor şi a experienţelor noastre ne ridică pe fiecare la funcţia de creator al unei culturi trăite, hrănite cu senzaţiile încercate şi cu semnele acceptate, primite de la strămoşi şi transmise generaţiilor viitoare. Acest eu intim - centru al actelor noastre, subiect şi obiect al cunoaşterii noastre intuitive - ne pătrunde cu o autoritate liniştitoare şi provizorie: legile perspectivei - micşorând în raport cu noi tot ceea ce se îndepărtează - contribuie la alimentarea dominaţiei măgulitoare de existenţa căreia ne încredinţează egotismul nostru; narcisismul ne împinge să integrăm tot ceea ce vedem ca pe o reflectare a eului nostru în oglinda lucrurilor, să considerăm că orice obiect e dependent de noi, să-i atribuim viaţă şi conştiinţă, să acordăm sufletul nostru oricărui lucru cu corp. ‘Empatia proiectivă’ - cum a fost ea numită - însufleţeşte în ochii noştri spectacolul universului şi îi infiltrează o vitalitate aproape organică ce explică animismul gândirii primitive; această autoidentificare descoperită de om în lume ajunge să transfere forma şi funcţia organelor noastre nu numai în unelte - ce nu sunt decât o prelungire a acestora - ci şi în obiecte naturale sau în obiecte ieşite din strădania noastră. Omul e măsura tuturor lucrurilor: o pornire de neînvins păstrează mereu activ acest antropomorfism originar ce rămâne principiul oricărui limbaj; alcătuirea corpului nostru a furnizat primele arhetipuri ale ideologiei noastre şi primele noastre unităţi de măsură (braţul, cotul, palma, degetul, piciorul sau pasul), pasul măsurând şi timpul, de vreme ce se supune ritmului respirator. Prima unealtă a omului a fost trupul său şi - mai presus de toate - mâna sa, modelul tuturor uneltelor, ‘instrumentul instrumentelor’: mâna îl prelungeşte în întregul său - şi îi este consacrată o parte din creier - devenind organul detector prin excelenţă, producător de obiecte, operator de semne; de altfel, cuvântul ‘semn’ are aceeaşi rădăcină cu verbul ‘ a tăia’ (de exemplu, un semn e incizia făcută cu mâna în scoarţa unui copac). Legăturile privilegiate ce unesc zonele cerebrale ale motricităţii cu cele ale limbajului articulat îi permit mâinii să-l exprime pe omul care vorbeşte şi gândeşte, ca şi pe cel care acţionează. Stadiul lui ‘a face’ nu e decât o tranziţie a funcţiei lui ‘a spune’ şi chiar etimologic în limbile indo-europene cuvântul ‘a spune’ derivă dintr-o rădăcină ce înseamnă ‘a arăta cu degetul’; într-adevăr, chiar dacă omul a cucerit domeniul gândirii abstracte, viziunea asupra universului său i-a rămas totuşi legată de o codificare a mişcărilor mâinii lui, înscrisă în cadrul de nedepăşit al celor 3 dimensiuni ale spaţiului. Limbajul s-a desprins - încetul cu încetul - din strigăt: el s-a născut dintr-o silabisire a strigătului şi a suspinului. Acusticienii ştiu că orice vorbire este identificabilă şi unică, fie şi numai prin timbrul ei, chiar şi atunci când monotonia emisiei e impusă; orice voce este recognoscibilă datorită inflexiunilor şi accentelor, la fel de personale pentru fiecare ca şi amprentele digitale. Percepţia gesturilor, respectiv atmosfera sentimentelor depăşeşte frazele, al căror sens adesea contrazice intenţia secretă; nu e nevoie să înţelegi cuvintele pentru a surprinde semnificaţia lor, dispoziţia vorbitorului, amărăciunea, prefăcătoria sau ura lui: tonul e preferabil cântecului, adică textului său (adesea la prelegerile de succes ale unor oratori, auditorii n-au intenţia de a învăţa ceva de la vorbitori, căci îi ascultă ‘cântând’, nu vorbind). Limbajul s-a format printr-un acord fortuit - recunoscut şi acceptat - între un sentiment şi un sunet corespunzător emis de gură, datorită unei intonaţii a vocii asociate acelui sentiment (se mai poate şi azi constata că - până şi în limba cea mai îndepărtată de originile sale - anumite consoane traduc cu mai multă fidelitate decât altele unele sentimente: aceste consonanţe sunt relicve ce stau mărturie unei străvechi corelaţii între fond şi formă, vestigii ale unei limbi foarte vechi ce ar păstra urme ale unei origini cvasi-animale sau celeste). Lingviştii au presupus că originea limbilor are mai multe surse posibile:
·         o sursă imitativă (pentru care limbajul s-a ivit din onomatopee ce imitau zgomotele şi strigătele naturale)
·         o sursă emotivă (pentru care limbajul s-a format progresiv, pornind de la sunete spontan expresive, asociate unor sentimente bine definite)
·         o sursă armonică (potrivit căreia limba ar evoca o corelaţie simbolică între un sunet şi impactul său impresionist)
·         o sursă socială (pentru care limba s-a născut din cânturi ce acompaniau efortul muscular şi ritmau gesturile strămoşilor noştri)”
Toate împrejurările descrise de fiecare din aceste teorii au jucat cu siguranţă un rol, fie împreună, fie separat; a fost de ajuns ca strigătul scos sub presiunea unui sentiment puternic ce exprima o dorinţă, dădea un ordin, indica un gest de făcut sau cerea un ajutor, să fie interpetat de ascultători drept o comunicare suficient de clară pentru a fi respectată, că limbajul a şi luat brusc fiinţă iar odată cu el simbolul, prin asocierea unui sentiment cu muzicalitatea unei voci. La primitivi raporturile umane erau mult mai intime şi mai dezvoltate decât în ţările noastre civilizate în care bântuie, totuşi - cu aceeaşi fervoare - moda concentrărilor gregare; în acele timpuri primitive - când mijeau zorii istoriei - solidaritatea tribală reprezenta o necesitate mult mai stringentă decât în zilele noastre: ea se impunea cu atâta străşnicie, încât faimosul ostracism grec care îl alunga pe om de lângă familia sa (din satul său ori din cetatea sa) echivala - practic - cu o condamnare la moarte. Există într-adevăr - la fiinţele vii, atât la animale, cât şi la oameni - o nevoie permanentă de a se grupa, spre a evita o singurătate de temut odinioară, pentru a colabora la jocuri colective, la o muncă grea sau pur şi simplu pentru a fi împreună, pentru a se bucura de o prezenţă reciprocă, mânaţi de instinctul de ataşament’. În condiţiile lor de viaţă, una dintre cele mai mari bucurii ale primitivilor - acei oameni ‘condamnaţi la timp liber’ - consta în a conversa, în a schimba idei noi, de la cancanurile zilei până la cuvântările solemne care le deschideau celor mai elocvenţi calea spre popularitate şi putere. Necesitatea de a vorbi corect - de a cunoaşte perfect limba - îi asigura acesteia importanţa unui rit tribal; ea era - de altminteri - ferită de orice alterare sau greşeală, printr-o dezvoltare extraordinară a memoriei, mulţumită căreia mai multe mii de versete puteau fi învăţate, reţinute şi transmise numai prin tradiţie (fapt valabil încă la anumite populaţii lipsite de scriere). Acele limbi arhaice, practice, realiste şi concrete erau obligate să evoce fiecare fiinţă familiară, fiecare obiect de folosinţă zilnică, într-o împrejurare anumită, într-un moment precis al existenţei sale, în interacţiunea unei multitudini de condiţii concrete avute în vedere de acei observatori neîntrecuţi care erau primitivii; o asemenea sinteză de caracteristici permitea desemnarea fără discuţie - printr-un singur cuvânt - a fiinţei sau a lucrului în cauză. Fiecare familie îşi avea limbajul propriu, aşa cum şi azi un dialog între membrii unei familii, surprins de un străin care cunoaşte totuşi limba, îi rămâne aceluia practic de neînţeles, dacă nu este iniţiat în toate implicaţiile pe care le are fiecare cuvânt pentru membrii respectivei familii. Dar o asemenea specializare aplicată unei realităţi personificate alunga orice generalizare şi împiedica exprimarea mişcării şi a schimbării, exprimare ce a fost uşurată doar prin trecerea de la numele propriu la numele comun, adică prin transformarea numelui în simbol. Mai ales munca în comun trebuie să fi uşurat acel transfer iar folosirea uneltelor a impus - de asemenea - o manevrare mai suplă a limbii. Primitivii erau preocupaţi de fiinţele şi de lucrurile înconjurătoare numai în măsura în care acelea erau legate de nevoile lor. Tăietorii de lemne din preistorie făceau perfect deosebirea între stejar, fag şi brad, pentru că le foloseau în scopuri diferite lemnul, seminţele şi frunzele. Un anumit cuvânt corespundea fiecărei întrebuinţări în parte, fără ca cineva să fi simţit nevoia de a reuni toate esenţele arboricole în abstracţia unei vocabule unice. Numai după un interval de timp, foarte probabil, unii novatori - mai puţin angajaţi într-o muncă specializată şi mai sensibili poate la aspectul estetic al codrului - au conceput ideea generală de copac în sine. Un spectator din exterior era în sinea lui un actor tainic. Actorul începuturilor - omul care a reunit în aceeaşi silabă ideea de copac - a arătat că de fapt cuvintele nu aveau valoare fixă sau exclusivă, ci îndeplineau o funcţie. Utilizatorul cuvântului procedează ca un caricaturist care - din multiplele aspecte ale modelului său - nu reţinea decât o singură trăsătură, îndeajuns de originală pentru a-l tipiza dar şi destul de generală pentru a fi perceput şi interpretat de toată lumea. Există o identitate între simbol şi rit: nu numai pentru că orice rit e un simbol realizat în timp, ci pentru că - reciproc - simbolul grafic reprezintă fixarea unui gest ritual (cuvântul prezenta un caz de identitate cu atât mai pur cu cât orice vorbire rituală era pronunţată de un personaj consacrat - a cărui calificare nu depindea de individualitatea, ci de funcţia’ sa - fapt ce definea în egală măsură ‘folosirea’ actorului şi ‘rolul’ cuvântului). În Epoca Pietrei, cuvântul era revelaţie divină: ritmul era intim legat de ea, căci tocmai el le-a transmis oamenilor viaţa, orice formă fiind datorată repetării unui gest identic. O tradiţie islamică ne spune că în Paradis Adam vorbea în versuri, într-o limbă ritmată ce fusese până atunci privilegiul îngerilor şi al ‘păsărilor’, simbolurile lor angelice. Această legendă reprezintă o formă târzie pe care o luase - după o lungă filiaţie - o tradiţie istorică mult mai veche, păstrată în ‘Vede’. Limba primordială şi poetică era numită limbă ‘siriacă’ sau solară, adică limba unei Sirii originare şi legendare pe care textele vedice o situau simbolic spre nord / până la cercul polar, unde aşezau totodată şi vatra primitivă a arianilor, strămoşii lor, pe vremea post-glaciară când acea regiune se bucura de o climă foarte caldă (acel centru circum-polar din tradiţia indiană a devenit Tula hiperboree în mitologia greacă şi la latini ‘ultima Thule’, cu aşezare la marginea arctică a lumii: există încă localităţi cu numele Tula în Siberia, Laponia, etc., în sanscrită Tula fiind vechiul nume al constelaţiilor polare Ursa Mare şi Mică). În acele vremuri străvechi ritmul poetic nu numai că facilita memorarea, recitarea şi transmiterea textelor sacre, ci determina la recitator şi o armonizare a elementelor inconştiente şi necoordonate ale fiinţei, datorită unei vibraţii sincrone ce se propaga în prelungirile psihice şi spirituale ale individualităţii sale; căci ritmurile - formând osatura cadenţată a naturii întregi, de la substanţa cea mai intimă până la cele mai îndepărtate limite ale ei - reaşezau omul la unison cu acea armonie cosmică pe care devenea capabil s-o simtă şi s-o înţeleagă: actele sale puteau astfel să iasă din instanteneitate, prelungindu-li-se consecinţele naturale şi imprevizibile în toate direcţiile spaţiului şi timpului. Ritmul dirijează executarea oricărei munci: el o face mai uşoară, transferând efortul solicitat pe seama inconştientului şi a obişnuinţei, datorită reglării unei respiraţii scandate de cânturile de meserie: acelea s-au dezvoltat odată cu diferitele tehnici artizanale, mai ales printr-o codificare precisă a gesturilor necesare pentru reuşita unei capodopere şi prin cunoaşterea unui ‘meşteşug’ capabil să asigure îndeplinirea unei sarcini dificile, ce prezenta riscul unui accident sau al unei proaste execuţii (lucrăm întotdeauna bine când suntem puşi pe treabă). Atitudinea corectă e necesară în aceeaşi măsură pentru muncă şi pentru rit (şi putem aprecia un artizan după gesturile sale de vreme ce unealta de care se foloseşte nu face decât să-i prelungească efortul creierului şi al mâinii); tehnicile cele mai vechi - ale împletitorului de coşuri, ale ţesătorului, ale olarului, ale plugarului, ale metalurgistului - sunt cele care au permis dezvoltarea limbajului: vocabularul oricărei limbi e la origine artizanal, de vreme ce e gestual (chiar şi azi printre cele mai fundamentale cuvinte putem descoperi gesturile dispărute ale străvechilor artizani). Pronumele - înlocuitoare ale numelor proprii şi reprezentând persoane - au fost elementele cel mai de timpuriu izolate, mai ales pronumele posesiv, ce a apărut chiar înaintea pronumelui personal: ideea eului - după cum se constată la copil - nu s-a degajat decât încetul cu încetul dintr-un întreg în care persoana lui a rămas legată încă de obiectele familiare ce-l înconjurau în chip necesar (fapt ce pare să demonstreze că simţul proprietăţii - depinzând de instinctul de conservare - nu a fost un aport târziu al unei civilizaţii avansate). Orice conversaţie sau mesaj presupune raportul dintre 3 entităţi: două care discută referitor la o treia, mută sau absentă; nu mai pot exista şi altele, pentru că terţul îi personifică pe ceilalţi. Inegalitatea ce diferenţiază aceste 3 entităţi - ‘eu’, ‘tu’, ‘el’ - este marcată geometric în spaţiu prin importanţa descrescătoare pe care ‘eul’ (tronând în centrul acţiunii), o atribuie persoanelor şi lucrurilor ce se îndepărtează: ‘tu-ul’ rămâne îndeajuns de aproape ca să fie socotit drept un confident căruia i se cere un sfat sau i se dă un ordin; cât priveşte acel ‘el’ - despre care se vorbeşte - acela se pierde departe în mulţime, nefiind decât reprezentantul ei simbolic. Odată cu cele 3 persoane au apărut primele 3 numere, de vreme ce îl asociem pe 1 lui ‘eu’, pe 2 lui ‘tu’ şi pe 3 lui ‘el’ (acesta din urmă reprezentând în limbile cele mai primitive şi o pluralitate nedeterminată). Primul vorbitor a început să-şi exprime raporturile cu lucrurile înconjurătoare ţinând seama de propria-i persoană, de ‘eul’ aşezat în centrul activităţii sale. Dacă există vreun act prim şi originar, atunci acela este naşterea; or, în toate limbile există un raport strâns între ‘naştere’ şi ‘cu-noaştere’, scop esenţial al celei de-a doua naşteri, iniţiatice. Simbolul nu e decât fixarea unui gest ritual”.
Geneza simbolismului a început cu acele cuvinte ce se adresau simţului auzului şi care au fost întrebuinţate cu predilecţie de nomazi sau de păstori, a căror activitate se exercita asupra lumii animale, mobile ca şi ei (de aceea limbajele lor sunt atât de bogate în expresii de mişcare); cât despre sedentari - agricultori şi întemeietori de aşezări - ei au valorificat, fireşte, regnurile vegetal şi mineral, folosind un simbolism de semne fixe ce se adresau văzului (precum artele plastice, arhitectura şi scrierea), scrierea fiind ea însăşi o fixare a limbajului. Totuşi, complementaritatea stărilor existenţei a temperat ceea ce era exclusiv în acele caractere: nomazii rătăcitori în spaţiu au practicat mai ales poezia şi muzica, potrivite după ritmul timpului; sedentarii - stabili de-a lungul timpului - s-au consacrat mai ales artelor plastice ce ţin de număr şi geometrie, ambele tributare spaţiului. Cunoaşterea noastră despre lume a venit în urma cercetării consacrate de sensibilitatea noastră universului cu care dorea să se identifice: această analogie stabilită de tradiţiile vechi între microcosmos şi macrocosmos e adevărata cheie a simbolismului figurativ ce foloseşte elementele naturii pentru a exprima concepţiile spiritului. Avântat, cu capul în înaltul cerului şi picioarele pe pământ, străvechiul Adam lua în stăpânire cosmosul, recunoscând o lume spirituală în cer, o lume psihică în zona intermediară a spaţiului aerian şi o lume carnală în planul terestru, concepţie mistică ce corespunde androginului primordial. Această noţiune are meritul de a introduce în simbolism o dualitate complementară ce-i explică ambivalenţa esenţială; căci orice simbol e susceptibil de cel puţin 2 interpretări opuse ce trebuie să se unească pentru a obţine sensul lui complet: această ambivalenţă poate fi remarcată chiar la nivelul vocabularului (de exemplu, o linie dreaptă pe direcţie verticală poate fi parcursă în cele 2 sensuri opuse - de sus în jos şi de jos în sus - constatare ce uşurează definirea funcţiei simbolice). Dar ceea ce ne opreşte de la bun început în faţa noţiunii de ambivalenţă nu este direcţia mişcării, ci calitatea diferită pe care o alăturăm fiecăreia dintre aceste direcţii; căci orice gest făcut de om este afectat de un coeficient considerabil de emoţie şi - prin urmare - fiecare zonă a spaţiului în care se mişcă el e încărcată (prin contaminare) de o calitate impresivă, potrivit cu plăcerea sau teama stârnită de ea, cu obstacolele sau înlesnirile pe care le prezintă (există un complex ereditar ce ne determină să atribuim o valoare diferită dreptei şi stângii, celor aflate sus şi celor de jos). Omul bilateral - al cărui mers este un balans ritmat - împarte astfel lumea în 2 jumătăţi opuse dar complementare, ce reflectă disimetria misterioasă a creierului, deopotrivă anatomică şi funcţională, dat fiind că emisfera stângă conţine zona limbajului iar emisfera dreaptă supraveghează acţiunea mută a gândirii (prin semn / imagine sau sunet); dacă printr-o linie verticală separăm zona mediană a trupului în 2 jumătăţi, cea stângă, comandată de partea dreaptă a creierului, ar părea consacrată trecutului iar cea dreaptă comandată de partea stângă a creierului, viitorului (e - de altminteri - interesant de constatat că reputaţia proastă a stângii poate fi explicată experimental: ea şi-ar afla originea în traumatismul de la naştere, la care partea stângă a fătului pare mai expusă prin poziţia sa intrauterină). Este firesc ca orice mişcare pornind din centru şi care s-ar dirija spre dreapta să se îndrepte către o manifestare exterioară, în timp ce spre stânga s-ar refugia în interioritate; am putea spune deci că stânga ascunde în ea partea ereditară şi receptivă, latura socială şi conformistă a individului, în vreme ce partea dreaptă i-ar revela originalitatea creatoare, voinţa de expansiune (iar orice gest s-ar spiritualiza ridicându-se şi s-ar materializa coborând)”.
Omul primitiv măsura importanţa adversarului sau a obstacolului întâlnit după măreţia aceluia, în care vedea - ca şi noi - un semn de forţă. În faţa colosalei nemărginiri a naturii el trebuie să se fi simţit dezarmat până la a simţi înainte-i teamă şi respect. Nimic nu trebuie să i se fi părut că depăşea transcendenţa de temut a cerului - imuabil şi inaccesibil - a cărui ameninţare se ascundea în spatele unui văl de nori sumbri şi ieşea la iveală în timpul furtunilor abătute dintr-o dată asupra lui în străfulgerări tunătoare. Este firesc ca primele fiinţe omeneşti să fi presupus că dincolo de bolta înselată domnea o autoritate capricioasă pe care - pentru că le rămânea invizibilă - s-au mulţumit s-o numească PreaÎnaltul; acea putere ocultă era cu atât mai misterioasă cu cât se transfigura într-o lumină strălucitoare ce anunţa în fiecare dimineaţă apariţia soarelui. Semisfera celestă ce domina acele fiinţe a fost comparată cu o cupolă, cu un coş emisferic răsturnat, cu o boltă deasupra pământului, cu un uriaş capac care le acoperea şi le proteja totodată. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l-a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă ‘empireul’ şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le-au preluat aripile. Păsările, aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei; aripile puse de Hermes - mesager al zeilor - la călcâie, îl eliberau de greutate. Legătura dintre păsări şi cer a făcut ca ele să fie asemănate cu îngerii şi să li se atribuie limba angelică sau ‘solară’, care este - pur şi simplu - poezia, limbajul ritmat (menit să uşureze pătrunderea în stările superioare); căci ‘înţelepciunea - spune Rig Veda - este mai iute decât pasărea’ iar vorbirea, emanaţie nevăzută a spiritului, este ea însăşi înaripată. ‘Limbajul păsărilor’ este o expresie coranică desemnând cunoaşterea supremă. Eroii învingători şi-au cucerit nemurirea virtuală şi înţeleg limbajul păsărilor. Gavriil / Gabriel - îngerul Bunei Vestiri - venit s-o vestească pe Sfânta Fecioară, a fost însoţit de un porumbel, reprezentând un alt eu’ al său. Albina - şi ea înaripată - a fost uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori de zi; de altfel, mierea - baza hidromelului - e o hrană a nemuririi iar albina (ieşind din nou la lumina zilei după iernatul ei în stup), a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice. Străpungând norii cu razele sale, reprezentantul eminent al spiritualităţii celeste este soarele, ce arată acest lucru, cu inima-i arzătoare în centru şi privirea pătrunzătoare în zenit. Simbolul solar a fost de la început adoptat de toţi suveranii asiatici care au preluat de la el coroana de lumină, imitându-i splendoarea cu aurul şi cu bijuteriile lor strălucitoare. Sfinţii au avut şi ei aureola lor iar atleţii învingători la jocuri, cununa de lauri, simbol al nemuririi. Vârfurile acelor cununi înfăţişau razele luminoase în forma coarnelor de berbec, animal solar. Cornul - simbol al puterii şi rază vizibilă a inspiraţiei - îi împodobea fruntea lui Moise (ceea ce Michelangelo a respectat întocmai în celebra sa statuie). Cultul Solar a devenit universal; el reprezenta inteligenţa cosmică ce ilumina şi - prin urmare - veghea asupra misterelor. Animalele ce au rolul de reprezentante eminente ale speciei lor sunt solare, precum vulturul / regele văzduhului, leoaica / regina deşertului (întruchipând maiestatea, curajul şi dreptatea): vulturul - a cărui privire avea faima de a aţinti soarele fără nici o greutate - putea percepe în mod direct lumina inteligibilă; în India, vulturul divin Garuda - strălucitor ca focul - era călărit de Vişnu şi întruchipa un stadiu transcendent de spiritualitate. Lebăda - altă pasăre solară - îl însoţea pe Apollo în migraţiile sale în Hyperborea şi unea astfel ţinuturile nordice şi mediterane; faimosul ‘cânt al lebedei’ e un aspect al ‘limbii păsărilor’ şi - etimologic - izomorf al vorbirii. În India, lebăda era călărită de Brahmă şi Varuna, clocind Oul Lumii pe apele primordiale. O altă pasăre solară - Phoenix - era denumirea grecească pentru ‘benu’ egiptean (identificată cu bâtlanul purpuriu); deoarece acea pasăre mitică renăştea din propria cenuşă, simboliza învierea. Simbolismul solar al leului e prea cunoscut pentru a mai insista asupra lui; deoarece una din funcţiile regale e justiţia, e firesc ca tronurile să fi fost împodobite cu lei şi ca justiţia ecleziastică să fi fost adesea împărţită între leii de piatră ce încadrau portalul unor temple. Mai surprinzătoare este asocierea dintre lup şi Apollo, ca urmare a unui joc de cuvinte între lup şi lumină; lupul avea reputaţia de a vedea limpede noaptea”.
“Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică ce trebuie alăturată ideii de grup; ideea de centru este - într-adevăr - aceea a unui grup de situaţii surprinse în extensiunea lor universală, fapt ce presupunea coincidenţa opuselor şi echilibrul contrariilor: ambivalenţa însăşi nu era decât cel mai mic dintre grupurile posibile, redus la dualitatea a 2 lucruri complementare. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului pe care l-a generat. Reprezentarea lui geografică în diferitele tradiţii îi atribuia situări evocatoare: Tărâm Sacru, Tărâm Pur, Tărâm al Nemuririi, Tărâm al Fericiţilor, Sălaş al Aleşilor, Sfântul Palat, etc. (era butucul roţii cosmice, Templul Sfântului Duh, putând fi o insulă precum Atlantida, o grădină precum Paradisul, un munte precum Meru, un ombilic de piatră precum Omphalos sau - mai simplu - polul globului / din perspectivă terestră sau, din perspectivă individuală, eul fiecăruia). Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său dinamic, în timp ce pătratul îl reprezintă sub aspectul static; de aceea, cercul simbolizează cerul - aşa cum o exprimă incintele circulare ale Ierusalimului ceresc - în timp ce pătratul simbolizează pământul (şi aceasta pentru că Paradisul terestru era pătrat). Tronul era aşezat pe o platformă circulară deasupra pământului şi regii erau purtaţi pe umeri deoarece - odată deveniţi personaje cvasi-divine - ei nu mai trebuiau să atingă pământul (e ceea ce se întâmplă uneori eroilor din zilele noastre - purtaţi în triumf de entuziasmul popular - fără ca originea obiceiului să mai fie cunoscută de practicanţi). Dacă pământul e caracterizat prin pătrat e pentru că soarele îi fixează axele datorită punctelor extreme ale traiectoriei sale, ceea ce îl divide în 4 părţi, fiecare reprezentând la latitudinile temperate un anotimp şi - totodată - unul dintre punctele cardinale. Tantricele ‘mandale’ - de pildă - care sunt nişte suporturi pentru meditaţie din punctul de vedere al imaginilor geometrice, alcătuite fiind din cercuri şi din pătrate concentrice, asociază astfel cerul şi pământul, adică întregul cosmos. De altminteri, în magia ceremonială, trasarea unui ‘cerc maxim’ stabileşte o limită de protecţie împotriva influenţelor nefaste (iar dansul circular al dervişilor rotitori e un mod de transfigurare spirituală). Cele 2 linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general (în toate tradiţiile ea reprezintă omul universal identificat cu androginul primordial). În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcţiile individualităţii sale; în sensul vertical ea leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă: axul central ce uneşte aceste stadii de la cer la pământ e reprezentat printr-un mare număr de simboluri: muntele, piramida, stâlpul cosmic, obeliscul, coloana, falusul, copacul, scara, frânghia, firul, toiagul, lancea, săgeata, clopotniţa, ombilicul, etc. Muntele simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului (există - de altfel - în orice ascensiune un fel de purificare naturală, de spiritualitate spontană, practicată de alpinişti); locurile înalte au fost primele etape ale acestui urcuş către piscuri (în inima fiecărui sat e clopotniţa, răspunzând aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială). Atunci când lipsea, muntele era imitat prin ridicarea unei grămezi de pietre, tumul, zigurat sau piramidă (pietrele înălţate / menhirii erau receptacole ale inspiraţiei divine). Cea mai răspândită variantă a centrului axial a fost arborele: stejarul în Galia, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, mesteacănul în Siberia, măslinul în Orient, smochinul în India, etc.; înfipt în mijlocul universului sau într-un centru ce-i ţinea locul, copacul cosmic - ca şi stâlpul sacrificial din India - înlesnea comunicarea dintre cer şi pământ. Verticalitatea copacului, pe 3 niveluri - ale rădăcinilor, trunchiului şi frunzişului - puneau în legătură lumile subterană, aeriană şi celestă; seva lui era un fel de rouă din adânc iar fructele sale, ‘mere’ ale Hesperidelor (sau din Grădina Edenului), erau hrană a nemuririi. Cea mai importantă temă arboricolă a fost aceea a arborelui vieţii, străjuit în aria iraniană de 2 păuni aşezaţi faţă-n faţă, reprezentând dualitatea cosmică; o fântână - simbol al unei veşnice reîntineriri - scălda uneori baza arborelui şi se revărsa în cele 4 direcţii ale spaţiului (în Biblie, cei 2 păuni au fost înlocuiţi prin pomul cunoaşterii - binelui şi răului - ce străjuia arborele vieţii). Când în construcţia edificiilor piatra a înlocuit - într-un târziu - lemnul, coloana din piatră cioplită a devenit (la rându-i) simbol axial: coşul-ornament din frunze sculptate ce înconjura capitelul se trage din vechea legătură vegetală care strângea într-un mănunchi deschiderea florală a tulpinilor. Scara mobilă e o altă reprezentare a axului. Frânghia este un alt simbol foarte vechi al ascensiunii, odată cu ea intervenind o noţiune mai complexă - diferită de a axului - şi anume aceea a nodurilor corespunzătoare diferitelor trepte ale scării şi făcute pentru a fixa o stare (favorabilă sau nu); ornamentele în formă de nod sau de împletitură erau talismanuri păzitoare şi apărătoare / desfacerea acelor noduri se putea înfăptui - totuşi - printr-o experienţă ce era un rit de realizare al yoghinilor): într-adevăr, a desface un nod însemna a purcede la o eliberare ce trebuia să fie îndeplinită în ordinea exact inversă celei ce a permis realizarea acelui nod (etimologic, era singurul ‘dez-nodământ’ adevărat ce consta în a trece prin laţ fără a fi prins în el). Dacă Alexandru a retezat dintr-o lovitură de paloş faimosul ‘nod gordian’ ce lega jugul de atelaj la plugul lui Gordias, acea pseudo-victorie a împăratului macedon - a castei cavalerilor - i-a grăbit sfârşitul; căci - deşi a cucerit Asia - a pierdut-o imediat, murind pe drumul de întoarcere. Dintre toate simbolurile axei, bastonul e - poate - cel mai general şi mai bogat în descendenţă, începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului şi până la bastonul de mareşal: este bagheta şamanilor, cârja episcopală, cravaşa călăreţilor şi - nu mai puţin - coada de mătură a vrăjitoarei medievale (dacă facem să intervină aici noţiunea de ambivalenţă); mai este şi toiagul brahmanic cu spirală dublă ce aminteşte de caduceul lui Hermes (în jurul căruia se încolăcesc - în direcţii opuse - 2 şerpi reprezentând echilibrul polarizat a 2 curente cosmice). Sceptrul - atribut regal - este o altă specificaţie a bastonului şi simbol al axei (aşa cum este şi regele însuşi, în calitatea sa de intermediar între cer şi supuşii săi); funcţiile sale esenţiale îi impun stabilirea păcii şi dreptăţii, reprezentate prin sabie şi balanţă (limba aceleia - ca şi spada - fiind un simbol al axului). Săgeata singură - alt simbol axial - presupunea străpungerea şi deschiderea unui orificiu pe unde putea străbate lumina şi - prin urmare - gândirea. Firul e un simbol învecinat cu frânghia - dar sub o formă mult mai complexă - deoarece a fost utilizat la ţesut, reprezentând urzeala universului; furca şi fusul - pe care firul se înfăşoară şi se desfăşoară - erau semnele destinului, aşezate în mâinile marilor zeiţe (Hesiod le atribuia noaptea ca mamă): firul de urzeală - element imuabil - lega lumile şi stările, în vreme ce firul de băteală, mereu în mişcare, desfăşura destinul condiţional al fiecăruia (acel dute-vino al suveicii reprezenta alternanţa vieţii şi a morţii, inspiraţia şi expiraţia / ritmul vital în Rig Veda). În Upanişade, firul era deopotrivă sine şi suflu (şiragul de perle era înlănţuirea lumilor legate prin sine): firul ce se înfăşura pe vârtelniţă evoca roata şi aspectul ei dinamic. Roata era un simbol al lumii, ca şi alte imagini circulare sau florale (ca trandafirul lotusul, etc.); roata simboliza şi creaţia devenirii - contingente şi perisabile - ciclul neîntrerupt al reînoirii: lumea era ca o roată în roată, ca o sferă într-o sferă. Roata - cu butucul şi axul său - era şi un simbol solar, central adică: ea era animată de stăpânul spaţiului şi timpului”.
“Porunca divină ce a despărţit lumina de umbră (contopite la origine) a manifestat puterea creatoare, ascunsă înainte în noaptea incognoscibilului; lumina se identifică astfel cu spiritul iar iluminaţia ei cu cunoaşterea directă (în vreme ce lumina lunii este numai raţională şi reflectată). Curcubeul e puntea de lumină ce uneşte pământul cu cerul şi cerul cu pământul, uşurând trecerea din lumea sensibilă în lumea supranaturală: o scară cu 7 culori; împăraţii romani şi papii au fost numiţi ‘pontifi’ tocmai pentru că erau supraveghetori de punţi / mijlocitori între cer şi pământ. Curcubeul simbolizează şi probele de iniţiere eliberatoare, asimilate cu trecerea pe o punte îngustă şi de temut. Cultul Focului a derivat din natura spirituală a luminii: datează din preistorie şi are un simbolism polivalent (pentru a-i înţelege coerenţa înlăuntrul varietăţii lui, putem lua de exemplu divinităţile hinduse reprezentând diferite aspecte ale sale: Agni care este iluminaţia inteligenţei, Indra care azvârle săgeţile fulgerului şi ale puterii sale, Surya, soarele care încălzeşte lumea); focul a dat numele serafimilor, cuvântul însemnând ‘cei incandescenţi’ (el l-a ridicat la cer pe Ilie într-un car de flăcări şi a coborât, ca limbi de foc, deasupra capetelor apostolilor de Rusalii). Fulgerul focului celest este simbolizat prin securea de piatră cu dublu tăiş; simbol al fulgerului era şi tridentul lui Poseidon (devenit în India arma lui Şiva, cu cei 3 dinţi ai săi reprezentând timpul triplu / trecut, prezent, viitor), săgeata de aur a hiperboreului Apollo, sabia îngerului Mihail, ciocanul scandinavului Thor, etc. Aerul este elementul propriu lumii intermediare: mediator între cer şi pământ, între foc şi apă; este o emanaţie a suflului spiritului care în ‘Facerea’ plutea deasupra apelor primordiale pentru a le separa şi a crea lumea (poate fi apropiat de ‘Hamsa’ Vedelor, divina lebădă care - pe aceleaşi ape - clocea Oul Lumii). Atunci când suflul divin a separat apele primordiale în posibilităţi informale superioare şi formale inferioare, norii, roua şi ploaia au apărut ca nişte binecuvântări: pentru că apa primită de pământ e izvor de viaţă; ea reprezintă infinitul posibilelor, promisiunile de evoluţie dar şi toate ameninţările de disoluţie. A te cufunda în ape înseamnă a te întoarce la origini. Spiritul sfânt e izvor de apă vie. Imersiunea înseamnă regenerare. Botezul este a doua naştere şi orice cult a înflorit întotdeauna în apropierea unui izvor. Luna e asociată cu apa, aşa cum este soarele cu focul. Strălucind cu o lumină indirectă, luna este simbol de dependenţă şi de reînnoire prin reapariţia sa periodică. Ea măsoară timpul după ciclul său propriu şi unifică ritmurile heterogene a căror analogie le apropie de al său. Reglează fenomenele fertilităţii şi vegetaţiei. Ea a fost primul mort, aşa cum o arată dispariţia ei de pe cerul nocturn în timpul reînnoirii sale. Morţii trebuiau să treacă prin globul ei, sălaş al divinităţilor lunare - ca Astarte, Artemis, Hecate, Isis, ş.a. - care deopotrivă stăpâneau Pământul; în India, globul lunii era capătul Căii Strămoşilor, în care disoluţia formelor vechi lăsa loc viitorului (fapt ce poate fi apropiat de rolul transformator al lui Şiva, a cărui emblemă e chiar o semilună). Semiluna este - de altfel - reprezentarea cea mai obişnuită a lunii, fiind asimilată cu o cupă şi cu orice alt vas ce conţine promisiunile unei înnoiri, precum arca lui Noe plutind pe apele Potopului şi întruchipând jumătatea inferioară a Oului Lumii (ce ar avea drept complement superior bolta cerească). Semiluna e şi litera ‘nun’ care în arabă îi ia forma; în tradiţia islamică această literă simbolizează peştele (cât priveşte semnificaţia ei, semiluna reprezintă învierea, datorită ritmului mensual al transformărilor lunare). În Cabala, ‘nun’ este legată în aceeaşi măsură şi de ideea de renaştere. Cel mai general simbolism al cupei ar fi acela al unui vas al abundenţei ce ar aduna apa din cer şi laptele din sânul matern (comparabil chiar el cu o cupă). Să mai adăugăm că anumite fructe zemoase - ce pot fi privite ca nişte cupe naturale pentru potolirea setei - erau, pe deasupra, simboluri ale fecundităţii, din cauza numeroşilor sâmburi (seminţe ale unei rodiri viitoare). Masa rotundă - prototipul tuturor altarelor - imagina bolta cerească. Scoica este simbol acvatic şi lunar; perla / fruct al cochiliei - imagine a unei picături de rouă sau de spermă căzută din cer - simbolizează forţa generatoare şi energia cosmică, de unde rolul său în riturile de renaştere sau de înmormântare. Călugării tibetani foloseau rezonanţa neîntreruptă a scoicii pentru a-şi scufunda mentalul şi a percepe sunetul natural al lumii. Dat fiind că sunetul şi perla sunt conservate în scoică, aceasta era văzută în Tibet ca un complementar pasiv al fulgerului activ, jucând astfel rolul clopoţelului (el însuşi analog cu o cupă răsturnată, a cărui limbă ar fi perla). Prin dezvoltarea spirelor sale, ce controlează creşterea celor vii, forma helicoidală a scoicii a transmis spiralei simbolismul său. Spirala evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele 2 mişcări complementare - evolutivă şi involutivă - ale vieţii şi morţii; e totodată şi dubla înfăşurare a şerpilor caduceului, dubla elice din jurul toiagului brahmanic: e un simbolism ciclic ce se întâlneşte cu cel al roţii, reprezentate şi prin cele 2 spirale încrucişate, formând svastica. Potrivit hinduşilor, din apa necesară vieţii - şi anterioară naşterii lumii - lumea a provenit dintr-un ou, purtat pe ape şi clocit de lebăda Hamsa (ideea oului cosmic - germen al manifestării - se regăseşte şi în alte cosmogonii, de pildă şi azi oul pascal fiind simbol al renaşterii primăvăratice a naturii); în el se găsea - în stadiul de învelire - cerul şi pământul (nemanifestate încă) şi care şi-au făcut apariţia atunci când oul s-a crăpat în 2 jumătăţi, printr-o operaţiune cu care a fost analoagă apoi polarizarea androginului primordial: Vedele i-a numit conţinutul ‘Embrionul de Aur’, deoarece conţinea multiplicitatea fiinţelor într-un germene, simbol al potenţialităţii universale. După bipartiţia acelui ou, acţiunea cerului nu a mai fost percepută direct, de vreme ce strălucirea soarelui - de nesuportat - nu a mai putut fi privită direct decât în imaginea sa inversată de pe suprafaţa apelor; luna - care şi ea reflectă razele solare - poate oferi numai o imagine indirectă a lor, într-o reflectare marcată de un caracter iluzoriu, redusă la o speculaţie raţională. Manifestarea se arată deci ca o reflectare inversată a principiului, al cărui simbol e imaginea sa apărută la suprafaţa apelor; e ceea ce exprimă sufiştii când spun că universul e un ansamblu de oglinzi în care esenţa se contemplă sub înfăţişarea tuturor formelor. Realizarea posibilităţilor conţinute în Oul Cosmic se înfăptuieşte datorită unei acţiuni solare în profunzime, reprezentată în diferitele tradiţii prin deschiderea unei flori (lotus, trandafir, etc.) la suprafaţa apelor: plan de reflexie a razei celeste, în care are loc trecerea de la universal la particular şi invers. Floarea este simbol al principiului pasiv; potirul ei e asimilat cupei ce primeşte ploaia şi roua cerească: deschiderea aceluia la suprafaţa unei ape stătătoare în cazul lotusului sau într-o grădină, pentru trandafir, reprezintă ecloziunea şi dezvoltarea întregii manifestări (floarea - ca receptacol orizontal şi pasiv - este complementul simbolurilor verticale şi active / în Antichitate, grădinile întruchipând înflorirea reînnoirii de primăvară). Lotusul - răsărit din întunecimea apelor stătătoare - îşi desfăşoară pe suprafaţa lor petalele corolei sale, în toate direcţiile spaţiului; bobocul lui poate fi asimilat cu un ou care se deschide prin ecloziunea florii. Iconografia hindusă ni-l arată pe Vişnu dormind la suprafaţa Oceanului originar, în timp ce din ombilicul său creştea un lotus în care stătea aşezat Brahma; India face de altfel distincţia între lotusul roz / emblema solară şi lotusul albastru / emblema lunară. Trandafirul persan corespunde lotusului hindus; e un simbol de regenerare iar cei vechi aşezau întotdeauna trandafiri pe morminte. Astfel, putem considera lumea un pământ sacru în mijlocul Oceanului cosmic, o insulă cu un munte, el însuşi dominat de un arbore sacru: la rădăcina arborelui curg izvoare şi întregul acelui loc privilegiat poate fi socotit drept cea dintâi imaginare a unui spaţiu rezervat, adică a unui templu; această imagine redusă a cosmosului - această lume în mic - poate fi înlocuită şi prin palatul suveranului din mijlocul lacului său ori printr-un castel în mijlocul şanţurilor sale sau printr-o grădină pe care caută s-o reconstituie grădinile persane, curtea mănăstirilor, grădinile interioare ale caselor musulmane (toate aceste imagini ale unui paradis regăsit). Şi tot ele sunt înlocuite simbolic de cele mai frumoase covoare persane (cu răsadurile lor de flori, cu havuzul lor central, cu păunii aşezaţi faţă-n faţă şi cu arborele vieţii)”.
Aştrii - stelele şi planetele - au jucat un rol simbolic cu atât mai important cu cât, investite fiind cu caracterul sacru a tot ce are legătură cu cerul, atrăseseră dintotdeauna, prin regularitatea mişcărilor (stelele continuă de altminteri să aibă un anumit prestigiu, dacă ar fi să ne luăm după popularitatea de care se bucură ‘star’-urile noastre moderne). Steaua polară - ce joacă rolul de prim motor şi în jurul căreia se învârteşte bolta cerească - a ajuns foarte devreme un simbol de pre-eminenţă: ea era punctul-cheie al cerului, ombilicul lumii, stâlpul solar. Desenul cu o stea în 5 colţuri - sau pentagramă - a fost mult timp considerat drept o imagine a microcosmosului uman: ea controla spirala de creştere în funcţie de care se dezvoltau fiinţele fără modificări în formele lor; cât priveşte steaua în 6 colţuri, e un semn de pace şi echilibru. Simbolismul celor 2 luminătoare - soarele şi luna - ca şi simbolismul celor 5 planete vizibile cu ochiul liber, au corespondenţă în angelologia biblică: de soare e legat arhanghelul Mihail iar de lună heruvimul Gavriil / Gabriel (creştinismul - deşi a adoptat îngerii - a respins asocierea lor cu aştrii iar hermetismul a fost acela care a restabilit raportul dintre cele 7 corpuri cereşti cu facultăţile umane şi viciile). Soarelui i-au fost atribuite voinţa, mila şi mândria, Lunii imaginaţia, credinţa şi lenevia, lui Marte activitatea, bărbăţia şi mânia, lui Mercur raţiunea, cumpătarea şi pizma, lui Jupiter sociabilitatea, dreptatea şi lăcomia, lui Venus afectivitatea, nădejdea şi desfrânarea, lui Saturn judecata, înţelepciunea şi zgârcenia. Soarele - în traiectoria sa aparentă prin mijlocul constelaţiilor - urmează anual un drum numit ecliptică, linia mediană a unei zone numită zodiac; cei vechi au împărţit această zonă în 12 secţiuni, corespunzătoare lunilor anului şi le-au dat numele constelaţiilor pe care le includ. Noţiunea de număr s-a născut pesemne din contemplarea unui ansamblu de obiecte identice sau marcate de o însuşire comună, fapt ce trebuie să-l fi incitat pe un primitiv de geniu să le considere ca fiind repetiţia cumulativă a aceluiaşi obiect: era prima aplicaţie a teoriei grupurilor; pentru numărat, oamenii s-au folosit mult timp de pietricele, devenite elementele uzuale pentru calcule - inclusiv cu abace - şi ale căror rămăşiţe sunt jocurile cu bile ale copiilor noştri. În abordarea numerelor, e nevoie să facem distincţia între rolul lor de cardinale, indicatoare ale cantităţii şi de ordinale, indicatoare ale calităţii - distincţie elementară în aparenţă - dar care merge departe în ultimele sale consecinţe (se cuvine să mai notăm că zero nu este un număr, ci punctul de plecare pentru orice numeraţie anterioară unităţii şi simbol al posibilităţii universale):
·         1 a fost întotdeauna considerat ca simbolul fiinţei - al unui Dumnezeu personal - ceea ce nu vrea să spună unicul, ci primul dintr-o ierarhie a autorităţii, etc.
·         2 exprimă dualitatea, polaritatea, sexualitatea, diviziunea unităţii în masculin şi feminin, activ şi pasiv, etc.
·         3 - triada - accentuează diviziunea unităţii şi constituie prima sa manifestare principală ca trinitate; reprezintă aspectul producător al dualităţii încă nefecunde / copilul cuplului, etc.
·         4 - tetrada - e numărul manifestării Cuvântului în cele 4 direcţii ale spaţiului, 4 anotimpuri, fiind pătratul şi crucea, cvadratura cercului (10 = 1 + 2 + 3 + 4) şi circulatura cvadrantului (1 + 2 + 3 + 4 = 10), etc.
·         5 - pentaclul - reprezintă sfera, materia şi viaţa, deoarece e format din primul număr par şi din primul impar (2 + 3), adică din masculin şi feminin; există 5 simţuri, 5 degete la mână, 5 planete tradiţionale, etc.
·         6 - pământul / macrocosmosul - este lumea creată în 6 zile, stabilitatea, echilibrul, frumuseţea lumii, armonia ei, pecetea omului universal, cele 6 culori (3 primare - roşu, galben, albastru - şi 3 complementare: verde, portocaliu, violet), etc.
·         7 este numărul virginităţii, al formării, al duratei, cei 7 aştri, cele 7 zile ale săptămânii, cei 7 înţelepţi, etc.
·         8 e octava, împlinirea, echilibrul, repaosul, acordul perfect, botezul creştin, lumea intermediară - între circumferinţa cerului şi perimetrul pătrat al pământului - punctul de oprire al manifestării, etc.
·         9 este multitudinea, reintegrarea, ierarhia, etc.
·         10 este universul, totalitatea; există 10 degete la mâini, e numărul circumferinţei şi a centrului ei, etc.
·         11 e păcatul, pentru că este legat de binar (11 = 1 + 1, adică 2); este şi unirea centrală’ a cerului (5) cu pământul (6), etc.
·         12 este sinteza sistemului circular; există 12 semne zodiacale, 12 luni ale anului, 12 ore ale zilei, etc.
Există 6 culori - aşa cum ştiu pictorii şi fotografii - şi nu 7 (exceptând cazul adăugării albului, ce e sinteza lor); 3 sunt primare - roşu, galben, albastru - şi 3 derivă din amestecul lor, fiecare din cele complementare provenind din câte 2 primare: portocaliu din roşu şi galben, verde din galben şi albastru, violet din roşu şi albastru. Ambivalenţa culorilor şi complementaritatea lor apar odată cu opoziţia alb-negru, lumină-umbră, zi-noapte. Albul atribuit soarelui este o sinteză colorată limită: e simbolul amestecului, al trecerii dintre stări sau momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la cei vechi. Negrul este stadiul principial de nemanifestare, culoarea tenebrelor exterioare: el simbolizează pasivitatea, acceptarea, e culoarea pietrelor Marii Mame. Purpura a fost culoarea purtată de patricienii romani şi împăraţii bizantini, de la care au moştenit-o cardinalii. Galbenul solar e simbol de tinereţe şi de forţă, ca aurul care-i îmbracă pe împăraţi / regi (dar galbenul lunar - un aur şters - e simbolul nestatorniciei, al geloziei, adulterului şi trădării). Albastrul este o culoare rece şi profundă, aceea a aerului, a vidului, culoarea adevărului; cel deschis evocă irealitatea visului diurn iar albastrul închis - aproape de negru e imaginea visului nocturn (albastrul mai este şi puritatea supranaturalului şi mantia divinităţii)”.
Strămoşii noştri se foloseau de fenomenele cosmice pentru a exprima idei şi sentimente ce fac parte încă din patrimoniul nostru ideologic. Împreună cu pământul, cea mai veche materie artizanală a fost lemnul iar atunci când piatra l-a înlocuit, toate piesele din construcţii au rămas aceleaşi în forma, funcţia şi simbolismul lor (e şi motivul pentru care lui Christos i se spune fiul dulgherului); prin folosirea lemnului din păduri şi a trunchiurilor de copaci pentru a înălţa coloanele templelor, vechea arhitectură a izbutit o adaptare în chip firesc perfectă a elementelor cosmosului. Înlocuirea lemnului viu cu piatra moartă a corespuns unui fel de cristalizare ciclică, analoagă cu sedentarizarea nomazilor, fapt ce a putut compensa strămutarea primelor sanctuare din vârful munţilor în străfundurile peşterilor. Pietrele neşlefuite - aceste oase ale Pământului Mamă - smulse din odihna lor telurică, au putut fi umanizate printr-o cioplire iscusită şi transformate în pietre ‘libere’, demne de a fi folosite la construirea templelor. Primitivii adunaseră şi pietre căzute din cer: expus pasiv activităţii celeste, pământul primise - într-adevăr - şi primeşte încă o ploaie de meteoriţi identificaţi de cei din vechime cu nişte mesaje de sus (îi numeau ‘pietre de fulger’); cei vechi au adoptat ‘pietre de ploaie’ ca embleme ale fertilităţii, pietre oraculare / ca Omphalosul din Delfi, pietre neşlefuite / ca piatra neagră a Cybelei (transportată la Roma în secolul III î.C). Modelul natural al oricărei arhitecturi era - bineînţeles - muntele (simbol al centrului), ale cărui reprezentări primitive fuseseră între altele menhirul neolitic, stâlpul lui Hermes, omfalos-ul, obeliscul; orice construcţie - templu, palat, cetate, oraş - era un centru al lumii şi trebuia să se dezvolte ca un embrion uman: plecând din centru. Modelul oricărei arhitecturi trebuia să aibă o bază pătrată şi un acoperiş circular; de sus în jos, edificiul trebuia să realizeze o trecere de la unitatea principiului la cuaternarul manifestării: caracterul benefic al formei circulare a prelevat mult timp, provenind din coliba primitivă de trestie (rotund era şi cortul nomazilor, rotund era şi perimetrul aşezărilor). Dar înainte de a construi ceva, trebuiau îndeplinite ritmurile geomanţiei pentru alegerea unei poziţii favorabile şi delimitarea ei; căci noţiunea de incintă sacră - de ‘herkos’ - era primordială. Cuvântul ‘herkos’ - ce desemna şi ţarcul oilor - a fost aplicat lucrurilor din jurul altarului familial, mai târziu ‘heroon’-ului templului (tot astfel, cuvântul ‘harem’ în arabă provenea din rădăcina ce însemna ‘interzis’); prin templu - desemnat mai întâi un sector al cerului - delimitat pentru a observa fenomenele naturale şi zborul păsărilor (considerate mesagere cereşti) a fost numit locul edificiului pe care se practica acea observaţie iar mai târziu chiar ‘con-templaţia’ / contemplaţia: privirea interioară îndreptată asupra principiilor divine. Caracterul celest al formei circulare i-a obsedat mult timp pe arhitecţi, fapt sugerat de ei prin dom. Camerele sepulcrale din Egipt aveau tavanul înstelat; la primii creştini, mormintele erau aşezate în cripte boltite, urmaşe îndepărtate ale cavernelor originare, ale peşterilor sacre ale nimfelor (iar alcovul e cupola sub care se ţine divanul). Precum templul şi cetatea, orice casă e centrul lumii pentru locuitorul ei, un loc de pace, de reflecţie, de siguranţă, asociat copilăriei, focului din vatră, sânului matern, loc ce trezeşte amintiri. În Afganistan, locuinţele pătrate şi fortificaţiile populaţiei stabile se învecinează cu iurtele circulare ale turcmenilor. Pe plan cotidian, elementul cel mai important al casei era uşa şi pragul acesteia, trecerea dintr-un loc într-altul, de la o stare la alta, de la lumină la întuneric, din domeniul profan în domeniul sacru, de la sărăcie la bogăţie. Ianus - zeul deţinător al cheilor porţilor solstiţiale - supraveghea şi misterele. Trecerea de la pământ la cer se înfăptuia prin poarta soarelui. La întregolul catedralelor noastre, Christos binecuvântând reprezenta poarta ce se deschidea la miezul nopţii pascale”.
“Pentru a da explicaţie creşterii plantelor, primitivii au asimilat-o gestaţiei unei divinităţi feminine - Gaia / glia primitivă, Demeter / glia cultivată sau Cybele / glia mamă; de altminteri, agricultura - sursa primordială a oricărei feminităţi - a fost o descoperire feminină: în vreme ce bărbatul se mulţumea să vâneze, femeia planta şi recolta. Înmormântarea este - la origine - plantarea unei seminţe omeneşti ce trebuie să crească din nou; pământul este - într-adevăr - o mamă iar omul e viu tocmai pentru că vine din pământul care-l reînsufleţeşte. Astfel, dezvoltarea germenilor se realizează în sfera unei virtualităţi universale, menite să explice simbolismul grădinii paradisiace, al lotusului înflorit la suprafaţa apelor, al copacului răsărit dintr-o sămânţă îngropată în pământ şi pe ramurile căruia vin să se aşeze păsările, simboluri ale stărilor superioare. Cele 2 vegetale hrănitoare datorită cărora omul a putut supravieţui au fost grâul şi via (comparate de Clement Alexandrinul una cu viaţa activă şi cealaltă cu viaţa contemplativă). Grâul şi via constituiau elementele esenţiale ale misterelor, având scopul de a revela iniţiaţilor misterul vieţii asimilând dezvoltarea umană cu creşterea plantelor, a căror revenire periodică la viaţă prin tragerea sevei îi apărea omului ca o promisiune a veşniciei. Într-o mai mare măsură decât grâul, via a fost mult timp considerată drept o plantă mesianică; extazul spiritual era favorizat de beţie (sau - mai degrabă - era comparat cu ea): consumarea vinului - băutură a zeilor - era un mijloc de cunoaştere şi de iniţiere (era comparat cu sângele, aşa cum a fost mai târziu, cu cel al lui Christos), el stârnind fecunditatea universală. Taurul şi ţapul erau într-adevăr vestiţi pentru puterea lor prolifică iar procesiunea falică - urmată de dezvăluirea lui - constituia unul dintre ritualuri; tunetul vestitor al ploii binefăcătoare era socotit drept muget de taur iar sacrificiul ţapului era însoţit de un cânt sacru, aflat la originea tragediei (rolul ţapului ispăşitor - purtător al păcatelor colective ale tribului - lămurea procesul ‘curăţirii de patimi’ atribuit întâmplării tragice)”.
“Pentru vechii Greci, Noaptea era fiica Haosului, mama Cerului şi a Pământului: cu alte cuvinte, în instantaneul atemporal ce a văzut născându-se cosmosul, Noaptea i-a învăluit în beznă apariţia care - ca toate creaţiile şi metamorfozele - a avut loc în întuneric. Simbolismul terestru oscilează între lumină şi umbră, între partea însorită şi partea întunecată, alternanţă ce impunea (şi impune şi acum) în construcţia edificiilor şi în agricultură, o orientare stabilită - odinioară - prin riturile geomanţiei. Poziţia centrală a unui corp, aşezat pe verticala soarelui, era o poziţie ‘imperială’, însăşi cea a ‘axei lumii’ - pentru ea ne-existând umbră - aşa cum nici morţii nu aveau (şi grecii săvârşeau la amiază sacrificiile consacrate morţilor - la această oră fără umbră - ce este încă şi în bisericile noastre momentul ritual al slujbei de înmormântare). Noaptea ocrotea cu haina ei munca subpământeană a Marii Mame - zeiţă a muntelui la origine - ce înainta într-un car tras de leoaice, simboluri solare vădind ambivalenţa puterii ei celeste şi pământene, putere provenită din căldura acumulată în măruntaiele pământului şi capabilă să provoace miracolul renaşterii. Pătrunzând în infern - parte inferioară şi interioară a pământului - odată cu simbolurile nopţii, le întâlnim pe cele ale adâncurilor şi ale abisurilor, sălaşul morţilor, ce dă ameţeală şi angoasă: greu e să te duci dincolo, să înfrunţi misterul mutaţiilor, să foloseşti fertilitatea rădăcinilor, să acostezi pe celălalt mal, acela al unei lumi reînnoite. Mormântul este un loc consacrat, simbolismul său fiind legat de cel al muntelui, al tumulului (înainte de a se strămuta la rându-i în peşteră, loc al înhumării dar şi al renaşterii); numele stăpânului acelui domeniu - Hades - însemna în vechea greacă ‘Nevăzutul’: i se trăgea de la coiful făurit de Ciclopi - în formă de bonetă frigiană - asemănător cu acela aşezat pe capul sclavului eliberat, invizibilitatea fiind desigur o treaptă supremă de libertate, în care divinitatea a vrut întotdeauna să se înfăşoare, din înţelepciune şi prudenţă. Lumea subterană antică era locuită de o mulţime de divinităţi în care psihanaliştilor le-a fost uşor să recunoască simbolurile stărilor noastre inferioare - dureri şi uri, agresivitate şi zgârcenie, temeri şi disperări - întruchipate în multiple entităţi demoniace; existau mai ales genii ale focului, stăpânii unei metalurgii ce-şi are originea în zorii umanităţii: stăpânii focului au fabricat armele folosite de preoţii Marii Mame Cybela, de Dactylii de pe Muntele Ida, de Cabiri, de Cureţii şi Corybanţii care executau dansuri cu arme la misteriile din SamoTracia. Armele erau simboluri spirituale. Scutul - îndărătul căruia zeul îşi asigura invizibilitatea - era însăşi aparenţa lumii. Spada - armă ofensivă a divinităţii, imagine a fulgerului - reprezenta puterea ei temporală, precum şi a prinţilor (putere ce împărţea pace şi dreptate), în vreme ce autoritatea spirituală îi era exprimată prin poezia vorbirii ritmate. Armele aveau o dublă capacitate datorită originii lor celeste şi terestre, fapt ce ne îngăduie să vedem în metale elementele planetare ale lumii subterane iar în planete metalele cerului, ajungându-se la o corespondenţă a cărei listă cuprinde: lui Marte fierul, lui Mercur argintul-viu, lui Jupiter cositorul, lui Venus cuprul, lui Saturn plumbul (soarelui îi corespundea aurul iar lunii îi corespundea argintul). Coapte în sânul Gliei-Mame, mineralele formate sub influenţa acestor aştri erau privite ca embrioni crescând calitativ în matricea telurică până la perfecţiunea aurului: lumina minerală reprezentând cunoaşterea însăşi. Lăsată în voia evoluţiei sale naturale, lumea tinde către o solidificare degenerativă echivalentă cu cele 4 vârste tradiţionale, de aur, argint, bronz şi fier; această regresiune corespunde - în ritmul cosmic universal - unei faze de condensare terestră căreia i-a urmat o fază de expansiune celestă (conform legii ce face o evoluţie să succeadă periodic unei involuţii compensatoare): cele 2 faze sunt totodată alternante şi simultane, de vreme ce - potrivit formulei adepţilor - ‘disoluţia corpului înseamnă fixarea spiritului’ (această alternanţă se manifestă în puterea de ‘a lega şi dezlega’ a oricărei operaţiuni depinzând de o autoritate spirituală). La nivelul simbolismului subteran, operatorii erau metalurgişti, păzitori ai comorilor ascunse, reprezentaţi prin grifoni, şerpi iniţiatori şi călăi totodată (iar pedepsele aplicate de ei erau încercări). Şarpele - strămoş mitic şi civilizator - e un simbol universal: el ţâşneşte din umbră ca fulgerul şi reprezintă ambivalenţa oricărei manifestări; este malefic dar întruchipează şi înţelepciunea, reunind cei 2 curenţi - ascendent şi descendent - ai forţei universale (Uriaşii luau înfăţişarea de şerpi aşa cum îngerii luau pe cea de păsări). Spirele şarpelui în jurul pomului cunoaşterii simboliza traseul nedefinit şi reînnoit al existenţelor, descris de şarpe şi în jurul omphalos-ului şi al caduceului. Atunci când imaginea centrului lumii a abandonat vârful muntelui pentru a pătrunde în sânul său, lumea celestă a devenit lume subterană; locul de îngropăciune a devenit locul renaşterilor iar peştera, imagine a lumii; mesajul lui Iisus a început şi el, în peştera Naşterii”.
“Ritul desemnează - la origine - ceea ce este îndeplinit conform rânduielii. Un rit poate fi definit ca o suită de gesturi răspunzând unor nevoi esenţiale, gesturi ce trebuie să fie executate potrivit cu o anumită euritmie; după etimologia lui sanscrită acest cuvânt desemnează ceea ce este conform cu rânduiala: originea lui se pierde în negura vremurilor şi rămâne necunoscută chiar pentru cei ce-l practică, deşi i-au păstrat o memorie ereditară. Nu există nimic gratuit în asemenea ceremonii; sunt simple gesturi devenite procedee de realizare, alcătuite din cânturi şi muzici ce produc atitudini naturale şi care au fost mai întâi reflexe provocate spontan în circumstanţe analoage, răspunzând aceloraşi necesităţi: sunt gesturi elementare - îndeplinite zilnic de către noi - care ne însoţesc felul de trai, felul de a merge, de a ne îmbrăca, de a ne manifesta bunăvoinţa sau ostilitatea. Riturile scăldatului, ale dragostei, ale morţii, etc. sanctifică momentele majore ale existenţei, naşterea unui copil, botezul, cununia, înmormântarea - cu punerea în pământ a defunctului ca pe o sămânţă menită să renască - şi (în fine) banchetul ce întregeşte orice ceremonie adevărată. Toate meseriile îşi au ritualul lor. Agricultura se supunea unor reguli religioase, precum arhitectura - mai cu seamă aceea a templelor - care a păstrat vestigii ale acelor reguli prin orientare şi dedicaţie, precum metalurgia, cu simbolismul său preschimbat în alchimie. În zorii timpurilor arhaice nu era nici o diferenţă între un gest profan şi un rit sacru, de vreme ce domeniul profan nu exista. Într-o civilizaţie tradiţională, orice funcţie era un sacerdoţiu. Nimic nu era exclus din sacru şi - în consecinţă - nimic nu era impur; căci noţiunea de impuritate - ca şi cea de pseudo-rit ‘negativ’ nu e decât o răstălmăcire a caracterului întotdeauna ‘pozitiv’ al riturilor autentice şi o ignorare a ambivalenţei lor esenţiale. Orice îndeletnicire zilnică era rituală. Noi înşine - oamenii din ziua de azi - când ne scoatem pălăria din respect, când întindem mâna cu politeţe, repetăm un gest sacru pe vremuri, devenit profan, un simbol ajuns azi simplu obicei, însă a cărui neîmplinire ne-ar pune adesea în primejdie securitatea sau (pur şi simplu) reputaţia; riturile permiteau unirea voinţelor, dirijarea acţiunilor, armonizarea sufletelor şi realizarea unui echilibru general al forţelor (atât fizice, cât şi sociale). Armonizarea colectivă nu era decât o aplicaţie a legii corespondenţelor subtile, care pune în legătură diferitele niveluri ale fiinţei umane; căci dacă îi cerem ştiinţei să legitimeze aceste acte, ea ne va arăta foarte simplu că importanţa lor depinde de legătura psihosomatică ce le uneşte cu spiritul oficiantului (anumite rituri religioase - numite sacramente - au permis şi permit transmiterea unei influenţe spirituale care va înlesni o împlinire metafizică). Riturile au ajuns să delimiteze un cerc aparte - adică sacru - în civilizaţiile ce au laicizat ansamblul domeniului lor; or, a face sacru ceea ce înfăptuim, ceea ce suntem, se cheamă ‘a sacrifica’, a face un sacrificiu dedicând astfel de acte puterilor nevăzute de la care aşteptăm în schimb ajutor şi ocrotire, chiar dacă puterile acestea se ascund. Formele acestei rugăciuni mute au fost nenumărate, începând cu sacrificiile umane, până la masacrele marilor războaie. Sacramentele creştine au devenit pure simboluri, semnificaţia lor fiind precizată de rugăciunile ce le însoţesc. Activitatea rituală se inserează în cursul anului, al lunilor, al zilelor, supunându-se ritmurilor fundamentale ce dirijează viaţa: ritmul cardiac şi respirator. Ritmul bătut în pământ cu piciorul a dat naştere dansului, însoţit îndeobşte de cânt şi de muzică. India ne oferă stadiul cel mai elaborat al acestei pulsaţii vitale, prin imaginea lui Şiva - zeul activităţii şi al bucuriei cosmice - a cărui reprezentare populară este cea de Rege al Dansului; el manifestă energia vieţii sub forma înfruntării neîncetate a 2 forţe opuse: mâna dreaptă a zeului mânuieşte o mică tobă ce-i bate ritmul dansului iar în palma stângă are o limbă de foc, zeul dansând peste trupul strivit al unui pitic, înfăţişând omul cufundat în ignoranţă. Aureola de flăcări de care e înconjurat reprezintă vitalitatea nesecată a naturii şi - în acelaşi timp - lumina cunoaşterii. Pe o temă identică - la un nivel mai uman - dansatoarele indiene dezvoltă expresia sentimentelor codificate de arta lor datorită zecilor de gesturi ale mâinilor şi celor peste o sută de atitudini ale corpurilor lor. Dansurile sacre ne permit să pătrundem în culisele teatrului grec, în care domnea de asemenea ‘choreia’ - ritmica - unind poezia, muzica şi dansul (având în viaţă o importanţă mai mare decât artele plastice); misteriile cuprindeau dansuri. Serbarea rituală de la sfârşitul şi începutul anului - simbolizată îndeobşte de stingerea şi reaprinderea focului - e şi acum îndeplinită la mormântul soldatului necunoscut, ceea ce dovedeşte că, pe lângă ritualurile religioase, există şi rituri civile (contrafaceri moderne ale celor dintâi). Pelerinajele şi călătoriile au între ele - şi cu teatrul - legături incontestabile. De exemplu, e greu de precizat ce a provocat cruciadele, credinţa sau războiul, inseparabile - fără îndoială - în spiritul cavaleresc. Cât despre teatru, el nu este numai un simbol complet al vieţii umane, ci e legat şi de călătorie, la toate popoarele fiind - la origine - ambulant. În multe tradiţii diferitele stadii iniţiatice sunt privite ca etape ale unei călătorii sau ale unei navigaţii. Scrierea e un simbol al limbii vorbite, ea însăşi simbolică; ideogramele constituie ceea ce am putea numi scrierea absolută, de vreme ce sunt independente de limba vorbită: ele constituie un limbaj sintetic şi mut, pur vizual - ca cifrele zise arabe - care pot fi înţelese de toate popoarele, deşi nu sunt denumite cu aceleaşi cuvinte. Practicată la origine de preoţi, de secretarii vechilor suverani, scrierea a fost mult timp un depozit sacru, apărat ca ecou al unei limbi originare. Forma literelor era ea însăşi hieratică, de vreme ce era menită să vehiculeze o idee a cărei transcendenţă originară era cea a lumii; căci această lume era privită ca o carte ce dezvăluia mesajul divin iar scrierile tradiţionale nu erau decât traduceri ale acestuia într-o limbă vizibilă. Într-adevăr, ‘ştiinţa literelor’ însemna cunoaşterea tuturor lucrurilor iar caligrafia - ce reproducea procesul cosmogonic - era un rit prealabil iniţierii scribilor, clerici cu toţii la origine”.
“Degenerarea simbolurilor a iscat confuzia care domneşte în mitologia greacă, deposedată astăzi de orice valoare metafizică; ea a transformat miturile în simple ficţiuni, fapt deja recunoscut chiar de greci - acum 25 de secole - şi care face dificilă selectarea riturilor originare, pierdute în exuberanţa episoadelor întâmplătoare. De-a lungul erelor, caracterul iniţiatic al acelor povestiri a dispărut puţin câte puţin îndărătul aspectului lor poetic şi romanesc, devenit uneori malefic prin inversiunea lui, căci ambivalenţa universală a simbolurilor sacre se regăseşte în mituri. Primordialitatea mitului este într-adevăr necondiţionatul originilor, manifestarea absolutului sau - pentru a vorbi în limbajul de azi - structura logică subiacentă şi comună la toate nivelurile, fapt ce-i explică polisemia şi multiplicitatea aplicaţiilor. Mit şi rit sunt - într-adevăr - expresiile complementare ale aceluiaşi destin, ritualul fiind aspectul său liturgic iar mitul realizarea lui de-a lungul episoadelor unei istorii trăite; căci dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu este o fabulă, cu atât mai puţin cu cât cuvântul fabulă provine dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire, în timp ce mit provine dintr-o altă rădăcină, însemnând mut / tăcut: or, ideea de tăcere e legată de lucrurile care - prin natura lor - nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri (mit şi mister se trag deci din aceeaşi ideologie, al cărei caracter provine din primordialitatea şi necesitatea lor). Astfel, tendinţele revelate de mituri sunt modele prezente pe fundalul oricărui spectacol, ca o amintire ancestrală uitată chiar de cei care sunt supuşi repetării ei; orice activitate umană esenţială - răspunzând unei nevoi - devine astfel tematică şi iterativă. Mitul se prezintă ca un exemplu logic de acţiune, de pasiune sau de spiritualitate, scopurile urmărite de el permiţând distrugerea celor 3 căi de realizare metafizică şi anume acţiunea, dragostea şi cunoaşterea. Sub aspectul lor istoric aceste modalităţi pot lua chipul unui erou aflat în căutarea bogăţiei, gloriei sau a sfinţeniei; actorii se pot schimba, funcţiile rămân, de vreme ce ştim că în existenţă situaţiile nu depăşesc un foarte mic număr de teme posibile. Logica miturilor este dominată în toate cazurile de o mentalitate arhaică persistentă în atitudinea şi conştiinţa celor ‘civilizaţi’, fericiţi de a-şi putea proiecta speranţele, temerile sau pasiunile în persoana unui erou; dacă eroul oricărui rit e interschimbabil, mitul îi impune de fiecare dată exemplaritatea, adesea ascunsă îndărătul romanescului. În această imensă desfăşurare de triumfuri şi de catastrofe nici un destin nu epuizează o temă mitică în totalitatea ei. Psihologia se poate substitui - aparent - unui ritual de iniţiere. Nişte sentimente personale par să înlocuiască adesea raţiunea superioară a unui mit întemeiat pe căutarea unei spiritualităţi primitive. Motivele pot varia, însă intriga esenţială rămâne, chiar dacă mitul pare să-şi menţină eroii într-o stare nedeterminată. Miturile lui Solomon şi al Semiramidei sunt acţiuni exemplare: legendele lor povestesc despre cucerirea puterii temporale a 2 personaje întemeietoare de oraşe, care-şi încep fiecare domnia printr-o crimă rituală, aşa cum fondatorul de oraş prin excelenţă Cain l-a ucis pe Abel şi Romulus, fondatorul Romei, l-a ucis pe Remus. Domnia lui Solomon a debutat prin omorârea fratelui său mai mare iar cea a Semiramidei prin uciderea soţului ei. Fapt ce le îngăduie să domnească şi să ducă la bun sfârşit construcţiile care i-au făcut legendari, Templul din Ierusalim şi Grădinile din Babilon. O poveste adevărată, precum Războiul Troian, cuprinde unele episoade autentice şi altele pur simbolice”.
“Ştim din experienţă că ideile şi sentimentele noastre nu pot fi transmise direct şi intuitiv decât în circumstanţe excepţionale. În general, suntem obligaţi să împrumutăm mijloace de expresie, mijloace simbolice care - dacă ne străduim să le reducem la un element comun - se vor transforma într-o combinaţie de gesturi; or, aceste mijloace şi aceste gesturi pot părea contradictorii. Luăm cunoştinţă - într-adevăr - în mod curent, de opoziţia dintre oamenii faptei, ce muncesc manual, vin în contact cu materia neînsufleţită sau vie, o ameliorează sau o transformă, şi oamenii ce-şi fac din vorbire o meserie pentru a-i conduce pe ceilalţi, ce trăiesc din cuvinte şi din simboluri. Această dihotomie este factică. Orice gândire se afirmă ca artizanală, tot atât cât şi mâna. Numai ea este activă în faţa pasivităţii materiei. Iar sculptorii care au cioplit pietrele catedralelor nu ‘gândeau’ mai puţin profund decât logicienii scolastici. Era aceeaşi muncă de îndeplinit, în feluri diferite; căci orice expresie e superficială, chiar dacă pretinde că dezvăluie esenţa. Cea mai elaborată metafizică se reduce la o geometrie implicită ce materializează gândirea sau - mai degrabă - se adaptează la o gândire spaţială dintru origine. Totuşi, nu ar trebui să confundăm mijloacele cu scopul lor. Deformăm fenomenul informându-ne şi vrând - totodată - să-l exprimăm. Nu putem fi obiectivi fără a ne renega şi nu reţinem din lucrul luat în consideraţie decât ceea ce noi înşine măsurăm din el, în unităţi de observator, dacă putem spune astfel; or, câte conştiinţe, atâtea unităţi. Orice expresie este personală şi nu suprimă pe celelalte, posibile. Dar dacă simbolul reînvie un timp şi un sentiment îndepărtat, datorită unor imagini evocate de un martor absent sau de demult dispărut, aceste imagini ale cuvintelor sau ale formelor nu sunt înţelese niciodată în integralitatea lor, aşa cum au fost ele gândite sau trăite de autorul lor, mai cu seamă dacă ne despart secole de acela. Omul e cufundat cu totul în oceanul istoriei. Spiritul îi este limitat de limba maternă. Trăieşte şi gândeşte în îngrăditura lumii pe care cultura sa o explorează şi îi permite s-o numească. O întrupare mereu nouă trebuie să reînsufleţească orice expresie general admisă, pentru a fi înţeleasă de către cel ce o primeşte. Nebuloasa intuitivă a ideii-mamă nu se va putea niciodată descompune în simplă logică. Întotdeauna va subzista ceva tradiţional, anterior, dat. În orice construcţie abstractă există un reziduu intuitiv, cu neputinţă de eliminat, care-i dă valoare şi semnificaţie. Partea exprimabilă şi aparentă este - precum aceea a unui aisberg - semnalul de alarmă al unei realităţi incomensurabile şi invizibile. Chiar şi simbolurile au deci limitele lor; dar, înainte de a fi statornicite, astfel de imagini mentale sunt ghidul nostru interior, însăşi materia vieţii noastre. Această gesticulaţie jalnică, acest teatru de umbre care ne animă în secret conştiinţa va putea veni la viaţă numai dacă am primit iniţierea într-un sistem de semne capabil de a fi înţeles şi dacă avem puterea de a ne elibera cântul. Prin această normalizare a semnelor, prin acest alfabet al simbolurilor şi al riturilor se defineşte o civilizaţie”.
În 1995, Robert Adkinson în “Simboluri sacre” a scris: “Religiile lumii şi-au comunicat întotdeauna sistemul de credinţe prin simboluri, atât pentru a da o idee despre forţa universului cât şi pentru a exprima adevărurile sale mai profunde, mai misterioase. Dorinţa de a articula interconexiunile universului şi locul nostru în interiorul său reprezintă o nevoie specific umană, nevoie pe care o avem în comun cu strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, o categorie foarte importantă a unora dintre cele mai potente semne şi imagini sacre ale lumii fiind cea a misteriilor, cuprinzând - printre altele - Sexul Sacru’, cu elemente ca:
·         un univers sexual (oul cosmic, pântecul primordial, echilibrul sexual, cerul şi pământul, soarele şi luna, peisajele sexuale, grădina binelui şi răului, gemenii cosmici)
·         principiile feminin şi masculin (zeiţele şi zeii, vulva, fecioara, iniţierea feminină şi iniţierea masculină, naşterea şi renaşterea, sfinxul, eroii, satirii, falusul, ispita, castrarea)
·         izbăvirea (armoniile secrete, paradisul regăsit, etc.)”
“Privind categoria de simboluri aparţinând de Sexul Sacru’: experienţa sexuală a fost cu adevărat universală, simbolizând în numeroase şi diferite culturi nu numai procreaţia şi fertilitatea, dar şi confluenţa forţelor elementare care dau formă şi conduc universul. Oul, rezultatul actului sexual şi al fertilizării, este cel mai potrivit simbol al creaţiei şi apare cu precădere în mitologiile din India şi Egipt. În anumite credinţe indiene, oul primordial era împărţit în 2 jumătăţi, una din aur, reprezentând cerurile, şi cealaltă din argint, reprezentând pământul. Din acelaşi ou a ieşit şi omul primordial, androgin. În credinţa mitraică, zeul central Mitra - la origine zeu vedic - a ieşit înarmat dintr-un ou, eliberând forţele care au dat naştere, ulterior, universului. Deşi unele dintre cele mai importante sisteme de credinţe văd creaţia cosmosului ca rezultat al interacţiunii dintre forţele primordiale şi - prin urmare - simbolizat în mod corespunzător de actul sexual, creaţia efectivă a lumii a fost pusă în legătură cu pântecele şi cu principiul feminin. Muntele Meru era simbolul originii universului şi al pântecului primordial. Privind echilibrul sexual: conform mai multor sisteme de credinţe, cosmosul a fost supus unui proces de ordonare imediat ce a apărut din haosul primordial, născut din confluenţa a 2 forţe sau principii; acest lucru este considerat rezultatul conjuncţiei dintre contrarii, aşa cum se întâmplă cu inseparabilitatea energiilor masculine şi feminine (actul sexual e simbolul suprem al dorinţei de armonie universală). Identificarea părinţilor universali a fost un punct central al oricărei mitologii şi religii; relaţia dintre cer şi pământ a fost o temă universală în multe legende legate de fertilitate. Cel mai magnific dintre corpurile cereşti vizibile, aducător de lumină, căldură şi energie, soarele trebuie să fi fost un simbol deosebit de puternic pentru popoarele Lumii Vechi. Gravuri străvechi găsite în Europa arată asocierea discului solar cu figurinele falice. Luna, caracterizată drept ‘soţia soarelui’, era văzută în mod tradiţional ca fiind feminină. În societăţile vechi, soarele - mai strălucitor - aparţinea sexului masculin, deşi egiptenii asociau soarele cu zeiţa Nut şi vedeau luna drept ‘soarele care străluceşte noaptea’. Când au început să accepte mediul înconjurător, popoarele vechi au regăsit principiul creaţiei ca rezultatul interacţiunii dintre 2 forţe, în formele de relief ale pământului (ca ‘peisaje sexuale’). Fructele pământului, ca efect al intervenţiei zeilor solari şi al ploii, le ofereau hrana. Chiar şi forma munţilor, a copacilor, a văilor şi a lacurilor, a falusului şi a vulvei sugerau că actul primordial al creaţiei era un sistem simbolic continuu, care explica relaţia omului cu universul. Procesul de ordonare a universului nou-creat a atras după sine un puternic simbolism sexual. În culturile vechi - de exemplu egipteană, persană, etc. - grădina, care se găsea în jurul unui iaz central, simboliza controlul asupra lumii naturale. Pentru creştini, Grădina Raiului a fost locaţia păcatului originar, unde şarpele - simbol al senzualităţii primitive - i-a ademenit pe Adam şi pe Eva să mănânce fructul interzis din Pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Principiul feminin al universului a fost exprimat în mai multe forme: pământul-mamă, fecioara, seducătoarea, aducătoarea de abundenţă dar şi răzbunătoarea. Zeiţa universului, întotdeauna fecundă, a fost adorată şi respectată. În miturile legate de creaţie, zeiţa a fost partenera feminină în actul iubirii cosmice, fapt ce a avut ca rezultat naşterea pământului şi a popoarelor, aceasta fiind totodată binefăcătoarea recoltelor şi fertilităţii. Pentru vechile popoare, partea feminină implicată în procesul creaţiei a fost sugerată prin forma vulvei. Triunghiul cu vârful în jos - evocând părul pubian - era rareori reprezentat singur, simbolul fiind cel mai adesea alături de o imagine falică, pentru a indica persistenţa dualităţii masculin-feminin. Contrastând cu figura maternă asociată pământului, figura feminină protectoare a fost fecioara, simbol al purităţii şi al evlaviei. Numeroase culturi au venerat fecioria fetelor pubere (adorate uneori ca încarnări timpurii ale zeiţei mamă). Ideea de iniţiere datează din societăţile timpurii şi se păstrează şi în timpul nostru: procesul prin care o fiinţă umană intră în posesia secretelor universului în trecerea spre maturitate. Pentru multe popoare, începerea menstruaţiei semnifica această trecere la femei, ele fiind puse în legătură cu curgerea marilor energii în univers. Sângele curs era uneori venerat, ba chiar amestecat cu vin şi băut. Ritualurile menstruale au fost asociate cu ciclul fertil al lunii şi cu ciclurile recoltei. Popoarele din Asia vedeau naşterea ca pe un simbol al reînnoirii şi al creaţiei. Feminitatea era apreciată în sensul ei cel mai sacru atunci când o fiinţă era adusă pe lume. În tradiţia sacră, cea mai intensă trezire era actul de a da naştere, care punea din nou în mişcare ciclul cosmic al naşterii, morţii, învierii şi înnoirii. Deşi forţa sexuală şi spirituală a feminităţii a fost prezentă în toate culturile, fiecare sistem de credinţe avea versiunea sa particulară. Deşi termenul de sfinx a fost asociat fiinţei cu capul regal şi trupul de leoaică, exista şi tradiţia greacă, exprimând partea sinistră a forţei feminine, prin întruparea unei femei cu aripi şi cu aspect demonic, pândind trecătorii cărora le spunea diferite ghicitori, devorându-i pe cei care nu puteau descâlci ţesătura semnificaţiilor lor. Principiul masculin a fost asociat adesea cu cerul în mitologiile în care cosmosul era rezultatul copulării dintre spaţiul celest şi cel terestru, masculul ca zeu sau erou a continuat să reprezinte contrapartea zeiţei fecunde şi atoatedăruitoare. Arhetipurile masculine au fost adesea agresive din punct de vedere sexual: de pildă, zeii grecilor au fost ca satirul desfrânat şi eroul cuceritor. Toate societăţile vechi - şi chiar unele moderne - şi-au avut zeii lor, zeităţi ale unor forţe localizate sau supreme, cu energiile motorii simbolizate de principiul masculin; de pildă, poziţia supremă a lui Zeus a fost întărită de cuceriri sexuale impetuoase, care luau forme variate. În fiecare mitologie a existat o clasă a bărbaţilor puternici, care nu erau chiar zei dar aveau origine cvasi-divină (din moment ce erau fii ai zeilor), întruchipările principiului universal al penetrării pământului de către forţele cerului. Satirii - demoni ai naturii, jumătate bărbaţi, jumătate fiare - au fost creaturi mitologice exprimând un aspect important al sexualităţii masculine; în tradiţiile clasice, satirii se caracterizau printr-un apetit sexual insaţiabil (fiind asociaţi de exemplu cu zeul Pan sau cu zeul Dionis, seducător al nimfelor): asemenea expresii ale spiritelor au fost legate de ideea haosului nestăpânit, cel dinaintea echilibrului dintre principiul feminin şi cel masculin, care a adus ordine în univers”.
Satir dansând
Celebrare a simbolului suprem al masculinităţii, cultul falusului a atras adepţi în întreaga lume; în sectele indiene, cultul ‘lingamului’ apărea în paralel cu cel al lui ‘yoni’: reprezentările organelor genitale erau adesea foarte stilizate - sub forma unor coloane la scară largă - încât puteau fi considerate axa lumii sau stâlpi ai lumii (şi - totodată - o afirmare a puterii masculine). Arta veche greacă e bogată în figuri falice, în care e posibilă descifrarea unui anumit element de voioşie seculară, mai ales în imaginile înfăţişându-l pe zeul Priap, al virilităţii, apărând de obicei cu un penis supradimensionat. În societăţile şi religiile unde exista un puternic element şamanic, ceremoniile de iniţiere masculină aveau un rol special (termenul ‘iniţiere’ indica un început, o nouă conştiinţă a secretelor reale ale universului şi a adevărurilor superioare, care nu puteau fi discernate de copii). Forţa masculină nu s-a caracterizat dintotdeauna prin forţă brută şi prin bravură sexuală. O altă tradiţie vedea în puterea masculină de izolare ascetică o dovadă a capacităţii de a rezista şiretlicurilor feminine; conform acelor credinţe, actul sexual putea fi simbolic văzut ca o tentaţie sinonimă cu intrarea şarpelui în Grădină. Privind castrarea, frica de emasculare a apărut în multe culturi ca un semn al insecurităţii fundamentale din inima principiului masculin. Actul sexual a fost celebrat de cele mai multe ori ca un mijloc de a simboliza şi atinge o stare de graţie. În anumite tradiţii, hermafroditul - fiind deopotrivă masculin şi feminin - reprezenta totalitatea şi anularea antagonismelor. Grădina a fost imaginea unei stări fericite, o amintire a timpului de dinaintea pătrunderii şarpelui şi a păcatului în Eden. Anumite tradiţii recunosc sexualitatea neîncătuşată de împovărătoarele convenţii sociale ca fiind cheia bucuriei sacre. Pentru comunităţile agrare, ritualurile dansului erau o modalitate de a asigura bunăvoinţa cerului şi fertilitatea pământului. Dansul celebra unitatea existenţei, o ceremonie cvasi-sexuală a armoniei universale şi a echilibrului dintre forţele masculine şi cele feminine. Simplu spus, ‘yin’ şi ‘yang’ reprezintă opoziţia celor 2 principii cosmice: ‘yin’ e principiul feminin, caracterizat prin receptivitate, umiditate, umbră şi pământ; ‘yang’ e masculin, reprezintă cerul, uscăciunea, formele proeminente şi Împăratul. Contopirea celor 2 şi - în consecinţă - realizarea armoniei sunt simbolizate de actul sexual. Simbolurile ‘yin’ şi ‘yang’ întrepătrunse sunt înconjurate de un cerc, indicând totalitatea primordială a vieţii. Asemenea experienţei sexuale, nimic nu poate să existe fără opusul său: lumina şi întunericul, binele şi răul, pozitivul şi negativul, fluxul şi refluxul, bărbatul şi femeia. Şarpele - asociat în multe culturi cu practicile malefice - a suferit în cultura hindusă transformarea în agentul trezirii spirituale, al satisfacţiei fizice şi spirituale: sălăşuind ascuns la nivelul primei ‘chakre’ şi trezit prin tehnica de meditaţie potrivită, se ridică la nivelul celei de-a doua ‘chakre’ - lăcaşul organelor genitale - şi apoi se îndreaptă spre cea de-a şaptea şi cea mai importantă, ‘chakra’ din vârful capului (se crede că, atunci când energia ajunge la cea de-a şaptea ‘chakra’, persoana intră în posesia unei conştiinţe pure). În căutarea inocenţei primordiale, atunci când principiul feminin şi cel masculin se aflau în echilibru iar şarpele nu intrase în grădină, simbolul acelei armonii perfecte era androginul sau hermafroditul; alte viziuni ale întoarcerii la timpul inocenţei şi ale echilibrului sexual cosmic păstrau cele 2 sexe separate, dar nu despărţite, reafirmând ideea unui echilibru delicat între forţele sexuale primordiale”.
Adam, Eva şi şarpele
La Gherga, totemismul animal a existat pe lângă totemismul vegetal legat de muşcate sau de măceş (floarea națională a României, plantă utilă contra reumatismului ce afecta masiv oamenii Epocii Pietrei, din acelaşi gen biologic cu trandafirul, putându-se observa de altfel şi rima dintre Gurg şi “vulv” / “bulb” = tulpina subterană a unor plante dar şi prelungirea măduvei spinării în creierele mic şi mare - ca bulbul rahidian - ori echivalent cu globul / sfera, ca la partea umflată a ochiului, în natură bulboana / ocheţul fiind vârtejul / învolburarea adică rotirea apei, volbura fiind sinonimă cu gălăgia, termen Ghergan auzit cândva şi la ruga strigată); Românii n-au ca floare națională oficială nici bujorul, nici floarea-de-colț, etc., însă măceșul - fiind atât de prezent și de răspândit în România, e considerat emblema florală a Țării = floarea națională. Dr. Traian Stănciulescu a scris în “Miturile creaţiei”: “Viziunea arhaică asupra lumii a fost animismul; în esenţă, animismul se întemeiază pe premiza că nimic nu e mort în natură, că în totul pulsează o divinitate care poate fi câştigată prin rugăciuni şi jertfe. Pe fondul credinţei animiste - care este cu siguranţă cea mai veche concepţie ‘teoretică’ - s-au dezvoltat 2 conduite cu multiple consecinţe practice: totemismul şi tabuismul. Ca mod aparte de a concepe lumea, gândirea magică totemico-tabuistă a omului protoarhaic ar putea fi caracterizată prin compunerea lumii / cosmosului din ‘fiinţe’ (unele deţinând mai multă putere / mană decât altele). Cercetările au dovedit că orice societate primitivă s-a desfăşurat sub semnul practicilor magice, deopotrivă precursoare ale religiei şi ştiinţei: magia, bazată pe încrederea omului că poate domina natura direct, doar cunoscând legile ce o guvernează în mod magic, este din acest punct de vedere înrudită cu ştiinţa; religia, ca o confesiune a neputinţei umane în anumite privinţe, conduce omul deasupra nivelului magic şi mai târziu îşi menţine independenţa alături de ştiinţă, în timp ce magia trebuie să sucombe (aşa cum consemna Mircea Eliade, ‘alăturarea istoriei religiilor cu cercetările metapsihice va ajunge, în curând, indispensabilă / numai astfel vor putea fi lămurite fenomenele religioase în originea şi dezvoltarea lor’). Între om şi divin era mediatorul totemic: un primitiv se identifica cu strămoşii prin intermediul unui totem. Identificarea totemică (prin asemănare) presupunea suprapunerea a 3 realităţi aparent distincte pentru logica Modernă: fiinţa umană vie, fiinţa ancestrală care trăia în el şi totemul său. Relaţia individ-strămoş totemic îmbracă adesea o formă ambiguă, în sensul că totemul era prezentat uneori ca fiind o fiinţă omenească, alteori ca fiind o plantă, un animal, etc. Modul de a gândi al primitivului nu implica o transformare a unei stări în cealaltă; pe de altă parte, dacă originea grupului uman era pusă în corelaţie cu o altă categorie de fiinţare - să spunem un lup, considerat a fi strămoşul preuman al clanului - fiecare membru al grupului se va considera în egală măsură om şi lup. În calitate de totem, lupul servea omului drept simbol emblematic (precum în cazul stindardului dac) şi de ‘nume colectiv’. Principial, acea procesualitate îi apropia pe oameni de zei şi de faptele lor, de cosmosul originat în puterea divină; mai apoi, povestea mitului a constituit calea totemică (holografic-rezonatoare) de ‘identificare’ a omului cu divinitatea”. În general, raporturile “omului primitiv” cu animalele erau de ordin spiritual şi de o intensitate mistică greu de imaginat pentru o mentalitate Modernă, desacralizată. Simbolistica Gherga cuprindea ceea ce universal exista din Epoca Pietrei (la fel ca utilizarea bumerangului, Senatul Gherga / Consiliul Bătrânilor, etc.): totemismul - adică legătura intimă spirituală cu anumite animale sau plante - îndeplinea funcţii de manifestare socială. Divinitatea totemică era un mod de reprezentare a comunităţii, exprimat mai ales prin Cultul Strămoşilor; numele şi imaginea totemului constituiau o forţă de coeziune socială. Alianţa cu animalul-totem nu era pretutindeni şi mereu în aceleaşi forme, conceptualizarea fiind legată cel mai mult de valoarea emoţională iar reprezentarea ca un gherg = “g/herb”: “blazon”. Cu semnele totemului se practica identificarea clanului - de unde marcarea unor obiecte sacre şi a unor obiceiuri specifice (solidaritatea clanului deosebindu-se de cea a familiei, spiritul colectiv fiind mai puternic uneori decât cel personal). Când un clan devenea prea populat, se împărţea în mai multe subclanuri, care la rândul lor deveneau clanuri independente (însă păstrând anumite interese comune şi considerându-se înrudite, solidare între ele, grupate sau nu în acelaşi trib, etc). Stră-Românii de-a lungul vremurilor au cunoscut animale totemice ca ursul, renul / cerbul, leul, lupul, pajura / corbul, zimbrul, etc. (majoritatea la genul feminin, ca ursoaica, leoaica, lupoaica, ș.a.); de exemplu, strămoșii Geți aveau ca simbol vulturul / acvila iar strămoșii Daci aveau ca simbol dragonul / lupul. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române”, prin “lup-de-mare” se înţeleg atât pasărea acvatică de mărimea uliului care vara cuibăreşte în Nord “Stercorarius pomarinus”, cât şi peştele marin de circa un metru cu dinţi puternici “Anarchichas lupus”; la oameni, tot aşa e numit marinarul experimentat.
De Gherga au fost asociate din cele mai vechi timpuri - îndeosebi după Potop - păsările cântătoare (ca de exemplu turturica, pitulicea, prepeliţa, etc.) şi răpitoare, începând cu uliul Ghirghe din Banat, uliul aparţinând familiei şoimilor: de pildă, în Epoca Pietrei şoimul era legat atât în Banat de Ghirghe în mileniul V î.C., cât şi în aşezarea Egipteană Gherga de primul faraon, la sfârşitul mileniului IV î.C.; similar cum Zeii se arătau Grecilor vechi sub formă de păsări, mitologia Laponă - din zona cu cea mai mare densitate genetică Gherga de pe glob acum - îl avea simbolizat pe Calea Lactee pe Guerga drept conducătorul păsărilor, etc. Acvila, ca și vulturul, pasăre din ordinul şoimilor, în heraldică are cea mai mare răspândire, începând cu Nordul Vedic al Indiei, apoi cu regăsire similară la Ninurta Sumeriei, inclusiv sub forma bicefală de “regele regilor” la Khetei / Hitiţi în Anatolia (cea mai Vestică Peninsulă Asiatică, între Marea Mediterană şi Marea Neagră, acum în Turcia); la vechii Greci şi Romani a fost pasărea lui Zeus / Jupiter, apărând pe primele monede din spaţiul Românesc - Histriene - reprezentând curajul, vitejia şi măreţia, acvila fiind utilizată şi de legiunile Romane ori pe hrebul / stema Ţării Româneşti (ţinând în cioc crucea) din timpul lui Vodă Mircea cel Bătrân” / ai cărui principali dregători au fost rudele Gherga. În 2009, când a absolvit Universitatea de Vest din Timişoara, Alexandra Gherga a descris printre însemnele liturgice ortodoxe “vulturul” ca “mic covor rotund ce are brodat pe el chipul unui vultur cu aripile întinse; se pune în altar pentru a sta pe el arhiereul, care trebuie să se ridice deasupra credincioşilor săi la înălţimea de la care să vadă - ca vulturul - tot ceea ce se petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele şi a înfrânge răul”. Este de remarcat despre covor că - înainte de a fi obiectul practic de acum pentru podele ori obiect de artă - a apărut ca instrument de cult, răspândirea sa generală în lume pornind din Caucazul Epocii Pietrei, sub forma covoraşului de lână pentru rugăciuni, după cum a studiat de pildă în 1998 şi cercetătorul German Volkmar Gantzhorn, faimosul covor Persan fiind preluat din Altai / Siberia.
Leul Asiatic - care în trecut era din Bhărat / India până în actuala Românie, inclusiv în Banat - în prezent se mai găseşte doar în Parcul Naţional Ghir din NV Indiei 21,08 lat. N, 70,47 long. E (în Balcani mai exista în secolul V î.C. în Pind, după cum a menţionat Carianul Herodot 7:125 şi în secolul II în Macedonia, după cum a menţionat Carianul Pausania 6:5). În Anatolia Epocii Pietrei, Marea Mamă era încadrată de ursoaice şi leoaice (ca de exemplu în aşezarea Catal Hoyuk 37,40 lat. N, 32,49 long. E - însemnând “Colina Bifurcată” - populată conform structurii locuinţelor sale paralelipipedice de oameni ai cavernelor / veniţi din peşteri în mileniul VIII î.C. la poalele Vulcanului Karaka, mare sursă de obsidian = oricalc, în Munţii Taurus) iar în Antichitate cetatea Troiană Gherghis din V Anatoliei emitea în mileniul I î.C. monede pe avers cu Gherghiţia (inclusiv Enciclopedia Suida” a Bizanţului de la sfârşitul mileniului I a precizat că Marea Zeiţă Mamă “Sibila se numea Gergithia”) şi pe revers cu Sfânta / Sfinxul iar la Romani - în multe reprezentări artistice - Magna Mater strunea leoaicele, primele ei însoţitoare: se ştie că leii atacă mai degrabă bărbaţii decât femeile, cruţându-i pe cei culcaţi la pământ iar leoaicele sunt cele ce îndeosebi vânează, nu leii (leoaicele n-au coamă, doar leii au coamă); în perioada de împerechere, leoaica poate să se acupleze şi de 50 de ori pe zi - la rând cu până la 5 lei, timp cam de 4 zile şi 4 nopţi - din mare vechime ea fiind emblematică pentru Cultul Fertilităţii.
Cuvântul Românesc de “Sfânt” / “Sfântă” - și conceptul aferent - are ca echivalent termenul Grec de Sfinx”; se poate remarca despre Sfinx că avea cap de femeie şi trup de leoaică (legătura Sfintei cu termenul Sfinx fiind evidentă nu numai lingvistic, ci și ca aceea dintre Sfinți și A-Sfințit”, apusul în trecutul îndepărtat fiind moment sacru foarte important al zilei, celălalt moment contând fiind în zori). Sirenele aveau cap de femeie şi trup de pasăre (ori - mai târziu - de peşte). Sirenă sau Sfântă / Sfinx, structura era similară: cap de femeie şi trup de animal; de exemplu, în Vechiul Egipt, reprezentarea fiicei faraonului Khufu / Khepos (din Dinastia 4 / mileniul III î.C.) a fost așa după cum se poate vedea în imaginea următoare:
Frumoasa Hetefe-res, fata faraonului Kheops
Dicţionarul de simboluri” a enunţat: “Sibila a fost considerată fiinţa umană ridicată la condiţia transnaturală care îi permitea să comunice cu divinul şi să-i transmită mesajele: era instrument al revelaţiei. Sibilele au fost chiar considerate emanaţii ale înţelepciunii divine - de aceeaşi vârstă cu lumea - păstrătoare ale revelaţiei primitive; în acest sens, ele ar fi fost un simbol al revelaţiei. De aceea, cele 12 sibile au fost alăturate celor 12 apostoli şi efigiile lor, pictate sau sculptate, îşi au locul în biserici (12 e numărul diviziunilor spaţio-temporale: el reprezintă produsul dintre cele 4 puncte cardinale şi cele 3 planuri ale lumii; acest număr împarte bolta cerului în 12 sectoare - cele 12 zodii - amintite încă din trecutul îndepărtat, anul are 12 luni, etc., numărul 12 simbolizând universul în desfăşurarea sa spaţio-temporală ciclică)”. Lingvistic, se poate observa legătura dintre perechea divină Ra-Rhea şi perechea leu-leoaică (“R” precedând “L”). În Biblie, animalul care apare cel mai frecvent este leul (după cum a scris în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 5:58 “Ionianii numeau încă din vechime cărţile scrise ‘biblous’ - adică piei rase - din cauză că lipsindu-le papirusurile ei întrebuinţau pentru scris piei, chiar şi acum, în timpul meu, mulţi din Barbari scriind astfel” / cuvintele Greceşti “biblos” pentru carte şi “biblios” pentru cărticică derivând din Pelasgele “coria bubula” pentru piei rase, vechii Greci numind ca “biblice” şi papirusurile pe care scriau vechii Egipteni); e de ştiut că în Biblie, Gherga - sub forma “Gherghe-să” / adică de “Sfânt Gherga” - a fost nominalizat de 20 ori (în general, la plural): în Vechiul Testament de 18 ori - în cărţile 1, 2 şi 5 ale lui Moise”, în cartea lui Iosua Navi”, în cartea judecătorilor”, în cartea 3 a regilor”, în cartea 1 a cronicilor”, în cartea lui Neemia”, în cartea Iuditei” - şi în Noul Testament de 2 ori (în evanghelia după Luca”). Pentru “leu”, în vechea Egipteană se folosea “ri” iar în vechea Greacă “lis” (termenul acoperind “ris”), în Epoca Pietrei cu folosire pe larg pentru înţelepciune / regalitate, în aceeaşi familie filologică fiind şi “lerul”; de altfel, “leul” până şi acum e ştiut ca “regele animalelor” (cu toate că multe vieţuitoare ar fi fost chiar mai îndreptăţite la titlul respectiv). Legăturile cu animalele ale străvechilor fiinţe - fie divine, fie umane - s-au reflectat religios şi artistic până la simbioza lor, Marea Mamă având asociată leoaica, Hercule umblând îmbrăcat în blana panterei, ş.a. (animalele cu cap uman având în antiteză reprezentările umane cu cap animal); de exemplu, în Egipt reprezentarea ca Sfânt / Sfinx - adică a animalului / leoaicei cu chip uman - era mai veche decât cea a hibrizilor umani cu capetele din fauna locală (cea mai veche sculptură zoomorfă din lume - de 42 milenii, înfăţişând un bărbat cu cap de leoaică - a fost realizată într-un fildeş de mamut, în Peştera Stadel 48,32 lat. N, 10,10 long. E din Bazinul Dunării superioare / la răsărit de Pădurea Neagră, în Sudul Germaniei): de exemplu, acum 5 milenii cu notarea cuneiformă “AN.KAL”, corciturile om-animal au fost ştiute ca “demoni” / “de-moni”, adică “două fiinţe”, fapt valabil în multe culturi, timp îndelungat (ca de pildă ca Minotaur / om cu cap taurin, Centaur / cal cu cap uman, etc., în Mesopotamia asemenea creaturi purtând titulatura de “şed”). Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:39 a scris: “Locuitorii ținuturilor muntoase ale Indiei despre Heracles spun că s-ar fi născut la ei și - așa cum fac și Elenii - i-au dat ca semn al puterii măciuca și pielea de leu. Mai spun că Heracles i-a întrecut pe ceilalți oameni prin puterea trupească și prin îndrăzneală, că ar fi scăpat pământul și marea de monștri. Se mai povestește că ar fi avut mai multe neveste și numeroși fii, dar numai o singură fiică. Când feciorii lui Heracles au ajuns la vârsta bărbăției, Heracles, împărțind India în atâtea părți câți fii avea, i-ar fi făcut regi, iar pe singura-i fiică, crescută de el, a încoronat-o regină. Ar mai fi fost și întemeietorul multor cetăți dintre care cea mai vestită și mai mare a numit-o Patna. Acolo și-a clădit un palat minunat și, aducând mulți coloniști, a înconjurat orașul cu un șanț larg, care primea apele unui fluviu. După ce Heracles a părăsit lumea celor vii, a fost slăvit ca un zeu. Urmașii săi au domnit generații de-a rândul, înfăptuind lucruri mărețe, fără a porni însă războaie împotriva altor țări și fără a trimite vreo colonie la alte neamuri. Mai târziu - după mulți ani - cele mai multe cetăți au primit formă democratică de guvernământ, dar regalitatea dăinui la unele popoare până la expediția lui Alexandru”. În 1829, reverendul Britanic Daniel Wait - profesor la Universitatea Cambridge - în “Repertoriul teologic” a reflectat: “Idolatria solară era conectată într-o oarecare măsură cu străvechii stâlpi / obeliscuri iar totdeauna cu Sfinxul, apropiat de Phoenix prin devorarea cărnii umane (având aceeaşi natură vorace); Sfinxul avea corp de leoaică şi în reprezentările Egiptene avea un vultur cu o roată pe spate (e de observat că Ham - tatăl lui Canaan, după cum a fost consemnat biblic - era şi progenitorul Egiptenilor). De pildă, Clement Alexandrinul şi Synesius au susţinut că simbolismul denota putere şi înţelepciune, la fel cum monedele Gherghisiane pe care era Sibila implicau emblema profeţiei - aşa cum afirma şi Ştefan Bizantinul despre Gherghis - unii arătând inspiraţia cheruvimilor din aşa ceva, care au fost dinaintea religiilor monoteiste din lume (atestaţi inclusiv anterior religiei mozaice)”. În vechea Greacă (după cum a observat și geologul Arysio Nunes dos Santos 1937-2005), “obeliskos” avea și înțelesul de “frigare” = “vergea ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea spre a o frige deasupra jăraticului” / corespunzător “Dicționarului explicativ al limbii Române”. De altfel, autorii Antici au consemnat cine a creat conceptul de Sfânt / Sfinx (făptură deosebită, putându-se vedea asemănarea - inclusiv consonantică - dintre Sphinx / “S-Phinx” şi Phoenix): fiul lui Tartaros / Gargaros şi al Gaiei, tatăl Sfintei Medu = “Medu-sa” - adică Sfânta din Media / Tărâmul Magilor - respectiv Mătuşa / Meduza Gorgonă (care era soră cu Sfinxul); aşadar, pentru întâia dată în lume, Sfântul / Sfinxul a fost o realizare Gherga (în vechime, reprezentările Sfinților / Sfincşilor tereştri - nu reprezentări aeriene sau acvatice - au fost nu doar cu trup de leoaică, ci şi de oaie / berbec, etc). În lume, sâmburele monoteismului a fost bărbătescul Anu / Unu, Zeul ceresc suprem (puternic venerat în spaţiul Român preistoric, parte a Imperiului Borean / Atlant), care a avut cu femeia sa terestră primii regi din lume, ei fiind strămoşi Gherga. Academicianul Romulus Vulcănescu a scris în “Mitologia română”: “Substratul paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatice. Teza paleozoologică a fost confirmată de cercetările arheologilor. Gheorghe Iza a întreprins investigaţii interdisciplinare care au dus la concluzia că aria de răspândire a motivului leului în colindele româneşti coincide geografic cu aria de răspândire paleozoologică a leului de peşteră în România. Leul, leopardul, taurul, calul, fiecare cu capete de om, au pătruns pe căi etnice în Europa, spune Alexandru Odobescu, pe cale turanică; dar au pătruns şi pe căile culturii, prin influenţe interetnice”. În prezent, leul Bănăţean (la extremitatea apuseană a fostei răspândiri a leului Asiatic “Panthera Leo”) domină atât heraldica Timişului / cel mai Vestic şi cel mai întins judeţ al României, unde numele Gherga este cel mai concentrat / cel mai des din lume, cât şi pe cea a Banatului Unguresc ori a Voivodinei în Serbia, a Băniei / Olteniei, etc. iar valutele Bulgarilor şi Românilor sunt leii (“leva” în Bulgară, “leu” în Română): acum, în mod oarecum disproporţionat, un sfert din stema României e formată de emblema unuia din cele 40 de judeţe - anume, Timişul (Ti-miş / “Ghi-miş” = “moşia Pământului”), judeţul cu totuși cea mai mare suprafaţă din Țară - înfăţişând leul; e de remarcat şi că stema Indiei înfăţişează o Tetradă de lei.
Dr. Adrian Poruciuc - profesor universitar / lingvist - în cartea “Sub semnul Pământului Mamă (rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene)” din 2013 a scris: “Lei mitici apar într-un mare număr de variante într-un ciclu de colinde româneşti, care - potrivit specialiştilor români în materie - nu au corespondente în tradiţiile popoarelor vecine. Un fapt deosebit de semnificativ este că, în unele zone româneşti de azi colinde ‘ale leului’ - specifice mai ales Banatului şi Ardealului - încă funcţionează ca urări de bine încadrate în sărbătorile de iarnă. Cele mai multe dintre ele arată a fi precreştine, atât în linia narativă, cât şi în simbolism (se evidenţiază legături între colindele româneşti şi elemente de cultură tracă). Românescul ‘leu’ nu provine din latină. Homer a prezentat-o pe Gorgona având ‘chip lăţos’, adjectivul ‘lăţos’ aplicându-se de obicei femeilor şi leoaicelor. Conform lui Pausanias în secolul II mai existau lei reali în Tracia şi Macedonia, ceea ce ar reprezenta şi o explicaţie pentru popularitatea de care s-a bucurat motivul (aparent ‘orientalizant’) al luptei eroului cu leul, un motiv extrem de bine păstrat în folclorul ritual românesc, oricât ar părea de surprinzător. Etnologii români fie au manifestat o anumită fereală, fie au explicat simplist prezenţa leilor ritual-simbolici în folclorul românesc, prezenţă care poate fi considerată a fi unică, cel puţin în contextul sud-est european. S-a constatat lipsa motivului leului în repertoriile de Crăciun ale altor popoare. Consider că etnologii ar avea posibilitatea să tragă concluzii mai credibile cu privire la nepreţuitele colinde româneşti ale leului. Motivul leului era încadrat în cultura tradiţională a strămoşilor autohtoni ai românilor. Prin urmare, cântece rituale în care apăreau lei mitici trebuie să fi circulat în idiomuri autohtone cu mult înainte de romanizarea sud-estului european. Este de asemenea de presupus că, având în vedere importanţa lor în practici rituale bine înrădăcinate, asemenea cântece au fost apoi pur şi simplu traduse în ‘latina balcanică’ şi au devenit parte din tradiţia românilor timpurii, ceea ce ar reprezenta un aspect semnificativ al procesului etno- şi glotogenetic prin care s-a închegat sistemul identitar românesc. Ca să fiu cât se poate de direct şi de clar în privinţa viziunii mele, voi spune că atenţia pe care o acord moştenirilor autohtone din domeniul culturii tradiţionale româneşti nu are de-a face cu ideea că şi limba română ar fi de fapt autohtonă, deci nu s-ar trage din latina populară vorbită (timp de trei sferturi de mileniu) în sud-estul european, ci dintr-o imaginară ‘limbă traco-dacă’. Ideea din urmă este susţinută de Dr. Mihai Vinereanu în introducerea la al său dicţionar etimologic din 2008, dicţionar care, deşi bogat în material indoeuropean (valorificabil), este marcat de tezism ‘dacocentric’. Fac această afirmaţie critică şi pentru că la noi e în nedorită creştere numărul dacomaniacilor activi pe internet, care promovează agresiv ideea că româna nu are la bază latina, ci este un produs eminamente ‘autohton’.” Este la fel de valid şi reversul: Româna nu este eminamente un produs “Latin”; e şi improprie categorisirea că Româna - limbă mult mai bogată în cuvinte decât Latina - să fi fost limbă Latină, când Latina (limba administrativă a Imperiului Romei) era mult mai săracă în termeni: Latina n-a avut grupa sa lingvistică distinctă, ci a fost o limbă Românică. De altfel, Dr. Constantin Frâncu - şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, adică ierarhic universitar peste Dr. Adrian Poruciuc - s-a considerat îndreptăţit să se refere la “Dicţionarul etimologic al limbii române” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în termeni superlativi: “Consider că dicţionarul este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind 3 condiţii esenţiale: este fără contradicţii (bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic dar şi pe cel semantic), este exhaustiv (cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lexicografice, româneşti şi străine) şi spre deosebire de alte dicţionare, explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil; în concluzie, considerăm că această lucrare lexicografică va deveni, cu siguranţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate”. Rădăcinile Românei sunt mai profunde / mai vechi decât rădăcinile Latinei iar exact în acelaşi areal unde Latina populară a fost vorbită “timp de trei sferturi de mileniu”, Traco-Daca a fost vorbită timp de 3 milenii, adică timp de 4 ori mai îndelungat, între sfârşitul mileniului III î.C. şi mileniul I - desigur cu mai multe Graiuri - lingviştii datând sfârşitul sincron al acelora în Carpaţii secolului VII; de pildă, distanţa azi dintre Română şi Italiană e mai mare decât cea care a fost între ce vorbeau Dacii şi Romanii: în imaginile Antice care-i înfăţişează împreună, mereu lipseşte cineva esenţial - personajul având rolul marcării diferenţei lingvistice majore dintre ei - anume interpretul / traducătorul. Identificarea numai a câtorva cuvinte certe Dace în actuala Română înseamnă că de fapt doar acelea din fondul stră-Românesc n-au ajuns utilizate în dimensiune mai largă decât cea națională (ci au rămas în uz local / regional); cei mai mulți termeni stră-Români au fost preluați European (în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000, cercetătorul Ardelean Petre Morar a sintetizat: “De la daci nu ne-au supraviețuit doar 7 cuvinte, ci dacii au avut doar 7 cuvinte care n-au fost preluate de către celelalte neamuri europene”).
Dr. Adrian Poruciuc şi-a continuat valorosul studiu despre prezenţa leoaicelor / leilor în folclorul Românesc: “A considera o colindă a leului românească doar ca pe un fel de produs hibrid, precum şi a considera aproape dispărutul joc al leului ca pe un capriciu recent al unor ţărani din Moldova ar fi la fel de absurd ca a socoti leii din reprezentările tracice ca simple împrumuturi persane. La o privire superficială, colindele în care e ucis leul ar părea apropiate, în spirit, de pastoralismul românesc istoric, ca mod de viaţă care şi în zilele noastre mai implică pendularea între ‘munte’ şi ‘ţară’. Totuşi, există mai multe semne pentru colindele de acest tip ce indică origini mult mai arhaice (cu siguranţă pre-româneşti). Colindele cu motivul ‘lupta păcurarului cu leul’ evocă o societate pastorală primordială - de genul textelor cu păcurarul-şi-marea - mai degrabă decât una de cultivatori ai pământului sau una (mai târzie) dominată de o elită războinică. Trebuie să observăm, în primul rând, că personajul central din colindele de tipul omorârii leului este un cioban neînfricat (dar pedestru), nu un vânător-războinic-călăreţ, deci am avea motive să afirmăm că e de factură pre-tracică. În al doilea rând, în ce priveşte forma, în colindele de acest tip apar multe versuri albe (în contrast cu dominanţa cupletelor rimate din colindele româneşti în general) iar multe versuri se termină în cuvinte cu adaosuri care acum ne par a fi un fel de sufixări interjecţionale. Impresia generală este că dau impresia de cântece rituale străvechi, imperfect păstrate în memoria colectivă. În această privinţă, este de observat şi faptul că, mai ales datorită manierei antifonice în care grupurile de colindători cântă asemenea colinde (de obicei pe ritmul tobelor bătute de ‘dubaşi’), culegătorilor le-a fost foarte greu să transcrie cu precizie textele. Asemenea amănunte crează, pentru o abordare arheomitologică, un anumit fundal, pe care păcurarul şi câinii lui par a fi cumva mai apropiaţi de spiritul reprezentărilor mute de pe sigiliile elamite ale mileniului III î.C., la care colindele cu păcurarul-şi-leul pot fi aplicate eficient, cu adevărate texte explicative. Un element e conotaţia nupţială, implicată de însăşi desemnarea eroului prin termenul generic ‘mire’. Presupun că relaţia frate-soră din alte variante ale colindelor cu leul este doar un ecou al arhaicului incest instituţionalizat - de un tip paleobalcanic / pre-tracic, asemănător celui elamit - acel tip de relaţie fiind eufemizat, până la estompare totală, de ideologia mai recentă a patriarhismului indoeuropean (multe producţii folclorice româneşti - mai ales basme - se referă la dragoste incestuoasă şi la intenţii de căsătorie incestuoasă, între frate şi soră sau tată şi fiică). Alte aspecte interesante ale colindelor leului încadrabile la tipul înfruntării de către voinic a leului ar mai fi: a) opoziţia dintre ‘munte’ (ca tărâm sălbatic, aflat sub stăpânirea leului) şi ‘ţară’ (ca tărâm rostuit de oameni, în el încadrându-se şi ‘curtea’ de care aparţine junele); b) armele semnificative (buzdugan, arc) propuse pentru confruntarea dintre june şi leu, alegerea finală fiind însă mitica ‘luptă’, fără arme; c) excepţionalul episod al trecerii peste mare, care aminteşte şi de o trecere asemănătoare (spre lumea cealaltă), pomenită în anumite cântece funerare româneşti / amintind de bradul funerar; d) dansul leului după ‘cetera grecului’. Variantele în care după înfruntarea de către voinic a leului, îl capturează şi-l duce legat domină numeric colindele cu leul, arătând şi cele mai multe asemănări, în motive şi în intrigi, cu basmele fantastice româneşti. ‘Legarea leului’ din colindele româneşti nu poate avea decât raporturi indirecte cu ‘legarea monstrului’ din viziuni mitologice şi/sau teologice, precum majoritatea celor la care se referea Dr. Mircea Eliade; legăturile mai directe ale motivului ‘legării’ sunt cu tradiţii populare ce reflectă un persistent ‘comportament spiritual de structură arhaică’, la care se referea dânsul în volumul despre făurari şi alchimişti. Sunt de găsit semnificative referiri la ‘împărăţie’ (în conformitate cu o solidă tradiţie populară românească), la o fată de împărat prezentată ca supremă răsplată pentru viteazul june, precum şi la prinderea leului ca suprem test de vitejie. Leii grăitori (incluzându-l şi pe leul zburător) nu au corespondenţi în basmele româneşti, ei supravieţuind doar în domeniul folclorului ritual. Academicianul George Călinescu a scris că există şi cazuri deosebite de basme, în care un leu recunoscător i-a dat viteazului un frâu magic (în legătură cu care ne putem gândi şi la leul hitit ‘înfrânat’) sau un tânăr de neam ales, căruia propriul tată îi luase vederea şi aruncat pradă leilor, aceia în loc să-l devoreze i-au dat puterea să înţeleagă graiul păsărilor ori într-un basm ardelean, lei cu părul de aur şi cu ghiare uriaşe străjuiau palatul unei zâne. Leul ‘câine rău’ joacă un rol asemănător celui al zmeului, ca adversar al lui Făt-Frumos din basmele româneşti. Oricât de obscure şi greu analizabile ar fi mecanismele de transmitere a folclorului ritual, nu am nici o îndoială că sorgintea colindelor româneşti ale leului este pre-romană / pre-creştină şi de asemenea, că acea sorginte are de-a face cu tradiţii tracice (şi chiar pre-tracice). Desfăşurarea narativă a celor mai numeroase colinde sugerează că o supremă probă de vitejie era învingerea şi supunerea leului, nu uciderea lui. O asemenea tradiţie poate să fi avut desigur origini pre-tracice, aşa cum ar indica faptul că printre ‘preceptele mito-rituale’ ale hitiţilor exista şi unul referitor la ‘pusul frâului pe leu’. În Tracia şi Macedonia s-au găsit multe reprezentări la care pot fi trimise colindele româneşti ale leului. Pe când uciderea leului se înfăţişează ca un motiv primordial în culturile Orientului (vezi mai ales Elamul), ca şi în reprezentări ale antichităţii egeene, înfrânarea leului apare ca dezvoltare ulterioară, la hitiţii anatolieni şi la traci, dar şi ca remarcabilă prelungire în folclorul românesc. În mod surprinzător, motivul românesc al cetluirii leului nu pare să aibă corespondenţe în folclorul sud-est european dar corespunde, chiar în detaliu, unor reprezentări din zone îndepărtate, în spaţiu şi timp. Nu voi insista asupra faptului că punctele de rezistenţă ale dacilor se aflau în chiar leagănul celor mai reprezentative colinde ale leului păstrate la români. Punerea frâului era un simbol al victoriei, al dominării adversarului. Acest înţeles vine probabil chiar de la conotaţia culturală a acţiunii respective, pentru că prin ea ‘elementul sălbatic’ era forţat să facă acţiuni de cultură, ‘elementul natural’ fiind astfel mânat în sfera culturalului. În termeni mai simpli: leul învins din colindele româneşti este forţat să părăsească sălbăticia muntelui şi să-l urmeze pe june ‘în ţară’ şi pe ‘uliţa grecilor’. Reprezentările de lei din toreutica tracică şi colindele leului care încă se cântă în România sunt, în opinia mea, manifestări genetic legate între ele, reflectând 2 stadii diferite ale unui complex particular de cultură tradiţională. În plan general, aspectele sud-est europene ale simbolisticii leonine nu ar trebui analizate în izolare, ci doar în legătură cu aşa-numitele ‘elemente orientalizante’ (a se observa că şi Siberia e ‘orientală’ faţă de Europa), care - în ere şi din surse diverse - au ajuns să devină parte din tradiţia europeană. În privinţa respectivă, cred că ar fi greşit să considerăm că leii au ajuns să-i intereseze pe traci doar după ce toreutica perşilor a devenit cunoscută şi a fost imitată în Tracia. Ar fi de asemenea greşit să se considere că Orientul a început să influenţeze sud-estul Europei (şi - de acolo - întregul continent) doar începând cu era în care lei, grifoni şi tauri ornamentali au început să vină spre Europa dinspre Siria nordică, ca şi dinspre alte provincii metalurgice ale Orientului. Anumite date şi fapte, precum menţionatele corespondenţe dintre reprezentările de lei din Elamul pre-persan şi cele din sud-estul european al epocii bronzului, ne trimit în preistorie. În România de azi, lei sunt de găsit doar în ţarcurile din grădinile zoologice, nu şi în munţi. Dar colindele româneşti ale leului (înregistrate recent, însă arătând motive concepute în vremuri demult apuse) sunt încă vii şi ritual funcţionale, ele prezentându-se specialistului ca manifestări ale unei legături fundamentale între Semiluna Fertilă (ca sursă ancestrală de lei simbolici) şi zone europene precum cea sud-est europeană. (Ceea ce tocmai am menţionat reprezintă repere nu doar geografice, ci şi cronologice). Un fapt remarcabil este că, spre deosebirile de figurile mute din toreutica tracică, leii din colindele româneşti au o voce a lor, chiar dacă limba în care s-a exprimat respectiva voce trebuie să se fi schimbat de mai multe ori din preistorie până în vremurile în care, într-o zonă extinsă din sud-estul Europei, a început să se vorbească româneşte. Colindele în discuţie nu au nevoie de prea multă interpretare, căci ele spun textual destul de mult despre ele însele. Şi mult din ce ne spun ele coincide cu ceea ce vedem pe sigilii din Elam şi pe obiecte tracice din metal preţios. Arhaicul simbolism leonin detectabil atât în toreutica Traciei, cât şi în colindele româneşti ale leului reflectă surse primordiale. O asemenea idee ar fi sprijinită şi de faptul că triunghiul format de Mesopotamia, Egipt şi Europa sud-estică, adică vasta arie în care s-a manifestat plenar simbolismul în discuţie - cu suprapuneri şi întrepătrunderi succesive - coincide de fapt cu aria în care s-au înregistrat, în diverse idiomuri (mai vechi şi mai noi), termeni din familia lingvistică pentru ‘leu’. În asemenea condiţii, voi trage concluzia că leii din toreutica tracică şi cei din colindele româneşti reprezintă ipostaze sud-est europene (interconectate) ale unui fenomen mai extins, cu rădăcini care coboară până la începuturile expansiunii demice şi culturale ale Semilunii Fertile din neolitic (fenomen declanşat în mare măsură de revărsarea care a transformat Lacul Euxin de apă dulce într-o mare de apă sărată / actuala Mare Neagră)”.
SemiLuna Fertilă
Aşadar, în spaţiul Român înfruntările leilor - începând cu uciderea celor din peşterile Epocii Pietrei / specia “Panthera leo spelaea”, care intrau în peşteri ca să vâneze urşii şi terminând cu legarea celor care au dispărut în Antichitate / specia “Panthera leo persica” - s-au păstrat puternic atât arheologic, cât şi în folclor, ca mărturii ale realităţilor marelui trecut Românesc, leoaicele simbolic devenind însoţitoarele (animalele de companie preferate) ale Marii Mame Ghirghe; în stră-Română, pentru leu dar şi pentru alte feline existente în Carpaţi se utiliza genericul “cotoi”, termen înrădăcinat în pre Indo-Europeanul “kat” pentru “pui de animal” şi respectiv în energia Ka a sufletului Marii Mame a Pământului. Felinele - ca leoaicele dar şi pisicile sălbatice care au fost domesticite, etc. - erau apreciate deopotrivă religios şi practic, ele (fiind carnivore) hrănindu-se îndeosebi cu rozătoare, în acel fel protejând atât casa construită din lemne cu argilă cât şi depozitele de cereale / hrană ale oamenilor; ezoteric însă, eliberarea de sub apăsarea terestră se exprima prin imaginea vulturului devorând leoaica. În 2017, cercetătoarea Luana Mateescu a scris despre “Misterioasa Colindă a Leului din tradiția românească”: “Pe teritoriul actualei Românii au trăit animale pe care le-am putea considera exotice: bizoni, leoparzi, lei, hiene, ș.a. Clima de tip mediteranean a fost prezentă și aici în perioada 6500-3500 î.C., ceea ce a permis existența unor animale pe care azi le mai întâlnim doar în Țările Calde’, așa cum în timpul ultimei glaciațiuni, mamuții și renii erau, la rândul lor, o prezență firească. În acest context, Colinda Leului din tradiția populară românească, în al cărei conținut se vorbește despre vânarea unui leu, colindă răspândită în nenumărate variante, pe aproape tot teritoriul țării, ne poate arăta o continuitate de mai multe milenii. Dovezile arheologice (rămășițele osoase) indică existența leului pe teritoriul României până acum 5500 de ani, când clima era mediteraneană, prezența leului fiind semnalată pe o arie mai largă, în care intră zona cuprinsă între pusta maghiară și câmpia rusă. De altfel, reprezentări de feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă materială care susține acest lucru. Peste toate, epoca fierului, o epocă în care legăturile comerciale ale geto-dacilor se întindeau până departe (nu mai vorbim de perioada stăpânirii romane din Dacia când luptele cu gladiatori din arenă presupuneau și confruntarea cu leii), a permis aducerea unor animale exotice și aici - în captivitate - inclusiv lei. În acest context, Colinda Leului ne poate vorbi despre elemente ale unei memorii ancestrale, asupra cărora specialiștii ar trebui să se aplece cu mult mai multă grijă decât au făcut-o până acum”.
Pentru Gherga, leoaica Sudică şi lupoaica Nordică au avut semnificaţii totemice asemănătoare - ca Geto-Dacii, care aveau leii pe stema Daciei și lupii pe steagul dragonic al Daciei - redate şi prin înţelesul lupesc al cuvântului Iranian Verka, Rusesc Volga, Românesc Vâlcea, etc. (Iran se învecinează la E cu Ariana / azi Afgani-stan - având Munţii Gherghi - şi la V cu Turcia / Anatolia); creşterea câinilor de vânătoare de către Gherganii Pontici (cum au fost de pildă cei notaţi “Iyrcae” / “Iurca” de către istoricul Anatolian Herodot Karka / vecini cu TisaGeţii) a condus la extrapolarea considerării lor și drept “Oamenii lupilor”. Iniţierile militare ale Indo-Europenilor erau sub semnul lupului / sacrul lor animal - mamiferul cel mai cald dintre toate, având temperatura proprie cea mai ridicată, prădător al cărui comportament era considerat exemplar, primul animal domesticit în istoria omenirii fiind câinele, prin îmblânzirea de către “Eschi-moşi” / Eschimoşi a lupilor - simbolul emblematic al unora din Epoca Fierului şi Antichitate (aşa cum a fost leoaica) fiind lupoaica, inclusiv la Geto-Daci şi la Etrusci, apoi la Romani; e de observat ceva important: în Epoca Pietrei, primul animal domesticit - dintre multele reuşite ulterior - a fost căţeaua (din lupoaică), însă apoi, din Epoca Bronzului încoace, oamenii n-au mai domesticit nici un fel de vieţuitoare. În 1939, Dr. Augustin Scriban a scris despre “puițe” în “Dicționaru Limbei Românești” că erau “câni sau lupi în periodu împărecherii” iar “Dicționarul de arhaisme și regionalisme” din 2002 de Dr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr a indicat despre puiță” ca însemnând nu numai “cățea sau lupoaică în perioada împerecherii”, ci și “femeie stricată / depravată”. Gherga în EurAsia a fost sub semnul lupesc exact în zonele şi perioadele sale de răspândire (în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Prestigiul mistic al vânătorului exemplar - carnasierul - juca un rol considerabil; numeroase triburi altaice revendicau ca strămoş al lor un lup supranatural”). Valorile însă erau relative, în funcție de perioadă sau de locație, inclusiv lingvistic putându-se remarca că un sinonim la Români pentru “lupoaie” a fost “tărtăcuță” (consemnat de “Dicționarul sinonimelor” din 2002), în vechea Greacă se folosea “phouai” pentru “vulpe” – “vara” lupoaicei - cu accentul ca la “puică” / “muică”, etc.; în Latină se folosea “pulleus” pentru “puică” / “curcă”. Aflată în N Iranului, Ghergania de la Marea Caspică - Mare numită de geograful și istoricul Carian Hecateu / Hecataios din Milet în secolul VI î.C. ca Ghirkană - era ştiută ca “Ţara Lupilor” Girkanos / Verkania, de acolo fiind introdusă printre Grecii vechi sacrificarea lupilor pentru Apollo Gergithios, numele “Apollo” / “A-Pollo” provenind din Indianul “Gopal” / “Go-Pal” pentru “Văcar” (iar Romanul Vergiliu a indicat că însoţitorii Troianului Enei / Enea în Peninsula Italică au provenit şi din Ghergania); denumirea “Caspică” a venit de la “Cuşii sacrei Ga”, călăreţi ai Pământului, care au dominat mai mult decât Gherganii propriu-ziși respectiva Mare (unde populația Cuş = “Cas”, sacră = “pi”, Pământul Ga = “Ca”): din Biblie se ştie despre primul născut al lui Ham - fiu al lui Noe - că a fost Cuş, unchi al Sfântului Gherghe / Gherghe-seu (înspre răsărit, Cușii au ajuns până în Munții Himalaia / “Hima-laia”, literalmente Sanscrit însemnând “casa Hamită”, acolo “ham” fiind “nea”, ceea ce echivala Hamiții și cu familiarizații Hiperborei ai zăpezilor). Conform istoricului Anatolian Herodot 4:27, “spous” în Graiul Scit = “ochi”, ceea ce însemna că pentru ei Caspica / “Ca-spus” era “Ochiul Pământului”. Kheti / Khatti sau Hatti / Hitiții erau rudele apusene ale răsăritenilor Kuși (Kassiți / Casiți); e interesant despre China Medievală – așa cum a scris și spătarul Român Nicolae Milescu – că era știută ca “Țara Chitailor”. Mezinul Ham al patriarhului Noe l-a avut ca prim născut pe Cuș iar ca mezin pe Canaan / tatăl Sfântului Gherghe: Kassiții / Cușii din Mesopotamia și Khatti / Khetii din Anatolia erau rudele Ghergheseilor din Galileea (descendenții Sfântului Gherghe). Legăturile dintre Kassiții Mesopotamiei și Khattii Anatoliei au apărut astfel multiplu confirmate: religios, onomastic, prin vecinătatea lor, prin contemporaneitatea lor, etc.
Este curios - corespunzător cu “Dicționar universal al limbei Române” de lingvistul Lazăr Șăineanu 1859-1934 / asistentul academicianului Petriceicu Hașdeu - că pentru “balaur” a existat și înțelesul (înregistrat de autor în Bănie): “un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii”. Cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a studiat “Stindardul geto-dacilor, invocator cultic de sacre energii cosmice” în 2011: Balaurul Zburător al geto-dacilor era cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Era vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Avea gura mai largă decât trupul precum reptilele, care pe stindard reducea la minimum rezistenţa în contact cu aerul, fiind uşor de purtat la înălţime. Producea sunete vibratorii ce se amplificau în iureşul bătăliei. Stindardul dacic a fost un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional erau solzi şi nici vorbă de blană (ca a lupului). În vechime, corpul stindardului dacic numit ‘Draco’ era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui ‘Sabelio’, comandantul armatei. Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă - indicată de gura larg deschisă - de culoare roşie. Raymond Drache a arătat că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la intrarea în atmosferă, prin frecarea cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare iar partea terminală era albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, ce se împletesc cu cele telurice. Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. Marius Bizerea a scris că în ‘Novela’ XI dată de împăratul Iustinian la 14 IV 553 au fost precizate culorile de pe stema Mitropoliei ‘Justiniana Prima’, descriind practic culorile ce se regăseau în drapelele Ardealului / albastru, al Valahiei / galben, al Moldovei / purpuriu”. “Draco” - stindardul Geţilor / Dacilor - era un dragon / drac cu gura deschisă, fixat cu gâtul într-o prăjină, având capul tare iar coada din stofă. Printr-un ingenios sistem interior, stindardul făcea să se audă, sub acţiunea curenţilor de aer, un şuierat puternic ce avea ca efect îmbărbătarea oştenilor proprii şi panicarea inamicilor, inducând o stare de nervozitate celor care nu-l mai auziseră. Întreaga simbolistică ce orbita în jurul lupului a întruchipat fidel o străveche conştiinţă de neam renumit şi războinic, înmănunchind însăşi obârşia totemică, steagul fiind la fel de vechi ca neamul (dragonul era sinteza dintre lup şi şarpe, având ca atribute orgoliul şi forţa, impunând teamă şi respect): de altfel, în drapelul unei naţiuni flutura sufletul colectiv al neamului. La fel ca Soarele care primăvara își împlânta sulița în dragonul / balaurul iernii, așa cum păgânii îl aveau pe Zeul Apollo Gergithios omorându-l pe Python - fiul mâlului / tatăl balaurei Drakaina - creștinii îl au pe Sf. Gheorghe omorându-l pe Balaur (Dragonul Python și Balaurul Typhon - tatăl lui Gorgon - au fost prezentați similar de către cele mai vechi relatări, după cum a studiat “Zeii Grecilor” antropologul Kerenyi Carl din Timișoara / “capitala” Banatului; în Vechea Lume, “Zeul Zeilor” = Zeus Gargaros era Pontic / respectat de riveranii Mării Negre, la vechii Greci – păgâni / anteriori creștinilor - Ζεὺς Γεωργός = Zeus Gheorgos patrona agricultura, îndeosebi culturile și recoltele, ceea ce pe atunci constituiau avuția existenței, esențială supraviețuirii, stră-Românii dinaintea creștinismului aveau primăvara sărbătoarea SânGeorz, ș.a). Pe de altă parte, filozoful Român Vasile Lovinescu - în “Interpretarea ezoterică a unor basme românești” - a notat: “Gheorghe și Balaurul - antagoniști în ochii celor ce privesc din afară - sunt în realitate complementari”. Eroul și Dragonul se completau reciproc, fiind cele 2 fețe opuse ale timpurilor în care se înrădăcinau - de tipul sedentar sau nomad ori agricultor sau culegător - reprezentarea duală provenind din Marea Stepă EurAsiatică, însemnând trecerea de la starea nomadului culegător la cea a sedentarului agricultor, apariția reptiliană (a șarpelui / balaurului) simbolizând trecutul, accentul fiind pe prezentul Sfântului Cavaler individualizat față de devălmășia EurAsiei; păgânul Cavaler Anatolian, Trac sau Dunărean, străpungea cu lancea vânatul (ca de pildă căprioara, mistrețul, iepurele, etc.) iar ulteriorul creștin Cavaler Gheorghe străpungea cu lancea reptila (șarpele, crocodilul, dragonul, etc.): iconografia sa era aceeași, deoarece mesajul său era același, forța fiindu-i extraordinară, străbătând mileniile iar denumirea i s-a regăsit și prin invocarea strălucitului Pel / Paal, adică Bel / Baal, Zeul Fecundității și Fertilității (numit astfel în V Asiei, orientalii folosind “B” din cauza dificultății pronunțării “P” la ei, de exemplu Obelisc / “O-Belisc” - conform și Dr. Cathy Burns în 1998 - fiind termen falic, provenind de la penisul lui Baal, Zeu care însuși în apusul Vechii Lumi popular era știut cu “P”). Se poate observa că pentru “Penis” (la Români - ca și la stră-Români - popular fiind “Pula”) vechii Greci foloseau “Phallos”, termen care fără sufixul tipic “-os” era “Phall”: acela era pronunțat de vecinii răsăriteni ca “Baal” (cu referință față de Felahii Africii, Baalahii Asiei ori Valahii Europei); de fapt, Baal / Bel - sau Vaal / Vel, respectiv Paal / Pel - exprima potența pământeană “Pela-sgă”, în antiteză / concurență cu cel denumit “Balaur”, având potența cerească de tip “Pala-ur” (ambele forme - anume “Pela” din Pelasg sau “Pala” din Balaur nu erau decât exprimările “Pula”, foarte po-pulare la stră-Români, cu ecoul “Pula” până în prezent / Balaur rezonând cu “Pala-aur” = “Pula de aur”). Spre sfârșitul existenței lor, tot mai puținii Neandertali au fost sexual cei mai privilegiați, căci oricare femeie - Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens - putea prinde rod cu ei, pe când bărbații Homo Sapiens nu puteau lăsa gravide decât muierile Homo Sapiens; e posibil că o cauză a extincției bărbaților Neandertali să fi fost gelozia bărbaților Homo Sapiens. Din vremuri îndepărtate au rămas în memoria colectivă zmeii - balaurii / dragonii - care răpeau frumoasele oamenilor pentru a se împerechea cu ele și luptele bărbaților Homo Sapiens cu ei (oamenii unindu-se la bătaie ca haita lupilor feroci, cuvântul Indo-European pentru “lupi” fiind “gorga”): înzestrații Uriași ai timpurilor trecute (Neandertal și Cro Magnon) puteau procrea atât cu muierile lor, cât și cu femeile oamenilor; ADN-ul lor (ultimii Uriași - anume, Cro Magnon - s-au stins în urmă cu 10 milenii) încă se găsește - în cuantum de câteva procente - la Homo Sapiens: e vorba de rădăcina “Tătânilor” / Titanilor Neandertali, care au fost tații puternicilor / Giganților Cro Magnon (existența acelor Uriași rămânând în legendele Homo Sapiens din “Era de Aur”).
Preotul Emanoil Ganciu a scris în “Revista de Lingvistică și Cultură Românească” nr. 1 / 2014 că “La început a fost Cuvântul”: “Deoarece într-o lucrare de cercetare se cere să ai o metodă de lucru, noi mărturisim că mergem pe calea primirii ca adevărate, neapărat fiecare la măsura sa, și a cuvântului revelat de Dumnezeu și a oricărei descoperiri științifice care nu intră în contradicție cu adevărul dumnezeiesc. Dăm un exemplu de încercare de îmbinare a celor 2 metode de cercetare / căutare a adevărului - cea științifică și cea prin credință - despre cât de vechi e cuvântul ‘plug’ (termenii apropiați ca sens fiind asemănători la popoarele unde agricultura s-a practicat din timpuri străvechi): ‘plug’ (română), ‘ligou’ = brazdă (chineză), ‘peleh’ = agricultor (ebraică), ‘falah’ = agricultor / singurul termen din limba arabă care desemnează această ocupație, ‘valah’ = nume dat românului - agricultor dintotdeauna - de către străini, ‘phalah’ = brăzdar de plug (sanscrită), ‘pelasg’ = poporul autohton găsit de greci în teritoriile de la care au deprins plugăritul și meșteșugurile”. Vechii Greci numeau agricultorul cu termenul generic Gheorgos iar așa ceva e semnificativ, fiindcă indică nominal cine era, folosirea ajungând nume propriu (cu forma anterioară atestată Gherga); se poate observa după plecarea din Rai că primul fiu al primului om a fost sedentarul Cain, care era agricultor (nu vânător, nu păstor, nu pescar): tatăl său Adam - creat de Domnul ceresc cu țărâna din pământ - a fost progenitorul omenirii iar Cain ca primul său născut s-a preocupat natural de fertilitate (atât apariția lui Adam - prin contribuția Cerului și Pământului - a fost în stil “Ghergos” / “Gher-Ga”, cât și existența apoi a fiului Cain ca agricultor a fost în stil “Gheorgos” / Gherga). În Rai, îngerul “rău” - sub formă de șarpe = balaur / dragon - i-a determinat pe Adam și Eva să guste din cunoaștere; conform unui manuscris de la Marea Moartă - găsit în grota Qumran 4 - acela se numea “Gadri-el” / Gadriel, considerat de Iezechiel 28:12 / Vechiul Testament “cununa frumuseții” printre îngeri iar corespunzător “Talmudului”, inițial scris în Aramaică, cu el s-a însoțit Lilu / Lilith (prima femeie cunoscută de Adam), cu care însă ea s-a dovedit incompatibilă: științific s-a atestat că Adam / strămoșul Homo Sapiens a fost incompatibil genetic cu femeia mai veche (Cro Magnon / Neandertal), fiind compatibil genetic - iar ca atare nu doar fecund, ci și fertil - numai cu femeia Homo Sapiens / cu Eva / “E-Va” = “Viața”. Pe atunci - în timpurile îndepărtate ale începutului omenirii așa cum e știută azi - corespunzător surselor religioase existau ca făpturi cerești atât îngerul “bun” Gavriil / “Gavri-il”, cât și îngerii Gregori (aceia compatibili genetic cu femeile Homo Sapiens, care - în urma dragostei lor - au născut Uriașii viteji din vechime). Atributul reptilian - satanic / diavolesc - al îngerului “rău” Gadriel (ca șarpe / dragon) l-a egalat cu legendarul zmeu, din categoria echivalentă Cro Magnon / Neandertal; la așa ceva s-a adăugat compatibilitatea sa cu nocturna Lilu / Lilith numită de vechii Greci ca Gello / Karkhous - care a fost incompatibilă cu Adam, primul om, deci și ea fiind din categoria echivalentă Cro Magnon / Neandertal - și în plus fiind argumentul că au rămas în Rai (iar nu în “Lumea Asta”, ca ulterioara pereche primordială a oamenilor Homo Sapiens, Adam și Eva). Demonica pereche anterioară formată din Gadriel și Lilith - pe scurt, Gadri și Gello - aparținea lumii precedente celei inaugurate de perechea umană Adam și Eva (Lilu / Lilith a fost “năluca nopții” / ființă monstruoasă, mereu geloasă pe pruncii oamenilor, pe care ea nu i-a putut naște); pe lângă ei, bunul arhanghel Gavriil = căpetenie îngerească și îngerii Gregori au fost alte ființe din Rai care au avut mari ecouri printre oameni. Nemuritorul înger Gavriil s-a evidențiat prin vestirea mesajelor importante din Cer pe Pământ (pre-diluviene și post-diluviene) iar îngerii Gregori au fost din a treia stare, adică îngeri nici din partea bună, nici din partea rea, ci din partea neutră: progeniturile lor probabil au fost Uriașii / Giganții Cro Magnon (corciturile dintre bărbații Neandertal și femeile Homo Sapiens, căci invers - între femeile Neandertal și bărbații Homo Sapiens - a fost demonstrată științific incompatibilitatea genetică), despre care a scris Biblia în Vechiul Testament la începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza”. Iată așadar numele Gherga implicat în cele 3 zări masculine din timpurile pre-diluviene ale omenirii (chiar mai vechi de 10 milenii), sub forma de:
·         înger rău Gadriel / “Gadri-el” (având echivalentul uman Neandertal)
·         îngeri neutri Gregori / Grigori (având echivalentul uman Cro Magnon)
·         înger bun Gavriil / “Gavri-il” (având echivalentul uman Homo Sapiens)
Atât la bunul înger Gavriil / Gabriel (șeful “cheru-vimilor”), cât și la bunii Magi Ghebri - având practic aceeași onomastică - se poate observa că Aramaic numele a căpătat înțelesul puterii, cine-l purta fiind literalmente considerat “puternic” (termenul “Gavr” / “Gabr” la Perși însemnând “om” dar și “Mag”); în urmă cu circa 10 milenii, adică în mileniul VIII î.C. - spre sfârșitul Epocii Pietrei - cei mai puternici oameni din Vechea Lume erau nobilii bărbați Gherghi, regăsiți în fruntea celui mai puternic Imperiu de atunci (cel Atlant): mai târziu, imediat după Potopul Pontic ce a distrus Atlantida, în mileniul VII î.C., profetul Gargo-șt / Zoroastru, fondatorul religiei monoteistă zoroastră, a fost Mag iar după câteva milenii, Gherghe-seii / Ghirga-șiții - vorbind Aramaica dar și Greaca - încă au dominat Galileea (fiind menționați inclusiv de Biblie, până în timpul lui Iisus, fondatorul religiei monoteistă creștină, a cărui existență în urmă cu 2 milenii a fost una dintre cele mai recente apariții cerești semnificative pe Pământ, o alta contând fiind cea a îngerului Gabriel / Gavriil, care l-a inspirat în secolul VII cu Coranul pe profetul Mahomed, fondatorul religiei monoteistă islamică, din tribul Ghirș / Quraiș, descendent al Sf. Ilie din Regatul Gheșur / Galileea). Aspectul penat în reprezentările vechi orientale reda dimensiunile lor îngerești. După cum reiese lingvistic și conjunctural, realitatea de la începutul omenirii - adică pre-diluvian / dinaintea Potopului - a fost că Gherga a promovat Cultul Falic, ceea ce s-a regăsit deopotrivă atât pe linie umană, cât și pe linie îngerească (a ginerilor lui Adam / cumnații lui Cain): îngerii Gregori - făpturi divine, de asemenea creați de către Dumnezeu - ieșiți și ei din Rai (la fel ca perechea primordială formată din Adam și Eva, creați de Dumnezeu), din primul moment și-au manifestat apetitul sexual, așa după cum a consemnat atât Biblia, cât și “Cartea lui Enoh”, pentru împerecherea cu frumoasele pământului, fie că acele femei erau Homo Sapiens ori Cro Magnon / Neandertal; Uriașii pre-diluvieni - născuți de femeile pământului ca roadele iubirii lor de către “Fiii Domnului” - n-au mai fost după Potop (așa după cum a consemnat Vechiul Testament în “Facerea” = “prima carte a lui Moise / Moșe”, fondatorul religiei monoteistă mozaică), în ei putându-se recunoaște Titanii Neandertal și prin interschimbul “T”/“G”, “Titanții” / Giganții Cro Magnon, respectiv legendarii zmei zămisliți de Zei și zâne. Ținând cont de studiile genetice de la începutul mileniului III (că Uriașele - fie ele Cro Magnon sau Neandertal - din cauza incompatibilității cu oamenii Homo Sapiens nu puteau fi lăsate gravide decât de către semenii lor Cro Magnon sau Neandertal), rezultă vechimea Gherga; numele perpetuat de Gregori - pentru Veghetori, adică pentru cei lucizi - era foarte vechi: cei divinizați ca îngeri / demoni au fost (pe lângă că erau născuți de către femeile Homo Sapiens) și din categoria directă Uriașă, adică născuți de Gigante și Titane, anume de către femei Cro Magnon, respectiv Neandertal. Numele Gherga - purtat acum desigur numai în cadrul Homo Sapiens - a fost nu doar pre-diluvian (adică anterior Potopului), ci a fost și nume pre-uman (adică purtat inclusiv de ființele anterioare Potopului - în paralel cu care au fost oamenii Homo Sapiens - anume Gherga era nume purtat de către unii Uriași Cro Magnon și Neandertal); în general, pe atunci - în timpii de demult - eroii se măsurau în vitejii și erau mândri purtători de “paloș” (denumire falică sugestivă, înțeleasă foarte bine de către Români), tipic fiind mari luptători; Gherghii Homo Sapiens s-au evidențiat în comparație cu Gherghii Cro Magnon și Neandertal prin faptul că femeile lor - generic știute de stră-Români ca “Ilene Cosânzene” - erau mereu fertile, pentru așa ceva “Feții-Frumoși” apărându-le (de au rămas legendare luptele lor cu disperații zmei). Academicianul Român Vasile Pârvan, în Getica” scrisă la 1926, indica provenienţa stindardului balauresc - etimologic, cuvântul balaur fiind Armân / Aromân, provenind din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană bâlc” ca lupul - ştiut ca zmeu în Mesopotamia secolului XII î.C., Geţii ulterior utilizându-l identic, ca simbol devenit al Cavalerilor Dunăreni / Danubieni care au biruit monstrul, purtându-l în triumf înfipt în suliţă pentru înspăimântarea vrăjmaşilor (Geţii vedeau în eroul-cavaler pe “Zeul cel Mare” = “Moşul Pământului” Gebeleizis / Belei-zis, adică Bel-zeul sau Zalmoxis / “Zal-moxe”, respectiv Zeul-moş / Zeul-vechi şi-l numeau - de pildă în Dobrogea secolului V î.C., unde interferau cu coloniştii Cariani din Histria - ca Derzis / Gherghis, reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac, sărbătorindu-l ca pe Ghergarul Dionis; după Dr. Sorin Paliga - lingvist la Universitatea din Bucureşti - Românescul “dârz” ar continua forma Tracă corespunzând Zeului Derzis / Derzelas, patronul sănătăţii, Veghetorul ogoarelor Gete). De exemplu, Dr. Ioan Russu în “Obârşia tracică a românilor şi albanezilor” din 1981 a analizat: “G(h) devine ‘Z’ în substratul balcanic, atât în traco-dacă (Dergh = Derz), cât şi în iliră (Derghi = Derzinnes)”; analogii similare au fost şi pentru “G”=“D” (la fel cum Anatolian des “G”=“K”). Aşadar, Cavalerul Gherga - după cum a fost reprezentat sculptural în piatra Sanctuarului Gherga din Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor venerat acolo ca Zeul Dionis / fiul Ghergarului Zeus, aşezământul religios Carian / Gherga din mileniul I î.C. având în dotare şi numeroase rezervoare de piatră speciale pentru apa sfinţită folosită în lecuiri dar și în ceremoniile ritualice mai ales pentru spălarea păcatelor - a fost echivalat de Traci / Geţi ca Zeul Derzis, Româneşte SânGiorz = Gheorghe; Decebal, ultimul rege = “g/herțeg” al Geto-Dacilor, aparţinea Dinastiei Ghergane Đerđa / Duras (notată şi Zuraz/is), cu consoana centrală “R” majorată pentru sublinierea nobleţei: o scriere deosebită în acele timpuri - cu consoana centrală “R” majorată pentru sublinierea nobleţii regale - dar identică atât pe Templul Gherga din Krka / Caria, cât şi pentru dinastia “g/herțegului” = regelui Decebal din Dacia (în mileniul precedent regelui = “g/herțegului” Decebal, la Istru / Dunărea inferioară s-au mutat numeroşi Kariani / Cariani în coloniile pe care le-au avut în Dobrogea, regiunea ce a fost leagănul regalităţii Geto-Dacilor din spațiul Românesc = Carpato-Dunăreano-Pontic). Marelui Zeus Geţii îi spuneau Blekouros / “Ble-Kouros” iar pe Marea Kybele - numită de ei Kotys / adică “Energia” = Zeiţa Sexului - o celebrau pe înălţimile reliefului prin orgii nocturne, faimoase pentru obscenitatea lor (se pot observa similitudini între Balcani, Zeul Blekouros, “bâlc” pentru lup - “balc” însemnând “mulţime puternică” - şi Vlach pentru Vlah / Blah, “V” şi “B” fiind compatibile lingvistic, de pildă Balcani / Valcani folosindu-se atât pentru “Peninsula lupilor”, cât şi pentru “Munţii lupilor”, unde trăiau Vlachi / Valahi, oamenii de pe Văi care adorau valurile şi venerau totemicii lupi “vâlc” / “bâlc”: ca şi pentru grupul lingvistic Gherga, pentru vechea familie vocală Română / Vlachă ştiută ca a Babei Hârca / “Gârca” - Hyrka ori Verka - Baba Hârca fiind o persoană mitologică des prezentată ca dând sfaturi utile flăcăilor cinstiți, existau mai multe cuvinte diferite ca pronunţii şi înţelesuri, derivate însă din acelaşi trunchi, prin hârcă / harca în vechea Română fiind numit şi peştele mare, “harchina” fiind “bucata mare”, în legătură cu “halca”).
Răspândirea actuală a lupilor în Europa
Aşadar, la Valahi / Valachi s-au mulat lingvistic atât “val” pentru valurile ce le respectau religios (de la început, genericul de Valahi era al celor popular ştiuţi ca “Oamenii Potopului”), cât şi “vâlc” pentru lup, sub semnul căruia erau cei de pe maluri; de altfel, istoricul Sas din Evul Mediu Johannes Troster - însemnând “Ioan Mângâietorul”, poreclit “Cibinio” - din Ardeleana Cârţa 45,47 lat. N, 24,33 long. E / judeţul Sibiu (Kerc în Maghiară, Kierz în Săsească), de pe malul Râului Olt, unde a fost Mănăstirea metoc a abaţiei Bănăţene de la Igriş / judeţul Timiş, a publicat în 1666 la Nurnberg 49,27 lat. N, 11,05 long. E / Bavaria lucrarea “Dacia”, în care a susţinut că “Valah” provenea de la aşezarea Românilor în vecinătatea valurilor Dunării (în Germană, “val” devenind “welle”) iar populaţia vecină Germanilor “Gallen” / de Gali era de la “Wallen”, el arătând şi legătura dintre Săsescul “Bloch” pentru Valah cu termenul Viking / Suedez “Bolja” / “Volia” pentru Potop, respectiv talaz: val mare. De altfel, în Bavaria / Deutschland – unde istoricul Neamț și-a publicat studiul despre Dacia - este cel mai mare Lac Alpin din Germania, denumit “Walchen-see”, cu înțelesul local de “Lacul străinilor” ori “Lacul dinspre Valahi” (asemănător fiind Latinul “Lacus vallensis” însemnând “Lacul din Vale”): apropierile dintre Vale, marele Lac cu valuri și Valahi erau firești la Șvabi / Bavarezi. Tot istoricul Sas Johannes Troster din secolul XVII a afirmat că Transilvania - care pe timpul său cuprindea Ardealul și Banatul - a fost “Canaanul Europei” (adică “Țara Sfântă” a continentului). Se poate remarca despre unul dintre cele mai populare nume de familii Varege / Vikinge - cu răspândiri din Germania și Danemarca până în N Europei / Scandinavia - că a fost Johansen, adică “Fiul Hanului” (al lui Johan / “Jo-Han”). Respectivul autor Medieval Neamţ - “Ioan Mângâietorul” / “Cibinio”- a scris: “Valahia de către Germanii vechi a trebuit să fie denumită de la Gualh sau Valah ori pentru că Valii sau Galii au locuit pe aceleaşi locuri (până azi e memorat Galaţ în Valahia pe Dunăre) sau pentru că Țara era aşezată la Valii de la Dunăre. Germanii din Transilvania numesc această Țară a Valahilor / Vlohilor, fără dubiu de la vechiul cuvânt German Volia, aşa cum şi acum pe Suedeză e denumită inundaţia; de unde şi Velgae / Belgae, a urmaşilor vechilor Germani şi Gali şi-a primit numele, pentru că între râuri şi ocean s-au fortificat Volii de Apă: astfel se numeşte Ţara Vloşilor. În Transilvania, Germanii aveau tot aşa de mult ca o Ţară a Valşilor, ce este o Ţară a Apelor ori pentru că - aşa cum am spus - inundaţii Gali sau Vali locuiau pe acelaşi loc (sau pentru că Țara dintre Dunărea Mării Negre şi Râurile Meotice sunt aşezaţi Volii de Apă): astfel se numeşte periferia Coroanei în Transilvania pe limba noastră, ceea ce pare că clarifică termenul Vloh tot aşa de mult ca Valah, acela fiind Val sau Gal. Ceea ce eu consider ca adevărata clarificare a denumirii Valah până când cineva mie ceva temeinic îmi poate prezenta. Căci unii scribi Maghiari îşi permit să spună că cuvântul Valah îşi are originea în cuvântul Maghiar Olah (aşa cum ei pe Valahi îi denumesc), o poezie de râs astfel nici în ‘Historia Temporum’, nici filologic nu se justifică; căci din cele spuse reiese că numele Valah este mai vechi decât limba Maghiară însăşi”. (De altfel, cârmuitorul Valahilor - a celor din Văi, iubind valurile, bun văzător - avea titlul de “Vodă”, termen folosit de Slavi pentru “apă”: Slavii i-au imitat copios pe Valahi, așezându-se ca și ei, lângă valurile apelor de la Vale). În străvechiul spațiu Românesc, Valahii au fost primii colonizatori ai Văilor: cei care s-au stabilit pe Văi, de-a lungul apelor (curgând din topirea ultimei glaciațiuni sau făcând valuri iscate de vânt), celebri plutaşi, vâslind mai ales pe Râurile din Bazinul Dunării inferioare; “Oamenii Soarelui” / Ra-manii” de pe înălțimile cerești apropiate de Soarele Ra au ajuns “Oamenii Râurilor” / Râu-mâni”, lângă valurile de la Vale, adică au devenit Valahi (mereu știuți ca Ru-mâni” / Ro-mâni” = “Oamenii Raiului”), “părinții” Vechii Europe, care au realizat şi jiduri / ziduri de pământ - adică valuri de pământ - ca să-şi protejeze urbele numite “var” în care s-au aşezat, acele realizări semănând cu valurile apelor pe malurile cărora au trăit primii dintre ei, străvechii Valahi. (Se prea poate ca asemenea asocieri multimilenare să clarifice unele viziuni “spălăcite” de scurgerea timpului, însă la fel de mult pot și “tulbura” victimele diverselor propagande de moment: așa după cum Gherga are sorginte multimilenară - Gherga n-a apărut pe lume de când au început să se fabrice acte de identitate ale oamenilor - așa și Valahii / Românii n-au fost doar o apariție Medievală sau Modernă, ci mult mai veche, o minimă evidență fiind din Antichitate, când Romanii numeau pe cei care nu erau de-ai lor ca Varvari / Barbari, ei dar şi neamurile subjugate ori federate / aliate la rândul lor fiind numiți de aceia în general “Valahi”). “Val” se poate observa că-i similar cu “Bal” - în vechime, suprapunerea “V”/“B” fiind ca şi cea “L”/“R” - astfel încât “Ba-Ra” (“Sufletul Soarelui”) să devină “Va-La” / “Vala”, pentru sufletul Ba / Va reflectat de la Soarele Ra, prin valurile apelor Zeiţei Rhea; berea - lichid produs iniţial doar din motiv religios şi numai de către femei / preotesele Zeiţei Rhea - îşi are etimologia asemănătoare (Zeiţa Rhea era patroana acvatică, reprezentanta pământeană a Marii Mame Ga). Despre “vals”, așa cum a scris Dr. August Scriban în 1939 “un frumos dans în 3 timpuri jucat de un cavaler și o damă care se învârtesc în prejur, se dansa în Provența din Evul Mediu și se numea ‘volta’; la Paris s-a dansat întâia oară la 1178 și i s-a dat mai în colo un nume german, deși nu e de origine germană”.
În Bazinul Dunării, atât Geţii / din Estul mai jos, cât şi Dacii / din Vestul mai înalt - organizaţi patriarhal când au fost la cea mai mare amploare istorică - prin numele lor reproduceau încă străvechea onomastică maternă a Marii Mame Ga / Ki, prin Gheţi ştiindu-se oamenii Pământului Ga / Gheia iar prin Daki / Daci ştiindu-se oamenii Zeiţei Ki / Ka (Da / Za fiind atributul divin al lui Ga / Ka); în spaţiul Român, Gheţii / Geţii şi Dakii / Dacii n-au fost menţionaţi ca atare - aşa după cum au fost cunoscuţi Antic - decât începând cu Epoca Fierului (ceea ce însă nu ştirbeşte parcurgerea milenară de către ei a istoriei - ca rudele Pelasgilor Rumani / Ru-mani”, adică ai pământenilor de pe Râuri care iubeau valurile, respectiv Ramani / Ra-mani”, adică ai celor care iubeau Soarele Ra / Cerul, existenţi dinaintea Indo-Europenilor - Daco-Geţii fiind menţionaţi documentar în cârmuirea celor din spaţiul Român numai în Epoca Fierului şi Antichitate): în EurAsia, marea familie Geto-Dacă a avut ca exponenţi marcanţi la graniţa dintre Europa şi Asia în Epoca Pietrei Ghergarii din Caucaz, în Asia în Epoca Bronzului Guţii din Mesopotamia şi Jaţii din Bhărat / N Indiei, în Europa în Epoca Fierului şi Antichitate Geţii şi Dacii în Bazinul Dunării / inclusiv în Banat, ş.a. (pronunţia corectă pentru Geţi şi Daci = Gheti” şi Dachi”). Ramanii / “Ra-mânii” (Oamenii Soarelui) şi Râmanii / “Râ-mânii” (Oamenii Râurilor) din Epoca Pietrei exact în acelaşi spaţiu de la Dunărea inferioară au fost reconfirmaţi ca Rumâni / Români - cei vorbind Rumânește / Româneşte, Oamenii Rumâniei / României - în Epoca Modernă (a folosi Româna ori apelativul Valah au fost ambele Antice, atât termenul de Valahi, cât şi expresia “vorbiţi Româneşte?” calificându-se pentru aşa vechime, aparţinând Antichităţii). Steagul lupesc a fost preluat şi folosit de Celţi - Keltoi = Ghergoi - spre exemplu apărând şi în secolul XI când Normanzii au cucerit Anglia, ca semn Antic de război al Saxonilor (denumiţi Saşi în România). Se poate uşor observa că simbolismul lupesc - numit “Dragon” şi văzut de unii cercetători ca înrădăcinat în Vechea Civilizaţie Europeană - s-a propagat în timp dinspre E spre V, mai întâi fiind în Peninsulele Anatolică şi Balcanică, apoi în Peninsula Apeninică / Italică (iar nu invers, aşa după cum li s-a tot părut unor Latino-maniaci / manipulatori, în urma cadourilor sub forma statuilor lupoaicei protocolar oferite de Roma inclusiv Românilor; lupoaica a existat în mitul întemeierii Romei, adică în secolul VIII î.C., pe atunci fiind deja prezentă la Geto-Daci, ca emblema acelora: nimeni n-a dovedit vreodată că steagul lupesc Geto-Dac ar fi fost preluat de la Romani, războaiele dintre Romanii aflați sub semnul lupoaicei și Dacii aflați sub semnul lupului fiind fratricide). Despre “latinomani și dacomani” a scris și Dr. Mihai Vinereanu, în 2017: “De mai multe decenii cultura română se confruntă cu un conflict neobișnuit, anume acela dintre susținătorii originii latine și cei ai celei dacice a limbii și poporului român. Subiectul este mult mai profund decât pare la prima vedere și nu va lua sfârșit într-un viitor previzibil, mai ales dacă mediul academic românesc nu renunță la falsa abordare a originii limbii și poporului român, abordare din care decurge ignorarea unor largi perioade din istoria poporului român. Oricine se poate uita în DEX și poate înțelege bine elucubrațiile expuse în acest dicționar ale cărui etimologii sânt formulate după dicționarele etimologice ale limbii române publicate de-a lungul timpului, dicționare lipsite de orice metodă științifică. Nicolae Densușianu a susținut ideea traco-dacă a limbii și poporului român încă din a doua jumătate a secolului XIX. Un alt cercetător care s-a situat pe aceeași poziție a fost francezul Felix Colson, care a scris și publicat mai multe lucrări despre români pe la jumătatea secolului XIX. Cei din lumea așa-zis academică numesc pe cei interesați de adevărata origine a limbii și poporului român daco-mani. Denumirea ridiculizantă nu este cu totul neîndreptățită, întrucât marea majoritate a acestora se aventurează în cercetări lingvistice fără să aibă habar de lingvistică, deși efortul lor ar fi îndreptățit dacă ar cunoaște măcar puțină lingvistică istorică autentică. În mod paradoxal, lumea academică suferă de o meteahnă similară. Anume aderă la o teorie falsă privind originea limbii și poporului român și refuză să apeleze la metode științifice valide, care pot descifra misterul originii a mii de cuvinte românești, refuzând să intre în rândul lumii cu adevărat științifice. De ce? Motive sânt mai multe pe care le vom discuta în cele ce urmează. Unul din ele este comun cu cel al așa-zișilor dacomani: lipsa de pricepere în ale lingvisticii autentice. Prin urmare și aparținătorii lumii academice care cred că au bătut în cuie originea latină a limbii și neamului nostru merită din plin epitetul de latino-mani, din moment ce metoda lor de abordare a limbii române se dovedește profund ineficientă. O spunem răspicat că lingvistica românească de azi și dintotdeauna este și a fost lipsită de orice metodă științifică. Singura îndeletinicire reală a celor care s-au ocupat de istoria limbii române a fost aceea de a căuta cuvinte similare în alte limbi învecinate atunci când latina nu le-a mai fost de folos în acest sens. N-a contat dacă acel cuvânt din turcă sau maghiară putea fi ușor dovedit ca fiind de origine indo-europeană (aceste 2 limbi fiind ne-indo-europene), pentru că domniile lor habar nu au avut de așa ceva. Iar exemplele pot continua cu privire și la alte limbi învecinate, unde împrumuturile sânt dinspre română către aceste limbi, nu vice-versa, cum încearcă să ne convingă însăși lingvistica istorică românească; sau că un anumit cuvânt din turcă sau altă limbă sună doar cam la fel, dar are cu totul alt sens. Cu toate acestea, acel element lexical căutat și găsit după reguli cu totul neștiințifice este pur și simplu considerat etimonul unui anumit cuvânt românesc. Respectivii mai adaugă acolo că, astfel, doar-doar s-o micșora numărul prea mare de cuvinte românești cu etimologie necunoscută. Halal știință! Și uite așa au fost încropite dicționarele etimologice ale limbii române. Cu alte cuvinte, totul a rămas la un nivel pre-științific, pe lângă care au trecut circa 2 secole de cercetări și studii de indo-europenistică pe care lingiviștii români le-au ocolit și le ocolesc în mod sistematic. O spunem la fel de răspicat că, fără a lua în considerare astfel de studii, lingvistica istorică românească nu va putea deveni o știință pentru simplu motiv că lexicul limbii române nu poate fi înțeles decât dacă este raportat la multe alte limbi indo-europene, nu doar la latină și, în ultimă instanță, la limba mamă indo-europeană. Raportând limba română doar la latină (și la limbile romanice) totul rămâne într-un con de umbră în care etimologia a mii de cuvinte românești este greșit atribuită ori rămâne necunoscută așa cum reiese din dicționarele etimologice ale limbii române, inclusiv din faimosul DEX consultat de toată lumea. Noi am sesizat această fundătură cu peste 3 decenii în urmă, încă din vremea studenției. Ulterior aflându-mă la New York în urma unor cercetări asidue de-a lungul a mai multor ani, am hotărât să scriu un Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Pe tot timpul elaborării Dicționarului timp de peste 2 decenii, metoda s-a dovedit cât se poate de adecvată. Dicționarul a apărut în 2008, fiind apreciat de cititorul educat din România, dar rămâne încă ignorat de mediul academic care vede în el un mare pericol. Da, este un pericol pentru toți aceia care și-au luat titluri academice, au făcut o carieră scriind sau predând aberații latinomane. Pentru acești oameni este un pericol de moarte. Se crede, în general, că ideea latinistă a apărut la noi odată cu Școala Ardeleană, dar acest lucru nu este adevărat, întrucât ea apare mai întâi la cronicarii moldoveni. Atât Grigore Ureche cât și Miron Costin au studiat în Polonia, unde limba oficială și de cult era latina. Aici tinerii boieri moldoveni au venit în contact cu limba latină și au fost probabil plăcut impresionați că latina semăna bine cu limba vorbită de ei, conchizând că dacă romanii au fost cândva în Dacia trebuie că dacii vor fi uitat limba lor învățând limba latină. Desigur acum mai bine de 4 secole această idee putea fi interesantă, mai ales că mai era mult până când avea să apară lingvistica comparativ-istorică. Azi, însă, o astfel de teorie este o crimă la adresa limbii și culturii române. Mai târziu Dimitrie Cantemir s-a situat pe o poziție similară, arătând totuși că acele cuvinte românești care nu seamănă cu latina sau nu sânt împrumuturi din alte limbi trebuie considerate de origine dacică. Ipoteza lui a rămas validă până astăzi, deși nici un lingvist român nu a fost curios să vadă cam câte cuvinte românești seamănă, dar mai ales câte nu seamănă cu latina. Este greu să spunem de ce. Poate că ceva le spunea că o astfel de statistică va contrazice teoria în care credeau, sau pur și simplu din comoditate. Americanii au o vorbă: diavolul se află în detalii. Este adevărat că este greu să-ți sufleci mânecile și să te pui pe treabă. Este mult mai ușor să te menții la nivelul ipotezelor neverificate și să perorezi pe seama lor. Dacă la cronicari ideea latinistă a fost doar menționată în treacăt, corifeii Școlii Ardelene au făcut o dogmă din originea latină a limbii și a poporului român susținând că dacii ar fi fost exterminați de către romani, idee susținută și de Roesler. Bizar, dar adevărat. Chiar dacă am presupune că dacii ar fi fost exterminați în Dacia romană, acest teritoriu nu a reprezentat decât circa o cincime din tot regatul lui Decebal. Cum au dispărut și dacii ceilalți? La asta nu s-au gândit nici cărturarii ardeleni, nici roeslerienii de ieri și de azi. În schimb, stolnicul Cantacuzino a refuzat să creadă că dacii și-au pierdut limba, contrar celor susținute de cronicarii moldoveni cu care a fost aproape contemporan. Se poate înțelege că Școala Ardeleană a făcut din ideea latinistă o armă de luptă politică fără să creadă prea mult în ea. Ce s-a întâmplat cu populația dacică din restul de patru cincimi ale acestui teritoriu care a rămas în afara controlului roman, ca să nu mai vorbim de acei daci și geți care se situaseră dincolo de granițele regatului dacic? O altă întrebare rămasă fără răspuns este aceea că romanilor le-a trebuit doar o cincime din regatul dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest regat cum ar fi fost normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească. Răspunsul la acest mister rămas ‘neelucidat’ este acela că împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și întâmplat. După cucerirea Daciei, romanii au dus cu ei cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp îndelungat iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria acestei planete? Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei. Părerea lui Xenopol despre cucerirea Daciei de către romani era că a fost o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații, întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește chiar limba română. O limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită doar de dacii băștinași. Orice teorie care încearcă să ne spună că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și reaua credință a mediului academic românesc în a susține falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor, fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de limbă daco-getă. În elaborarea Dicționarului Etimologic al Limbii Române, am putut constata că cel mult 14% din lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte limbii romanice. Prin urmare, 86% din lexicul limbii române nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția Dicționarului. Dintre aceste 86 de procente 6% sânt de origine onomatopeică, un procentaj destul de mare comparativ cu alte limbi, circa 10% sânt împrumuturi dintre care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 6% rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât ele au fost discutate în mai multe rânduri. În fine, 64% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste 64% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și o mare parte din cele 14% care pot fi asociate cu latina, întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe alte limbi indo-europene. În realitate, nu există în româna de azi decât sub 2 sute de cuvinte de origine latină care s-au păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul, precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu multe la număr. Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai zilelor noastre au descifrat textele de pe plăcuțele de la Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred ‘dacomanii’ dintotdeauna - că limba traco-dacă este mama reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco-dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă. Se știe, de asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la mijlocul mileniului II î.C. La acea vreme limbile erau probabil doar parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui Ovidiu, care afirma că geții de la Tomis râdeau de se prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină. Cu alte cuvinte, dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult ‘coruptă’. Același lucru fac românii de azi când aud vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco-româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc inteligibile. Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea plăcuțelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care încearcă să arate că aceste plăcuțe ar fi falsuri. Argumente sânt multe în favoarea autenticității acestor plăcuțe. Ne rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva să poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea cât de falsă. În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost sfătuit să facă fotocopii după ele. Popoarele italice au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori antici (limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira, toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul generic de pelasgă). Ipoteza că limbile italice ar proveni dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto-italică”.
Alexei Umnov-Denisov: Cartea de aur a tracilor” (Sankt Petersburg, 2014)
În legătură și cu apariția la Sankt Petersburg / Rusia a “Cărții de aur a tracilor” ЗОЛОТАЯ КНИГА ФРАКИЙЦЕB, același Dr. Mihai Vinereanu a mai scris, în 2018: “Recent s-a aflat în România despre lucrarea ‘Cartea de aur a tracilor’ scrisă de autorul rus Alexei Umnov-Denisov. Autorul rus afirmă existența tăblițelor de aur, faptul că ele nu au fost topite cum s-a zvonit de atâta vreme. În cartea sa publică fotografiile a zece tăblițe de aur pe care încearcă să le descifreze! Faptul că în felul acesta se dovedește că plăcuțele de aur au existat, că există și în momentul de față, că nu au fost topite la ordinul regelui Carol I este de o importanță copleșitoare. Cade în primul rând varianta scepticilor care au considerat că plăcuțele de plumb sunt niște falsuri, niște contrafaceri fără nicio valoare istorică. În condițiile actuale, de topirea tăblițelor de aur nu mai poate fi vorba, din moment ce avem și dovezi palpabile că plăcuțele de aur nu mai sânt o simplă poveste și că cel puțin o parte din ele există. Acțiunea unor texte se petrece la Novgorod, pe Rawa (Volga) și în alte locuri din spațiul est-slav”. 
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Lumina urmează întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în cea a iluminării interioare. Lumina şi întunericul constituie în general o dualitate universală. Există un simbolism propriu anumitor experienţe mistice: ‘Lumea de dincolo’ a luminii e întuneric, esenţa divină neputând fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane (pe muntele Sinai, Moise a pătruns în întunecimea divină). Pentru a spori intensitatea luminii interioare, taoiştii au recurs la diferite metode, precum integrarea luminii solare sau consumarea luminii zorilor. Trebuie de asemenea subliniat că nemurirea a fost până la urmă concepută ca alcătuită dintr-un corp luminos. Lumina e expresia unor forţe fecundatoare uraniene / cereşti, după cum apa a fost adeseori expresia forţelor creatoare htoniene / pământeşti. În numeroase mituri din Asia Centrală, lumina e evocată fie drept căldura dătătoare de viaţă, fie drept forţa care penetrează pântecele femeii. Se ştie că în toată lumea revelaţia cea mai adecvată a divinităţii se efectuează prin lumină. Orice epifanie, orice apariţie a unei figuri sau a unui semn sacru e înconjurat/ă de un nimb de lumină pură / astrală, datorită căruia poate fi recunoscută prezenţa lumii celeilalte. Un călugăr Tibetan a mărturisit că ‘oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini care emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii fecundând-o’. Şi legendarii lupi albaştri, lei albaştri, cai albaştri, etc. care ilustrează bestiarul miraculos turco-mongol, nu erau altceva decât epifanii ale luminii cereşti. Dar dacă lumina soarelui moare în fiecare seară, ea renaşte în fiecare dimineaţă şi omul, asemuindu-şi soarta cu ea, îşi recapătă astfel speranţa şi încrederea în perenitatea vieţii şi a puterii acesteia. Între lumea superioară şi aceea a oamenilor domneşte o înrudire de esenţă. Lumina cerului e mântuirea omului şi din această cauză vechii egipteni coseau pe linţoliu o amuletă simbolizând soarele. Lumina poate să apară nu numai ca o epifanie masculină şi fecundătoare, ci şi ca strămoaşa pe care a fecundat-o bărbatul. Astfel se povesteşte în următorul fragment din ‘Oghuz-Name’: ‘Într-o zi, pe când Oghuz se ruga lui Tangri - zeul cerului - coborî din cer o lumină albastră. Era o lumină mai strălucitoare decât cea a lunii sau a soarelui. Oghuz se apropie şi văzu că în mijlocul acelei lumini se afla o copilă de o mare frumuseţe. O iubi şi o luă. Iar ea dădu naştere la 3 băieţi. Celui dintâi îi dădură numele de soare, celui de-al doilea de lună, celui de-al treilea de stea’. Celebra ‘Tăbliţă de Smarald’ atribuită lui Hermes Trismegistul - ce lung timp a fost considerată drept adevărata lege - a evocat în termenii următori creaţia lumii: ‘Mai întâi se arătă lumina cuvântului; ea dădu naştere acţiunii, acţiunea dădu naştere mişcării şi aceea căldurii’. Lumina e iubire deoarece se degajă din foc, precum dragostea se degajă din voinţa Domnului. Trebuie amintit că în primele secole ale creştinismului botezul se numea ‘iluminare’ (după cum a mărturisit-o şi opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul). Sensul simbolic al luminii a luat naştere ca urmare a contemplării naturii. Toate mitologiile au atribuit divinităţilor naturi luminoase. Lumina simbolizează forţa care dă şi ia viaţa. Cum e lumina, aşa e şi viaţa. Natura şi nivelul vieţii depind de lumina primită. Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul face să se topească ceara şi astfel ceara participă la foc: de aici, legătura cu spiritul şi materia. În vechile tradiţii, fecioara trebuia să ţină în mână o lumânare aprinsă. Lumânarea n-ar fi lipsită de un sens falic. La vechii greci logodnica era condusă cu alai solemn, la lumina făcliilor, de la casa ei până la cea a viitorului soţ. Mirii purtau şi ei făclii. Grecii vechi ofereau lumânări divinităţilor subpământene, precum şi celor ale fertilităţii. Simbolismul lumânării e legat de acela al flăcării. În flacăra unei lumânări, toate puterile naturii sunt active. Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mişcătoare şi colorată, sunt ele însele sinteza tuturor elementelor naturii, elemente individualizate în flacăra unică. Lumânarea aprinsă e ca şi simbolul individuaţiei, la capătul vieţii cosmice elementare care se concentrează în ea. Ideii de unicitate, de lumină personală, i se adaugă cea de verticalitate. Flacăra lumânării pe masa solitarului pregăteşte toate reveriile verticalităţii. Flacăra este o verticală curajoasă şi fragilă. Orice suflare tulbură flacăra, însă aceasta îşi revine. O forţă ascensională îi restabileşte strălucirea. Simbol al vieţii ascendente, lumânarea e inima aniversărilor. Câte lumânări, atâţia ani, atâtea etape spre perfecţiune şi fericire. Ele trebuie stinse cu o singură suflare nu atât pentru a le arunca în noaptea uitării, pentru a le spulbera în trecut dimpreună cu arsurile lor cicatrizate, cât pentru a dovedi persistenţa unui suflu de viaţă superior tuturor celor ce au fost deja trăite. La fel şi lumânările aprinse la căpătâiul celui decedat simbolizează lumina sufletului cu puterea sa, puritatea flăcării spirituale care urcă spre cer, perenitatea vieţii personale ajunsă la zenit. În unele mituri turko-mongole, apar femei fecundate de lumină; miturile precizează adesea că lumina, după ce a vizitat femeia, o părăsea sub forma unui câine ‘de culoarea leului’ (galben / auriu). Pe de altă parte, câinii şi lupii au stat la originea mai multor dinastii turke şi mongole”. (Pentru “lup” Turcii au “kurt” iar Mongolii au “chono”). Paralele cu lupoaica Geto-Dacă sau Romană - propagată în EurAsia îndeosebi prin intermediul Marilor Geţi, cu mult înaintea Turkilor, Mongolilor, ş.a. din Asia Centrală / Orientul Mijlociu - ori privind fecundarea Fecioarei Maria cu lumina Domnului în Canaan / Orientul Apropiat, etc., n-au fost simple coincidenţe): de exemplu, în mileniul I î.C. dinaștii Gurag de sorginte Iraniană - dintre dinaștii Gărga din N Indiei şi dinaștii Gherga din V Anatoliei - au cârmuit luminos Geto-Dacii din E Europei, având totemul lupesc (printre actualii Bănăţeni Gherga - corespunzător şi numai datelor contextuale - regăsindu-se descendenţi ai acelor dinaști). Simbolicul albastru la Atlanți - prezent din Altai / Asia până în Arhipelagul Britanic pe steagul Scoțian - s-a regăsit în Ardeal la Iranienii Aga-Târși care își vopseau pletele cu albastru ca Lydienii din Anatolia ori la trupul albastru al Dragonului Dac (drapelul protector al Dacilor), la fel cum în Bazinul Mediteran vopsitul albastru al cadrelor ușilor și ferestrelor protejează de scorpioni - ce-l consideră baraj și atunci nu trec - iar în Africa, Berberii Tuaregi (anunțați de istoricul Antic Herodot ca urmași Atlanți) poartă văl albastru și acum: de-a lungul timpurilor și pe vaste distanțe, legătura cromatică n-a fost întâmplătoare, ci contextuală puternică, făcând posibil acest fapt, al existenței nobilului albastru în viața oamenilor.
În 1882, academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca (de origine Aromână) în “Mărtinii. Un Cult al Zeului Marte” a scris: “Marte a fost zeu de lumină şi de soare, chiar ca Apollo al Grecilor. Iată o paralelă - asemănare - între Apollo şi Marte: ei sunt zei de soare, sunt zeii anului, sunt zei de primăvară, sunt zeii anotimpurilor calde, sunt zei ai oracolelor, sunt zei de bătaie / război, sunt patronii / întemeietorii ginţilor şi aşezărilor, sunt zeii colonizărilor; Apollo şi Marte au simboale şi predicate comune, asemenea unul altuia. Soarele este cuprins de Mărtini ca de nişte ‘privighetori’ (vigili / străjeri) puşi spre păzirea lui, necontenit mergând înaintea sa şi după el. Predicatul ‘likeios’ al ambilor zei îşi trage originea de la ‘lyk’ = ‘lumină’ dar după legendele templelor (influenţa civilizaţiilor asupra numirilor simbolice arhaice) atât Apollo cât şi Marte au primit predicatul / cognomenul de ‘lykos’, adecă ‘lup’: amândurora le era consacrat lupul. Cauza pentru care au adus popoarele vechi lupul în legătură cu Apollo, Marte şi cu alte zeităţi - ca de exemplu Zeus ‘lykaios’ - este aceea că au ţinut şi socotit pre lup a fi un simbol de lumină şi aceasta se vede din acel motiv fiindcă ochii lupului lucesc ca lumina şi din ei ies nişte raze pătrunzătoare (precum a mărturisit şi Pliniu în ‘Istoria naturii’ 11:37). Ceremonia Mărtinilor a continuat-o pe cea străveche a ursului, ce la Români se numeşte Mărtin” (e de observat şi că Sumerii / Sumerienii aveau cuvântul “Martu” pentru “Vestici”). Despre savantul respectiv, cercetătorul Simion Dănilă - cetăţean de onoare al comunei Belinţ, judeţul Timiş - în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene” din 2012 a scris: “hidronimul se bazează pe oiconim, nu invers; ‘Valea Tovi, Gergi’ - fiindcă Tovi şi Gergi sunt ele însele genitive sintetice ale unor nume personale, Tovie de la Litovie, respectiv Gherga de la Gheorghe - nu poate fi echivalată deci decât ca ‘Valea lui Litovie, Gherga’. Abordând aici onomastica, menţionăm că numele Giuca - ca un component al numelui academicianului bănăţean Simeon Mangiuca - e frecvent în Banat (se întâlneşte şi la Belinţ) şi este un hipocoristic sârbocroat de la Gheorghe”. La fel ca ramura Aromână Gherga și familia Mangiuca era Aromână, tot din Moscopole, după cum a scris inclusiv profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din 1936: în metropola Aromânilor Moscopole - din Albania actuală - negustorii Medievali Gherga, notați acolo Gheorghiu, au avut cea mai tare Casă Comercială, faimoasele lor activități într-o bună parte a Europei fiind studiate și prezentate științific de către academicianul A/Român Nicolae Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a.; Casa Comercială Gherga / Gheorghiu din Moscopole a contribuit decisiv la prestigiul din Era de glorie a metropolei, aceea în urmă cu 3 secole ajungând cea mai mare localitate din partea Europeană a Imperiului Otoman după capitala Țarigrad / Istanbul. Este de observat că în Banat, poziția Belinț e în partea Nord-Vestică a fostului județ Severin (care avea orașul Lugoj ca reședință județeană). Conform “Dicţionarului Universal al Limbei Române” din 1929, Românii ziceau ursului Greu-Gaii însemnând “greu-pământului” ori “greu-codrului” / “gai” fiind folosit îndeosebi pentru pădurea de la şes (de la ursoaica gravidă provin Româneştile “burtă”, “buric”, etc., termenul “bear” de pildă ajungând la Germanici cel pentru “urs” iar ca verb însemnând “a purta” - “a duce” / “a căra” - sursa fiind proto Indo-Europeanul “bher” = “naştere”); culoarea brună e tipică atât ursului Carpatin, cât și berii (la început fiind considerată ca Sfântă băutură închinată solar). Ținând cont de echivalențele “B”/“V” și “R”/“L”, se impune o discuție: în mare vechime, primii Râureni aglomerați pe terasele Văilor - mai ales la vaduri - în așezările apărate de valuri numite “var” / de aceea locuitorii lor fiind “varahi” / “barahi” au fost primii producători de bere (băutură brună obținută prin fermentarea cerealelor, servită religios); acei oameni - deopotrivă femei și bărbați - ca semne ale nobleții lor se însemnau în locurile vizibile ale pieilor lor cu lut (roșu-brun), arătând astfel că erau stăpânii teritoriilor respective. Vechii Greci aveau termenul “blah” pentru “brun” (roșu-închis) iar ca Vlahi / Valahi au fost dintotdeauna considerați Românii = Râurenii “roșii” / cei de pe Văi, străjerii vadurilor; culoarea nobleții la sedentari (așezați fie rural, fie urban) însemnați distinctiv cu vopseaua roșie - mai târziu purpură - era echivalentă în importanță cu cea azurie / turcoaz tipică nomazilor tatuați / “cu sânge albastru” (în străvechiul mod convențional, culoarea roșie era pământeană iar albastrul era ceresc, între ele culoarea centrală - și elementară, dintre cele 3 culori de bază ale spectrului vizual - fiind culoarea galbenă / aurie, a regalității): de exemplu, Tracii nobili - corespunzător Anticului Mela 2:10 - se tatuau și se vopseau în albastru (și azi toate tatuajele simple pe pielea oamenilor albi se văd albastre), așadar “sângele albastru” reliefa noblețea iar în Vechea Lume oamenii cu cât erau mai nobili cu atât erau mai tatuați. În așezările lor “var”, Gardienii “Varahi” / “Valahi” erau buni zidari ai valurilor de pământ, în aglomerațiile acelea protectoare - unde mai toți erau “veri” - traiul lor fiind și calitativ altfel, în comparație cu al solitarilor nomazi; acolo se slăvea anual sosirea primăverii, ca preambulul anotimpului favorit: vara. Se poate observa și că în Vechea Lume pentru India s-a folosit denumirea populară de “Bhărata” / “Vhărata”, ceea ce era o formă de desemnare a tărâmului cu multe urbi “bar” / “var”, adică vatra celor de pe Râurile sale: corespunzător și “Dicționarului Monier Williams”, primul termen Sanscrit - la baza “Bhar-ata” / Bhărata, folosit ca diviziune teritorială - a fost “VarSa” (se folosea și pentru diviziunea temporală de “1 An”, al cărui început era marcat în Lumea Veche primăvara). “Lexiconul Indo-European” al savantului American Joseph Greenberg 1915-2001 a descris, în rezonanță cu Bhărata, “burta” - chiar “intestinele” - ca provenind din termenul proto Indo-European “gherð”, respectivul cuvântul proto Altaic “kurko”, etc.: că burta ursoaicei lui Mărtin / Greu-Gaii - simbolizând fecunditatea / fertilitatea - și-a avut rădăcina pre-Kurgană “gherð” (dinaintea apariției Indo-Europenilor neolitici) reflectă vechimea paleolitică a numelui Gherga cu care rezona; între lunile Februarie și Aprilie - dintre ceremonia urșilor și deschiderea calendarului pastoral - tradițional era festivalul primăverii din Martie. Dr. Ion Ghinoiu a scris în Calendarul Ţăranului Român: “oamenii se puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de timp bine precizată în calendarul popular, ce era deschisă de Sângiorz (23 aprilie)”. Dr. Ion Căliman în “Împrourarea de Sângiorz” din 2013 a scris: “După cum afirmă cercetătorii în materie (etnografie, etnologie, religie, folclor, mitologie), pe data de 23 aprilie se celebra zeul vegetaţiei, protectorul cailor, vacilor şi holdelor, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Banat şi Transilvania iar în restul ţării poartă denumirea de Sf. Gheorghe. Sângiorzul împarte anul pastoral în 2 anotimpuri simetrice: vara începând cu acea zi - pentru jumătate de an - şi apoi iarna. Cu cheile purtate la brâu, Sângiorz închidea iarna şi deschidea vara la 23 IV. Cultul sfântului a fost deosebit de pregnant pe teritoriul ţării noastre. Ziua lui Sângeorz a fost socotită de tradiţie drept adevăratul început al sezonului cald; el era considerat sfântul cel mai mare peste câmpuri, peste turmele de oi, ciurdele de vaci şi hergheliile de cai, sărbătoarea de ziua sa fiind marcată prin numeroase practici de magie apotropaică, moştenite din vremurile cele mai îndepărtate ale lumii indoeuropene. De asemenea, în preajma zilei de 23 aprilie se aduceau la casele oamenilor şi la acareturi (grajduri, staule) crengi verzi de stejar sau de fag, cu rost ocrotitor. Totodată, cu acea ocazie oamenii se împrourau, adică se stropeau cu apă sau se spălau cu roua dimineţii, pentru a fi sănătoşi tot restul anului; copiii şi tinerii făceau focuri vii, sărind peste ele, în scop de curăţire corporală; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică iar feciorii plecau în căutarea comorilor ascunse, întrucât în mentalitatea populară se credea că, în noaptea de Sângeorz, deasupra acelora ar arde (ar licări, ar juca) flăcări; mamele se sculau de dimineaţă, culegeau urzici cu care îi urzicau pe toţi din casă, cu scopul de a fi sănătoşi şi spornici la lucru. În tradiţia (concepţia) populară se credea că în acea noapte erau foarte active duhurile rele care iau ‘mana laptelui’ sau ‘mana câmpului’ iar pentru a preveni invazia acelora se făcea zgomot toată noaptea, se cânta din buciume şi fluiere, iar intrările în ocolul vitelor şi grajduri erau astupate (opturate) cu crengi de rug, măceş sau mărăcini. În Munţii Apuseni, cu acea ocazie se organiza un veritabil scenariu al carnavalului de primăvară, iniţiat de tineri, care se îmbrăcau în verdeaţă şi îi stropeau şi îi urzicau pe ceilalţi săteni, cântând şi jucând, cu scopul stimulării pe cale magică a forţelor creatoare din natură. Referitor la împrourare, trebuie remarcat faptul că făcea parte din ritualul prenupţial. În imaginarul mito-poetic, roua era apa pură, plină de materie celestă, substanţă simbolică asociată perlei. Tradiţia îi atribuia calitatea de sămânţă a cerului, fiind integrată miturilor fecundităţii, asociată divinităţilor naturii şi dragostei. Putea fi şi semnul hierogamiei cerului şi pământului. Avea proprietăţi generatoare şi vindecătoare. În noaptea sau dimineaţa de Sfântul Gheorghe (Sângiorz), femeile şi fetele se spălau pe faţă sau pe tot corpul cu roua câmpului, pentru a fi frumoase şi sănătoase, sau pentru a fi jucate la horă. În popor se mai spunea că: ‘Picurii de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului’. Legendele şi basmele româneşti i-au atribuit aspect masculin acestei substanţe astralizate a purităţii. Astfel, exista un personaj care purta numele de Domnul de Rouă, despre care se spunea că şedea în Munţii Carpaţi iar noaptea mergea la iubită, care locuia undeva la şes, şi pleca întotdeauna la cântatul cocoşilor. Într-o noapte, când cocoşii n-au cântat, el a întârziat şi soarele l-a topit. Ritualul spălării cu rouă / împrourarea făcea parte integrantă din datinile de Sângiorz şi era un ritual prenupţial al fetelor de măritat”.
Din Epoca Pietrei, coiful cu coarne era zorzoană / podoabă de cap divină. În lume, cele mai vechi reprezentări sacre ale taurului au fost în Munţii Taurus din Anatolia, în Banat şi în Bhărat - Bazinul Ghaggar / NV Gyagar, adică al Indiei - unde purta numele Sanscrit Garga (Ga-rga” / Gă-rga”, semnificând regalul Pământ”, cu patronare supremă peste Ga / Gă); mulţi de-a lungul timpului au asociat mugetul taurului cu tunetul. În Timişoara, Muzeul Banatului” găzduieşte cel mai vechi sanctuar neolitic din Europa, cel de la Parţa (o clădire de 7 milenii, realizată din argilă / lut şi nuiele, ridicată din teren şi montată la scară), ce evoca un Cult al Fertilităţii prin adorarea sincronă a Marii Zeiţe Mame şi a taurului - ambele simboluri ale fecundităţii şi vieţii - taurul simbolizând principiul masculin al forţei creatoare, dovedit ca provenit în regiune din Orientul Mijlociu. Este una dintre cele mai frumoase realizări artistice şi arhitectonice ale omului Epocii Pietrei (când numele Ghirighe a fost identificat în inscripţiile de acolo), jucând şi rolul de calendar: “pe peretele vestic este un orificiu care lasă să pătrundă soarele în altar, pe capul de taur, de 2 ori pe an, la echinocţii; probabil însemna începutul şi sfârşitul anului agricol” afirma în 2009 arheologul Român Florin Draşovean. În vechime, procedeul de a compara ochii divinităţilor cu cei ai animalelor nu era izolat: diferite femei sau chiar Hera / Iunona - soţia lui Zeuth / Zeus - au fost calificate cu “ochi de vacă” (Romanii o sărbătoreau pe Iuno / Iunona la 1 Martie, prin Festivalul Matronalia); e de observat şi că femeile clipesc de 2 ori mai des ca bărbaţii. Coridele - populare printre hispanici - sunt reminiscenţe ale sacrificării ritualice a taurilor, o inscripţie de la sfârşitul Imperiului Roman proclamându-l “renăscut pentru eternitate” pe acela care săvârşeşte jertfa taurului (adversarul creştinilor a fost mereu portretizat cu coarne); ulterior, văcarii Americani au dezvoltat călăritul taurilor şi cailor enervaţi, prin rodeo. Românii păstrează instrumentul Antic tipic ce la colindele vestind Anul Nou imită mugetul taurului: buhaiul. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Buhaiul e un instrument muzical alcătuit dintr-o placă de lemn prinsă la un capăt cu o sfoară ce e făcută să se rotească în aer; în urma acestei rotaţii, buhaiul scoate un huruit amintind de tunet sau de mugetul taurului. Folosit în ritualurile de iniţiere, buhaiul e socotit pretutindeni un instrument sacru. Geamătul lui misterios, în toiul nopţii, evoca apropierea divinităţii: era vocea duhurilor şi - foarte adesea - a strămoşilor mitici, fiind înrudit cu vastul complex simbolic al furtunii şi atributele aceleia (tunet, fulger, trăznet, ploaie); era, deci - simultan - expresia mâniei divine, adică a dezlănţuirii forţelor primordiale uraniene şi expresia forţei virile fecundătoare, asociată cu nivelul lunar al simbolurilor. La vechii Greci a fost menţionată folosirea buhaiului în cadrul orgiilor sexuale. Taurul sugerează ideea de putere şi de pornire irezistibilă. El îl evoca pe masculul năvalnic (ca şi pe înfricoşătorul Minotaur, paznic al labirintului) sau pe crudul şi tunătorul Rudra din Rig Veda, a cărui sămânţă bogată fertiliza pământul; aşa se prezenta majoritatea taurilor cereşti şi mai cu seamă babilonianul Enlil. Simbol al forţei creatoare, taurul l-a reprezentat pe Zeul El; prototipul religios a fost în Cultul lui El de la începutul mileniului III î.C., practicat în Canaan, însemn similar anterior apărând pe paleta lui Narmer, primul faraon sau în centrul Anatoliei. În tradiţia greacă, taurii neîmblânziţi simbolizau dezlănţuirea violenţei. Ei îi erau consacraţi lui Poseidon, zeul mărilor şi al furtunilor ori lui Dionysos, zeul virilităţii fecunde. Hesiod în Teogonia’ 832 a afirmat: ‘animal mândru, avântat şi neîmblânzit’. Taurul - bovinele în general - i-au reprezentat în religiile indo-mediteraneene pe zeii cereşti, vădind o fecunditate inepuizabilă şi anarhică, asemănătoare celei a lui Uranos, zeul cerului. Zeul vedic Indra a fost şi el comparat cu un taur; zeii analogi din Iran şi din Orientul Apropiat au mai fost comparaţi cu nişte berbeci ori cu nişte ţapi. Avem de-a face cu simboluri ale spiritului masculin şi combativ, ale puterilor elementare ale sângelui. Imnurile vedice au glorificat vaca, în înţelesul mai larg de animal bovin, ca pe o zeitate: ‘Vaca a dănţuit deasupra oceanului ceresc dăruindu-ne stihuri şi cântece / Vaca are jertfa drept armă şi din jertfă a izvorât inteligenţa / Vaca înseamnă toate cele ce sunt, zei şi oameni, Asura, Mana şi profeţi’ sau ‘În ea stau ordinea divină / Sfinţenia, focul cosmic / Da, Vaca îi face pe zei să trăiască / Vaca îi face să trăiască pe oameni’. Comparată cu focul cosmic, ea e căldura ce însufleţeşte orice fiinţă vie. Taurul Indra era forţa dogoritoare şi fertilizatoare; el se lega de complexul simbolic al fecundităţii: corn, cer, apă, trăsnet, ploaie, etc. Taurul a fost emblema lui Indra dar şi a lui Şiva; el întruchipa energia sexuală: a călări pe un taur - în felul lui Şiva - însemna a domina şi a transforma acea energie pentru a-i da o întrebuinţare spiritualizantă, de tip yoghinic (taurul lui Şiva simboliza dreptatea şi forţa, ordinea cosmică, spunându-se de aceea că el era de nepătruns). Taurul vedic era şi temelia lumii manifestate; din centrul fix al lumii, el punea în mişcare roata cosmică. Taurul şi trăsnetul au fost, din timpuri străvechi (mileniul III î.C.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice; mugetul taurului a fost asimilat - în culturile arhaice - cu uraganul şi cu tunetul; or, şi unul şi celălalt reprezentau o epifanie a forţei fecundatoare. Ansamblul trăsnet-furtună-ploaie a fost uneori considerat - bunăoară la eschimoşi - drept o hierofanie a lunii; idolii de tip bovin, care se legau întotdeauna de cultul Marii Mame / Luna au fost frecvenţi în neolitic. Divinităţile lunare mediteraneene şi orientale erau reprezentate sub forma unui taur şi investite cu atribute taurine. Taurul în general a fost considerat un animal lunar, legat de noapte. Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile s-au regăsit în simbolistica taurului: el a fost lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii, respectiv solar, prin focul sângelui său şi strălucirea sămânţei sale. ‘Cornul desăvârşit’ al lui Şiva a fost cornul lunii; acea asemănare străveche a fost atestată la Babilon şi în Egipt. În Iran, luna era Gaocithra, păstrătoarea sămânţei taurului, căci - după un mit străvechi - taurul primordial şi-a lăsat sămânţa în astrul nopţii. Cultul - de origine iraniană - al lui Mitra cuprindea un sacrificiu de taur: învingător nebiruit, născut la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, când ziua începe iarăşi să crească şi când se sărbătorea renaşterea soarelui; actul esenţial al vieţii lui Mitra a fost jertfirea taurului primordial, cea dintâi vieţuitoare zămislită de Ahura Mazdă (după ce l-a dus în sălaşul său, Mitra l-a sacrificat din porunca soarelui, din sângele, măduva şi sămânţa lui născându-se plantele şi animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului, supuşii lui Ahriman). Ascensiunea lui Mitra şi sacrificarea taurului au apărut pe o sumedenie de monumente; acele 2 scene simbolizau lupta puterilor binelui împotriva duhurilor răului - luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată energia, orice credincios - şi intrarea în locaşul luminii veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea atotputernică a lui Mitra. În sacrificiul mitraic al taurului se poate vedea pătrunderea principiului masculin în cel feminin, al focului în umed, a soarelui în lună şi astfel explica simbolismul fecundităţii; de altfel, din cultul lui Mitra reiese nu atât acest simbolism, cât şi cele ale alternanţei ciclice moarte / înviere, ca şi ale unităţii permanente a principiului vieţii. Moartea şi viaţa sunt inseparabile iar taurul prezenta şi o faţetă funebră. La egiptenii vechi, taurul care purta între coarne un disc solar era deopotrivă un simbol al fecundităţii şi o divinitate funerară legată de Osiris şi de renaşterile aceluia. La tătarii din Altai, stăpânul infernului era reprezentat fie într-o luntre neagră fără vâsle, fie călărind de-a-ndărătelea un taur negru; el ţinea în mână o secure în formă de lună şi i se aduceau jertfe de tauri sau de vaci negre (în aproape întreaga Asie, taurul negru era legat de moarte). În Asia Centrală şi în Siberia, la mongoli şi iakuţi, credinţa era într-un taur acvatic, ascuns pe fundul lacurilor şi care mugea înaintea furtunii. Zeul lunii era calificat în Ur / Mesopotamia drept ‘puternicul / tânărul taur ceresc’ sau ‘puternicul / tânărul taur cu coarne zdravene’; pe mormântul regesc de la Ur se înălţa un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lazurit (luna şi apa). În Egipt, divinitatea lunii era ‘taurul stelelor’. Osiris a fost şi el reprezentat printr-un taur; o seamă de picturi din Egipt au reprezentat un taur negru ce ducea în spinare trupul neînsufleţit al lui Osiris. În ebraică, prima literă a alfabetului - ‘alef’ - înseamnă ‘taur’, fiind simbolul lunii din primul pătrar. Un cult din Asia Mică / Anatolia, introdus în Italia antică, a îmbogăţit cultul Cibelei (în ipostaza ei de mamă a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la Roma: taurobolul (iniţierea printr-un botez cu sânge). Bovidele puteau apărea când ca epifanii terestre, când ca epifanii cereşti”. Corespunzător dicţionarelor, “Garga” a fost un termen Sanscrit pentru “taur”. Dr. Mircea Eliade a arătat în “Morfologia religiilor”: “În vechea Indie, ‘ko’ desemna ‘cer’ dar şi ‘corn’ (de taur) iar în Sumer în legătură cu respectivul termen era ‘gu’, ce însemna atât ‘taur’, cât şi ‘curajos’; confirmarea unităţii acelui complex credincios se observă din cuvintele utilizate pentru taur, în asiriană ‘şuru’, ebraică ‘şor’, feniciană ‘thor’, greacă ‘tauros’, latină ‘taurus’.” Su-Merii / Sumerienii şi-au început calendarul în casa zodiacală a taurului - mileniul V î.C. - ei înregistrând în listele lor astronomice şi precesiile precedente (periodicitatea unei case zodiacale fiind de 2160 ani), anume a gemenilor din mileniul VII î.C., a cancerului / racului din mileniul IX î.C. şi a leului din mileniul XI î.C.: în spaţiul Român, ultima organizare statală a paleoliticului - înaintea Potopului - a fost cea imperială Atlantă (având baza Pontică), începând cu mijlocul mileniului XI î.C.
Plăcute Marii Mame Ka / Ghe au fost multe iar - aşa după cum în jurul Gherga gravitează multe cuvinte - ea a fost rădăcina multor termeni, ca de pildă câmp, cărbune, etc. sau câinele, cămila, calul, cariera, ş.a.; proto Indo-Europeanul pentru “cai” a fost cuvântul “ghay” (apropiat de străvechiul “gai” pentru “urs” = “greul Gaii”): caii erau animale iubite ale Pământului - ale Gheii / Gaiei - domesticite post-diluvian (adică în neolitic, după primul Potop). În “Elogiu funebru”, retorul Elen Lysias 445-380 î.C. a scris că neamul Amazoanelor a fost primul între toate popoarele care a îmblânzit caii şi a descoperit călăritul (Afganii - în Paştună - aveau “aspa” pentru “iapă”, Iranienii foloseau termenul “asp” pentru “cal”: Arimaspii au fost Arimii, adică în înțeles Scit “Unicii” călare din Nordul îndepărtat = Hyperborei, având un ochi pe frunte, vecini cu Isedonii / “Is-Edonii” iar Caspii - din jurul Mării Caspice - literalmente au fost “călăreţii Pământului”, caii Caspici formând cel mai vechi soi domesticit; la sfârşitul mileniului II î.C., Elenii vechi au preluat caii şi au învăţat călăria de la Troiani, care la începutul mileniului III î.C. au întemeiat Regatul Troian împreună cu Amazoanele călăreţe). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:88 a localizat Arimaspii / “Sfinții Unici” lângă Munţii Ripae (probabil Carpaţi). În 2002, Dr. Iaroslav Lebendynsky - care a studiat necropolele din Ariana / Afgani-stan până în Ucraina şi a scris intens despre Amazoanele dintre Munţii Ural şi Munţii Carpaţi - a notat despre ele că erau îngropate cu harnaşamentele şi că erau înalte, cu picioarele curbate, semn clar că-şi petrecuseră bune părţi din vieţi călare (e de știut că - derivat din proto Indo-Europeanul “stă” pentru “a sta” - a apărut Sanscritul “stan” pentru locul unde stau oamenii, respectiv stat = țară, Româneasca “stână” pentru aşezarea păstorească din afara satului, “stană” = “bolovan”, etc., ca sufix regăsindu-se în denumirile unor ținuturi / Țări: în contextul marilor mișcări / migrări care au caracterizat Vechea Lume, locul unde stăteau ori se așezau oamenii a fost special reținut, prin adausul / sufixul “-stan”). În istorie a rămas că din mileniul VI î.C., un mamifer mare pe care Gherga l-a avut asociat a fost calul, după domesticirea aceluia în stepele din N Caucazului de către Kurgani, marcajele respective începând cu Anatolia (ca de pildă în Troada / Troia Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga din Kerka / Caria, ş.a.), continuând în Balcani - ca de exemplu în Coşava / Kosova prin celebrările organizate acolo Medieval de Ghergani în Săptămâna Albă / dinaintea Paştilor - cu regăsire în ghergheliile / hergheliile din actualul spaţiu Român, etc.; călăreţii Antici au devenit Cavaleri, Gherga fiind parte reală din aşa ceva (nu doar în forma simbolică): de exemplu, în Sahara calul a fost utilizat cu milenii înaintea cămilei (ce a fost adusă din Asia), faraonii Gherga - atunci când au întemeiat Egiptul - călărind cai. Privind Stepa Dunăreană, se poate uşor observa că e capătul apusean / Vestic - anume, cel European - al uriaşei Stepe EurAsiatice (care în timp a facilitat transmiterea culturilor însă şi deplasarea Indo-Europenilor, difuzarea cailor domesticiţi dar şi a roţii / respectiv a carului). În Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheersbrant au scris: “Calul nu e un animal ca toate celelalte; el e un vehicul, e corabie, destinul lui fiind deci inseparabil de cel al omului. Înlănţuirea simbolică Pământ-Mamă, Lună-Apă, Sexualitate-Fertilitate, Vegetaţie-Reînnoire periodică îngăduie desluşirea şi a altor aspecte. Afinitatea dintre cal şi apele curgătoare e limpede subliniată de o veche tradiţie a pescarilor din Bazinul Volga: la începutul primăverii, când se topeau ultimele gheţuri, pescarii ofereau un cal - înnecându-l - Moşului apelor, spunând: ‘primeşte darul nostru şi apără-ne neamurile’ (adică tribul). Sacrificarea calului prin înec în apele curgătoare pare să fi fost practicată şi de alte popoare indo-europene (la Roma, calul sacrificat în fiecare an era consacrat zeului Marte). Părtaş la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaşte făgaşele lor subterane; aceasta explică de ce în EurAsia se credea că el avea harul de a face să ţâşnească izvoare lovind pământul cu copita. Însuşi Pegas a inaugurat acea tradiţie dând naştere ‘Izvorului Calului’ nu departe de crângul sacru unde se adunau muzele spre a cânta şi a dansa. Se înţelege astfel de ce calul poate fi socotit şi drept un avatar sau un auxiliar al divinităţilor ploii. Simbol al forţei, al puterii creatoare, al tinereţii, calul capătă valori atât sexuale, cât şi spirituale şi în consecinţă aparţine ambelor planuri, terestru şi ceresc. Aceasta ne face să evocăm calul alb, în înţelesul lui solar, luminos. La limită, cuvintele ‘armăsar’ şi ‘mânz’ sau ‘iapă’ şi ‘iepuşoară’ capătă o semnificaţie erotică tot atât de ambiguă ca şi cea a verbului ‘a călări’. Aşa cum calul a reprezentat puterea fertilizatoare, instinctul şi - prin sublimare - spiritual, s-a ajuns ca iapa să întrupeze rolul Gliei-Mame în hierogamia fundamentală Glie-Cer ce domina credinţele popoarelor de agricultori. Un singur animal îl întrece - poate - în subtilitate în bestiarul simbolic al tuturor popoarelor: şarpele, care - ca şi el - se prelinge aidoma timpului, de jos în sus şi de sus în jos, între infern şi ceruri; în acest neîntrerupt du-te-vino, drumurile secrete ale calului şi şarpelui sunt drumurile apei: amândoi apar lângă izvoare şi râuri (de aceea, caii şi şerpii îşi schimbă adesea între ei rolurile, în multe situaţii). În loc să se unească în calul-dragon (ca în China, într-o singură figură mitică), binomul cal-dragon se poate scinda în cele 2 componente ale sale, care - dobândind atunci valori contrare - se înfruntă într-o luptă ce devine cea dintre bine şi rău, mitul Sf. Gheorghe fiind un exemplu în acest sens: evident, calul e valorizat pozitiv, reprezentând faţeta ‘umanizată’, în vreme ce dragonul e ‘fiara din noi’, de respins”.