3. Contextul

Cu bunicul patern născut în secolul XIX şi tatăl născut în secolul XX, autorul poate afirma în secolul XXI: în legătură cu trecutul bărbaţilor Gherga sunt o mulţime de dovezi, de la cele circumstanţiale / de context la cele materiale / fizice. Fiinţa umană este unică: de remarcat - şi rămâne de explicat - extensia Gherga în timp, dat fiind faptul că o persoană seamănă sub un procent cu vreun înaintaş după numai 2 secole / adică matematic, un descendent e sub 1% din cineva care a trăit în urmă cu doar 7 generaţii (o sursă a fost venerata mamă dinainte de Potop; este de remarcat ceea ce a fost demonstrat ştiinţific, că probabilitatea de a nu se reproduce deloc este mult mai mare la bărbaţi decât la femei). Expresia populară sângele apă nu se face” sintetizează realitatea observată, că se transmite ceva de la ascendenți prin descendenți în mod mai semnificativ decât ceea ce s-ar cuantifica subunitar procentual. La fel ca la ceilalți oameni, s-a înregistrat și la Gherga reproducerea - mereu şi mereu - din acelaşi material genetic (până la următoarea mutaţie). Socotind media de 4 generaţii într-un secol, în intervalul de 10 milenii - de când există actualul tip genetic Gherga - sunt 4 sute de generaţii Gherga (istoricul Herodot Karka a indicat 2:142 că în timpul său - mileniul I î.C. - erau chiar 3 generaţii într-un secol); cercetătorul Român Petre Morar în Dacia Ariană” a observat că “vârsta generațiilor este în general diferită pe linie maternă față de linia paternă pentru că femeile tind să procreeze la vârstă mai tânără decât bărbații: generațiile paterne tind să aibă o durată mai lungă decât cele materne”. De exemplu, în ultimele 2 secole / deoarece această perioadă e aritmetic indicată ca semnificativă coborârii moştenirii fizice la valoare subprocentuală, pe linia paternă a autorului - din tată în fiu - Gherga s-a născut în 19 XII 1819 / Ioachim, 16 VI 1843 / Damaschin, 4 I 1870 / Ioan, 27 I 1898 / Aurel, 1 I 1932 / Vasilie, 9 VII 1962 / Eugen, 3 X 1984 / Cristian, media fiind la mijloc, prin 7 generaţii în 2 secole (în privința copiilor, Ioachim a avut 7, Damaschin 4, Ioan 3, Aurel 4, Vasilie 2, Eugen 2, Cristian încă nu: scăderea este evidentă). Deoarece cam o dată la 2 sute de generaţii în materialul genetic mitocondrial - muieresc / feminin - survine o uşoară mutaţie, printre Ghergane aceasta pe diverse ramuri Gherga s-a manifestat în mod sigur de la Potop până acum cel puţin o dată (ceea ce a dus, pe lângă aporturile externe ale încrucişărilor predecesorilor, la diversitatea Ghergană actuală).
Speranţa de viaţă în 2012
Pe lângă aceste consideraţii, specialiştii etnografi au apreciat că durata unui mit nealterat ar fi de circa 3 milenii, ceea ce implică pentru perioada analizei Gherga sigur 3 cicluri, din Epoca Pietrei (de la sfârşitul paleoliticului, după Potopul Pontic), din neolitic până în Epoca Bronzului şi din Epoca Fierului până în Epoca Modernă / acum; de altfel, cele mai recente 3 milenii despre Gherga - corespunzătoare ultimului ciclu mitic” - sunt în prezent şi cele mai abundent documentate (e de observat că doar puţine mituri au fost continue, adică au traversat ciclurile din mare vechime până în prezent, cel despre Ghergadesigur constituind subiectul principal al prezentei lucrări): în aceeaşi marjă de conservare fără alterare a miturilor - de 3 milenii - se încadrează cam toate amintirile Geto-Dace (păstrate în România, însă nu numai), ca adevărate şi nu e nevoie nici măcar de interpretarea lor. În 2004, geneticienii Britanici Martin Richards şi Peter Forster împreună cu Irlandezii Brian McEvoy şi Daniel Bradley, studiind LLY22G - tiparul patern Gherga - şi alte 8 polimorfisme, au generat evoluţia diversificării genetice în Europa, după cum se poate observa:
Despre paragrupul genetic masculin / patern LLY22G al lui Gherga e de ştiut că a fost ştiinţific notat şi ca “N”, “N*”, “N1”, etc. / mai recent cu “X” (deoarece prezintă particularităţi deosebite faţă de ceilalţi bărbaţi de pe glob, fiind al celui mai nou tip uman - de pe uriaşul arbore uman - încă studiat genetic de elita specialiştilor din lume): este al celor mai Nordici oameni de pe planetă, populând extremul Nordic / polar al EurAsiei, cel mai mare continent din lume (încă din marele trecut, cei mai Nordici oameni de pe planetă au fost numiţi ca Hyperborei iar calităţile lor au fost foarte stimate / respectate de către restul omenirii). Dezastrul Atlant (al primului Imperiu din lume, creat după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană) a separat primii Europeni civilizaţi, în răsăritul continentului, în ramura Sudică şi cea Nordică - după cum se poate observa şi din analizele genetice - iar Gherga a fost pre-diluvian acolo; drumul Gherga face parte din cel al omenirii. În 1952, antropologul Francez Claude Levi-Strauss prin analiza din “Rasă şi istorie” a arătat că progresul e un rezultat al interacţiunii grupurilor mai mult decât ca un produs al societăţilor izolate. În 1992, Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” a scris că “deşi în prezent separate de numai câteva ore de zbor cu avionul, popoare ca acelea din Siria şi Turcia sau din Franţa şi Anglia par în zilele noastre mai departe unele de altele decât erau strămoşii lor care locuiau în aceleaşi oraşe pe vremea stăpânirii romane”. În 2010, profesorul Indian Shishir Srivastava prin cartea “8 puteri” a observat că “până în urmă cu numai un secol oamenii puteau călători fără paşapoarte sau vize oriunde în lume, fără nici o restricţie; divizarea puternică a lumii a apărut prin războaiele mondiale” (“repararea” cumva se petrece în prezent, prin noua ordine mondială: globalizarea). Început în Epoca Pietrei, amestecul oamenilor continuă și în Epoca Modernă, în locaţii foarte diferite şi în diverse combinaţii procentuale. General acceptat, “leagănul” Homo Sapiens este situat în răsăritul Africii, unde dezvoltarea a fost prin saltul trecerii de la cetele dezorganizate (sau organizate instinctual) la cetele organizate (în adevăratul sens al cuvântului) şi omul a început să stăpânească teritoriile fără a mai avea duşmani naturali de luat în seamă în ceea ce priveşte supravieţuirea speciei; pe lângă acea organizare de tip “haită organizată”, omul a descoperit uneltele ce l-au propulsat la rangul de cel mai periculos prădător de pe Terra / Ghe-Ra (nivel de unde nu a coborât până acum), plasându-se în vârful lanţului trofic. Este de remarcat că spre deosebire de celelalte vieţuitoare ale Pământului, oamenii au în ADN o secvenţă genetică unică, regăsită doar la ei (iar în plus, din vechime se considera că doar oamenii şi zeii aveau spirit, ceea ce întăreşte deosebirea de celelalte fiinţe şi prin această dimensiune). Descoperirea focului (gestul prometeic) este de multe ori asimilată cu creşterea calităţii uneltelor dar şi a armelor, consolidarea sistemelor de organizare socială primare şi cu descoperirea hranei preparate (gestul proteic); este evident că toate acelea au dus la progrese din ce în ce mai semnificative şi - în timp - la necesitatea migraţiei / pusă pe seama mai multor considerente, dintre care se pot aminti suprapopularea anumitor teritorii şi necesitatea ei pentru “echilibrare”, adică fie “fuga” de conflicte, armate sau nu, între diverşi componenţi ai populaţiilor, fie migraţia după hrană, urmărind zone mai bogate în resurse (de exemplu prin deprecierea substratului natural din Sahara / Sa-Hara = tărâmul Sf. Horus, nume care în limba Arabă a ajuns să însemne “deșert”) ori procurarea facilă a acelora, ca de pildă din bogaţia unui anumit teritoriu: cererea majorată de hrană se datora mai mult satisfacerii energetice a creierului mărit, decât înmulţirii numărului persoanelor (gândirea consumă energie). În urmă cu 50 de milenii, s-a îmbunătăţit tehnica vânatului şi a crescut semnificativ numărul uneltelor, armelor şi destinaţia lor (datorită acumulărilor de experienţe şi necesităţilor de adaptare la noile medii în care s-au produs migrările). Migraţiile au determinat noi agregări de grupuri şi - în esenţă - creşterea substratului şi potenţialului conflictelor umane, căci în urmă cu 45 de milenii au apărut aşezările stabile - în preajma grotelor - prin înpământenirea diverselor grupuri umane (totdeauna, deplasările au presupus şi reîntoarcerea la punctul de plecare, pentru comunicarea şi aplicarea achiziţiilor); între cauzele migraţiilor au fost şi izgonirea de către comunităţi, pedepsirea sau fuga pentru o altfel de viaţă, survenind adaptarea la noile condiţii.
Imediat după primul Potop, fenomen care a indus în unele regiuni pierderi masive de populaţie cu tot ceea ce era legat de ea - aşezări, cultură, etc. - oamenii au continuat să-şi îmbunătaţească viaţa şi să formeze structuri din cele mai stabile; a început perioada de expansiune şi de dezvoltare reală a seminţiilor Civilizaţiei (prin întărirea sentimentului apartenenţei de grup), prin migraţia de masă, renunţându-se la “migraţia vânătorească” a oamenilor ancestrali: e de observat că vechile documente se referă clar la diluvii diferite, pentru că n-a fost un singur Potop, ci au fost mai multe (“Originea Gherga” urmăreşte Potopul ca fiind acela de la topirea calotei boreale, după ultima glaciaţiune). Potopuri anterioare au fost de pildă prin spargerea Gherdapurilor / Porţilor de Fier de către Marea Panonică şi scurgerea ei în Pont, spargerea Gibraltarului de către Oceanul Atlantic şi scurgerea sa în Bazinul Mediteran, etc.; Potopul imediat după ultima glaciaţiune a fost spargerea Bosforului şi inundarea Lacului Pontic, care a devenit Marea Neagră (apoi în cronologie - după peste 3 milenii - a fost ploiosul Potop biblic). Cele mai puternice comunităţi care se formau se bazau pe legăturile de sânge (astfel asigurându-se cotele maxime de credinţă faţă de acumulări), de unde s-a creat obiceiul transmiterii tradiţiilor, învăţăturilor înaintaşilor, etc.; de altfel, se poate observa derivarea cuvântului “sânge” / sân-ge” de la “Sf. Gea”: Sacra Ga, Mama Pământului. Cercetătoarea Spaniolă Cristina Martin nota în 2007 în “Stăpânii lumii”: “Conştiinţa apartenenţei la grup însemna că toţi se ajutau între ei, că bunăstarea unui singur membru era răspunderea întregii comunităţi, un sistem ce există şi azi în colectivităţile mici”. În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din 2016 de Lucian Costi, cercetătorul a scris: “Observăm că binefacerea dată omului ‘ge’, făcut din lutul pământului ‘gea’, anume ‘sân-gele’, principalul fluid ce ține trupul viu, are cea mai clară exprimare în românește, unde se pot lesne descifra cele 2 morfene, ‘sân’ de la numele zeului și ‘ge’ de la noțiunea ‘ge’, desigur folosind prescurtarea maximă dincolo de care nu s-ar mai putea despărți morfemele componente. Este de observat cum al doilea morfem ge’ este total schimbat în -guis’ latinesc, încă unul din multele exemple care vin să sublinieze caracterul artificial al latinei, care a pierdut logica de temelie a nașterii vocabulelor, comparat cu arhaica păstrare a fiecărei cărămizi a edificiului străbun din română. Imaginați-vă cele 2 limbi evoluând pe drumuri diferite, una a tot dărâmat din vechiul conac spre a face un palat, ba mai năruind un turn, ba mai adăugând o colonadă, statui și capiteluri, în vreme ce cealaltă a lăsat castelul întreg așa cum l-au clădit prima oară părinții, hotărând că nepoții trebuie să se bucure de opera de început, care era măiastră foarte. Între progres și pierderea memoriei, româna a ales calea memoriei permanente, cu prețul renunțării la noutățile modei. Notăm că putem reface logica formativă mulțumită trăsăturii conservaatoare a limbii noastre, care se menține - în linii mari, aceeași - încă de dinainte de marea roire getică spre apus, care a generat limbile românice apusene. Ge’ din sân-ge’ e același cu morfemul ge’ din get’, Geția’, Ge-or-ge’, Ghe-or-ghe’. Morfemul ge’ are 2 sensuri majore în funcție de context: omul ge’ al pământului sau ge’, pământul ca materie. În exprimarea sunt de sânge românesc get-be-get’, se repetă de 3 ori morfemul pentru omul pământului ge’. Morfemul ge a ajuns celebru și prin prescurtarea sa la rudimentul cel mai mic posibil, acela al consoanei g’, în plu-g’. Nădăjduim că arheologia românească i-a convins pe sceptici că românii știau de plug’ cu mult înainte de ivirea năvălitorilor”. (Imediat după catastrofa inundării din Bazinul Pontic a capitalei Atlantidei, primele așezări stabile / permanente din Europa au fost cele bazate pe pescuit și agricultură la Gherdap - pe Dunăre - în cel mai lung defileu al continentului; zeul suprem - de la care s-a fixat silaba sân” din “sân-ge”, etc., așa cum a studiat și autorul citat - a fost “Sf. An”, soțul Marii Zeițe Ge a Pământului).
Riftul African
Oamenii ancestrali trăiau în teroarea de zi cu zi, “vânaţi” de lipsuri, vânaţi de animale, vânaţi de proprii semeni sau de “fantasmele” create de acei semeni. Foarte rar trăiau indivizii singuratici, organizarea socială fiind obligatorie pentru salvare dar şi necesară manifestării optime a potenţialului, aşadar organizarea în grupuri era vitală. Viaţa grea (majoritatea suferea de reumatism) a născut iluzii din ce în ce mai eficiente şi trăirea a început să fie “anexată” la tot felul de fenomene, la concepte sau ritualuri. Oamenii ancestrali au sesizat creşterea eficienţei gesturilor / eforturilor / acţiunilor lor în condiţiile existenţei “atingerii divine” (indiferent în ce se concretiza aceasta, conştient sau inconştient) şi n-au mai renunţat la ea decât în condiţii extreme, când randamentul a dispărut ori s-a instalat decepţia, depresia sau senzaţia de părăsire; odată cu acea conştientizare, s-a consemnat apariţia specialiştilor în “revigorarea divină” - fie ei vraci, preoţi, etc. - ce cu timpul au devenit puternici şi în consecinţă impunători faţă de cei care atentau la poziţia lor în cadrul comunităţii. (Apariţia conceptului de religie nu trebuie confundat cu cel de credinţă, în legătură cu structurarea primară şi culturală a comunităţilor umane). Picturile rupestre, Cultul Morţilor (adică respectarea înaintaşilor / cinstirea strămoşilor) şi manifestările religioase au fost elementele de început, în care câştigau cei puternici. Ideea de divin, în diferitele percepţii ale oamenilor, din cele mai vechi timpuri până acum, este pe deplin atestată; conştiinţa religioasă a fost atotprezentă, indiferent de apartenenţa teritorială (mereu legată de împărăţia cerească, căreia i s-a atribuit conducerea universului, căci cu cât societatea era mai rudimentară, cu atât caracterul său religios era mai accentuat). Alcătuirea umană din triada trup-suflet-spirit provine din Epoca Pietrei: toate vieţuitoarele erau caracterizate de materie şi energie, adică de trup şi suflet, Zeii şi oamenii având spre deosebire - în plus - forţa Ma / de la mană a spiritului (de altfel, dintre toate fiinţele doar aceştia conştientizând că moartea este inevitabilă). Omul are 3 sisteme, active în planurile: informaţional - spirit, energetic - suflet şi material - trup; mult ulterior înţelepţilor Vedici Gărga / Gherga, concepţia s-a simplificat, în trupul fizic şi “dublul” său: corpul vital (cuprinzând deopotrivă energia sufletului Ka şi forţa spiritului Ma). Aşadar, concepţia despre fiinţe era atât cu partea văzută, cât şi cu cea nevăzută: vizibil era trupul iar invizibil era sinele, respectiv ceea ce-l energiza (tot din partea invizibilă, la oameni şi Zei se adăuga spiritul / adică având deopotrivă eul şi supra-eul). În triada rezultată uman, perisabilă era partea materială - trupul fizic - iar partea imaterială era neperisabilă şi avea astfel 2 componente, pe lângă energia sinelui (comună şi altor vieţuitoare), fiind forţa spirituală: în trecut exista şi credinţa că se putea asimila elementul spiritual al victimei consumându-i creierul, ceea ce evidenţia craniul - popular tigva fiind ştiută ca hârcă - drept sursă de putere. Triada îndeosebi includea interacţiunea dintre cele 3 niveluri cosmice (de sus în jos, celest-terestru-infernal) şi cele 3 nivele ale vieţii omului (de jos în sus, fizic-psihic-spiritual). Aşa după cum în prezent informaţia, energia / electricitatea, magnetismul - şi altele de gen - se ştiu că există dar nu sunt vizibile direct, din cele mai vechi timpuri oamenii aveau concepte solide despre forţele invizibile despre care ştiau că există, dezvoltându-şi credinţele.
Abordarea serioasă şi în premieră mondială a sufletului - legat de suflare / respiraţie, hiperventilaţia ajutând tranşa şamanică - a fost făcută de străvechii Yoghini din N Indiei / Bhărat, în cadrul Civilizaţiei Ghargar, dominată de înţelepţii Sanscrit notaţi Gărga, ca un “dublu” al persoanei, capabil să părăsească trupul, putând ieşi dar şi să se întoarcă în el (de aceea, cea mai veche omologare a fost cea dintre suflet şi suflare, respectiv vânt / o paralelă sugestivă mecanismului conceptual): sufletul era latura eterică a fiinţei, identificat cu umbra, cu oglindirea în apă ori cu portretizarea, vântul fiind principiul activ, transformator al lumii, intermediar între cer şi pământ, sfânt agent purificator asociat mişcării / dinamismului. În comunicarea cu mediul, principalul emiţător şi receptor - după cum a fost dovedit ştiinţific şi de către Institutul de Cardiologie” din California - este inima, ce are un rol mai important decât acela de a pompa sânge în organism (inima este cel mai puternic generator electric din trup iar inima femeii bate mai repede decât inima bărbatului); câmpul energetic al inimii se extinde cu mult în afara trupului, arătând ca un inel lat de câţiva metri împrejurul trupului (câmpul electric al inimii este de o sută de ori mai mare decât al creierului iar câmpul magnetic al inimii este de cinci mii de ori mai mare decât al creierului): inima este interfaţa ce transformă emoţiile şi convingerile în energii electromagnetice, interacţionând atât cu trupul fizic, cât şi cu lumea înconjurătoare (străvechea spusă de “a pune suflet în ceea ce e de făcut” reflectând faptul că semnalul vibraţional al inimii este mai puternic). În concluziile lucrării “Mintea de dincolo”, Dr. Dumitru Dulcan - specialist neurolog, care a observat şi existenţa celor 2 tipuri de inteligenţă, raţională a creierului şi emoţională a inimii, măsurate prin 2 coeficienţi diferiţi, anume cel de inteligenţă tradiţională / raţională şi cel de inteligenţă emoţională - a scris: “Avem 2 instanţe de decizie: mintea şi inima. Mintea este informaţia, raţiunea, educaţia. Inima este sufletul, intuiţia, Divinitatea din noi, sentimentele. De aceea, când suntem trişti avem senzaţia că ne doare, că ne apasă inima. Cu mintea alegem logic, raţional. Cu inima alegem în virtutea sentimentului pe care îl avem în clipa deciziei. Timpul ulterior ne arată că adevărul a fost de partea inimii. Inima este vocea interioară a Sinelui, echivalentul Divinităţii din noi. Raţiunea foloseşte repere conjuncturale, efemere. Inima se ghidează după vocea Universului din noi, singurul deţinător al adevărului. Inima este mai aproape de subconştient decât raţiunea. Acolo este înscrisă întreaga noastră istorie, trecută, prezentă şi viitoare. Informaţia venită din subconştient o numim intuiţie. Noi suntem, la modul direct, opera conştiinţei noastre. Corpul nostru fizic este alcătuit din elemente ale vieţilor trecute şi din cele ale combinaţiei materialului genetic al părinţilor. În câmpul conştiinţei celui ce urmează să se nască este deja prezentă schema sa morfogenetică, decisă în planul de dincolo. Genele sunt ale părinţilor, aranjamentul lor vine din proiectul desenat dincolo. Nu există decât moarte a corpului fizic. Corpul subtil este etern. Naşterea este trecerea de la esenţă la substanţă. Moartea este trecerea de la substanţă la esenţă (Apollonius din Tyana)”. Filozoful Heraclit din Efes afirma: “Pentru suflete e moarte să devină apă, sufletul uscat e cel mai bun” (şi răniţii ori muribunzii - ale căror suflete au fost afectate - foarte des vor apă); academicianul Simeon Florea în “Înmormântarea la Români” a scris: “vasele cu apă din apropierea mortului erau acoperite, ca să nu pice sufletul într-însele şi să se înece, căci se credea că sufletul trage la apă”. Privind aspectul funerar, Infernul păstra uscăciunea, pentru suferinţa continuă datorată “setei” morţilor: de aceea, libaţiile aveau şi scopul potolirii sale (Cultul Apelor - mereu “vii”, inspirând şi vindecând - a fost constant alimentat de devoţiunea populară). Inima e centrul sufletului, al sentimentelor iar creierul al raţiunii, al logicii; fiinţa umană este sub influenţa forţelor / energiilor astrale: uranice / cereşti prin creier şi telurice / pământene prin inimă (efectele putând fi măsurate prin cei 2 coefienţi de inteligenţă, tradiţională şi emoţională).
Oamenii gândesc continuu - fie că vor sau nu vor aceasta - iar toate gândurile produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie lansată (şi nu doar într-o direcţie dorită, ci în toate direcţiile); energia emisă de gânduri interacţionează - în drumul parcurs - cu alte energii, cu unele ajungând să vibreze la unison. Fiecare gând - indiferent că e bun sau rău - declanşează un proces de rezonanţă; tot ceea ce vibrează cu energia gândurilor e atras automat în viaţă. Însă nu creierul - cu impulsurile sale electromagnetice - este principalul emiţător / receptor din trup, ci inima: organ mult mai puternic şi cu rol mai important decât doar de a pompa sânge; forma principală de comunicare realizată de inimă este de transmitere a informaţiilor prin transpunerea emoţiilor / sentimentelor în energii electromagnetice, ce interacţionează atât cu celulele trupului, cât şi cu lumea înconjurătoare. Sentimente pozitive ca iubirea, iertarea, compasiunea sau sentimente negative ca mânia, ura, supărarea produc modificări atât în trup, cât şi în afara sa. Dr. Vladimir Poponin - fizician Rus - a demonstrat influenţa directă a ADN-ului uman asupra lumii înconjurătoare: a pus într-o eprubetă închisă ADN şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul asupra fotonilor; fotonii s-au distribuit (aşa cum era de aşteptat) în mod dezordonat, fără să urmeze o anumită ordine. Apoi, savantul a introdus ADN uman în acea eprubetă şi s-a produs un lucru surprinzător: ADN-ul uman avea influenţă directă asupra fotonilor, printr-o forţă misterioasă el ordonându-i în forme regulate (a fost pentru întâia oară când ştiinţa a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi susţineau demult, că oamenii sunt parte integrantă din lume şi că o influenţează permanent). Experimentul nu s-a oprit la acel fapt: după ce ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum ADN-ul uman era încă acolo, păstrându-şi poziţia lor ordonată; fotonii şi ADN-ul uman încă păstrau legătura, deşi fuseseră separaţi fizic (un câmp subtil - considerat de torsiune - încă îi ţinea conectaţi, concluzia fiind că există un câmp cuantic ce uneşte tot ceea ce există, prin intermediul său oamenii fiind în legătură cu toată natura): câmpul informaţional al ADN-ului uman impregnează serios acolo unde îi dăinuie prezenţa, influenţând de pildă casa, obiectele, etc., informaţiile specifice propriei fiinţe rămânând pentru foarte mult timp (prin anumite acţiuni speciale pot fi curăţate). S-au testat şi efectele sentimentelor asupra ADN-ului uman: în câte o eprubetă a fost izolat ADN de la diverse persoane şi acele eprubete au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale, măsurându-se electricitatea la nivelul ADN-ului; când subiecţii au emis sentimente pozitive, molecula ADN se dilata iar când subiecţii au emis sentimente negative, molecula ADN se contracta (concluzia fiind că stările umane influenţează simultan ADN-ul, ceea ce se propagă nu doar în trupuri, ci şi afara lor, datorită câmpului cuantic). De pildă, slujbele bisericeşti ajută la ameliorarea sănătăţii, măsurătorile tensiunilor enoriaşilor - înainte şi după slujbă - arătând la majoritatea normalizarea tensiunii după serviciul religios; de asemenea, la apa sfinţită s-a observat mărirea densităţii optice iar undele sonore emise de toacă sau clopot au proprietăţi vindecătoare, uneori mai eficiente în omorârea microbilor patogeni decât radiaţiile magnetice (de aceea, în timpul epidemiilor se bătea toaca ori se trăgeau clopotele): iniţial (în Epoca Pietrei), toaca - reproducând cântecele Culturii Lemnului - a fost instrument şamanic. Puterea rugăciunii de asemenea vindecă, la creştini de exemplu fiind dovedită eficienţa rostirii rugăciunii Tatăl nostru” ori puterea semnului Crucii, binecuvântările fiind semnificative nu doar prin valoarea spirituală, ci şi prin valoarea preventivă, exercitarea efectelor remarcându-se dintotdeauna asupra mâncărurilor, băuturilor, etc.Omenirea a păstrat în memoria colectivă amintirea percepţiilor extra-senzoriale (admirând în prezent puţinele persoane cu aşa posibilităţi), capacităţile estompându-se în timp, căci la majoritatea oamenilor au fost puternice ancestral: în mare vechime, empatia umană se baza pe valurile energetice din natură simţite mai conştient decât în prezent. Din istoria îndepărtată se poate deduce că predecesorii nu erau - cum s-ar putea interpreta la prima vedere - chiar “primitivi” (de altfel, oamenii din prezent sunt mai dezavantajaţi în multe privinţe decât cei din trecut): strămoşii erau mai avansaţi de pildă prin faptul că se bucurau de activarea unor catene din helixul dublu al ADN-ului uman (ce azi încă există, însă nu-s folosite - fiind considerate reziduuri - specialiştii în genetică străduindu-se să le redinamizeze), ce permiteau comunicarea mutuală între semeni - fără a mai fi necesare multe concepte împărtăşite pentru clarificări între ei - adică erau de fapt “zei”; ca o paralelă, aşa cum azi Internetul este o reţea ce leagă “maşinării” / computere între ele, în Epoca Pietrei oamenii erau conectaţi în dimensiuni mai profunde decât acum, legăturile mai puternice / cuantice dintre oameni datorându-se utilizării unor părţi din ADN ce azi au ajuns aproape abandonate (pe măsura scurgerii timpului, partea emoţională / intuitivă - bazată şi telepatic, oamenii comportându-se instinctiv în grup, comunicarea cuprinzând şi intuiţia sincronă manifestată în reţeaua lor - s-a estompat, evidenţiindu-se partea analitică / raţională iar problemele dintr-o aşa modificare n-au încetat să apară, înregistrându-se tot mai des disfuncţii între intuiţie şi raţiune). Dr. Dumitru Dulcan - şeful catedrei de neurologie a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti - a enunţat în 2009: “Considerăm că telepatia - ca prelimbaj şi posibilitate de comunicare, de transfer de informaţie între indivizi - este mult mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat. Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosuri, care au o anumită semnificaţie la vieţuitoare, acţiunile complexe de conducere a grupurilor, distribuţia rolului în grup, întreprinderea unor măsuri de apărare comune, ar fi posibile să se realizeze şi pe această cale de comunicare. Este probabil că înainte de apariţia limbajului articulat, însuşi omul să fi dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând limbajul ca formă superioară şi mult mai eficientă de comunicare, această capacitate s-a atrofiat, rămânând într-o formă latentă în fiecare din noi. Parametrii fiziologici determinaţi în cursul experimentelor telepatice au indicat rezistenţa electrică scăzută, pulsul majorat, tensiunea arterială mare şi respiraţia mărită, atât ca frecvenţă, cât şi ca amploare” (probabil pentru oxigenarea mai profundă a creierului). Şi academicianul Român Ovidiu Bojor afirma în 2014 că în mare vechime oamenii comunicau mental (aşa după cum în prezent doar puţini o mai pot face, căci asemenea abilităţi s-au pierdut, datorită progresului în direcţiile civilizaţionale actuale); în trecutul îndepărtat - înaintea limbajului articulat - telepatia a fost limbajul universal (care nu necesita traduceri).
În 2002, psihologul Evreu Daniel Kahneman a primit Premiul Nobel în economie pentru studiile sale de pionierat despre economia comportamentală, susţinând că gândirea e controlată de 2 sisteme: intuitiv / rapid (înnăscut) şi raţional / lent (specific omului); de cele mai multe ori, primul sistem generează sugestii pentru cel de-al doilea, care intervine doar când detectează o greşeală. Primul sistem - activ tot timpul - prezintă erori cognitive, un exemplu fiind dat de iluziile optice, ca de pildă al liniilor ce par a avea lungimi diferite, care chiar măsurate pentru convingere (datorită celui de-al doilea sistem) că au aceeaşi lungime, totuşi primul sistem continuă să le perceapă ca inegale ori a cercurilor centrale identice în mărime, etc.:
Greşelile cognitive influenţează deciziile; savantul a aplicat un test simplu (mereu trecut doar de o minoritate dintre subiecţi): “O bâtă de oină şi o minge costă împreună 1,10 euro. Bâta costă cu un euro mai mult decât mingea. Cât costă mingea?” Majoritatea dă răspunsul oferit de primul sistem, însă totodată greşit: 10 cenţi; răspunsul corect desigur e 5 cenţi. El a mai susţinut: “Atunci când oamenii iau decizii, cei mai mulţi nu se întreabă ‘ce voi simţi şi pentru cât timp?’ şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne. Din trecut învăţăm - de obicei - să maximizăm calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta ‘tirania sinelui’. Pentru a contracara erorile primului sistem, există - în principiu - o soluţie simplă: încetinirea procesului de decizie şi apelul la al doilea sistem. Nu putem face asta tot timpul, însă atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”. Ceea ce specialiştii numesc “ADN blocat” vibrează armonios mai înalt decât catenele încă funcţionale (realitatea e că majoritatea ADN-ului uman a rămas nefolosit, oamenii azi utilizând practic doar o mică parte din ADN); erupţiile solare devastatoare / cu mărirea nivelului radiaţiilor cosmice şi limbajul apărut au fost printre factorii care au redus posibilităţile oferite de ADN-ul uman, ca atare şi organe importante - ca hipotalamusul sau glanda pineală - reducându-se din cauza neîntrebuinţării lor: activarea mărită a ADN-ului uman ar permite şi întrebuinţarea majorată a creierului (căci şi din acela doar o mică parte este funcţională), savanţii cercetând acum foarte serios bagajul genetic / biologic uman, pentru mărirea valorificării sale, asemenea încercări de altfel manifestându-se de foarte mult timp, aşa explicându-se vechile preocupări ca de exemplu despre “al treilea ochi”, cu manifestări la cei din Bhărat / India şi în prezent - marcajul respectiv pe frunte Sanscrit fiind numit “tika” / de care s-au legat denumiri ca Atlantic / Atlan-tic, Baltica / “Bal-tica”, Svastica / “Svas-tica”, Vatican / “Va-tican”, etc. - aşa justificându-se popularitatea “mediumurilor” sau “vizionarilor”, ş.a.m.d.
Despre termenul Sanscrit “Svas-tika” e de ştiut că începea cu formula de binecuvântare “Su As” = “Svas” (unde particula sfinţeniei “Su” echivala “Apa” iar “As” - ca eponimul Asiei - era prescurtarea “Sf. An” / la Indieni “Svas” fiind “Suflu” iar la Sumerieni “Aş” însemna “Unu”, sacralitatea sa şi a simbolicului său ochi terţ avându-şi redarea emblematică în Svastică: solara cruce în rotire de fapt era bumerangul Ghergan în mişcare, fiind arma reprezentativă regală); în Europa, Svastica / “Zuas-tika” se numea de exemplu la Kareli “Yarga”, la stră-Români “Vârtelniţă” (între - popular numită Cruce solară - şi Crăciun fiind evidente legături), etc. “Tika” - adică “Terțul” = “al treilea ochi”, cel de pe frunte - reda ce făcea “Suflul” (“Suas” / “Zvas”) prin “Svas-tică” / “Zvas-tică”, adică literalmente “Suflul Terțului” = forța celui de-al treilea ochi: “Zvas” / “Zuas” a dus la Zeus - fiind suflu divin - “Zvas-tica” / Zvastica ajungând ca Vârtelnița / Crucea Solară a supremului Zeu/s să fie deseori și figurată efectiv între sprâncenele credincioșilor (ca semn divin pentru Ochiul Zeului).
Karelii trăiesc între Moscova și Peninsula Kola (corespunzător Estonului Viia-Kadi Raudalainen)
Literalmente, denumirea de “rustică” / “rus-tică” folosită pentru desemnarea vieții tradiționale țărănești e de la marcarea cu roșu - printr-un punct de culoare roșie pe frunte - a celui de-al treilea ochi, “tika”: astfel, “rus-tika” a rămas în vechile vocabulare, regăsindu-se de pildă în limba Latină ca “rusticus”. Privind roata solară = “Svas-tika”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Svastica e unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi mai vechi din lume. S-a spus că era cunoscută atlanţilor, arătându-se prin aceasta că originea ei trebuia căutată în timpuri străvechi. Svastica indică limpede - prin însuşi grafismul ei - o mişcare de rotaţie în jurul unui centru nemişcat, care poate fi ‘eul’ sau ‘polul’; e deci un simbol de acţiune, de manifestare, de ciclu şi de regenerare perpetuă. Masonii au considerat centrul svasticii ca fiind Steaua Polară iar cele 4 gamma care o constituie drept cele 4 poziţii cardinale ale Ursei Mari în jurul ei; există şi forme secundare ale svasticii, precum cea cu braţe arcuite, utilizată în Ţara Bascilor, ce evocă foarte clar figura dublei spirale”.
Unii lingvişti - ca de exemplu Asya Pereltsvaig în 2014 - au observat asemănări între limba Bască şi limba Georgiană (ambele mai vechi decât cele vorbite de Kurgani, adică de către Indo-Europeni). Conform legii că dacă în natură există ceva inutil, înseamnă că odată a fost util, rezultă premiza că natural nimic inutil nu e valorificat; doar artificial - de exemplu prin manipulare genetică - s-ar putea revigora mai semnificativ zestrea moştenită (ori crea ceva nou). Impunerea liderilor Gherga - cu respectarea câştigată din cele mai vechi timpuri - ar putea fi explicată şi prin recunoaşterea publică a unor abilităţi conservate de asemenea gen / remarcate în anturajele lor şi apreciate ca atare. În plus, conform unor vechi documente (între care şi “Cartea lui Enoh” / Eno despre ceea ce a fost pre-diluvian), Ghergarii pe linie paternă aveau ascendenţă îngerească, deci genele ar fi divine, ca urmaşii - pe linie masculină - ai celor care nu aparţineau lumii curente: mamele erau pământene iar taţii erau îngerii Gregori (în Aramaică “Iyr”, în Ebraică “Er”, în Greacă ἑγρήγορος / ἐγρήγοροι, înţelesul fiind de “Veghetori”), hibridizarea / corcirea fiind dublu redată şi de numele Gherga, redând fuziunea dintre Cer şi Glie; e de ştiut că Aramaica a fost limba Ghargheilor / Chaldeilor, ajunsă “lingua franca” în Anticul Orient Apropiat (limba în care a fost tradus Vechiul Testament, căci era cea vorbită în Galileea, fiind popular utilizată inclusiv de Iisus, conform şi apostolului Matei 26:73, a cărui evanghelie e prima carte din Noul Testament): în Vechiul Testament (Iezechiel 23:20), cea mai desfrânată Evreică din Ierusalim aprecia falusurile Chaldeilor că erau ca ale cailor, virilitatea lor depăşind-o pe cea a Egiptenilor. Cercetătorul Englez Philip Gardiner a scris: “Veghetorii au fost descrişi ca formând un curent submers şi au fost numiţi ‘E-Gregori’. Cabala menţionează 72 de îngeri regali cărora Iudeii le zic ‘Elohim’, adică ‘Străluciţii’. Înţelesul Grec e de ‘Gardiani’ / ‘Străjeri’ (cu rolul de protectori). ‘E-Gregor’ în Greacă înseamnă ‘excitat de pasiune’ / ‘trezit din somn’: e o legătură incredibilă între luminoasa experienţă a trezirii (trecerea din adormire la veghe) şi lumea inconştientului. Rădăcina termenului pare a fi din Siriaca Er / Ur. În secolul XIX, misticul Eliphas Levi afirma că Uriaşii lui Enoh erau E-Gregori (‘Strălucitori’ / ‘Uriaşi renumiţi’). Masonii informează că E-Gregora a fost Fiul Domnului; spiritele E-Gregorilor protejează fraţii de duşmani iar Hiram Abif - arhitectul primului Templu din Ierusalim - era E-Gregor”. (Masonii pretind mult mai mult, anume că îşi trag originea din Atlantida, ei fiind credincioşii Zeului Pan - încornoratul patron al păstorilor - fiul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică al “Sfântului-moş” Ghergan). Studiile specialiştilor au relevat că relaţiile dintre oameni sunt determinate de nişte coduri ale câmpurilor lor; câmpul fiecărui om conţine câte un set de “instrucţiuni” ce determină relaţiile cu lumea iar acelea se împart între conştientul şi subconştientul uman, manifestându-se global prin nivelul energiei personale: dereglări ale nivelului energetic - prin scădere ori prin creştere - rezultă în boli sau în performanţe. Generaţiile actuale umane şi-au pierdut din străvechile abilităţi de trai conectat direct cu natura, controlul subconştientului devenind mai greoi decât cel al conştientului; inclusiv stilul de viaţă Modern a separat oamenii de fluxul primordial de electroni ai Pământului - ca de exemplu renunţarea la şederea directă pe sol sau purtarea papucilor, în locul umblatului cu picioarele goale - absorbţia de electroni din suprafaţa terestră fiind mult mai redusă, ceea ce dereglează nivelul de cortizol şi calitatea somnului, micşorîndu-se neutralizarea radicalilor liberi (căci efectul benefic al radiaţiei preluată direct din pământ este puternic anti-inflamator şi anti-oxidant): omul este de fapt ca un “burduf” între Pământ şi Cer - mereu influenţat de energia înconjurătoare - însă progresul civilizaţional pentru condiţiile de trai a estompat unele calităţi ancestrale ale fiinţei umane. Creierul comunică prin unde electromagnetice în inimă şi reacţii biochimice în trup; savanţi ca Dr. Ervin Laszlo, Dr. Bruce Lipton ş.a. - experţi în epigenetică - au demonstrat că sentimente ca fericirea dilată moleculele ADN iar sentimentele negative le contractă (de altfel, la rândul său ADN-ul uman influenţează lumea fizică, experimentele efectuate de Dr. Vladimir Poponin, Dr. Fritz Popp, ş.a. arătând că fotonii - componenţii luminii - sunt ordonaţi într-un anumit tipar de către moleculele de ADN uman): cercetările au demonstrat că aminoacizii ce formează ADN-ul sunt activaţi sau dezactivaţi în funcţie de emoţii (o emoţie pozitivă - de exemplu iubirea - potenţează reacţia din ADN, pe când o emoţie negativă - ca de pildă ura - o inhibă). Este de remarcat că tradiţiile spirituale au pus mereu accentul pe înţelepciunea inimii, pe iubire ca şi cale de unificare între oameni şi apoi de unificare a acestora cu natura şi cu întregul univers (oamenii trecutului au fost consideraţi încă din marea vechime ca “fericiţi”, de exemplu şi acum dogma ortodoxă având la bază nu teama de Dumnezeu, ci dragostea, căci “Dumnezeu este iubire” / întâia epistolă sobornicească a apostolului Ioan 4:8). Forţa spirituală a dus la forme de dominaţie umană: în paleocortex - baza stratificării creierului - sunt depozitate toate instinctele primare şi comportamentele primordiale, care se transmit peste generaţii; tendinţa spre a găsi un sprijin, un panaceu pentru mărirea puterii cu care să fie învinse greutăţile curente şi-a găsit uşor aplicabilitate pe baza suportului ancestral legat de idolatrie, ajungându-se până acolo încât unii lideri au devenit idoli de reacţie, comportament şi drum de viaţă. Una din cele mai ciudate teorii circulând din vechime a fost cea a tablei şterse - sau “tabula rasa” - ce susţinea că oamenii se nasc fără caracteristici sau predispoziţii ale personalităţii; cei care au propus acea teorie (ca filozoful Macedonean Aristotel în secolul IV î.C., călugărul Italian Toma D’Aquino în secolul XIII, psihiatrul Evreu Sigmund Freud în secolul XIX, ş.a.) susţineau că toată capacitatea mentală ar fi rezultatul experienţei şi educaţiei, însă s-a dovedit ştiinţific că genele şi alte trăsături familiale, moştenite la naştere, împreună cu anumite instincte înnăscute, joacă un rol decisiv în comportamentul ulterior / pe lângă experienţe şi educaţie: studiile (incluzând şi copii adoptaţi ori gemeni crescuţi în familii diferite) au tratat modurile prin care gesturi similare - precum zâmbitul, anumite trăsături de limbaj, etc. - puteau fi găsite în toată lumea, în culturi total diferite, concluziile fiind legate de modul prin care anumite trăsături pot să existe încă de la naştere. La mulţi se observă înclinaţiile înnăscute spre anumite aptitudini - desigur moştenite de la înaintaşii lor, care valorificate prin exersare pot duce la performanţe notabile - exagerările altora despre ei ajungând până la exprimarea de genul că “s-au născut învăţaţi”; recent, Germanii Grazyna Fosar, Franz Bludorf, Dr. Piotr Gariaev - biolog Rus - ş.a., au studiat influenţarea zestrei genetice de către cuvinte, în sensul că anumite frecvenţe reprogramează ADN-ul: conform cercetărilor lor, limbajele umane n-au apărut la întâmplare, ci au fost rezultatele populaţiilor având în majoritate un anumit profil genetic, a căror comportamente vibraţionale mereu au fost în corelaţie cu modulări prin cuvinte şi propoziţii, datorită tonalităţii folosite, etc. (de altfel, învăţătorii spirituali - antrenaţi în exersarea puterii conştiinţei prin relaxări, meditaţii, etc. - cunoşteau de milenii faptul că organismele umane erau “programabile” şi prin cuvinte).
Dr. Nicolae Bagdasar (1896-1971) în “Teoria cunoştinţei” a scris: “Este de ajuns să ne gândim numai ce rol joacă ereditatea în viaţa organică şi în viaţa sufletească, pentru a ne putea da uşor seama cât de nejustificată este ideea fundamentală a empirismului că sufletul ar fi o ‘tabula rasa’. E fapt stabilit psihologic că nici chiar în actele sufleteşti cele mai elementare, în reflexe şi senzaţii, sufletul nu se comportă cu totul pasiv, ci - din contră - depune o activitate şi interpretează într-un anumit sens datele experienţei. E de asemenea stabilit că nu tot ceea ce se petrece în lumea externă este receptat de suflet, ci că totdeauna sufletul efectuează o alegere printre datele experienţei, manifestă preferinţă pentru unele din ele şi neglijează sau ignoră cu totul altele, fapt ce nu se împacă deloc cu concepţia unui suflet-oglindă, care ar reflecta pasiv şi cu egală indiferenţă tot ceea ce ajunge în faţa sa. Sufletul se simte solicitat - din infinitatea de date externe şi interne - de unele mai mult, de altele mai puţin, el are interes (practic sau teoretic) pentru unele, pentru altele însă nu, ceea ce dovedeşte cât de greşită este ideea empiristă despre pasivitatea sufletului şi cât de îndreptăţite sunt teoriile opuse, care caută să scoată în relief ‘activitatea’ sufletului şi ‘spontaneitatea’ gândirii, facultatea aperceptivă a spiritului. Ştim cât de dificilă este opera cunoaşterii şi câte funcţiuni sufleteşti variate sunt necesare pentru a ajunge la cunoştinţe valabile şi veridice. Dacă sufletul ar fi o ‘tabula rasa’ - pe care vin şi se înscriu singure senzaţiile - atunci n-ar mai fi nevoie de nici un efort şi de nici o operă selectivă din partea sufletului. Ceea ce în realitate nu este cazul. A reduce cunoştinţa la senzaţii şi a nega activitatea spiritului nu înseamnă câtuşi de puţin a explica şi a descrie actele cunoaşterii, ci pur şi simplu a ignora adevărata natură a acestor acte. Căci cunoştinţa nu stă în senzaţii, percepţii şi reprezentări, ci în operaţii ale gândirii, în acte de judecată, adică în acele acte în care poate fi vorba de adevăr sau fals. Niciodată o senzaţie, percepţie sau reprezentare nu poate pretinde că întruneşte atributul veracităţii. Sensibilitatea procură material pentru cunoaştere şi constituie de cele mai multe ori punctul de plecare pentru cunoaştere, dar cunoaştere propriu-zisă ea nu poate procura. Cunoaşterea cade în domeniul de activitate al gândirii, acolo unde intervin operaţiile logice, căci aici avem aserţiuni pozitive sau negative, adică adevăruri”. În 2009, psiholoaga Cristiana Leviţchi afirma că “genele părinţilor, structura lor psihologică, modul lor de comportare se transmit din generaţie în generaţie; ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş afectează şi generaţiile care vin: aşa cum se transmit genele, aşa se transmit şi gândurile, ideile, sentimentele, traumele, de la o generaţie la alta (aşa cum există un inconştient propriu, există şi un inconştient de familie, ce se preia, mai ales dacă membrii acesteia nu îşi recunosc şi nu conştientizează problemele, negându-le, nu-şi conştientizează trăirile şi ţin secretele, etc)”. Identificarea accesului integral în profunzimea ADN ar permite şi descoperirea istoricului ascendenţilor, un exemplu ştiut - în preajma morţii - fiind al revederii vieţii într-o derulare rapidă: o manifestare a înmagazinării informaţiilor; o persoană transmite urmaşilor datele stocate până să devină părinte, capacitatea de a reţine informaţiile de către ADN fiind recunoscută ştiinţific drept colosală. De aceea - de exemplu - oamenii au instinctul de a-şi organiza un adăpost, aşa după cum şi multe vieţuitoare îşi amenajează cuibul / culcuşul, căci “handicapul” presupus de unii cercetători despre străvechii oameni ca incapabili să-şi încropească o colibă e aiuristic ori anumite persoane se extaziază de pildă privind un anumit peisaj (care probabil a fost plăcut şi înaintaşilor) sau încearcă sentimentul a ceva “deja văzut”, etc. Cunoaşterea propriului ADN nu e doar o plonjare în trecut, ci şi cunoaşterea viitorului: deoarece nimeni nu şi-a putut alege părinţii, totul este predestinat (moştenirea genetică influenţează viitorul de exemplu sub forma unor aptitudini ori sensibilităţi transmise din strămoşi, inclusiv boli). Cercetătorii de la Institutul HeartMath” din California / SUA au demonstrat că sentimentele sincere de iubire, de apreciere şi de recunoştinţă stimulează puternic sistemul imunitar, amplifică secreţia substanţelor chimice vitale şi implicit vigoarea trupului, reduc nivelul hormonilor stresului, presiunea arterială excesivă, anxietatea şi vinovăţia şi îmbunătăţesc mecanismele de reglare a glucozei în cazul diabeticilor; aurogramele “încăpăţânate” ca separate la unele persoane reflectă antipatia dintre ele, pe când aurogramele contopite - mai puţin sau mai mult - reflectă simpatia dintre ele (la unele, gradul mare de apropiere al aurogramelor relevând dragostea). În plus, iubirea crează îmbunătăţirea ritmului cardiac (în cazul existenţei unor neregularităţi ale aceluia); e de observat că Latinii numeau artera traheală “gargala”.
“Apa vie” - studiată de exemplu şi de cercetătorul Bănăţean Gheorghe Lucaci / din Timişoara - e cea “informată”, adică având o încărcare energetică, aşa după cum de exemplu e apa de ploaie, observată de agricultori ca oricând mult mai benefică decât apa obişnuită, deosebirea dintre cele 2 feluri de apă datorându-se sarcinilor electrice din nori ce influenţează apa de ploaie (apa celestă fiind alcalină), spre deosebire de apa terestră acidă; apa de ploaie (adică “apa vie”) colectată în vase puţin adânci şi expusă la Soare oferă oricând altă vitalitate decât apa pură din izvoare (adică “apa moartă”): după ploaie de pildă animalele ocolesc apa din adăpătoare, preferând-o pe cea căzută în bălţi iar plantele sistematic udate cu apă de ploaie - celestă / “electrovibrată” - cresc mai viguros decât cele udate cu apă obişnuită / terestră. Savantul Bănăţean - principalul cercetător al apei vii din România - a observat că o picătură din “apa vie” pusă în apă obişnuită pulsează ca o inimă, frecvenţa pulsaţiei depinzând de temperatură (“apa vie” fierbe la mai multe grade decât apa obişnuită şi îngheaţă doar la mari temperaturi negative). Dr. Viorel Boldureanu a scris despre “apa morţită”: “În 1912, Victor Ghergar a notat o credinţă din Băiţa / judeţul Bihor (în apropierea izvorului Crişului Negru) ‘Dacă treci cu mortul pe lângă casă şi este apă în cofe, aceea trebuie ţâpată pentru că capeţi amorţeală’. Aşa ceva merită atenţie pentru că, sprijinindu-ne pe o credinţă mai explicită din Banat putem reconstrui o importantă verigă lipsă în semantica verbului ‘a amorţi’ şi - mai departe - în mecanismul mental ce a asigurat persistenţa credinţei respective. În Banat am întâlnit (îndeosebi în zona de câmpie) credinţa că dacă în casele de pe uliţele pe care trece cortegiul mortuar se află apă în vase, pocale, atunci mortul îşi bagă picioarele în apa aceea. Prin urmare, toate vasele trebuie golite de apă, dacă nu înainte de trecerea cortegiului mortului pe uliţă (ceea ce e cel mai bine), apoi negreşit apa trebuie aruncată - de preferinţă la rădăcina unui pom fructifer - îndată după ce ‘mortul a trecut’. Acea apă, dacă rămâne în vase şi este băută sau întrebuinţată în vreun mod obişnuit, atunci efectul (în plan magic, desigur) va fi o contaminare a ‘morţelii’, pentru că apa e purtătoarea acelui fluid; iar acel ‘fluid magic’ purtat de apa în care mortul şi-a spălat picioarele are o însuşire care în sine nu poate fi numită (pentru că este din rândul celor ‘nenumite’), aşa încât doar apa se poate numi ‘apă morţită’. Şi de aici mai departe, în ordinea profană, nemagică, verbul ‘a amorţi’ e folosit nu doar spre a arăta un disconfort fiziologic, ci şi pentru a desemna ‘amorţeala iernii’ (adică hibernarea), care iarăşi - dincolo de datul biologic, într-o fiziologie mitică, sacră - înseamnă regresia unei fiinţe vii, retragerea ei în imperiul morţii”. În “Dicţionar de simboluri“ din 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris despre unele credinţe ale vechilor Germanici / din Nordul Europei şi ale vechilor Greci / din Sudul Europei: “La popoarele germanice, primele pâraie ce se scurg primăvara la suprafaţa gheţurilor veşnice sunt strămoaşele oricărei forme de viaţă, căci - înviorate de aerul Sudului - ele se unesc pentru a forma un corp viu, cel al primului Uriaş, din care s-au născut ceilalţi Uriaşi, oamenii şi (într-o oarecare măsură) zeii înşişi. Apa feminină, apa dulce, apa de lac şi apa masculină, înspumată, fecundantă, au fost net diferenţiate în ‘Teogonia’ 130-135 a lui Hesiod: Glia a dat mai întâi naştere (fără a gusta din plăcere) Pontusului; apoi - după ce s-a împreunat cu fiul său Uran - a dat naştere Oceanului cu hăuri fără fund: ‘Glia dădu naştere mării sterpe - care se umflă cu furie, fără ca dragostea să lucreze - dar mai apoi, îmbrăţişată de Cer, ea zămisli Oceanul cu vârtejuri adânci’. Deosebirea între apa stearpă şi apa fecundantă a fost explicată de Hesiod prin intervenţia iubirii; apa stătătoare - plasma pământului din care se naşte viaţa - apare şi în multe alte mituri despre creaţie”. În “Secretele patriarhilor”, cercetătorul Francez Marcel Violet 1886-1973 a studiat temeinic proprietăţile apei, anunţând că puterea “apei vii” - apei de ploaie - nu se datorează naturii chimice, ce e la fel cu cea a “apei moarte” (adică a apei pure, ce are o putere dizolvantă fantastică, însemnând moarte), ci secretul constă în supunerea apei la radiaţii, de pildă apa pură / de izvor care stă un timp la Soare ori supusă electrolizei devenind şi ea atunci o apă vitalizantă; rolul activ al apei asupra organismelor vii este benefic dacă e solarizată sau electrizată, efectul obţinându-se chiar şi prin introducerea în apă a unei bucăţi de ceară de albine (iar conform vechilor Greci, primul apicultor din lume, adică primul prisăcar / stupar din lume - cel dintâi care a crescut în stupi albine pentru miere - a fost semi-zeul Gargo, cel mai vechi rege al Cureţilor: Gargo-ris / Gargoris, din mare vechime știindu-se că albinele nu-s folositoare doar pentru miere, ci - prin lucrul uriaș ce-l fac, polenizând majoritatea plantelor - fiind esențiale pentru viața pe Pământ, în Turcă / actuala limbă oficială în Anatolia folosindu-se termenul “arî” pentru “albină”). Pe de altă parte, în accepţiunea Turanică, Gargo-ris = “regele Gargo” a fost “stăpânul mierii” (căci Bal = miere şi Kan = conducător), ceea ce contura Peninsula Balcanică drept tărâmul său; vocabularul Românesc a reţinut denumirea antidotului contra veninului şerpilor - miere amestecată cu mac / opiu - ca “teriac” / “tiriac”: un termen consonantic Ghergar (leacul pe baza pastei de miere fiind de mare ajutor la vindecare în Vechea Lume). În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Cuvântul de origine tracă ‘matca’ pentru ‘regina albinelor’ dar şi pentru ‘albia râului’ provenea din radicalul ‘mat-‘ şi sufixul ‘-ca’ ; dacii au fost mari crescători de albine iar forma iniţială provenea din pre indo-europeana ‘măter’ = ‘mamă’ (sanscrita / avesta ‘matar’, etc). Forma rusă are sensul de ‘cale’ şi lingviştii o consideră de origine fino-karelică (în care ‘matka’ = ‘calea’), provenită din indo-europeană, fiind un împrumut dintr-un dialect baltic; se ştie că balticii erau la sud de triburile finice (ei din regiunile unde se află şi astăzi întinzându-se în Rusia Centrală până pe cursul superior al Volgăi)”. Trupul uman e format din peste două treimi din apă, ce influenţează starea de sănătate (de altfel, pe toate continentele s-au făcut experimente de verificare - cu ajutorul apei - a modului cum sentimentele influenţează sănătatea): prin expunerea apei în faţa unor cuvinte şi sentimente pozitive cum ar fi iubirea şi recunoştinţa, acest lucru nu numai că amplifică nivelul energetic al apei dar însăşi structura chimică a acesteia se modifică în sensul unei mari armonii (cu cât sentimentele pozitive la care este expusă apa sunt mai elevate şi mai nobile, cu atât mai frumoase şi mai armonioase devin cristalele de apă atunci când aceasta este îngheţată); invers, atunci când apa este expusă unor emoţii negative - cum ar fi ura - nivelul energetic al apei se reduce iar în structura ei chimică intervin schimbări haotice, ce o distorsionează. Concluzia trasă - dacă emoţiile umane pot schimba structura apei - duce la efectele produse asupra stării de sănătate (celulele trupului fiind alcătuite în cea mai mare parte din apă şi înconjurate tot de ea). Verificările ştiinţifice recente de fapt au reconfirmat milenara apreciere a apei în ritualuri, ca străvechile îmbăieri în apele sfinte, botezarea cu apă sfinţită, etc. Înţelepţi ai lumii s-au exprimat despre puterea sentimentelor, ca de pildă profetul Arab Mahomed 570-632 (fondatorul islamului) care a afirmat că “recunoştinţa pentru abundenţa primită reprezintă cea mai bună poliţă de asigurare că vei continua să te bucuri de abundenţă”, teologul creştin German Meister Eckhart 1260-1327 care zicea că “dacă singura rugăciune ce o rosteşti întreaga viaţă este un simplu ‘mulţumesc’ e suficient” ori filozoful Alsacian Albert Schweitzer 1875-1965, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care zicea că “nu succesul e cheia fericirii; fericirea e cheia succesului” (în timp, mâncarea a fost binecuvântată cu gest de recunoştinţă pentru hrănire, puterea de influenţare fiind exploatată şi în cazul bolnavilor, ca de exemplu prin “efectul placebo”, etc). Pe lângă acestea, evoluţia sistemului imunitar a fost şi la nivelul grupelor sanguine dar nu justifică integral viţa nobilă a sângelui “albastru” / “ceresc” (cu toate că pentru Gherga s-au înregistrat manifestări de venerare şi în acest sens); faţă de Gherga s-a manifestat şi apoteoza: divinizarea prin ridicarea la rangul de zeitate, căci încă din Epoca Pietrei se admitea că unele persoane erau capabile să depăşească graniţa dintre uman şi divin (exemplele au continuat la vechii Greci, care adorau unii eroi asemenea Zeilor, în V Anatoliei existând - şi acum - ruinele Sanctuarului Gherga, creştinii îl celebrează ca sfânt pe Anticul Cavaler Gheorghe, ş.a. / legaţi de Gherga fiind de-a lungul mileniilor mari figuri ale umanităţii).
Creștinii îl venerează pe Cavalerul Gheorghe din Anatolia din același timp de când s-a închis în Anatolia activitatea Sanctuarului Gherga / cel mai mare așezământ religios al Cariei, unde era păgân divinizat Cavalerul Gherga încă din mileniul precedent: în același mileniu anterior Sfântului Gheorghe - adică mileniul I î.C. - în spațiul Traco-Geto-Dac era foarte respectat Cavalerul Dunărean numit Zerzis / Derzis (apoi, în mileniul I, ultimul rege al Daciei independente, fiind notat de Romani ca Decebal din Dinastia Zurazis / Duras, ulterior din Clanul Dulo al urmașilor - versiunea Medievală pentru Duras - ivindu-se duri / dârji conducători în Europa, patern genetic la fel ca Gherga); după cum a studiat și academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” din 1985, la decesul cuiva Geții “eroizau” mortul (a rămas zisa “Despre morți, numai de bine”) printr-o ceremonie ce includea banchetul funerar, identificându-l pe recele răposat cu Cavalerul călăreț care ieșea din Lumea Asta. Dârjii autohtoni ai spațiului Carpato-Dunăreano-Pontic își înveleau pentru protecție - îndeosebi iarna de frig, mai rar vara de bătaia solară - capetele cu dârze / cârpe “dalbe”, adică albe (la fel ca orientalii, din așa sorginte ivindu-se turbanele), nobilii purtând căciuli roșii; de la tipicul majorității locuitorilor purtând cârpe s-a ajuns la numirea Munților lor drept Carpați (în Română s-a păstrat și încă se folosește “dârză” pentru “cârpă” / atât dârza, cât și cârpa fiind termeni în legături cu Gherga, fără înțelesuri peiorative).
Nobil Geto-Dac (om alb, cu căciulă roșie)
În timp, albii Gherghei / Ghergoni au fost lideri religioşi, militari, economici, sociali, politici (credincioşi, combatanţi, comercianţi, creatori, conducători); este foarte interesantă fixarea prefixului “Alba” atât cromatic - la albă, albastră, galbenă, etc. - cât şi toponimic, ca locaţii de genul Alba, Albania, ş.a.: “Alba” provenea din Garga. În “Dicţionar de simboluri” apare: “Albul - la fel ca opusul său, negrul - se poate situa la o extremitate a gamei cromatice; fiind absolut şi neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la strălucitor, el semnifică suma culorilor. Albul răsăritului este cel al întoarcerii: e albul zorilor ce dezvăluie în fiecare zi o boltă cerească încă lipsită de culori dar bogată în potenţialul de manifestare cu care microcosmosul şi macrocosmosul s-au ‘reîncărcat’, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, izvor al oricăror energii. Albul acţionează asupra noastră precum liniştea absolută; această linişte nu e moartă, ea abundă de posibilităţi vii. Este un nimic plin de veselie juvenilă, sau - mai bine spus - un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a oricărui început. Aşa a vibrat poate pământul - alb şi rece - în vremea erei glaciare. Zorile n-ar putea fi mai bine descrise. În orice gândire simbolică, moartea precede viaţa, orice naştere fiind o renaştere; de aceea, albul a fost la începuturi culoarea morţii şi a doliului în întreg Orientul şi tot aşa au stat lucrurile multă vreme şi în Europa. Privit sub aspectul său nefast, albul e culoarea giulgiului, a tuturor nălucilor / strigoilor. Culoare a răsăritului, în această concepţie albul nu este o culoare solară; e culoarea zorilor, a acelui moment de vid total dintre noapte şi zi, când lumea viselor acoperă încă orice realitate: fiinţele sunt atunci inhibate, suspendate într-o albeaţă pasivă (din acel motiv, zorii erau momentul atacurilor prin surprindere şi al execuţiilor capitale, în cadrul cărora o tradiţie ce încă mai persistă cere condamnatului să poarte o cămaşă albă - care este o cămaşă a supunerii şi a disponibilităţii - aşa cum este şi veşmântul alb al celor care se îndreaptă spre împărtăşanie sau al logodnicei mergând la ceremonia căsătoriei). Se spune ‘rochie de mireasă’ dar - de fapt - e vorba despre rochia celei care merge spre căsătorie: odată împlinită căsătoria, albul lasă loc roşului, tot aşa cum întâia manifestare a deşteptării zilei, pe pânza de fundal a zorilor, lăptoasă şi neutră ca un cearşaf, trece în roşu, când se vorbeşte de ‘nunta zilei’. Albul e culoarea purităţii, care - la origine - nu reprezenta o culoare pozitivă, un semn a ceva ce a fost asumat, ci o culoare neutră / pasivă, arătând doar că nimic nu a fost împlinit încă: acesta e sensul iniţial al albului ‘virginal’ şi motivul pentru care copiii - în cadrul ritualului creştin - sunt duşi la îngropăciune într-un linţoliu alb, decorat cu flori albe”. Trupul uman - iar cel al lui Gherga a fost printre al primilor Homo Sapiens albi din lume - se adaptează permanent / şi la un moment dat nu mai suportă normalitatea anterioară; permanenta schimbare este menită a asigura mai ales progres dar şi regres. În general, statura oamenilor în trecut era mai redusă decât cea actuală; ca factor de progres sunt cele mai vechi mărturii despre Gherga, care constant au indicat calităţi (fizice, intelectuale) peste medie: explicaţia constă pe de o parte în faptul că împreunarea Gherga cu oameni biologic / tipologic diferiţi a dus la progenituri “Uriaşe” - mult mai dezvoltate decât persoanele obişnuite - iar pe de altă parte, traiul în culturi combinate, ca acelea diferite ale părinţilor ori ale înaintaşilor imediaţi, frecvent au plasat Gherga la nivele mai înalte de înţelegeri ale situaţiilor decât persoanele monoculturale (de exemplu, cei cunoscând încă o limbă pe lângă cea maternă sunt mai deştepţi decât cei cunoscând numai limba maternă)Vechii Greci, care au cultivat un însemnat respect pentru înaintaşi, numeau generaţiile dinainte de primul Potop “de aur” (aurul fiind simbolul imortalităţii iar “urătura” din colinde reflectând legătura onomastică) şi au explicat - ca şi vechii Evrei, etc. - încrucişările din care au ieşit “Uriaşi”, numiţi de către vechii Români “Gealaţi” sau “jidovi” = “idovi” / “idoli”, realizatori de mari “jiduri” = ziduri / acumulările Ciclopice de bolovani fiind știute ca tipice primilor Pelasgi, “gi-dovii” echivalând cu autohtonii pământeni, realizatorii aşezărilor “deve” / “dave”, amintiri în acel sens rămânând multora dintre cei care au avut de a face cu Gherga, oriunde: la modul fizic, Uriaşii erau rodul combinării populaţiilor foarte diferite biologic (progeniturile umane de mari dimensiuni fiind mai dese la părinţii tipologic deosebiţi, de regulă cuplarea fiind între autohtoni / indigeni şi migranţi / nomazi); de pildă, în 1956 ar fi fost deshumat un schelet uman de 5,18 metri, în Gargayan / N Filipinelor (e de știut că în prezent a fost identificat tiparul genetic masculin “N” ca al lui Gherga până și în Manila 14,36 lat. N, 121 long. E / capitala Filipinelor).
În lume, unele dintre primele amenajări Ciclopice au fost iniţiate pe terenurile Ghergheilor din Orientul Mijlociu (Siria, Iordania, Palestina / Israel, până în Peninsula Arabică): structurile din pietre - popular ştiute de Beduinii zonelor ca “lucrările moşilor” - iniţial au fost labirintice, realizate în dimensiuni chiar kilometrice, după cum a măsurat de pildă şi arheoloaga Britanică Gertrude Bell 1868-1926 în Iordania, prin ziduri şerpuitoare / curbate din bolovani vulcanici pentru a canaliza şi a cuprinde între ele turmele alergând (de antilope, caprine sau gazelele Persane de exemplu), animale ce intrate între ziduri nu se mai puteau întoarce să fugă pentru a scăpa cu viaţă, ajungând omorâte în masă prin lapidări / bombardate cu pietre aruncate din prăștii sau împunse cu suliţele; lungile construcţii - de ordinul miilor, cele mai simple fiind ca nişte uriaşe “V”, mai elaborate fiind cele cu contururi rectangulare / mai vechi sau rotunde / mai recente - au fost datate de arheologi, ca de exemplu Australianul David Kennedy, începând cu mileniul VII î.C. (majoritatea fiind complexuri largi de prindere ale cirezilor animalelor sălbatice - ca nişte capcane uriaşe - însă unele părând a avea şi alte scopuri funcţionale decât ca sisteme de vânătoare, pentru uciderea ritualică a animalelor de către localnicii dedicaţi agriculturii). Apariţia lor aşadar a fost neolitică - după Potopul Pontic care a dus la dispariţia Nordicului Imperiu Atlant al vânătorilor paleolitici deveniţi păstori - zona orientală de răspândire a “lucrărilor moşilor” fiind mai verde pe atunci, în continuarea Cornului Abundenţei al culegătorilor paleolitici deveniţi agricultori; cele mai bune imagini ale “lucrărilor moşilor” / “bătrânilor” orientali, adică a celor din vechime - între realizatorii cărora s-au aflat şi autohtonii Gherghesei biblici / menţionaţi de Vechiul Testament - sunt cele aeriene:
În 2010, Dr. Guy Bar-Oz de la Institutul de Arheologie” al Universităţii din Haifa 32,49 lat. N, 34,59 long. E / Israel, Melinda Zeder de la Institutul Smithsonian” din Washington 38,53 lat. N, 77,02 long. E / SUA şi Frank Hole de la Universitatea Yale 41,18 lat. N, 72,55 long. V din Connecticut / SUA au studiat dispariţia în masă a antilopelor Persane “Gazella subgutturosa” din familia “Bovidae” începând cu mileniul IV î.C. şi din Tell Kuran / Siria Mesopotamiană (în Bazinul Khabur, la poalele Munţilor Taurus), din cauza masacrării lor prin capturarea cirezilor în asemenea structuri Ciclopice realizate de cei “bătrâni”, printre care şi conducătorii “moşi Gherghesei”, respectiv “Sfinţi Gherghe” din vechime, adică din neolitic; în centrul Ciclopicilor structuri circulare - ale “lucrărilor moşilor” - era “platforma de ucidere”: punctul terminus pentru vieţile rumegătoarelor sălbatice (Anticul Origen - autocastrat decedat în Palestina - a asemănat fonetic denumirea gazelei cu vechiul termen pentru “a vedea”, remarcând privirea pătrunzătoare a animalului). Dr. Mircea Eliade și Dr. Petru Culianu au scris: “Castrarea amintea brutala practică a preoților Cybellei, numiți ‘galloi’; violenta lor emasculare ar fi avut o anumită influență asupra respingerii creștine a sexualității, care pe vremea lui Origen era atât de puternică încât faimosul teolog s-a automutilat genital”.
În timp, ca de pildă în era următoare neoliticului, a Epocii Bronzului, dimensiunea religioasă conferită unor asemenea acte sângeroase - de sacrificări - a fixat denumirea de “Ghirgar” / “Ghilgal” pentru o mulţime de locuri sacre în Canaan, marcate circular cu pietre ca delimitări ale perimetrelor lor sacre, acolo desfăşurându-se ceremoniile cele mai importante din viaţa religioasă a indigenilor (cercetătorii au observat şi că acelea au fost asociate cu tumuli = morminte rotunde, din mileniul IV î.C. numite Gorgane, caracteristice Indo-Europenilor numiţi Kurgani începând din anteriorul mileniu V î.C.); de exemplu, Biblia în Vechiul Testament a menţionat că Evreii fugiţi din Egipt - spre sfârşitul mileniului II î.C., în Epoca Fierului - când au intrat în Ţara Sacră a Ghergheilor au avut cea dintâi oprire la un Ghirgar / Gilgal 32,01 lat. N, 35,28 long. E, pe Valea Râului Iordan: era unul dintre aşezămintele religioase ale Gherge-seilor / Ghirga-şiţilor din Nordica Galilee, conducători pe atunci peste o bună parte din Canaan (prezenţa Gherga în Orientul Apropiat / Mijlociu fu precedată - în mileniile anterioare - de prezenţa Gherga în Asia Centrală, primii dintre Gherghii semnificativi fiind printre Pelasgii plecaţi din Pamir în mileniul VIII î.C). Din asemenea realizări rotunde Gherga - inclusiv după descoperirea roţii / cu termeni ca “raθa” în Iran, “rătha” în India, “ghirgalu” la Armâni, etc. - s-a fixat în multe limbi termenul de “cerc” (de exemplu, acela în vechea Greacă era κίρκος / “kirkos”) iar cu numele de Gherghi au fost cunoscuţi preoţii Marii Mame Kirke / Ghirghe, în multe părţi ale Vechii Lumi: e de reţinut că structurile rotunde / circulare caracterizau nomazii iar cele dreptunghiulare / pătrate caracterizau sedentarii.