120. Gherga şi Ghargheii

Zeul Gharghi / Khaldi în Erevan
Corespunzător profesorului de istorie George Rawlinson de la Universitatea Britanică Oxford, “kelga” însemna “puternic” la Chaldei / Gharghei. Partenera Zeului Gharghi / Khaldi din Caucaz a fost Zeița Fertilității Arubani (nume apropiat de Albania / Țara Ghergară din Caucaz); Erevan / capitala Armeniei s-a dezvoltat în jurul fortăreței Erebuni (unde era cinstită Zeița Arubani, numită de Armeni și ca Anahit, de către vechii Greci ca Artemida / Arte-mis, ș.a). Ţara Ghargheilor / Chaldeilor era denumită Garghe / Kalde de Babilonieni, Gargo / Kaldo de Aramei, Gharghi / Khaldi de Asirieni, Kaşdim de Evreii vechi, Ghargheea / Chaldeea de vechii Greci, etc.: se întindea la S de Babilon - între Văile Fluviilor Eufrat şi Tigru - începând cu mileniul I î.C. (odată cu apariţia regilor Evrei în Canaan, menţiunile scribilor biblici - adică a Semiţilor Evrei - la fel ca şi despre Gherghe-sei, fiind şi despre Gharghei / Chaldei, în general de rău). Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris: “Locuitorii cei mai vechi ai Babiloniei erau numiţi de orientali Chaldei. Acei Chaldei nu aparţineau rasei Semitice; ei formau de fapt numai resturile nobilimii vechi şi războinice, a Titanilor şi Giganţilor, cari cucerise - în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn - Mesopotamia de Jos. Mai târziu însă, sub numele de Chaldei se înţelegeau numai preoţii cari se ocupau cu observaţiunile şi profeţiile astronomice; acea ştiinţă se moştenea la Chaldei din neam în neam ca o tradiţiune familială: fiul o învăţa de la părintele său şi el era astfel în stare de a cunoaşte toate secretele acelei filozofii, fără să i se ascundă ceva. Chaldeii aplicau cu deosebire observaţiunile lor astronomice la cele 5 astre numite planete, cărora - afară de lună şi soare - ei le atribuiau cea mai mare influenţă asupra Pământului şi oamenilor şi pe cari ei le numeau tâlcuitoare ale voinţelor zeilor. Între acele planete, cea mai mare consideraţiune o avea Saturn - cu numele Heliu - care (după cum spuneau dânşii) prevestea fenomenele şi evenimentele cele mai multe şi cele mai mari. După doctrinele Chaldeilor, sufletul omului este nemuritor (Pausania 1:4), o credinţă veche, al cărei leagăn îl aflăm la Hyperborei (‘Dialogul Axiochus’), la Geţi şi Daci (Herodot 4:94); doctrina nemuririi sufletelor nu era de origine Semitică (ea nu apare nici în legile lui Moise). În ce priveşte patria cea veche a Chaldeilor, tradiţiunile Greceşti spuneau că ei locuiră mai înainte în ţinuturile Barbarilor (Ştefan din Bizanţ); după o altă notiţă istorică - ce o aflăm la Cicero 1:19 - Chaldeii erau originari din Caucaz (corespunzător istoricului Grec Abydenus, unul din regii cei vechi ai Chaldeilor, păstor, anterior cu 4 generaţiuni diluviului, purta numele de Daos). Din punct de vedere istoric, leagănul ştiinţelor astronomice a fost în regiunile Barbarilor din Nordul Istrului. Uran - cel dintâi rege al locuitorilor de lângă munţii lui Atlas, se ocupase timp îndelungat cu observarea fenomenelor cereşti; el cunoştea adânc cursul astrelor şi profeţea multe lucruri din cele ce aveau să se întâmple pe cer. Alte tradiţiuni şi legende atribuiau începuturile astrale lui Atlas - regele cel faimos al Hyperboreilor - care avu cunoştinţe exacte de mişcările astrelor, că a fost cel dintâi care a considerat lumea fizică ca o sferă, din care cauză Antichitatea îşi formase opiniunea că întreg universul se reazimă pe umerii lui. După cum a afirmat istoricul Arab Abulfaragiu, Chaldeii - când făceau rugăciunile lor - se întorceau cu faţa către polul Nordic, care (după cum ştim), se mai numea ‘Ursa Getică’ şi ‘Polus Geticus’, reprezentat pe Pământ prin columna Atlantă. Din punct de vedere etimologic, numele Chaldeilor apare în strânsă conexitate cu numele Atlas şi Alutus / Olt. În diferite idiomuri din părţile Nord-Vestice ale Asiei, aurul se numea ‘altun’, un cuvânt care a existat odată şi în limba Pelasgilor din Europa. În Transilvania se zice ‘haldină’ / ‘holdină’ la grămezile de pietre scoase din minele de aur; tot în zonele acestea ale Transilvaniei mai aflăm şi numele familiar de Găldău, adică lucrător la mina de aur (după cum din forma ‘alt’ / ‘altun’ s-a născut şi Germanul Gold). Acea origine a numirii ‘Haldoi’ se mai confirmă şi prin faptul că Titanii de la munţii Atlanţi au fost cei mai vechi locuitori ai Babiloniei. Divinaţiunea din observarea stelelor a avut odată un rol însemnat la Carpaţi. Acest mod de profeţire se mai numeşte şi astăzi în limba poporului Român ‘căutarea în stele’ şi ‘citirea în stele’, precum mai există şi azi profeţi poporali care ştiu să citească pe stele, să dezvelească secretele trecutului şi ale viitorului. Primele începuturi pentru cucerirea Asyriei se făcură de Chaldeii din Babilonia în timpurile lui Cron / Saturn - după cum a scris Abydenus - din care cauză Asyria se numise mai înaintea Chaldeea (Xenocratis / ‘Cronica’). Ca întemeietor figura la cei vechi Belus, regele Babiloniei, fratele lui Cron / Saturn. O parte însemnată din populaţiune purta - conform lui Ptolemeu / ‘Geografia’ 6:1 - numele de Garamei, la Ştefan din Bizanţ Choramnaei, forme corupte echivalate cu numirea de Aramei (în această privinţă, Anatolianul Strabon I 2:34 scria ‘aceia pe care noi îi numim Syrieni, Syrienii îi numesc Aramei’ iar în Vechiul Testament sub numele de Aram se înţelegeau Asyria, Syria, Palestina şi Mesopotamia). În religiunea cea veche a Asyrienilor mai aflăm şi unele urme importante despre cultul divinităţilor de la Dunărea de Jos: Ninive - capitala cea vastă a regilor Asyrieni - se afla situată în faţa dealului ce poartă şi astăzi numele caracteristic de ‘Mosul’. După forma, după înţelesul şi aplicaţiunea sa geografică, cuvântul ‘Mosul’ aparţine limbii poporale ce se vorbeşte şi astăzi în Nordul Dunării de Jos. În regiunile Carpaţilor, diferite înălţimi mai poartă şi astăzi numele de Moşul; ele au fost odată consacrate divinităţii supreme numită de Sciţi ‘Papaeos’, adică ‘Moşul’. Vechii Asyrieni adorau ca divinitate a fenomenelor meteorologice pe Ramman, identic cu Harmakis al Egiptenilor şi cu Jupiter Ruminus al Romanilor, care - după Varro 5:65 - reprezenta vântul şi apa de ploaie; după numele şi după caracterul său de fecunditate, Zeul Ramman din Babilonia corespundea vântului de primăvară numit odată la Carpaţi Romon. Sistemul religiunii Asyriene era de origine Chaldaică”.
Începând din secolul X î.C. şi vorbind Aramaica, Ghargheii / Chaldeii au început să se aşeze în Văile inferioare ale Fluviilor Mesopotame, limita lor Sudică fiind Golful Persic; în acelaşi timp, în N Mesopotamiei şi în Caucaz trăiau Ghargoii / Chaldoii - vorbind tot Aramaica - care de exemplu pe Vulcanii Ararat îl venerau pe Zeul Khaldi / Gharghi, al victoriilor în lupte: populația Regatului Urartu - de la poalele Vulcanilor Ararat, având în centru Lacul Van / Ban - se autonumea ca formată din Khaldini, după Zeul Khaldi (la urmaşii Armeni, războinicul Zeu Gharghi / Khaldi - similar cu Haya / Hayk ori Ianus - domina Sf. Treime, în care mai erau furtunosul Zeu Taru sau Tarhun / Teişeba şi solarul Zeu Artin / Şivini, echivalentul Zeului Şiva din N Indiei); la Armeni, care se autonumesc Hay, termenul folosit atât pentru “nepot”, cât şi pentru “ploaie” a rămas “tor”, derivarea fiind de la Zeul Curajului Durk / Torq - cu blazon îngeresc / vulturesc - care a fost nepotul Zeului Gharghi / Khaldi (Zeul Thor al Goţilor - echivalat şi cu Zeul Nergal din Mesopotamia - nu era o coincidenţă întâmplătoare). Sudicii Gharghei / Chaldei la început au fost dominaţi de Asirieni şi în alianţă cu Elamiţii s-au luptat de multe ori cu Asirienii (unii cercetători i-au considerat pe Gharghei ca Semiţi şi de aceea au statornicit denumirea de Chaldeo-Asirieni, după luptele Ghargheilor / Chaldeilor - tocmai cu Asirienii, cu Evreii vechi şi cu alţi Semiţi din zonă - ei ajungând să stăpânească Mesopotamia, întreaga regiune ajungând încă o dată să ia numele cuceritorilor Gharghei / Chaldei, atunci când s-a instaurat dinastia lor de cârmuitori care a realizat şi una dintre cele 7 minuni ale lumii: Grădinile “suspendate” din Babilon / Kardu-niaş).
Chaldeea / Gargheea: Imperiul Nou Babilonian
După moartea Asirianului Aşurbanipal, cu sprijinul aliaţilor Mezi din Ghergania, Babilonul a fost cucerit de Chaldeul / Gargheul Nabopolassar, care a stăpânit timp de 2 decenii (625-605 î.C.), acela fiind tatăl lui Nabucodonosor, care a cârmuit Imperiul Nou Babilonian până în 562 î.C. Grădinile suspendate - una din cele 7 minuni ale lumii - pe care le-a realizat din mare dragoste pentru soţia sa Ghergană, erau 4 terase etajate în amfiteatru, cu multe specii de copaci înalţi, printre care se aflau camerele răcoroase ale curţii imperiale; noţiunea întâi a impresionat orientalii, deoarece nu numai că era legată de ideea supremei fericiri omeneşti a Raiului, ci şi că prin tehnica udării Grădinile făceau spaţiul lor să contrasteze spectaculos cu mediul înconjurător devenit arid. Fiul lui Nabucodonosor a domnit 2 ani, fiind ucis de ginerele lui Nabucodonosor, care a domnit 4 ani, apoi fiul aceluia - nepot al lui Nabucodonosor - prea tânăr pentru a domni, fiind omorât în 556 î.C. (astfel sfârşindu-se dinastia) de Asirianul Nabonidus, care s-a instalat la putere în Babilon; Nabonidus a pierdut domnia în 539 î.C., înfrânt de guvernatorul Ghergan Gobryas din Gutium, care a ajutat Perşii zoroastrului Cyrus să ia puterea imperială.
Fiarele dintr-un vis al împăratului Nabucodonosor
Toate contactele dintre Cer şi Pământ descrise biblic au fost în zonele locuite de Gherga. Împăratul Nabucodonosor când a cucerit Ierusalimul a demolat Templul de acolo și a poruncit ca tânărul Daniel - Evreu “din neam regesc” - să înveţe ştiinţa Gharghee / Chaldee timp de 3 ani, în Kardu-niaş / Babilonia (de la Aşurbanipal i-a rămas cea mai mare bibliotecă din lumea de atunci), după care să-i cârmuiască în Babilon pe Evreii captivi. Daniel - care de la căpetenia famenilor / eunucilor a primit noul nume de Beltşaţar, adică “protejat de Bel” - a condus ghetoul din Babilon pe toată durata exilului Evreilor acolo (când aceia s-au înmulţit foarte mult în ghetoul pe care ei înşişi l-au creat) şi la eliberare partea nostalgică a vechilor Evrei s-a întors în Canaan iar cealaltă parte a Evreilor hotărând să rămână acolo, cu Daniel / Beltşaţar; e de observat că în Ierusalim primul Templu a fost făcut cu ajutorul Fenicienilor şi după 4 secole al doilea Templu a fost făcut cu ajutorul Perşilor (ulterior distrus de Romani, aşadar orientalii de 2 ori ajutând Evreii vechi cu Templul din Ierusalim) iar al treilea Templu n-a mai fost ridicat de nimeni: Cyrus - împăratul Perşilor - după lupta cu Masa-Geții a fost decapitat de regina acelora (Masa-Geţii au fost aliați cu Dahii din Asia Centrală, ca şi apusenii contemporani aliaţi Geţi și Daci din Europa, în Bazinul Dunării, doar alianţa dintre Geto-Dacii Asiatici şi Europeni lipsind - după cum a notat istoricul Herodot Karka - pentru ca ei împreună să domine categoric Vechea Lume). Cariera îndelungată în Babilon a profetului Daniel a început prin tălmăcirea viselor împăratului Ghargheu / Chaldeu Nabucodonosor, etc. (Zohar / Cabala afirmând că împăratul i-a visat şi pe Gardienii Gregori), profetul Daniel fiind contemporan cu profetul Iezechiel; nu se ştie unde-i înhumat, mai multe locuri - din Irak, Iran şi Uzbeki-stan - pretinzând că-i au rămăşiţele. Creatura mitologică sacră solarului Zeu Bel - Marutuk / Marduk - a fost dragonul Siruș / Mușhușu, despre care a scris și povestea privind “Bel și Dragonul”, de la sfârșitul cărții profetului Daniel (text considerat de către unele Biserici ca “deutero-canonic” / apocrif, numerotat ca ultimul capitol, 13); pe lângă că profetul Daniel a fost dat la lei, în Templul din Babilon al Zeului Bel / “Ba-el” - “Ba-al” / Baal - el s-a confruntat cu acel dragon, considerat însoțitorul divin al Zeului Bel dar și în general Gardianul Zeilor, reprezentat pe Poarta Zeiței Iștar din oraș: profetul Daniel a făcut cocoloașe din păr amestecat cu ceară și l-a hrănit iar “Si-ruș” / “Muș-Hușu” a murit (episodul descris pare alegoria rezistenței profetului Daniel față de tentația păgână babiloniană). Acel Drag-On a fost simbolul paznicului Porții Lumii Celeilalte” (știut Sumerian ca “Nin-Gișzida” - fiu al Zeului Anu / On, zis Zeul Ghiș / Giș = “Giș-zida”, conform unei inscripții din Lagaș 31,24 lat. N, 46,24 long. E / Irak tradusă de Dr. Ira Price 1875-1964 de la Universitatea Chicago / SUA - cu regăsire în ascendența “moșului Ghilga” / Ghilga-meș, cel mai mare rege Sumerian). Divinul Ghiș / “Giș-zida” a fost unul dintre cei 2 străjeri care îl flancau pe Marele Zeu Anu, celălalt străjer divin Dumu / “Dumu-zid” fiind omorât însă de Girgire = “Fulgerul”, fiul trăznetului “Bilulu” / “Bil-ulu” (după cum și Dr. Thorkild Jacobsen 1904-1993 - profesor de istorie la Universitatea Harvard, președintele Societății Americane pentru Orient - a studiat “Mitul lui Innana și Bilulu”, în care bunul gospodar Girgire și Bi-Lulu / mama lui erau considerați furtunoși Genii, protectorii Apei Vieții).
Gardianul Ghiș
După cum a studiat în 2000 Walter Reinhold, șerpii apăruți pe umerii Zeului Ghiș - fiul Marelui Zeu An - indicau posibilitățile de metamorfozare ale sale, de la balaur înaripat până la paznic în 4 labe; divinului străjer Ghiș / “Nin-Gișzida” îi era asociat Keryke-ionul / caduceul, fiind considerat patronul medicinii (de fapt, mare vraci), de exemplu cercetători ca Frederick Turner și Gary Lachman datând reprezentarea sa cu Keryke-ion în mileniul IV î.C. iar profesorul Arthur Frothingham 1859-1923 de la Universitatea Americană Princeton l-a catalogat ca forma timpurie - de pe atunci, imediat după Potopul biblic - a “moșului Gher” = Zeului “Gher-mes” / Hermes (adică a lui Ham, bunicul Gherga): a fost “Cheru-vim” = înger special, “moșul ceresc” - modelul străvechi din Cer - al heru-vimilor păzind divinul tron.
Profetul Iezechiel - care tâlcuit însemna “Dumnezeu întăreşte” = “Împuternicitul Domnului” - născut în 622 î.C., e prăznuit ortodox la 21 VII (a doua zi după profetul Ilie din Valea Gherka). Cartea lui Iezechiel” este în Vechiul Testament, însă la Evreii vechi în primul mileniu a fost exclusă de la citirea de către cei cu vârsta sub 30 de ani, din pricina “dificultăţii de înţelegere”. Iezechiel - fiul preotului Buzi / adică al unui Med Buz al Gherganiei şi al unei Evreice descendentă din fratele mai mare al profetului Moise - a fost însurat cu o Evreică din Almon 31,49 lat. N, 35,17 long. E / Cis-Iordania; începând din 592 î.C. şi-a desfăşurat activitatea timp de 22 de ani în Ghargheea / Chaldeea, pledând printre Evreii deportaţi pe Valea Chebar / Khabur (cel mai mare afluent din Siria al Eufratului) pentru supunerea faţă de Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor şi - conform unei Tradiţii acceptată de către Sfinţii Părinţi - a fost ucis în Babilon de către un judecător Evreu, mormântul său fiind presupus în Irak la Al Kifl 32,13 lat. N, 44,22 long. E sau în Iran la Dezful 32,22 lat. N, 48,24 long. E. Biblia în Iezechiel 10 a scris despre “vijelia Galgal” pe care profetul a întâlnit-o la cheru-vimii / heruvimii cu care avea de a face în zonă:
“8. Şi la heruvimi sub aripi se vedeau un fel de mâini omeneşti.
9. Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roţi, câte o roată lângă fiecare heruvim; roţile acestea erau la vedere ca şi crisolitul.
10. După făptură erau toate la fel şi parcă erau vârâte una în alta.
11. Când ele mergeau, mergeau în toate patru părţile, şi în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, într-acolo mergeau, şi în vremea mersului nu se întorceau.
12. Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur…
13. Roţilor acestora, după cum am auzit eu, li s-a zis: Galgal”.
În Biblie nu se mai repetă cuvântul Galgal; teologii au interpretat că viziunea lui Iezechiel descria soclul Tronului lui Dumnezeu (similar cu Vimana), având rularea asigurată de cheru-vimi / heruvimi responsabili, fiecare roată fiind bine stăpânită (în sensul că nu deraiau, ci se învârteau după cum era voinţa cârmuitorilor Galgal / Gargar). Cartea lui Iezechiel” are 3 părţi: avertizarea cu privirea la distrugerea Ierusalimului (1-24), profeţii despre păgâni (25-32) şi predici faţă de restabilire / reconstruire (33-48); mulţi Evrei vechi şi-au bătut joc şi l-au ridiculizat pe profet / proroc, însă ulterior au tras foloase, simţindu-se întăriţi datorită promisiunilor de refacere. În “Enigmele miturilor astrale”, cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a scris: “Una dintre cele mai senzaţionale surprize ne-o oferă Iezechiel, într-un pasaj unde senzaţia fizică a suprasolicitării din timpul acceleraţiei este atât de evidentă, încât relatarea ar putea fi semnată de fiecare dintre cosmonauţii noştri contemporani. ‘Atunci - zice profetul - m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El! / Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lângă ele şi bubuit puternic de tunet / Şi Duhul m-a luat şi m-a dus. Şi am mers eu amărât şi cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea’ (Iezechiel 3:12-14). Pe lângă efectul creşterii greutăţii, atent ca întotdeauna, profetul auzea - localizat precis de urechea lui - până şi zgomotul zborului”.
Gharghei / Chaldei
În secolul I î.C., Diodor Sicul a fost impresionat de Gharghei / Chaldei, notând în primele 2 volume ale “Bibliotecii istorice”: “Egiptul a răspândit colonişti în toată lumea. De exemplu, la Babilon coloniştii au fost conduşi de Belus, despre care se spunea că se trăgea din Poseidon. După ce s-a stabilit pe Eufrat, el a desemnat preoţi, numiţi Chaldei de către Babiloneni, scutiţi de taxe şi de orice servicii faţă de stat, la fel ca preoţii din Egipt. Chaldeii aparţin celor mai vechi locuitori ai Babiloniei. La fel ca preoţii din Egipt, ei observau astrele. Chaldeii afirmă că primele observaţii ale cerului au fost efectuate în urmă cu aproape 40 de milenii. Chaldeii au numit planetele; în centrul sistemului e soarele - cea mai mare lumină - planetele fiind odraslele sale, reflectând lumina lui, astfel strălucind şi ele. Ei prezic evenimente iar prin sacrificii ori farmece încearcă să evite răul şi să împlinească bunul. Sunt îndemânateci în interpretarea zborului păsărilor şi în interpretarea viselor. Prevestirile lor se bazează şi pe investigarea măruntaielor animalelor. Instruirea pe care o au se deosebeşte de a Grecilor. Chaldeii îşi transmit cunoaşterile în familie, fiul preluându-le de la tată. Din moment ce au ca dascăli chiar părinţii, ei sunt mai învăţaţi şi mai de neclintit în convingeri ca nimeni altcineva. Crescând cu aceste învăţături, ei ating mari abilităţi, atât deoarece le asimilează de tineri, cât şi fiindcă le dedică mult timp. Chaldeii afirmă că natura e eternă, neavând nici început, nici sfârşit. Tot aranjamentul universului nu e întâmplător, ci are reguli bine determinate. Conform lor, fiecare planetă are orbita sa, cu viteze de deplasare şi perioade de timp câteodată supuse schimbărilor. Luna este cel mai apropiat corp ceresc de Pământ şi are orbita cea mai scurtă; eclipsele sale se datorează umbrei Pământului”. Arheologul Francez Francois Lenormant 1837-1883 în “Magia la Chaldei” a afirmat despre ceea ce era în fosta Civilizaţie a Cornului Abundenţei: “Mărturiile unanime ale antichităţii greceşti şi latine, cât şi tradiţiile evreieşti şi arabe, au desemnat Chaldeea şi Egiptul ca fiind cele 2 leagăne ale magiei, cu reguli fixe şi formulate sistematic, aşa cum s-au substituit acelea - începând dintr-o anumită eră - practicilor mai puţin rafinate ale divinaţiei primitive. Istoria anumitor credinţe şi superstiţii constituie una dintre părţile cele mai stranii - dar nu mai puţin importante - ale istoriei spiritului şi al evoluţiei acestuia. Oricât de ciudate ar fi fost reveriile magiei, oricât de departe suntem acum - datorită progresului ştiinţelor - de ideile pe care le-au inspirat, acele concepţii au exercitat asupra oamenilor, vreme îndelungată şi până într-un timp apropiat de al nostru, o influenţă prea adâncă şi decisivă pentru a fi neglijată de cine încearcă să delimiteze etapele intelectuale de evoluţie a umanităţii. Magiile practicate de Chaldei şi Egipteni aveau aceeaşi sursă Turanică”.
Steagul Chaldean