121. Gherga şi Ghargoii

Anatolia şi Caucazul se întâlnesc la Marea Neagră, în ceea ce au fost ştiute ca regiunile vecine Pontus / Khaldia în Anatolia şi Kholkis / Georgia în Caucaz: ambele regiuni vecine - Anatoliană şi Caucaziană - au fost populate de Ghergari şi Amazoane; Khaldia - Latin Chaldia - reproducea Garghia pentru Pontus (de altfel, Pontus Gargarus - primul zeu acvatic - se regăsea firesc în onomastica locală) iar Gorghis / Kholkis face parte din Georgia.
Pontus / Garghia
Pentru Ghergari în Anatolia se folosea Ghargoi iar în Caucaz se folosea Ghargari; se poate observa plasarea Anatolianei regiuni Pontus / Garghia între Caucaz și Capadochia. Amazoanele - femeile Gherga - din regiunea Pontus au fost de-a lungul vremurilor, timp de milenii, în legătură cu Ghergarii, nu doar cu cei din Caucaz, ci şi cu cei din Canaan (SE) şi Caria (SV). De exemplu, din N Canaanului până în Kilikia - având în răsărit importantul Gargamiş - după Războiul Troian s-a consolidat Regatul Tubal, istoricul Georgian Ivane Javakhishvili 1876-1940 considerându-i localnicii (vorbitori de Luviană) ca strămoşii Tibarenilor stabiliţi în Kholkis, de la care a apărut denumirea de Iberi în Caucaz; locuitorii Iberi - ai fostei Iberia din Caucaz / azi Georgia - erau generic numiţi astfel chiar şi dacă nu aparţineau tribului Tibarenilor / Tuvalilor, ci doar pentru că erau din zonă. Tibarenii - Iafiţii / “Însemnații” lui Tubal, nepotul patriarhului Noe - s-au stabilit la răsărit de Ghargoii / Khaldoii din regiunea Pontică, numită bizantin Chaldia (o rezonanţă Gharghia); prima colonie Greacă / Cariană a fost în secolul VIII î.C. cea a Miletului, stabilită la Trapez / Trabzon, aşezare devenită capitala Chaldiei - adică a regiunii populate de Chaldoi / Ghargoi - Medieval administrată de guvernatorii din Dinastia Gabras începând cu secolul XI, apoi Chaldia fiind inima Imperiului Pontic al Trapezuntului, desfiinţat de otomani în secolul XV (în 1970, istoricul Britanic Anthony Bryer a scris despre nobilii Gabras dintre anii 979 şi 1653, ca fiind aristocraţii autohtoni de pe înălţimile regiunii, păstrătorii vechilor tradiţii locale). Gabras era legat de Aramaicul Gabră însemnând om - după cum a afirmat orientalistul Iranian Mansour Shaki - şi era utilizat inclusiv pentru Magii zoroaştri din Mesopotamia; interesant e că la Fenicieni - dar și la Arabi - cu denumirea de Khabr” / Khabar” s-a fixat termenul pentru mormânt”. Tibarenii - care îl aveau ca strămoş pe Tubal / Tuval, fiul lui Iafet / Iaphet, băiatul lui Noe - s-au stabilit la E de Ghargoii / Khaldoii din Chaldia, pe teritoriul actualei Georgia / fosta regiune Kholkis a Amazoanelor, fiind denumiţi Iberi / Iveri (Greceşte, Iapet / Iabet avea înţelesul de “Însemnat”): în secolul I, istoricul Evreu Iosif Flaviu a scris că “Tibarenii, urmaşii lui Tubal, sunt acum Iberii” din Caucaz, despre ei Anatolianul Strabon în Geografia” XI 14:5 afirmând că acolo au învăţat metalurgia de la Chaldoi / Ghargoi (de altfel, Vechiul Testament a consemnat că la conducerea “Tu-Val” / Tubal, adică a Iberilor, era Gog - în Ţara Magog - identificarea de către Sf. Ambrozie în secolul IV fiind că referinţa era despre sursa Goţilor, apoi Medieval conducătorii Khazari, în N Caucazului, pretinzând că descindeau din Magog). Este evident oricui că dintre cei 3 fii ai lui Noe nu au putut apărea cele 3 soiuri umane actuale, căci ei n-aveau cum fi unul negru, unul alb şi unul galben (chiar dacă părinţii celor 3 - adică patriarhul Noe şi soţia Emzara - ar fi fost de culori diferite), însă flăcăii lor - care au fost pe arcă - prin neveste puteau fi progenitorii noii omeniri, căci la data diluviului biblic deja cele 3 tipuri Homo Sapiens existau: biblicul patriarhat nu putea fi fără contribuţia păgânului matriarhat. Antropologul American Carleton Coon în “Rasele Europei” din 1939 a enunţat: “Oamenii au o diversitate ce nu se mai întâlneşte la alte vieţuitoare, produsă şi cu o rapiditate uimitoare: există pitici şi uriaşi, creţi şi chei, etc.; diferenţierea mare a fost însoţită şi de o amestecare mare, vestigiile arătând că mai frecventă a fost împerecherea negreselor cu albii iar invers (albele cu negrii) s-a întâmplat doar ocazional. Având în vedere complexitatea speciei umane dar şi particularităţile derivate din faptul că e cea mai veche vieţuitoare ‘domestică’ / ‘casnică’ dintre toate, nu e uşor de definit conceptul de ‘rasă’. Schema trebuie să fie elastică, în funcţie de amalgam, de selecţie şi de răspuns la mediu; caracterele pot fi dominante sau recesive: de exemplu, blondismul infantil se poate estompa la maturitate ori mongolismul infantil poate dispărea în stadiul adult. Selecţia a fost determinată de factori ca geografia, deficitul de minerale ori vitamine, întâlniri culturale, respectiv de migrări (de obicei, tipul de oameni plecaţi - concluzie rezultată din măsurători concrete ştiinţifice - nereprezentându-i integral pe cei rămaşi, de exemplu agricultorii dunăreni din neoliticul timpuriu perpetuând în Europa un model fizic care mai târziu a fost înlocuit în casa lor originară). În paleolitic, Homo Sapiens a descoperit câteva lucruri esenţiale, printre care îmbrăcămintea (echivalentă unui strat de blană suplimentar în rândul animalelor) şi ‘descifrarea’ principiilor de reproduceri ale animalelor şi plantelor - precum şi modul de a controla reproducerile - ceea ce a dus la ‘revoluţia’ domesticirii animalelor şi creşterii lor, respectiv la cultivarea plantelor: economii duale care au creat civilizaţiile; acele elemente au dus la efecte cu consecinţe de anvergură, ca utilizarea terenurilor - inclusiv ‘traversarea’ barierelor arctice - şi abundenţele alimentare, ceea ce a permis înmulţirea foarte mare a oamenilor (desigur că vorbirea, folosirea focului şi a uneltelor, etc. au ajutat procesele respective). Nu toate ramurile speciei Homo Sapiens au participat la rezultate, după cum nici cei care au participat n-au împărţit rezultatele în mod egal. În lume, progresul a fost în emisfera Nordică, la întâlnirea Homo Sapiens cu Neandertal. În timpul când bune părţi ale Europei şi Siberiei erau acoperite de gheţurile calotei glaciare, în Europa oamenii Homo Sapiens - ca un model rasial tipic Africii de Est - s-au deplasat dinspre răsărit înspre apus; în grotele din Galileea şi de lângă Muntele Carmel s-au găsit schelete Neandertal dar şi de hibrizi, cu Homo Sapiens: tulpina Neandertală a trecut în zestrea umană. În mileniul XII î.C. - când Neandertalii nu mai existau - în Europa oamenii au ajuns să urmărescă migrările renilor şi mamuţilor spre Nord; cel mai complet model uman de Homo Sapiens este tipul negru - care anterior cu multe milenii a fost primul intrat în Europa Neandertalilor - însă pe atunci deja vânătorii nu mai erau decât Vesticii Cro-Magnon şi Esticii Caucazieni (oamenii albi). Admiţând caracterul Neandertal superior omului (ceea ce nu e o teorie nouă), trebuie să acceptăm principiul genetic la încrucişarea dintre rase îndepărtate, că amestecarea lor a ridicat staturile hibrizilor peste cele ale părinţilor, dimensiunile creierelor lor fiind de asemenea mai mari decât ale celor din anteriorul stoc Homo Sapiens: popoarele Europene paleolitice pot fi considerate ca formate din hibrizi Neandertali-Sapiens; în mileniul XII î.C., oamenii EurAsiei arătau ca Eschimoşii din prezent iar din acel timp - deoarece a început dezgheţul calotei polare - s-a conturat diferenţierea umană ce se păstrează şi azi. Atenţia oamenilor s-a îndreptat (pe lângă cea tradiţională, dedicată animalelor şi plantelor), apelor ce dezgheţate ofereau o mare varietate de peşti, râurile, lacurile şi bălţile devenind habitatul lor preferat, un element cultural care i-a dus la fabricarea şi folosirea năvoadelor / plaselor de pescuit. Urmele arheologice arată că în V şi N Europei - ca Elveţia ori Norvegia, unde răcoarea a ţinut mai mult - acele unelte paleolitice au fost folosite până în vremea lui Christos (ultimul loc unde au ajuns oamenii pe continentul European a fost Peninsula Scandinavă); în acele timpuri - conform măsurărilor scheletelor - cei mai înalţi Europeni erau cei dintre Caucaz şi Crimeea. În mileniul VII î.C., Marea Baltică era un uriaş Lac cu apă dulce (numit Ancylus) iar Câmpia Est Europeană a ajuns puternic împădurită; păstorii şi agricultorii care au urmărit pajiştile ierboase şi terenurile bogate de la V de Marea Neagră şi de Bosfor n-au fost Sumerieni, ci oameni dinaintea lor. Au fost 3 surse ale colonizării Europei: probabil de la Marea Caspică şi din Nordul Mării Negre (stepele din S Rusiei ajungând până în Valea Dunării), din Anatolia peste Bosfor în Balcani iar de acolo în susul Dunării / dincolo de Porţile de Fier şi din Insulele Mării Egee spre N, concluzia fiind că migrarea pe Valea Dunării - principala cale de colonizare a Europei în toate timpurile - a fost favorizată de toate acele surse. O continuitate a Culturii Kurgane de la sfârşitul Epocii Pietrei s-a observat între Anau / Gathar din Turkmeni-stan şi Marea Azov / Karga din Ucraina. În neolitic a fost umed şi cald iar uriaşii codri au împiedicat migrările şi dezvoltarea nomadismului pastoral dar apoi climatul în Câmpia Est Europeană a devenit continental uscat iar multe regiuni anterior împădurite - mai ales în S - au devenit ‘parcuri’: stepe deschise; seceta a descurajat agricultura şi a forţat multe populaţii să se bazeze preponderent pe cirezile lor (aşa cum au fost migrările Kurgane). Istoria rasială a Europei neolitice a constat în problema echilibrului fluxurilor dinspre SE spre NV. Din Epoca Bronzului / odată cu începutul mileniului III î.C., Troia a avut calitatea de cel mai important centru de difuziune din Anatolia până în Valea Dunării (inclusiv în Creta, modul de lucru al Culturii Minoice fiind de inspiraţie mai mult Asiatică decât Africană / Egipteană); majoritatea oamenilor din zona de influenţă Troiană au fost brahicefali. Originea Grecilor a fost mult timp o enigmă aparent insolubilă, însă în ultimul timp s-au făcut mari progrese arheologice (dar şi în privinţa altor cercetări); apariţia Grecilor în istorie s-a datorat ultimul val Kurgan, acei bărbaţi Nordici împreunându-se în Anatolia şi apoi în zona Egeii cu localnicele (primii poeţi Greci - ca Anatolienii Homer, Hesiod, ş.a. - i-au reţinut ca eroi Troiani). Albii Indo-Europeni au ajuns să acapareze progresul cultural al lumii; discursul Indo-European, al celor organizaţi patri-liniar - apărut după descoperirile cultivărilor tuturor plantelor esenţiale şi domesticirilor tuturor animalelor - a fost iniţial influenţat Uralic şi Caucazic (amestecul Fino-Ugric-Caucazian ce a produs acea entitate lingvistică - împreună cu introducerea unor elemente Altaice - a avut loc înaintea migrării spre apus, în Europa primii vorbitori Indo-Europeni fiind cei din Valea Dunării); în plus, au fost multe în comun între Asia Centrală şi Bazinul Egeii iar pe de altă parte, mitologia Altaică şi cea de la începutul Scandinav au fost aproape identice, ceea ce implică necesitatea asocierii lor strânse până într-un trecut nu prea îndepărtat. Amestecul Ugro-Finic a fost Uralo-Altaic; difuzarea în Finlanda a pornit din Câmpia Est Europeană, unde au coborât Caucazienii. Aspectul lor European statistic este cel mai apropiat de rămăşiţele scheletale de pe Volga inferioară şi de pe Dunărea inferioară (unde erau aşa încă din neolitic). În mileniul I î.C., patria Finicilor era în Bazinul Volga, de unde au ajuns în Bazinul Duna / Daugava, stabilindu-se în Kurland - actuala Letonie - şi în jurul Golfului Finic, până în Karelia. Poziţia metrică între Europeni a celor din Karelia este comparabilă cu cea Danubiană din seria scheletică; împreună cu pigmentarea, arată o relaţie fundamentală a lor, datând din Epoca Fierului. Măsurătorile au dat o imagine mai mult blondă decât brunetă, cu nasul puţin cârn (asemănător celebrului ‘nas Roman’ acvilin de la începutul Roman în Peninsula Italică) şi lipsa caracteristicilor Mongoloide: scheletele Finice sunt de acelaşi tip cu cele neo-Dunărene, datorită unui centru originar comun, din S Bazinului Volgăi. Tipul Finic de bază - dar în general şi cel Baltic - este echivalentul Modern al vechiului model Dunărean; strămoşii lor au migrat din Bazinul Volga spre V”. Privind nasul acvilin (caracteristic de pildă vechilor Armeni, Kareli, Romani, ş.a.), e de remarcat denumirea Osetă - din Caucaz - a acvilei / ajunsă schiţată pe multe embleme: Cherghes.
Bazinul Duna / Daugava
Ulterior - în Evul Mediu - partea aceea Baltică / “Bal-tikă” în N Poloniei a fost Pomerania, Prusia / “P-Rusia”, Bielo-Rusia (“Pielo-Rusia” / “Vielo-Rusia”), Rusia; Baltica, Balaton, etc. au rămas denumiri cu înțelegere acvatică directă numai pentru Valahi / Români (la Letoni, “Bal-tika” ar fi “semnul alb”, căci “tika” însemna punctul de pe frunte al celui de-al treilea ochi iar “Bal” ei asimilându-l înțelesului de “alb”): riveranii au preluat denumirile respective - Baltica, Balaton, etc. și încă le utilizează - fără însă a le păstra ori a le mai cunoaște semnificațiile (deoarece nu le aparțineau iar în prezent le folosesc de fapt denumirile fără a le înțelege etimologic). Acvila Cherghes - în Letonă “erglis”, etc. - a rămas emblematică pe acolo (cu regăsire pe steagurile Prusiei, Poloniei, etc). “Institutul Antropologic Britanic” - în Jurnalul Societăţii de Etnologie din Londra” - a publicat cercetarea lui Hyde Clark din 1869 despre Ghargoi / Khaldoi (în cadrul studiului condiţiei proto-etnice a Anatoliei): “Mitologia Anatoliană era cu mult anterioară celei Indo-Europene şi a fost deja străveche atunci când au apărut primii Indo-Europeni, care au adoptat ritualurile populaţiilor anterioare din areal iar la rândul lor şi Tibeto-Caucazienii uneori au influenţat; mitologia şi filologia câteodată ajută istoria, atunci şi acolo unde aceea nu poate ea însăşi. Primii mineri - în Epoca Bronzului şi apoi în Epoca Fierului - din bogata Anatolie au fost Chaldoii, vecini cu Daktulii. Khaldoii / Chaldoii erau deja vechi atunci când Xenofon a relatat despre ei; mitologia rămasă şi istoria arhaică sunt pline de confuzii datorită amestecului de diverse date din ţări diferite - din Asia Mică, Cipru, Creta, Balcani, etc. - toate confuziile fiind preluate neîntrerupt de la Romani (care şi-au bazat cunoştinţele pe cel mai apropiat punct, cel Elen): deoarece miturile erau răsăritene şi s-au mutat spre apus, evident că sursa Elenă nu corespunde (aceasta e valabil şi pentru etimologiile false ori confuziile evenimentelor perpetuate de ignoranţii care nu şi-au pus problema elucidărilor, o altă situaţie datorându-se migrărilor care au transportat legendele, ca de pildă ale Idei şi Olimpului). Pentru o decizie corectă, e necesară decojirea acelor straturi; trebuie beneficiat de ceea ce se ştie despre Anatolia, cu deosebiri etnografice între Greci, triburile aliate, Amazoane, Tibeto-Caucazieni, Khaldoi, ‘Triburile înălţimilor’, Iberi, ş.a. Unii Greci sunt descendenţii Iberilor şi Tibeto-Caucazienilor; Amazoanele au fost şi ele descendente ale Tibeto-Caucazienilor, la fel ca unii Georgiani. Unele ‘Triburi ale înălţimilor’ erau aliate cu alte naţiuni din Caucaz. Populaţia Khaldee era etnografic separată de succesoarea populaţie Amazoană, ea probabil incluzând pe cei mai timpurii localnici. Cheia naturală de înţelegere a Anatoliei este India, căci ‘Triburile înălţimilor’ vorbeau un amestec Tibeto-Caucazian şi Arian - cu păstrarea în limbaj ale unor relicve din graiuri timpurii - iar înfăţişările lor erau diferite de ale celorlalţi; este de reţinut că se diferenţiau de populaţiile din zonele joase şi prin superstiţiile puternice, fiind catalogaţi ca sângeroşi Barbari. Cu fiecare epocă din Anatolia, numărul ‘Triburilor înălţimilor’ s-a tot redus; talentul lor în minerit însă a adus pe înălţimi un mare număr de străini (iar din când în când, unii - deosebiţi rasial - din cauza vremurilor tulburi îşi găseau refugiu la ei). Sângele Khaldoilor poate încă e prin unii Pontici, însă naţionalitatea şi limba lor s-au pierdut. Începând cu sfârşitul, evidenţele sunt că Pliniu în ‘Istoria naturii’ 6:19 se referea la topitorii răsăriteni Armeno-Khaldoi (erau diferiţi de Chaldeii din Mesopotamia). Posibil că acei Khaldoi erau conectaţi de Pessinos din Galatia, unde preoţii Galli ai Cybelei nu erau invadatorii Gauli. Xenofon în ‘Anabasis’ 5 a notat că argintarii şi fierarii Khaldoi trăiau în Munţii Pontului. În Frigia, Khaldoii erau în general legaţi de venerarea Cybelei. Herodot în Istorii i-a plasat pe Khaldoi lângă Paflagoni (în timpul lui Cresus). Dactylii / Daktulii Khaldoi - utilizând cleşti în metalurgie - au fost în ‘Munţii celor 5 degete’ (cuprinzând şi Masivul Latmus la poalele căruia a apărut Lacul Bafa) din Caria, la S de Râul Meandru, lângă Tralles; cu ei - în Munţii V Anatolieni - erau în legături Cureţii / Kureţii şi Korubanţii / Coribanţii, preoţi ai Cybelei. Dactylii - sau ‘Degetele’ - Idei (o colonie a ‘celor 5 degete’) erau cu scopul exploatării minereului acolo; posibil că erau Dacytili şi lângă Smirna / Izmir, pe muntele vecin fiind un mare Altar al Cybelei. Extensiile coloniale au fost în toate locurile numite Olimp; SamoTracia era a misteriilor Cybelei, reprezentate de Kabeiri. Conform lui Diodor Sicul 5:64, o colonie a Dactylilor - transportată de Minos - a introdus legenda Idei Asiatice în Creta; acolo Cureţii i-au învăţat pe insulari să păstorească turme de capre şi oi, stupăritul şi metalurgia (toate erau arte ale ‘Triburilor înălţimilor’). Corespunzător lui Clement Alexandrinul, Dactylii în Cipru au descoperit fier; Muntele Idalus din Cipru reproducea Ida Asiei, la fel ca şi în Creta. În Rodos, trăiau Telchinii. În Lemnos, Ciclopii produceau armuri. Este necesară conectarea istoricilor Khaldoi răsăriteni cu miticii Khaldoi apuseni; Dactylii Idei erau binevoitori şi li se aduceau onoruri divine (existau chiar amulete şi inele de piatră protectoare denumite chiar ‘Daktylii Idei’ - de o suverană virtute - purtate pe degetul mare: Dactylii Idei erau foarte bine ştiuţi). Deşi Cretanii au pretins Dactylii pentru muntele lor Ida, ei aparţineau Idei Asiatice / Anatoliene (în legătură cu Marea Mamă a Zeilor, nu cu Zeus, aşa cum s-a dezvoltat apoi în Creta); propriu-zis, Dactulii nu erau însă ai Idei de nici un fel: ei locuiau la poalele Masivului Ida sosiţi din Frigia, discipoli ai Marii Mame (Strabon a relatat legenda Frigiană, că erau 10 la început) şi a afirmat despre Cureţi şi Coribanţi că descindeau din Dactili. Învăţatul Diomedes a enunţat că erau preoţii Frigieni ai Cybelei - alintată Ida - şi că odată îi cântau lui Cronos versuri Dactyle. Tradiţia din Efes i-a plasat pe Coribanţi în munţii săi învecinaţi, aflaţi în Sudul Râului Meandru (şi azi acei munţi au denumirea Turcă cu acelaşi înţeles - ‘Beş Parmak’ = ‘5 degete’ - întinşi în E până la Râul Chinar / Cine iar în S până la fostul Golf al Miletului); acei munţi - în Valea superioară a Meandrului - erau locuiţi şi de Cureţi. Toţi erau foarte religioşi, păstrători de altare, fiind şi preoţi prin vocaţie ai Mamei Zeilor (anterioară lui Zeus şi celorlalţi, căci era cea mai veche divinitate); obiectul veneraţiei era meteoritul, piatră căzută din cer, culeasă de Khaldoi fie în peregrinările lor, fie de la locul unde se stabileau: prin piatra sacră venerau atât Mama Zeilor, cât şi luna şi soarele. Khaldoii au profitat de doctrinele atribuite lor şi au fost acceptaţi drept clericii Marii Zeiţe în toată Anatolia. Locurile sacre principale erau Munţii V Anatolieni. Ida nu numai că este în legătură, ci e şi echivalentă cu Gargara. La Efes, ea a ajuns să fie denumită şi Hekate; meteoritul Artemidei de acolo iniţial era al Cybelei. Şi în Pessinos era un meteorit, căzut din cer chiar acolo, transferat apoi la Roma; preoţii Galli descindeau din Khaldoi - sau îi imitau - practicând rituri Barbare. Centrul real al venerării Mamei Zeilor era în Munţii de lângă Efes; Khaldoii erau cunoscuţi Amazoanelor ca Iberi Cureţi şi Coribanţi. Fondarea de către Amazoane a Efesului a restrâns ‘Triburile înălţimilor’ (era în timpul lui Cronos): un fiu al lui Cronos - prinţ al Amazoanelor - a fost trimis pentru pază în Munţi, unde el a adus acele Triburi; cu ajutorul lor, a reuşit apoi să-şi deposedeze familia, ceea ce a alimentat multe legende despre Zeus. O legendă relatează că Minos - conducătorul unui grup de aventurieri din ‘Triburile înălţimilor’ - s-a aşezat în Creta, unde celui mai mare munte i-a dat numele de Ida, introducând acolo practicile rituale ale Cybelei: era similar cu ceea ce a făcut predecesorul său Zeus, în V Anatoliei. În Efes, diminuarea Cultului Cybelei s-a datorat împuţinării ‘Triburilor înălţimilor’ din zonă; au rămas ca moştenire după ei riturile Magice şi Misteriile. Marea Zeiţă în Efes, în Magnesia şi în ţara din jur a devenit Artemis: ea era o zeiţă ulterioară - iubită de Iberi - şi divinizarea ei s-a suprapus celei pentru Cybele. Venerarea unui bărbat nu putea avea loc decât la distanţă şi Zeus a fost cel preluat inclusiv de vechii Eleni, care au şi pretins pentru prinţii lor că se trăgeau din zei. Este demn de remarcat că în Efes preoţii Artemidei erau eunuci: o sugestivă legătură cu străvechea divinizare a Cybelei. Elenii - sosiţi târziu - au introdus vechea mitologie în sistemul lor, începând cu Cerul şi Pământul care au produs Timpul şi pe Mama Zeilor iar apoi restul. După Amazoane, credinţa în Cybele a fost menţinută de Iberi, până la apariţia vechilor Eleni: fiecare facţiune folosea ‘Triburile înălţimilor’, fiecare cuceritor al vreunui port ori întemeietor de aşezare mulţumea celor care ardeau cărbuni şi se îndeletniceau cu topitul. Numele Cercopes era Leleg din Asia Mică şi Insulele ei; până la Elenii vechi, au fost mulţi colonişti: fiecare lider avea printre oamenii săi pe cei din ‘Triburile înălţimilor’, utili în ajutorul stăpânirii coloniilor. În răsăritul Mediteran au fost multe migraţii, unele în Europa; ei au numit Munţii Sacri Ida şi Olimp. Metalurgiştii Khaldoi lucrau aur, argint, bronz şi fier iar Era de Aur din vremea lui Cronos era cea a Amazoanelor şi Iberilor; o parte dintre descendenţii lor au transmis meşteşugurile iar altă parte credinţa în Cybele. Kureţii şi Koribanţii Efesului şi Kabeirii SamoTraciei au transmis Misteriile practicate Magic, pe când Gallii din Frigia au păstrat Barbarismul nativ; situaţia era că Dactylii operau în apus iar Khaldoii în răsărit. Legăturile dintre variatele migrări ale Amazoanelor, Cercopilor, Pelasgilor şi Lelegilor duc la arhaica istorie a Indiei (filologic, Amazoanele erau conectate cu Văile Himalaiei). Legăturile dintre Khaldoi / ‘Triburile înălţimilor’ şi Amazoane explică legendele coloniilor din Africa. Uriaşii Tartarului - progeniturile Cerului şi Pământului - erau cei dintre Anatolia şi India; principalul lor loc de manifestare a fost Anatolia, remarcabilul centru civilizaţional mai bine dezvoltat decât restul. Legenda Timpului mâncându-şi copiii poate fi o reminescenţă a canibalismului; castrarea eunucilor era tot o străveche practică sângeroasă a autohtonilor: când un tânăr recurgea la acel rit, se castra singur cu un cuţit lung, după care alerga gol - cu dovada mutilării în mâini - să arate tuturor”. Chaldoii / Khalybii Antici în mare populau 2 regiuni Anatoliene - Capadochia şi Pont - întinzându-se până în Kholkis / Georgia (amestecându-se mai ales cu Muşkii şi cu Tibarenii / Iberii); Anatolian Ghargoi iar Caucazian Gargari, acei Ghergoi / Ghergari au fost partenerii preferaţi ai Amazoanelor inclusiv în Albania Caucaziană - ştiută ca Ţara Ghergarilor în V Caspic - în S Caspic fiind Ghergania: Ţara Gherganilor (Marea Caspică era Marea Ghergară / Ghergană): în fosta Albanie Caucaziană sunt 2 republici astăzi, cea Rusă Daghe-stan şi cea Turcă Azerbaidjan.
Steagul Albaniei Caucaziene