206. Ghergani II

(datorită lungimii, aici continuă Ghergani)


În 1558 din Ţara Românească inclusiv văduva domnitorului Pătraşcu cel Bun”, Ghergana Voica, s-a refugiat, la Sebeş, judeţul Alba / în vecinătatea Ţinutului Haţegului (Pătraşcu şi Voica de altfel erau şi veri îndepărtaţi Gherga, ei având 4 copii: Maria ucisă în 1568 de Vodă Alexandru Mircea, Petraşcu din Cipru, ucis în 1576 de Vodă Mihnea, Vintilă Vodă şi Vodă Petru Cercel”); atunci au fost descoperite în relativă apropiere, în 2 Biserici din Haţeg / actualul judeţ Hunedoara, inscripţii Antice ce afirmau că Hermes - bunicul biblic al Gherganilor - tutela regiunea, fost leagăn al Geţilor (care înaintea atacului Romanilor aglomerau depresiunea, nu înălţimile unde şi-au făcut fortificaţiile pentru protejarea locașelor de cult). Într-un vechi cimitir de lângă Deva, o placă funerară din 1554 afirma Latin că - la acel timp - comandantul cetăţii Deva “era stăpân peste Dacii şi Geţii care locuiau în munţi”; în 2011, profesorul Gligor Haşa a enunţat că Munţii respectivi erau Poiana Ruscă - dintre Ţinutul Haţegului şi Banat, a căror mare parte forma Ținutul Pădurenilor - iar piatra de mormânt “dovedeşte continuitatea românilor ca urmaşii daco-geţilor, până în secolul XVI”. În timpul lui Vodă Mihnea “Turcitul”, un act l-a împuternicit pe Gherghe să-şi strângă Ţiganii fugiţi în Ţara Românească: “Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea Vodă şi domn: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele boierului domniei mele jupan Gherghe fost al doilea sluger, ca să fie volnic cu această carte a domniei mele şi sluga lui, anume Vlaicu şi cu sluga domniei mele Marco armaşul să adune toţi ţiganii lui, câţi îi sunt de moştenire, de cumpărătură, de frăţie şi de dar, oriunde îi va găsi în ţara domniei mele ori în ţigănia domniei mele ori în ţigănie boierească ori în ţigănie a călugărilor şi oriunde îi va găsi el, încât să aibă a-i lua. Şi oriunde pe unde va avea ţigănci măritate, el să dea ţigancă pentru cealaltă ţigancă. Iar dacă nu va da, să plătească ţigancă pentru ţigancă. Iar boierul domniei mele mai sus-scris să fie volnic cu această carte a domniei mele să-şi ia averea sa. Şi nimeni să nu cuteze să-l bântuie înaintea acestei cărţi a domniei mele. Iar dacă i se va părea strâmb, să stea faţă înaintea domniei mele. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Ispravnic, Mitrea mare vornic. Eu Radu am scris, luna august 27. Io Mihnea Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. (Este de ştiut că slugerul era dregătorul care aproviziona - mai ales cu carne de vită - Curtea Domnească; volnicul era cel liber în acţiuni / care putea acţiona după voia sa iar ispravnicul era cel care ducea la îndeplinire porunca domnească, fiind responsabil de aplicare). Spre deosebire de fratele său Vintilă, care a fost instalat ca Vodă peste Ţara Românească în 1574 doar pentru 4 zile - cu sprijinul armatei lui Ioan Vodă cel Cumplit” / Viteaz”, domnitorul Moldovei 1521-1574, mare prieten al lui Mehmet Calga / Kalga, hanul Tătarilor - Vodă Alexandru Mircea / zis “Oaie seacă” ucigându-l, Petru Cercel” (descendent Ghergan după ambii părinţi) a condus statul în perioada 29 VIII 1583 - 16 IV 1585; din 22 X 1583 l-a avut drept comis pe Gherganul Stroe Buzescu, care era însurat cu verişoara lor Ghergana Sima şi ca mare logofăt (făcut din 5 IX 1583) pe unchiul Ghergan Pătru din Băleni: fratele mamei sale Voica. Principele renaşterii Româneşti Petru “Cercel” a ridicat biserici ortodoxe, începând cu Biserica Domnească Adormirea” din Târgovişte - episcopul Maxim din Insula Cerigo 36,31 lat. N, 23 long. E i-a închinat o carte de luptă împotriva catolicismului / Aromânii în acea Insulă au fost menţionaţi documentar din 1200 - a realizat un mic palat domnesc de o mare frumuseţe (acum monument istoric în Târgovişte), a construit instalaţii de aprovizionare cu apă şi a înfiinţat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz: realizări importante în cariera unui domnitor şi cu atât mai remarcabile pentru un Vodă care a domnit mai puţin de 2 ani. Cu toate acestea, istoria l-a păstrat în amintire mai degrabă pentru excentricităţile lui, pentru viaţa lui aventuroasă şi pentru apariţia plină de farmec a persoanei sale, ignorând însuşirile care ar fi putut face din el un mare domnitor - dacă soarta ar fi fost mai îndurătoare cu el. Până şi porecla sub care a rămas cunoscut - cea de Cercel” - se datorează doar unui amănunt frivol: cercelul pe care îl purta în ureche şi despre care se spune că era făcut dintr-o perlă mare cât un ou de porumbel. În ochii boierimii de la sfârşitul secolului XVI, acel detaliu apărea ca o extravaganţă, ba chiar ca o curiozitate care năştea întrebări asupra gusturilor şi purtărilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru Cercel” nu făcea decât să poarte ceea ce era la modă; e drept, nu în Ţara Românească, ci în ţările Europei occidentale, pe care le colindase, unde trăise şi unde îşi însuşise maniere, cultură şi concepţii care se deosebeau mult de cele ale domnilor cu care erau obişnuiţi boierii. Principele Petru trăise o vreme la curtea regelui Franţei Henric III 1551-1589, fiind chiar unul dintre favoriţii aceluia, printre acei tineri frumoşi, eleganţi, foarte preocupaţi de modă, pe care protestanţii, adepţi ai sobrietăţii în moravuri şi înfăţişare, îi bârfeau şi îi acuzau inclusiv de înclinaţii homosexuale. Dar acei tineri par să fi fost, mai degrabă, ceea ce sunt denumiţi acum metrosexuali: bărbaţi care dau o mare atenţie înfăţişării lor şi tendinţelor modei. În ochii austerilor protestanţi, acele preocupări erau o dovadă de efeminare iar de aici până la acuzaţia de homosexualitate nu mai era decât un pas. Cercelul purtat într-una dintre urechi nu era totuşi decât o modă, răspândită în acea vreme. În mai multe portrete ale regelui Henric III, acela apare purtând la ureche o perlă de o mărime impresionantă, astfel încât - la urma urmei - Petru Cercel” nu făcea decât să urmeze o tendinţă a modei (era un împătimit al Muzelor”, după cum l-a prezentat Genovezul Franco Sivori, care i-a fost secretar); la curtea regelui Francez, Petru Cercel” s-a cunoscut şi cu filozoful Italian Giordano Bruno, când acela a scris prima lui carte, dedicată Mamei Circe. După moartea tatălui său, Vodă Pătraşcu cel Bun”, prinţul Petru şi-a trăit tinereţea mai mult pribeag: a colindat prin mai multe Țări şi devenise - ajutat şi de frumuseţea sa fizică - un personaj deosebit de interesant şi atrăgător; era poliglot şi scria chiar versuri, compoziţiile sale în Italiană fermecând-o inclusiv pe regina Caterina de Medici 1519-1589, mama regelui Henric III al Franţei (prima Europeană care a fumat tutun). Iată o rugăciune adresată Tatălui Ceresc, compusă de el în 1579 (tradusă din vechea Italiană în Română de Alexandru Ciorănescu):
“Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri,
Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare,
Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a Iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic,
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie,
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.
Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?
Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al tău, Stăpâne mare.
De tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.
Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată ţie cu căldură,
Şi toţi să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.
Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
O preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.
Pân’ce Ursitele ne-nduplecate
Vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.
Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.
Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.
Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei Tale tot mereu, căci ţie
Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie”.
În calitatea sa de prinţ, Petru - fiul Gherganilor Pătraşcu şi Voica - se credea îndreptăţit să pretindă tronul Ţării Româneşti, însă în vremurile acelea (şi înainte de ele şi timp de câteva secole după aceea) accesul la tronul unuia dintre Principatele Române depindea de bunăvoinţa şi sprijinul Înaltei Porţi Otomane iar bunăvoinţa şi sprijinul se cumpărau cu mulți bani. Este poate greu de imaginat azi ce însemna, în acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronului, fiind la cheremul sultanului. Intrigi, denunţuri, reclamaţii, scrisori calomnioase, sume uriaşe plătite drept mită unor înalţi dregători ai Curţii Imperiale de la Istanbul, o adevărată junglă a corupţiei, în care pretendentul care dădea cei mai mulţi bani îşi cumpăra, practic, tronul. Dacă beneficia şi de nişte relaţii, cu atât mai bine; recomandările unui înalt personaj puteau fi de ajutor dar principalul argument erau darurile bogate, de care nici un pretendent nu era scutit. Petru avea de luptat cu un adversar puternic: Mihnea care, împins de la spate de mama sa, Italianca ambiţioasă şi fără scrupule Ecaterina Salvaresso, era hotărât să lupte cu toate armele - bani şi intrigi - pentru a păstra tronul pe care se urcase în 1577. Fără a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel” a hotărât să-şi folosească şi relaţiile de la Curtea Franţei pentru a-şi asigura izbânda: a putut apela la ambasadorul Franţei pe lângă Sublima Poartă, Jacques de Germigny, cerându-i sprijinul; asta se întâmpla în 1579.
Pecetea voivodului
În 1581, trecând şi prin alte Țări ale Europei şi pledându-şi cauza pe lângă puternicii vremii - inclusiv Veneţia - s-a dus el însuşi la Stambul / Istanbul, pentru a da “lupta” la faţa locului, însă abia în 1583 a izbutit să obţină de la sultanul Murad III ca Mihnea să fie înlăturat, lăsându-i liberă calea spre tron. Cronici ale vremii relatează că noul domn a fost bine primit în Ţara Românească. Un Vodă tânăr şi frumos, elegant şi plin de farmec, avea toate şansele să fie admirat de boieri şi de popor, deopotrivă; pe deasupra, el era fiul lui Pătraşcu, supranumit “cel Bun” din pricina că avusese o fire blajină, tolerantă şi o domnie liniştită, fără conflicte grave cu boierimea iar acea frumoasă reputaţie a tatălui se răsfrângea şi asupra fiului. Vodă şi-a stabilit Curtea la Târgovişte, căci Bucureştiul era, pe vremea aceea, un mic oraş, mai puţin important, ce slujea ca un fel de capitală alternativă. În primele luni de domnie lucrurile au mers bine iar Petru Cercel” a putut să se remarce prin câteva înfăptuiri ce au dat tuturor speranţa că veniseră vremuri mai bune pentru ţară; oraşul a fost îmbogăţit cu instalaţii de apă şi cu numeroase înfrumuseţări arhitectonice marcate de gusturile şi ideile occidentale ale noului domn, care au stârnit admiraţia contemporanilor. Din nefericire, situaţia n-a ţinut mult şi dezmeticirea a fost amară: domnitorul avea nevoie de mulţi bani, nu numai pentru a finanţa lucrările începute, nu numai pentru a-şi recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobândi tronul - sume ce fuseseră obţinute prin împrumuturi făcute la Istanbul - dar şi pentru că una dintre condiţiile înlocuirii lui Mihnea cu Petru fusese ca acesta din urma să ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea către Înalta / Sublima Poartă. Protectorii otomani ai lui Petru nu înţelegeau să piardă bani la afacerea asta; aşa încât domnul a recurs la metoda consacrată de a aduna bani: a sporit birurile (nu exista măsură mai nepopulară pe atunci - ca şi azi - decât aceea de a împila şi mai rău oamenii din popor). S-au adăugat la aceasta neînţelegerile cu boierii pământeni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare ale lui Petru Cercel” şi obiceiurile din bătrâni la care ţineau marii dregători. Domnitorul era înconjurat de curteni Francezi şi Veneţieni, dorind să introducă la curtea sa strălucirea curţilor princiare occidentale, promovând concepţii care, pentru boierii tradiţionalişti, constituiau tot atâtea noutăţi supărătoare (rezistenţa la schimbare era şi pe atunci un fenomen larg răspândit şi cu manifestări nebănuit de puternice); era, de fapt, o luptă între vechi şi nou, între Orient şi Occident, o ciocnire între Evul Mediu Românesc şi Renaşterea apuseană. Disputele au degenerat în conflicte deschise, în urma cărora Petru Cercel” a poruncit executarea a 3 dintre marii dregători, el pierzându-şi astfel sprijinul păturii conducătoare. Mihnea - care, după înlăturarea de la domnie plecase la Istanbul şi începuse imediat intrigile - pentru a-şi recupera tronul, a profitat de “criza de imagine” a domnitorului Petru Cercel”: şi-a sporit darurile către Înalta Poartă, calomniile la adresa lui Petru şi insistenţele de a fi repus pe tron. Unii cercetători consideră că aceeaşi înclinare pro-occidentală ce îi scandalizase pe boierii din Ţara Românească a fost unul dintre motivele pentru care Înalta Poartă i-a retras lui Petru Cercel” sprijinul. Alegând drept capitală, în locul Bucureştiului, Târgoviştea, un oraş aflat mai departe de graniţă - deci de influenţa otomană - uşor de apărat şi legat direct de Transilvania - Petru Cercel” părea să afirme o voinţă de a se distanţa cât mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se în schimb de civilizaţia apuseană; evident, aşa ceva nu putea fi pe placul Înaltei Porţi, pentru care controlul asupra Principatelor Române, din care obţinea bogăţii enorme, sub forma tributului şi a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esenţial. În acele condiţii, fostul domn Mihnea părea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar - al darurilor făcute pentru a influenţa alegerea - ci şi din punct de vedere politic. În 1585, Petru Cercel” - a cărui popularitate scăzuse foarte mult - şi-a dat seama că urma să fie mazilit; n-a mai aşteptat să se întâmple asta, ci a părăsit Țara, luându-şi cu el averea - documentele pomenesc despre o caravană formată din 43 de care pline cu bogăţii - şi a pornit spre Transilvania, sperând ca, de acolo, să se îndrepte spre Vest. Abia ajuns în Ardeal, a fost trădat de oamenii din escortă, care l-au jefuit; a fost arestat la Mediaş 46,09 lat. N, 24,21 long. E / judeţul Sibiu şi întemniţat în Maramureş; în 1587 a izbutit să evadeze, coborând pe o funie. A încercat să caute sprijin la foştii săi protectori dar norocul îşi întorsese faţa de la el: nici Franţa, nici Veneţia nu l-au mai sprijinit îndeajuns. Academicianul Alexandru Xenopol a fost de părere că acea răsturnare de intenţii s-a petrecut ca urmare a faptului că Petru Cercel” eşuase în a realiza ceea ce protectorii săi din Occident aşteptaseră de la el: îl sprijiniseră cu gândul de a avea un aliat în acea parte a Europei, ca o modalitate de a-şi extinde influenţa, cu atât mai mult cu cât la Roma circula ideea unei cruciade, menită să stăvilească extinderea expansiunii otomane către apus (cruciaţilor li se ziceau kuruţi). Aşadar, Țările Vest Europene încercau să pregătească terenul: un prinţ format după modelul occidental şi îndatorat lor le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru Cercel” reprezentase o investiţie şi o unealtă. Neizbutind să-şi păstreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visător pentru a servi ţelurilor politice ale marilor puteri Europene. La Istanbul - unde s-a dus din nou, în cele din urmă, într-o încercare disperată de a-şi recăpăta tronul - nu mai avea, deci, suficient sprijin diplomatic şi nici financiar. Rivalul său Mihnea a redobândit tronul Ţării Româneşti (ulterior, în 1591, acela a fost iarăşi mazilit şi chemat la Istanbul, unde, pentru a-şi scăpa viaţa, a abjurat credinţa ortodoxă şi s-a convertit la islam, de unde şi porecla sub care a rămas - “Turcitul” / Mehmet-beg, locuind de atunci la Nicopole, pe malul drept al Dunării - în istorie fiind singurul Vodă Român devenit musulman).
Islamul în Europa actuală
Petru a fost întemniţat la închisoarea “7 Turnuri” iar peste câteva luni, în 1590, pentru a pune capăt, o dată pentru totdeauna, oricărei probleme din partea lui, otomanii - cu contribuţia lui Mihnea - s-au descotorosit de el: spunându-i-se că va fi surghiunit în Insula Rodos, a fost urcat pe o corabie dar în mijlocul Bosforului i-au fost tăiate urechile, nasul şi a fost ucis; era în etatea de 43 ani (despre Rodos e de ştiut că şi în prezent are unii locuitori Ghergani - după cum a consemnat revista Familia ortodoxă” 7 / 2011 din România - ca de exemplu fiind indicată credincioasa Parascheva Gheorga, mamă a 3 copii). Din legăturile sale amoroase, Petru Cercel” a avut mai mulţi copii, dintre care primul născut Marcu a fost, pentru foarte puţină vreme, în anul 1600, guvernatorul Moldovei, atunci când cele 3 Țări Române s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui Mihai Viteazu” (domnitorul, înainte de ascensiunea la putere, împreună cu ruda sa Iane, a uneltit pentru dispariţia lui Petru Cercel” iar apoi - “de ochii lumii” - a avut grijă de fiul Marcu al aceluia). Dincolo de dorinţa de mărire - cine n-o avea? - se găsesc în povestea lui Petru lucruri aparte, ce îl deosebesc de alţi pretendenţi şi domni care s-au perindat la tronul Ţării Româneşti: a fost primul care a folosit politica Franceză pentru a ajunge la tron; a adus cu el idei - poate chiar idealuri - ce ar fi putut da o nouă strălucire Ţării Româneşti şi i-ar fi grăbit progresul, dacă soarta l-ar fi păstrat mai mult pe tron. În acea “olimpiadă” a corupţiei în care se înfruntau pretendenţii la tron, a câştigat Turcitul” Mihnea în locul lui Petru Cercel”, care visase să unească Principatele Române cu Europa - în spirit. În imaginea următoare se poate vedea Vodă Petru Cercel”, într-o pictură din Mănăstirea Căluiu / judeţul Olt (ctitoria Buzeştilor):
Petru “Cercel”
Ulterior Radu, fiul lui Mihnea “Turcitul” - domnitor succesiv al Ţării Româneşti şi Moldovei - înconjurat de Greci în anturajul său, a dăruit Mănăstirii Dealu în 1614 Satul Nou 44,35 lat. N, 25,28 long. E / judeţul Dâmboviţa, ca moşie de sprijin. Istoricul Niculae Iorga a marcat Mănăstirea Dealu ca o “minune a artei orientale”: “Lespezi mari de piatră, prinse cu scoabe de fier, alcătuiesc păreţi de o putere neobişnuită în grosime şi-n înjghebarea lor de stâncă. Două turnuleţe octogonale în faţă, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate şi mai felurite horbote de piatră înconjoară pisania împărţită la dreapta şi la stânga uşii de intrare sau împodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani”. Ca nişte ecouri târzii, după plecarea familiei preotului ortodox Ştefan Gherga pentru restaurările bisericilor din Ţinutul Haţegului, între conducătorii capitalei Ţării Româneşti / oraşul Târgovişte - în apropierea relativă a căruia e Ghergani - gospodărirea localităţii echipată bine utilitar în 1585 de Vodă Petru “Cercel” l-a avut ca primar pe Gherghina / Gherghe până în 1588 (când a domnit Vodă Mihnea); apoi, primarul Târgoviştei a fost Gherghi pentru un deceniu, în 1620-1629, sub 3 domnitori (de altfel, în 18 XI 1587, Voivodul Mihnea a întărit logofătului Gherghe ocine în mai multe sate: părţile oamenilor care l-au jefuit în 1583 pe marele ban Dobromir - când a vrut să fugă peste Munţi datorită sosirii domnitorului Petru “Cercel” pe care nu voia să-l finanţeze - acela fiind păgubit de echivalentul preţului a 4 mii de boi, o sumă imensă, ce ilustra bogăţia înalţilor dregători / atunci Vodă Petru “Cercel” l-a instalat ca marele ban al Craiovei pe fiul lui Ioan Caragea din Insula Chios, Mihai / Mihalcea însurat cu Ghergana Marula din Cocorăştii Colţ 44,50 lat. N, 25,53 long. E, judeţul Prahova / strănepoata domnitorului Vlad “Călugărul”, omorât la ordinul generalului Gheorghe Basta în 16 VIII 1601). În 20 IV 1628 (când domnea Vodă Alexandru Iliaş), jupan Gheorghe mare spătar - din Ghergani - a fost în Bucureşti martorul tranzacţionării moşiei Înghimpaţi, de lângă Călugăreni; e de ştiut că funcţia de mare spătar însemna dregătorul de la Curtea Domnească având rangul de ministru al apărării (iar la ceremonii purta sabia şi buzduganul domnitorului): spătarul purta spada domnitorului. De exemplu, în lupta din 25 X 1632 de lângă Mănăstirea Plumbuita / Colentina, acum Bucureşti, a fost evidenţiat spătarul Gherghie.
La Curtea Veche din Bucureşti
În 3 IX 1717, preotul Constantin din Ghergani a cumpărat o proprietate, după cum apare în actul de atunci: “Mihai, fiul popei Stoica din Vizureşti, împreună cu nepotul meu şi cu feciorii mei, dat-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupanul Constantin precum să se ştie că am vândut dumnealui un vad de moară în apa Dâmboviţei, însă împrejurul morii şi am vândut de a noastră bună voie, fără de nici o silă şi cu ştirea tuturor vecinilor noştri, să-i fie dumnealui şi copiilor dumnealui, nepoţilor şi strănepoţilor, moşie în veci şi pentru mai adevărată credinţă ne-am pus numele aici”; în 9 III 1718, acelaşi preot Constantin din Ghergani a mai fost implicat într-o tranzacţie: “Eu Avram, împreună cu nepoţii mei făcut-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupanul Constantin precum să se ştie că i-am vândut toată partea noastră de moşie Înghindeasca ca să-i fie dumnealui această moşie stătătoare în veci dumnealui şi coconilor dumnealui şi nepoţilor şi strănepoţilor, câţi Dumnezeu va dărui. Lungul moşiei merge din apa Colentinei ce se cheamă matca Colentinei până în matca Dâmboviţei Vechi. Am vândut această moşie de bunăvoia noastră, nesiliţi de nimeni şi cu ştirea tuturor fraţilor moşteni. Când am făcut acest document au fost mulţi oameni martori care se vor iscăli ca să se creadă. Am scris eu, popa Constantin din Ghergani” (moşia Înghindeasca sau Înghimpaţi - mai târziu Boanga - era între Ghimpaţi / Colentina şi Slobozia Moară / Dâmboviţa Veche). În acel secol XVIII - când cula Gherga din Ghergani posibil că era în ruină - familia Ghica a cumpărat domeniul, consolidându-şi acolo conacul şi ridicand un cavou mare în cimitir. În 2008, Dan Dulciu a scris: “Ghergani a fost un sat de Moşneni / Moşteni (ca şi satele învecinate Vizureşti şi Înghimpaţi); la Mavrodin şi Săbieşti - sate aparţinând Gherganilor - s-au desfăşurat lupte între armata lui Mihai “Viteazu” şi cea otomană. Marele ban Neagoe, originar din Ghergani, a transferat copiilor săi Bălaşa şi Bădica moşiile ce-i aparţineau, Ghergani şi Stăneşti, pentru ca ei să plătească - în numele lui - o datorie” (pisania Bisericii din Stăneşti scrie că pictura ei a fost săvârşită la 21 X 1536 de finanţatorul ei, logofătul Ghiura, fiul Doamnei Zorza, după ce s-a întors din Ţinutul Haţegului, unde din pricina pedepselor şi prigoanelor” lui Vodă Vlad Vintilă a fost refugiat din 1534 cu toată familia, împreună şi cu logofătul din Drăgoeşti; Maria, fiica logofătului Ghiura / Giura, moştenitoare a unor moşii pe Jiu după bunica Zorza, măritată cu ruda Gherghe “Pribeagu” / “jupan Gherghia”, apoi devenit “popa Gherghe”, a fost mama celor 3 fraţi Buzeşti iar pe Jiu, fraţii ei au moştenit la 1 I 1573 jumătate din Filiaşi 44,24 lat. N, 23,31 long. E / judeţul Dolj - de atunci fiind prima atestare a numelui localităţii - apărând astfel boierii Filişanu, care au dominat acel oraş aproape 4 secole). Alexandru Ştefulescu în Istoria Târgu-Jiului” din 1906 a scris că “la Corbi (azi Bârseşti, suburbia oraşului Tg. Jiu), proprietatea a avut-o Gherghe logofătul - fratele marelui ban Dobromir - mai în urmă cunoscut sub numele de ‘popa Gherghe’, tatăl Simei, soţia stolnicului Stroe Buzescu, minunea cavalerilor din secolul XVI. După moartea lui Mihai Viteazu, boierii ţării cu Buzeştii oferă coroana lui Stroe; acesta refuză şi înalţă la tron pe Radu Şerban”. De exemplu, Gherge / Gheorghe în Târgu Jiu a fost menţionat într-un document din 6 X 1581.
Popa Gherghe
Popa Gherghe a cumpărat în perioada 1571-1574, pe când domnea Vodă Alexandru Mircea, multe moşii, ca Bârleşti şi Câineni, ambele în Bumbeşti-Jiu 45,10 lat. N, 23,22 long. E, judeţul Gorj, Curţişoara - fostă Şofrânceni - 45,05 lat. N, 23,22 long. E / ce găzduieşte acum Muzeul Etnografic” Gorj, Gârniţa 44,35 lat. N, 22,51 long. E / judeţul Mehedinţi, jumătate din Runcu / judeţul Dâmboviţa, Sâmbotin 45,10 lat. N, 23,18 long. E / judeţul Gorj, Vădeni 45,22 lat. N, 27,55 long. E / judeţul Brăila, un vad de moară în Bucureşti, loc de vie pe Dâmboviţa / în marginea Bucureştiului, etc. (unii cercetători au presupus că logofătul Gherghe din Corbi ar fi fost tatăl adevărat al lui Mihai Viteazu”); e de știut că în prezent a fost identificat tiparul genetic masculin “N” ca al lui Gherga în București. La 22 I 1596, popa Gherghe mai apare într-un act: “În numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, amin: Iată dar oameni buni din oraşul Piteşti, judeţul Ivan şi 12 pârgari această carte a noastră acestui om, anume Stanciu, cum a avut Stanciu tocmeală cu călugării din Vierăş pentru partea lui Pravilă de mori, ce-a fost zălojit la Sfânta Mănăstire din Vierăş. Iar Stanciu a plătit 2100 de aspri, gata. După aceea, să fie Stanciu în pace cu partea lui Pravilă, să n-aibă nimeni nici un lucru a-l bântui. Cine va mai scorni pâră, să fie proclet de Iisus Hristos şi de cei 318 părinţi care au fost în Niceea. Martori: Arsenie clucer, popa Gherghe, popa Sava, Leca cupţu, Ivan pârcălab, Pătru postelnic, Ivan, Iorga, Chirecă, Bojechi, Dima, Mircea, Stan, Gherghe, Dumitru, Gherghe Păun şi Badea. Am scris, popa Gherghi”. Este de ştiut că sora Neacşa a logofătului / popii Gherghe a avut-o ca fiică pe Stanca, soţia celui care a devenit Vodă Mihai Viteazu”, care la cununie a adus o mare zestre - mai ales moşii în Mehedinţi - banii şi relaţiile Gherganilor ajutându-l pe Mihai semnificativ în lansarea politică (Gherghe, unchiul Stancăi, ajuns mare postelnic la Curtea Domnească, i-a aranjat în 12 XII 1588 soţului ei Mihai prima funcţie publică la Curtea Ţării Româneşti / drept stolnicul domnitorului iar Dobromir - alt unchi al Stancăi, însurat cu nepoata Vilaia - a fost banul Craiovei în 1568-1583); pe atunci, ce a mai rămas din puternicul neam Gherga în Ţara Românească încă atrăgea ca un magnet, Mihai însurându-se cu Ghergana Stanca, similar cum Pătraşcu a făcut înaintea sa cu Ghergana Voica (care tare s-a amărât la timpul ei de prezenţa frumoasei hangiţe Teodora la curte - cea devenită mama lui Mihai Viteazu” - la fel păţind-o şi Doamna Stanca, datorită escapadelor amoroase ale lui Mihai cu amantele, ca de exemplu acela având fiica Marula, născută de Tudora din Târgşor). Este de ştiut că Florica, fiică legitimă a domnitorului Mihai Viteazu”, s-a măritat cu clucerul Preda (nepotul pitarului Gherghina / văr cu Radu Buzea, tatăl Buzeştilor: ei aveau bunicul din Corbi; pitarul pregătea pita / pâinea pentru domn şi pentru corpurile de oaste cu raţie zilnică de pâine, fiind “mai marele peste care” / şi carete din Ţara Românească). Maria, văduva lui Gherghina, s-a remăritat cu marele logofăt Ioan Movilă şi a fost mama domnitorului Simion Movilă, cel care a domnit în Ţara Românească în ultimul an de viaţă al lui Mihai Viteazu”, când acela a fost plecat (fiul Petru Movilă 1596-1646 a devenit mitropolitul Kievului şi a înfiinţat acolo Academia Movileană, funcţională inclusiv acum). Deoarece Mihai Viteazu” n-a fost singur în exercitarea puterii, succesul marelui proiect de la sfârşitul secolului XVI de conducere a Românilor din N Dunării a fost al echipei sale, dominată de Ghergani, cei mai apropiaţi domnitorului fiindu-i soţia (Doamna Stanca) şi verii ei (fraţii Buzeşti). La iniţiativa academicianului Niculae Iorga, sculptorul Spiridon Georgescu a realizat în oraşul Făgăraş bustul Doamnei Stanca (după portretul cunoscut din tablourile votive ale familiei); ea a permis lui Mihai să-i amaneteze bijuteriile pentru ca să poată plăti oastea. În Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu a descris-o pe Ghergana Stanca astfel: “Era o femeie aleasă această doamnă, ale cării calităţi chiar duşmanii soţului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă şi de soţie, ea adesea domolea iuţimea şi asprimea caracterului soţului său, şi într-aceeaşi vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoţindu-l în războaie şi până pe câmpul bătăliilor stând la coasta lui”.
Doamna Stanca cu fiul
Ambele Moşii Gherga din Ţara Românească - Gherghiţa şi Ghergani - datorită instalării Gherga în Banat la sfârşitul secolului XVI, au început să decadă odată cu secolul XVII. Ion Ghica din Ghergani - care cunoscuse multe din acele reşedinţe boiereşti în copilărie - a notat în memoriile sale: “Casele boiereşti aveau ziduri tari ca de cetate, în câte 4 şi 6 cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi dasupra, cu pod din streaşină până-n streaşină; grinzile erau ca urşii de pod de groase: la cheresteaua unei singure case mergea un parchet de pădure seculară întreg. Pardoseala sălilor şi a tinzilor era de cărămidă pusă pe muchii, învelitoarea de şindrilă bătută pe 7 şi pe 9, înaltă aproape de 2 ori cât casa, ca să nu ţie zăpadă şi ca să se poată scurge apa mai lesne. Corpul principal se compunea dintr-o sală mare de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinzi în cruci prin care se comunica cu celelalte părţi ale edificiului, case cu scosuri în toate părţile şi cu sacnacsiu, fiecare odaie cu ferestre spre 3 părţi ale lumei, tavanurile erau de stejar, streaşina scoasă de o jumătate de stânjen ca să-i ţie vara umbră, s-o apere toamna şi primăvara de ploi şi iarna de viscol şi zăpadă; curtea era înconjurată de zid bolovănit înalt şi gros, poarta cu boltă, cu 2 rânduri de uşi de stejar ferecate, cu foişor dasupra, unde păzea ziua şi noaptea arnăuţii. Sub gang era o odaie pentru pazardighean în timp de ciumă. Din pridvor, o galerie deschisă ducea la biserică, căci fiecare casă mare avea biserică în curte sau în corpul casei, la un colţ. O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat, nici poliţia, nici justiţia domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui boier, deşi un asemenea drept nu era scris nicăieri; la trebuinţă, boierul putea să închiză porţile şi să trăiască luni de zile cu familia, cu slugile şi cu oamenii casei, 80-100 de suflete, fără să aibă cea mai mică trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în ambare, cămara gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari, etc.; la caz, putea cu oamenii din curte să se apere contra puterei domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo poruncă de la Ţarigrad” / Istanbul. Dr. Neagu Djuvara în Între Orient şi Occident” a redat câte ceva din vechea organizare: În Ţara Românească, culele - case din cărămidă, cu ziduri foarte groase - erau concepute ca nişte mici fortăreţe, cu deschizături în ziduri, ca să se poată trage asupra haiducilor puşi pe jaf sau asupra cetelor turcilor fugiţi din armată; în acele clădiri, împărţirea în interior era peste tot cam aceeaşi: o sală foarte mare în mijloc, cu mobilă destul de rustică, celelalte odăi dând în ea: acolo stăteau slugile iar în sală aveau loc petrecerile la sărbători, stăpânii locuind în odăile de deasupra. Reşedinţei boiereşti ţăranii îi spuneau curte’, expresia cuiva de la ţară sub forma ‘mă duc la curte’ însemnând că se ducea la casa boierului: reşedinţa era în mijlocul unei adevărate aglomeraţii de colibe, şuri, grajduri, câteodată moara fiind tot acolo, fierăria fiind şi ea nelipsită (era un soi de unitate economică, unde mişunau o mulţime de rândaşi, de grăjdari, de slugi, de meşteri); între acel centru şi satele învecinate era un neîncetat dute-vino, de vreme ce moşia era lucrată în dijmă şi cea mai mare parte a treburilor se făcea prin clăcile ţărăneşti. Toată lumea era datoare să facă ceva pentru stăpân dar şi stăpânul era dator să facă ceva pentru fiecare; chiar dacă uneori ajungea la neînţelegere cu ţăranii, tot boierul era ocrotitorul firesc împotriva abuzurilor puterii (şi tot la el se duceau ţăranii când nu mai aveau grâne ca să ajungă de la o recoltă la alta): la cei bine văzuţi, boierul era martor când se cununau şi era naşul copiilor lor”. La începutul secolului XX, de Ghergani ţinea şi satul Colacu. Până în 1955, când a fost doborât de o furtună năpraznică, a existat în Ghergani un stejar mai vechi decât întemeierea Ţării Româneşti (încă din timpul Pelasgilor gorunul / stejarul era foarte onorat, plantat tradiţional cu rolul de a marca un loc deosebit, fiind “Arborele Vieţii”; spre exemplu, la Templul Hiperboreu Dodona 39,24 lat. N, 20,47 long. E din Epir - închinat la început Mamei Gaia, gospodărit apoi de Moloşi - principiul divinaţiunii era acţiunea vântului: cel mai vechi rit de profeţie acolo era de a observa freamătul coroanei unui stejar / gorun înalt). Astăzi, aceeaşi denumire de gorun pentru stejar (copac tipic Anatoliei şi Europei) e în uz doar la Bulgari şi Români.
Gorunul din Ghergani
Gorunul din Ghergani a fost în faţa culei Gherga (şi apoi în faţa conacului Ghica), căci a dăinuit multe secole. Ca monument istoric, acum în Ghergani este catalogat zidul de incintă. După cum a indicat cercetătorul Dan Dulciu, cei din Ghergani s-au numit Moşteni până în perioada interbelică. În 1970, profesorul Simion Dănilă (autorul Monografiei Belinţului, unde toponimia locală a reținut Domeniul Hergoya - spre Codrul Chevereșului - încă la 1372) a indicat sosirea Medievală Gherga în Banat din Ghergani. (Printre multe locuri din Banatul Sârbesc unde apare Gherga, ca Alibunar 45,05 lat. N, 20,58 long. E, Nicolinţ 45,02 lat. N, 21,04 long. E, etc. e şi Glogoni 44,59 lat. N, 20,33 long. E - aşezare înfiinţată în avalul Râului Timiş printr-un canton existent la 1586, al cărei nume ar fi derivat din “măceş” sau “porumbel” - unde există şi străvechiul nume Chirca provenit din ceea ce Bulgar e Kirka / în 2002 Mircea Samoilă, autorul lucrării “Viaţa numelui”, despre unele nume de familie a Românilor din Voivodina, în care s-a referit la Gherga, a emis ipoteza posibilei legături a localităţii din Banatul Sârbesc cu Chirca 44,21 lat. N, 26 long. E din Sudul judeţului Dâmboviţa ca şi fosta moşie Gherga, numită Ghergani).
Steagul Voivodinei
Pe lângă Ghergheşti 44,41 lat. N, 25,18 long. E şi Gherghiţeşti 44,47 lat. N, 25,20 long. E din vecinătatea Ghergani, în România mai există locuri cu rezonanţă, însă doar ca vagi legături de nume sau neam cu Gherga (cum ar fi ca actual exemplu Ghergheşti 46,30 lat. N, 27,31 long. E din judeţul Vaslui, ce pe timpul lui Alexandru cel Bun” se numea Mânjeşti, pe de altă parte în 2014 cercetătorul Român Cornel Bîrsan conectându-l în Dobrogea secolului X pe jupanul Gheorghe din Basarabi-Murfatlar / judeţul Constanţa cu jupanul Dimitrie, pomenit într-o inscripţie de la 943 din comuna Mircea Vodă / judeţul Constanţa, unde este localitatea Gherghina 44,16 lat. N, 28,10 long. E - ce Medieval s-a numit Defcea / Turceşte Devce - din relativa apropiere a cetăţii Sacidava / judeţul Constanţa: jupanul Dimitrie - posibil dinaștii Gherga - a fost conducătorul local Valah care s-a opus atunci Imperiului Bizantin, păstrând independenţa primei Ţări Române = Vlaşca de la Dârstor”).
Aromânul Luca Caragiale 1852-1912 (cel mai mare dramaturg din România, ales post-mortem membru al Academiei Române), nepot al Aromânului Ştefan Caragiale din Insula Cefalonia, sora bunicii materne - Maria, născută în Lugoj - fiind măritată în Brașov cu negustorul Aromân Timotei Gheorghevici / Gheorghiu, zis “Chir din Cetate”, a scris în 1899 despre o călătorie cu trenul prin gara Ghergani. În perioada interbelică, plasa Ghergani / județul Dâmbovița a avut 19 localităţi; acum, Ghergani - unde Biserica Ortodoxă are hramul Sfintei Treimi” - a ajuns partea dinspre Târgoviște a orașului Răcari (cu denumirea datorată mulţimii racilor existenţi acolo, dezvoltată lângă Podul Bărbierului” peste pârâul Ilfovăţ, făcut de starostele bărbierilor din capitala Bucureşti a Ţării Româneşti în 1725 pentru a culege lipitori, localitate ce până în secolul XX a aparținut plasei Ghergani).