10. Filogenia şi protocronia (xxxxx)

În prezenta lucrare - “Originea Gherga” - se împletesc unele elemente de filogenie / adică de cercetarea filiaţiei cu unele elemente de protocronie / adică de cercetarea preistoriei (respectiv ale timpurilor dinaintea istoriei “scrise”): studiile preistoriei împreună cu “speculațiile” filogeniei dau combinații “toxice” pentru cei obișnuiți să primească numai “adevăruri oficiale”, din “surse autorizate”, anume doar de la cei plătiți, deci “îndreptățiți” să se ocupe de trecut (orice istorie ce s-ar vrea semnificativă ar putea începe de la perioada legendară, adică din vremurile mitologice ale “Erei de Aur”); deoarece vitezele de “adaptări” sunt foarte diferite - din multe motive, de neanalizat în această lucrare / care e consacrată originii Gherga - rămân de văzut concret doar cele ce real există, de multe milenii (nu inventări recente, produse de imaginații prin fantezii), interpretările depinzând de caracteristicile / tipologia fiecărui aspect. Poate părea straniu, însă până acum nu mulți s-au încumetat să studieze ceva din “negura” timpului: anume, locul de unde izvorăște omenirea; puţini au cutezat să fie aşa de bravi încât să exploreze “nisipurile mişcătoare” ale preistoriei, cu atât mai de apreciat fiind meritele reuşitelor lor (Dr. Mircea Eliade susținea că adevărul poate ieși la iveală numai prin studiul aprofundat al preistoriei / protoistoriei). La mulţi cercetători protocronişti actuali - inclusiv Români - perspectiva în general e dominată de atenţia acordată valurilor străvechi de roire ale oamenilor mai ales din centrul de difuziune European / Pontic, evitându-se însă abordarea unor realităţi mai profunde (ca de exemplu cuprinderile motivelor fenomenelor, adică explorările surselor): pentru asemenea mişcări, era nevoie de o coagulare a oamenilor în spaţiul iniţial - “rezervorul” din care se tot alimentau cu mulțimile umane necesare - şi de cauze pentru plecări, fapte ce religios sau istoric au fost de altfel demult publice (de pildă, doar și prin ceea ce a rămas din timpuri străvechi în dorinţe ca tărâm divin - “fericitul Imperiu” / agregatorul uman - respectiv de drama “căderii” din el, oamenii persistând în căutarea refacerii paradisiace, nu să tot plece din el în masive roiri prin lume pentru a coloniza globul, ca şi cum ar fi fugit din Iad); istoriografia Românească - oficială și neoficială - unanim prezintă nenumăratele invazii din ultimele 2 milenii (de la Geto-Daci încoace) și copios laudă statornicia indigenilor / autohtonilor care cu bravură au rezistat atâtor năvălitori dar tratează superficial / asimetric de pildă cele 2 milenii anterioare eroicelor 2 milenii recente, când însuși Geto-Dacii au emigrat de la limita Asiei cu Europa întâi în ceea ce este actuala Românie. Din perspectiva migraţională (caracteristică definitorie în urmă cu multe milenii populaţiilor de vânători-culegători ale Epocii Pietrei), e de reflectat despre acel tărâm fericit, numit Rai / aparţinând “Erei de Aur”, că era atât “magnet” pentru imigranţi, cât şi “generator” de emigranţi, unii încă denumind vulgul - adică mulţimea sau “puzderia” - ca “pulimea”, ceea ce era “po-pular” fiind cu aluzie feminină conectată de mulţimea “valc” sau de “vulvă” / “pizdă” ca termenul “puzderie” ori în legătură cu sacralitatea “po” a organului sexual masculin (populaţia / poporul născându-se din aşa ceva), turma ori mulţimea efectiv ştiindu-se ca Gărgară; oamenii din fostul Rai (Ra-mâni / Ru-mâni) în mediul lor originar / natal erau mai bine hrăniţi - datorită fertilităţii mediului natural - şi ca atare mai voinici / Uriaşi de li s-a dus vestea, mai rezistenţi la boli (prin urmare, mai fericiţi şi mai longevivi, de li s-a dus vestea), mai numeroşi / nu se răreau din cauza luptelor pentru resurse, adică blajini, de li s-a dus vestea, etc.: de altfel, înţeleptul Antic Makedon Aristotel (născut în Peninsula Chalki-diki / Calcidică, filozof care n-a fost Elen) a formulat - ca o definiţie - că fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia persoanei / inclusiv Cultul Fertilității, fie falic sau al vulvei, făcând parte din acel trai. În trecutul stră-Românilor s-au putut distinge “Fericiţii” şi “Blajinii”: 2 categorii împletite, având temeiuri diferite în înţelesuri (morţii erau consideraţi fericiţi, deoarece au trecut în eternitatea liniştită a Lumii Celeilalte iar viii erau consideraţi blajini, deoarece trăiau paşnici în Lumea Asta); ca atare, teritoriile Nordice ale Vechii Lumi - populate de către stră-Români - au fost ştiute timp de milenii ca fiind deopotrivă acelea ale Fericiţilor şi Blajinilor. În protocronie, preocupări exacte - precis fundamentate - au fost printre cele mai înalte foruri ştiinţifice Române din secolul XIX de pildă ale savanţilor Petriceicu Haşdeu, Cezar Boliac, Nicolae Densuşianu, ş.a., consideraţi însă ca “deliranţi” de unii din secolele următoare, XX şi XXI (prin comparaţie, denigratorii posteriori fiind mai reduşi în capacităţile de cercetare, respectiv mai limitaţi şi în rezultatele concrete / efective ale operelor lor de cercetare).

De pildă, apostolul protocronismului Românesc Nicolae Densuşianu - în monumentala lucrare “Dacia preistorică”, caligrafiată cu peniţa înmuiată în cerneală, fie la lumina naturală a zilei, fie la lumânare / opaiț (căci pe atunci nu era introdusă electricitatea în societate), publicată în secolul XX, după performanţa citirii clasicilor Antici în versiunile lor originale Greacă şi Latină, căci în vremea sa aceia încă nu erau traduşi în Română - a scris elaborat despre “leagănul Pelasg” / “Marele Imperiu Pelasg” (unele aspecte fiind de altfel reconfirmate în secolul XXI şi de cele mai recente cercetări istorice iar migrările descrise - desigur în mod savant - au fost viguros reconfirmate inclusiv prin studii genetice, spre nervozitatea publicului denigrator): “Vechiul înţeles al cuvântului ‘Barbaros’ nu se poate explica din limba Grecească; originea cuvântului trebuie căutată în limba Barbară. Cuvântul ‘Barbaros’ - în forma transmisă de autorii Greceşti - era din aceeaşi rădăcină cu Latinul ‘barbatus’, adică ‘om ce poartă barbă’. Triburile Pelasge aveau obiceiul - ce se pierde în noaptea timpurilor - să poarte bărbi netăiate şi lăsate în jos, ca semn exterior al demnităţii şi valorii personale. Ei erau numiţi ‘Barbaroi’ fiindcă purtau bărbi lungi, după cum alţii erau numiţi ‘Capilati’, cu plete lungi. Tradiţiunile Greceşti înfăţişează pe Titani şi Giganţi cu bărbi lungi şi oribile, ce fluturau în aer. În icoanele vechi, Cron / Saturn era reprezentat cu barba lungă lăsată în jos. Acelaşi obicei de a purta bărbi îl aveau şi Romanii la început; ‘Barbatus’ la Cicero însemna ‘om cu barba mare’. Despre Geţi - a scris Ovidiu / ‘Tristia’ 5:7 - că nu-şi tăiau nici barba, nici părul; pe Columna lui Traian, Geţii şi Dacii au fost reprezentaţi cu bărbi, atât nobilii, cât şi ţăranii. Despre Novac cel Bătrân (străvechi împărat Pelasg), poemele epice Române spun că ‘barba-i bate brâiele şi părul călcâiele’. Patria celor dintâi regi Pelasgi a fost în regiunile de la ‘Oceanos potamos’ (denumire notată aşa de Homer / ‘Odiseea’ 12:1, Hesiod / ‘Teogonia’ 242, etc., ‘Oceanos potamos’ fiind Istrul / Dunărea de Jos, literar însemnând ‘curent oceanic’). Vechile tradiţiuni istorice ale Grecilor, Egiptenilor, Fenicienilor, Mesopotamienilor, ş.a., aminteau de un vast imperiu, al rasei Pelasge, care în era sa de putere şi mărire se extinsese peste o mare parte din Europa, Asia şi Africa. Conform istoricului Francez Henri de Jubainville 1827-1910 în ‘Primii locuitori ai Europei’, ‘Imperiul Pelasg la apogeu avea colonii în Italia şi în Africa, cuprinzând o parte din Asia Mică şi Grecia iar în Nord se întindea pe o porţiune din Valea Dunării’. Cei dintâi regi - cari avură o existenţă muritoare - au început să fie numiţi zei (zeificarea s-a continuat până în Antichitate sub formă de apoteoză iar apoi - până în timpurile noastre - sub formă de canonizare); ei au devenit capii religiunii vechi şi privegheau chiar după moartea lor, ca nişte strămoşi glorioşi, asupra popoarelor lor. Îndată ce natura divină a acelor regi - cari au pus cele dintâi fundamente ale fericirii omeneşti - ajunse să fie proclamată, era lor a început să se întunece: tradiţiunile istorice - redactate de colegiile preoţilor - s-au schimbat în legende miraculoase; fiinţele lor au început - tot mai mult - a fi aduse în legături dogmatice cu formaţiunea lumii şi astfel istoria lor a devenit mitico-teologică (aceia cari caută în legende numai simbolisme sau personificările forţelor elementare ale naturii sunt pe căi rătăcite, căci în preistorie cugetările omenirii au fost predominate de fapte reale, nicidecum de imaginaţiuni personale). Cei vechi au transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre zei: anume, că unii au fost şi sunt eterni - adecă nesupuşi pieirii - precum sunt astrele, luna şi soarele; iar alţii au fost pământeni cari, pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri divine şi cult. Uran a fost cel dintâi rege care a domnit: un bărbat cu sentimente înalte de dreptate şi un mare binefăcător pentru toţi; el era totodată şi un om adânc instruit în ce privea cursul astrelor şi cel dintâi care a introdus jertfele pentru Cer. Lui Uran i-a urmat apoi în domnie Cron / Saturn iar după acela a domnit Zeus / Jupiter. După cum a scris Tertulian în ‘Apologeticum’, dintre toţi autorii care s-au ocupat cu cercetarea preistoriei, nu există nici unul care să fi înfăţişat pe Cron altminterea decât numai ca un simplu om. Cercetările arheologice constată de asemenea că a existat în preistorie o unitate de noţiuni religioase şi de precepte morale, acelaşi gen de instituţiuni politice, civile şi militare, aceeaşi direcţiune a activităţii omeneşti, peste tot o unitate de civilizaţiune, care în rezultatele sale pentru progresele omenirii a fost mult mai fecundă şi mai intensivă decât civilizaţiunea Egipteană şi Greco-Romană, care s-au întemeiat numai pe substratul celei dintâi. După Homer şi Hesiod, patria celor dintâi regi divinizaţi ai Lumii Vechi a fost în părţile extreme ale orizontului Grecesc, în Nordul Traciei sau al Istrului, numit în legende ‘Oceanos potamos’ = ‘părintele zeilor’. Vechiul ‘Oceanos potamos’ din geografia timpurilor Pelasge nu era o mare internă dar nici externă, ci un simplu ‘fluviu’, ‘adânc curgător’, care-şi avea ‘cataractele’ şi ‘vultorile’ sale şi care nu se putea trece cu picioarele, ci numai cu corăbii ori cu luntri bine construite. Dincolo de Oceanos potamos - adică în regiunile dinspre Nord - mai exista o parte considerabilă din continentul European ‘cu alte râuri, cu munţi înalţi, stânci, codri’ (Homer / ‘Odiseea’, Hesiod / ‘Teogonia’), ‘câmpii întinse şi mănoase’ (Homer / ‘Iliada’), numite adeseori în geografia acelor timpuri regiuni extreme (‘ultima terra’ la Ovidiu / ‘Tristia’). În ce priveşte vechile semnificaţiuni geografice ale cuvântului ‘Oceanos’, putem distinge 3 perioade. În prima perioadă (ante-homerică), se înţelegea sub numele de ‘Oceanos’ Marea Neagră iar Istrul era considerat în timpurile acelea numai un golf al Oceanului (Strabon / ‘Geografia’ I 1:7). În a doua perioadă (homerică), Marea Neagră era ‘Pontos’ iar Istrul apare sub numele de ‘Oceanos potamos’. În fine, în a treia perioadă, numirile de ‘Oceanos’ şi ‘Oceanos potamos’ se confundă, iar termenul de ‘Oceanos’ se aplică numai la mările externe. Despre locuitorii acestui ţinut - numiţi Atlanţi - Diodor Sicul 3:56 a scris: ‘Atlanţii, care locuiesc lângă Oceanos (potamos), stăpânitorii ţării fericite, se disting - după cum se vorbeşte - între toate popoarele vecine prin pietatea şi ospitalitatea lor deosebită. Ei se glorifică că zeii s-au născut la dânşii şi spun că cel dintâi rege al lor a fost Uranos, care a adunat în aşezări pe oamenii ce locuiau risipiţi şi le-a interzis ca să mai trăiască de aci înainte fără legi şi după modul fiarelor sălbatice. Acel Uran a avut sub stăpânirea sa partea cea mai mare, cu deosebire regiunile dinspre apus şi miazănoapte. Observând şi studiind cu deosebită atenţiune cursul astrelor, Uran profeţea multe fenomene ce aveau să se întâmple pe cer; el a învăţat poporul să cunoască sistemul anului după cursul soarelui, a stabilit lunile fiecărui an după cursul lunii şi după anumite momente din an. Din acea cauză, poporul de rând, care nu cunoştea mersul regulat al astrelor, admirând exactitatea cu care se împliniau lucrurile ce le prevestia dânsul, şi-a format credinţa că acel profet avea într-adevăr o parte din natura divină; iar după ce a încetat din viaţă i-a atribuit onoruri divine, atât pentru meritele ce le avea, cât şi pentru cunoştinţele sale astronomice şi a aplicat numele de Uranos (Munteanul) la cer, de o parte fiindcă cunoştea foarte bine răsăritul şi apusul astrelor - cum şi alte fenomene cereşti - iar pe de altă parte ca să înalţe meritele lui şi toţi să-l numească rege pe vecie. Despre Uran se spune că a avut 45 de prunci cu mai multe muieri, dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama Titanilor, care pentru meritele şi înţelepciunea sa a fost pusă după moarte între zei, dându-i-se numele de Gaea’. În timpul lui Uran, statul Pelasg avuse - după cum rezultă din tradiţiunile vechi - o organizaţiune puternică, politică şi militară. Cea dintâi clasă a nobilimii o formau aşa numiţii Titani, cu epitetele de pământeni, glorioşi şi divini (Hesiod / ‘Teogonia’), fiindcă ei aparţineau dinastiei regale. O altă clasă a societăţii Pelasge din timpurile acelea o formau meseriaşii, cari se ocupau de tot felul de lucrări şi care figurează la Hesiod sub numele de Cyclopi. Constituţiunea statului era teocratică; toate afacerile publice se conduceau în numele divinităţii. Uran era un monarh absolut: el a unit în mâinile sale întreaga putere politică, administrativă, judiciară, militară şi sacerdotală. Uranos - ca nume personal - e un simplu apelativ geografic ce derivă de la ‘oros’ = ‘munte’ cu sufixul ‘anos’ şi cu înţelesul de Muntean / om de la munte. Pelasg avea aceeaşi genealogie, aceeaşi patrie şi aceleaşi caractere civilizatoare ca Uran. După învăţatul Apollodor (‘Biblioteca’ 3:8), Pelasg era strămoşul Titanilor iar la Hesiod, Uran era părintele Titanilor. După Pindar, Pelasg a fost cel dintâi strămoş al Hyperboreilor de lângă Atlas. Uran domnise peste regiunile de la Oceanos potamos (Istru sau Dunărea de Jos), peste plaiurile munţilor (Carpaţi), peste Pontos, considerat ca fiu al Gaeei şi peste Sciţia unde era adorat sub numele de Papaeus / Moş (la Herodot 4:59, Vesta / Terra era soţia lui Papaeos iar la Diodor Sicul 6:2 era soţia lui Uran); spre Sud de Oceanos potamos, domnia lui Uran se extindea peste Peninsula Hemului / Balcanică. În Tracia şi Macedonia, Uran era venerat ca ‘Zeus Urius’, despre care Eschil a scris că era ‘marele începător al genului omenesc, împărat prin puterea sa proprie’. După tradiţiuni, domnia lui Uran se extindea în părţile meridionale şi dincolo de Mediterană, pe şesurile Nilului. Încă din timpuri foarte depărate, triburi Pelasge, în migraţiunile de la Carpaţi spre Sud, ocupară şi regiunile de miazănoapte ale Africii; acele grupe transportară cu dânsele în Africa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii preistorice: au întemeiat cele dintâi aşezări, construiră cele dintâi oracule şi puseră astfel fundamentele celei dintâi vieţi politice în părţile acelea. Acei locuitori primitivi se numeau Rami şi aparţineau după credinţele lor religioase şi după tradiţiuni la familia cea veche şi puternică a Arimilor din Nordul Traciei. Regii cei vechi ai Egiptului au fost - după cum spuneau preoţii Egipteni - din neam în neam Pi-Rami, un cuvânt care (după cum a scris Herodot) însemna ‘om onest / generos’. Caracterul piramidelor nu este specific Egiptean; vechimea piramidelor de la Gizeh e din timp foarte depărtat (Francezul Jean Champollion - care a descifrat hieroglifele - le considera anterioare de 5000 î.C). Cel dintâi rege din dinastia divină care a domnit peste Egipt a fost, după cele mai vechi liste monumentale, Min / Mentu; era acelaşi nume care în teogoniile Greceşti apărea sub forma de Uranos, adecă Muntean (în cele mai vechi papirusuri, Montu / Mentu mai apare şi ca Atum, fiind onorat cu titlul de Moş - un cuvânt ce nu era Egiptean - în ‘Cartea Morţilor’ atribuindu-i-se epitetul de ‘Altaika’). Montu - cel dintâi domn al Egiptului - mai era ştiut şi ca Ra, rege; în limba Ţiganilor - numiţi Egipteni în diferite ţări - ‘raya’ înseamnă ‘domn’. Despre detronarea lui Uran, la sfârşitul mileniului II î.C. preotul Fenician Sanchoniaton a scris: ‘Uran avuse o soră cu numele Gaea, pe care o luase în căsătorie iar cu alte femei avuse o mulţime de copii. Când Uran încercă să ucidă pe Titani - fiii născuţi de Gaea - aceea ceru ajutor iar mai târziu, când Cron / Saturn ajunse la maturitate i-a propus să se răzbune asupra tatălui pentru injuriile ce le făcuse mamei sale şi astfel - cu ajutorul secretarului Hermes - începu războiul cu Uran, pe care Cron îl alungă din împărăţie, ocupând scaunul domniei. După un timp oarecare, Uran - exilat din imperiul său - trimise pe Rhea la Cron, ca să-l piardă prin înşelăciuni şi mijloace ascunse, însă Cron îi cuceri inima prin dragoste şi o luă în căsătorie. În anul 32 al domniei sale, Cron prinse pe tatăl său Uran într-un loc Mediteran şi-l castră’. Despre domnia lui Cron / Saturn asupra Lumii Vechi a scris Diodor Sicul: După moartea lui Uran, puterea suverană a trecut la solarul Hyperion / Hyper-ion şi sora sa Regina; însă Hyperion încetând din viaţă, Cron / Saturn, fratele lui - care luase în căsătorie pe sora Rhea - a domnit, centrul politic aflându-se în părţile de Nord ale Istrului. La Homer şi Hesiod, Cron / Saturn era înfăţişat ca rege al Titanilor sau al nobilimii vechi şi puternice de la Oceanos potamos. Pliniu a făcut de asemenea amintire de un civilizator al Lumii Vechi, numit Dokius, fiul lui Uran / Caeli; sărbătorile sale erau numite Cronia (la începutul anului). Marea de Nord - sau Îngheţată - se numia la geografii vechi ‘Mare Cronios’. Clasele superioare sau privilegiate ale Babiloniei - a preoţilor, militarilor, proprietarilor de moşii şi păstorilor - le formau de la început numai Titanii şi Giganţii, cuceritorii vechi ai regiunii, veniţi din părţile de Nord ale Istrului; coloniile - clasele de jos ale populaţiunii, compuse din elemente de diferite popoare subjugate, din sclavi de război şi din triburi Semitice - au fost luate şi din Egipet. Giganţii cari au locuit pe teritoriul Babiloniei - a scris istoricul Carian Polyhistor din Milet în secolul I î.C. - au fost prăpădiţi prin diluviu iar cei care au putut scăpa din catastrofa aceea au construit apoi Turnul Babel, care în urmă distrugându-se, Giganţii s-au împrăştiat (în secolul I, istoricul Grec Thallus a scris că Belus - la Români ‘bălai’ e ‘blond’, semnificaţia Latină fiind ‘frumos’ - împreună cu Titanii stabiliţi în Babilonia au dat ajutor lui Cron / Saturn în conflictul ce-l avu cu Zeus); rezultă aşadar că regatul Babiloniei - în cele mai vechi timpuri ale existenţei sale politice - a fost guvernat de Titani şi că acel regat constituia de fapt numai un stat vasal, supus autorităţii suverane divine. Pe când Cron / Saturn se afla în etate înaintată şi obosit de expediţiunile sale multe şi prin ţări depărate - ca să întemeieze o singură monarhie peste întreaga Lume Veche, acelaşi guvern, aceleaşi legi şi aceeaşi religiune - dânsul avu să susţină cu fiul său Zeus un război lung şi înverşunat de un deceniu, ce se termină cu detronarea sa şi cu distrugerea nobilimii vechi Pelasge, a Titanilor; acel război în literatura veche Grecească a fost cu numele de ‘Titanomahia’, ca învingerea divină asupra acelei rase puternice şi arogante. O parte din Titanii credincioşi lui Cron / Saturn au fost închişi împreună cu el în adâncimile numite Tartaros. În colindele şi în legendele religioase ale poporului Român, Cron / Saturn figurează sub numele de Crăciun, bătrânul / Moş Crăciun, un rege păstor: un cioban foarte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor. În timpurile domniei lui Cron / Saturn, a fost - după tradiţiunile vechi, era cea fericită a omenirii, etatea de aur pe pământ, când puterea de producţiune a pământului se caracteriza printr-o fertilitate exuberantă, clima era mai dulce şi primăverile mai lungi, când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe - în abundenţă - iar oamenii trăiau fără griji, fără necazuri, fără mizerii şi cu sufletul deplin liniştit (conform lui Hesiod, Ovidiu, ş.a.); Platon a scris că în timpul lui Cron / Saturn, modul de guvernare şi modul de viaţă al societăţii omeneşti au fost din cele mai fericite şi faima despre acea eră fericită a omenirii a ajuns până la noi. Cron / Saturn înţelegând că natura omenească, dacă era lăsată a se administra pe sine, după arbitrariul său propriu, se putea umple de insolenţe şi nedreptăţi, a pus guvernatori peste state, nu oameni de rând, ci Genii dintr-un neam mai superior şi mai divin; dânsul - în iubirea sa pentru binele omenirii - a pus la guvernare un neam de Genii mai excelent şi aceia au introdus pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnie a dreptăţii. O etimologie a lui Saturn o aflăm la Cicero, care i-a redus numele la verbul ‘saturare’: Cron s-a numit Saturn fiindcă era sătul de ani (‘Saturnus, quia se saturat annis’). Zeus ceru ajutorul lui Vulcan şi Hercule ca să-i învingă pe Giganţi. În vechime, Vulcan era venerat nu numai ca zeu al faurilor, dar totodată şi ca zeu al flăcării; lui Hercule i se atribuia ridicarea celor 2 columne grandioase de lângă Oceanos sau din ţara numită Atlantis (după o notiţă geografică - ce o aflăm la Pliniu ‘Aetheria appellata est deinde Atlantia’ - teritoriul ce la Platon era numit Atlantis purtase la început numele de Aetheria). La Homer, Neptun / Poseidon era numit ‘Pontios’, adică stăpânitorul Pontului. Din ultima parte a dialogului notat de Platon despre Atlantida rezultă că din punct de vedere istoric nu putea fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a uriaşului ţinut numit ‘Atlantis’, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare. O probă în această privinţă o avem la Diodor Sicul 3:57, care vorbea de unele tradiţiuni istorice ale Atlanţilor, culese mult mai târziu de timpurile cele depărtate (despre care vorbeau preoţii din Sais). Istoria politică a rasei Pelasge începe astfel la Dunărea de Jos. Uran - cel dintâi rege - a domnit în jur de 6000 î.C. (despre timpul când au domnit cei dintâi regi Pelasgi sunt, la diferiţi autori, diferite cronologii): astfel, preotul Manethon din Egiptul secolului III î.C. calculase o durată totală de 24925 ani pentru cele 3 dinastii divine, a zeilor, semizeilor şi moşilor / Manilor; dacă adaugăm încă 5604 ani (după Eusebiu) pentru dinastiile următoare - până când s-a născut Christos - atunci iese 30529 î.C. Socot aşadar începutul domniei Pelasge în Egipt - cu aproximaţiune - pe la 6000 î.C. Data se mai confirmă printr-un izvor, cu totul independent de cronologia Egipteană: Turdii din Peninsula Iberică - care emigraseră acolo în timpuri depărtate din răsăritul Europei - aveau un codice de legi în versuri, vechi de 6 milenii (cum afirmau dânşii şi a scris Strabon în ‘Geografia’). Acele legi erau identice în fond - şi poate chiar în formă - cu legile în versuri ale Agatârşilor din Carpaţi ori (cu alte cuvinte) aparţineau aceleiaşi legislaţiuni vechi Pelasge ce se atribuia lui Hermes, care trăise în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn. În timpurile preistorice, gintea Pelasgă avuse o extensiune vastă geografică; ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acelor regi se afla în Nordul Dunării de Jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice ale vechilor Greci şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a Egiptenilor, Fenicienilor, Mesopotamienilor şi Perşilor. Triburile dotate cu mari calităţi civilizatoare de la Dunăre au întemeiat cea dintâi domnie politică peste Egipt (Manethonis, fragmentul 2); cea mai veche Dinastie Egipteană - denumită Dinastia Zeilor / Deilor - a fost de origine Pelasgă (Diodor Sicul 1:13). Memoria acelor regi glorioşi trăieşte şi astăzi în tradiţiunile poporale ale Românilor de la Dunărea de Jos. În cântecele epice şi religioase ale poporului Român se vorbeşte despre puterea şi virtutea lor cea mare, despre războaiele şi faptele lor glorioase, cum şi despre fericirea cea legendară a genului uman în timpurile acelea. Ei au fost onoraţi cu titlul de împăraţi, de zei-împăraţi, feciori de împăraţi, crai, domni, viteji şi căpitani; ei s-au luptat pentru onoruri împărăteşti şi purtau însemne împărăteşti. Curţile lor erau înalte, împărăteşti; au cutreierat toată lumea şi s-au luptat cu toate oştile de pe pământ. Ei au fost numiţi domni ai pământului, domni ai tuturor şi ai Românilor, fiind înmormântaţi în grădina împărătească de la Dunărea de Jos. Cântecele care celebrau memoria lor erau cântece împărăteşti; doamnele şi fiicele lor erau împărătese, domniţe împărătiţe şi fete de împărat”. (Se poate observa calculul savantului pentru începutul Pelasg - mileniul XXXI î.C. - ca fiind acela confirmat de cercetările genetice actuale pentru extincția Neandertală).

În vechiul Egipt, războinicul Zeu Montu - asociat cu un şoim - a fost înlocuit de vânătorul Zeu Khon / “Kh-On” (asociat cu luna); “Kh-On” / Khonsu era fiul Marii Mame Maut / Ninus (numită Rhea şi de Chaldei / Gharghei) şi a fost primul patron al Misteriilor.

Ourea Munteanul

Mitologia Greacă l-a indicat pe Munteanul Ourea, fiul Gheii, drept “protogen” - adică prim Zeu - cu reprezentarea ca un bătrân bărbos, el patronând Munţii şi a înfăţişat Titani zămisliţi de Pământ / Gaia şi Cer / Uran: fiice (printre care Rhea, Tethys, Themis) şi fii (printre care Cronos, Oceanos şi Iapetus); Munteanul Ourea / Uran putea fi în legătură cu Munţii Ural sau cu Munţii TaUrus, la fel de bine putând fi reprezentantul Montan al bărbaţilor din Munţii Caucaz ori din Munţii Carpaţi (= arhetipul Caucazienilor / Carpaticilor). După cum a scris Anatolianul Hesiod în “Teogonia” 188, la care Kronos / Cronos avea titlul de Mέγας / “Megas”, adică “Marele”, Zeul Cronos și-a castrat tatăl Uranos cu secera din piatră - probabil obsidian - numită “harpe”, confecționată intenționat pentru așa ceva chiar de Gaia, pentru ca alţi urmaşi Titani să nu mai apară (de pildă, poetul Alcman din secolul VII î.C. în fragmentul 5 l-a echivalat pe Cronos cu Poros, acelaşi Zeu fiind ştiut Asiatic drept Kalpa iar European ca Aion: şi Hurianii iar apoi Hitiţii şi-au transmis despre Cerul Anu că a fost castrat de propriul fiu, numit Kumarbi / echivalat Kronos de către vechii Greci iar Cron/os era cel numit Crăciun de către stră-Români); corespunzător “Dicţionarului de simboluri”, “secera apărută în mâna bătrânului Crăciun - Cronos / Saturn - zeul şchiop al timpului, ca unealtă oarbă, tăia iluziile din lume şi permitea accesul spre domeniul realităţilor”. Este de știut că la castrarea tatălui, Cron / Poros a fost ajutat de fratele său Ciclop Arges, zis Pyrae-mon (după cum l-a notat poetul Vergiliu în “Eneida” 8:425); Ἄργης Arges în vechea Greacă însemna “Strălucitul” / “Stră-lucitorul” (după cum a observat și lingvistul Olandez Michiel de Vaan - profesor universitar de Indo-Europenistică - în 2011).

În vremurile lor - aşa cum a fost de “la început” - “măsurarea” timpului se baza pe Lună: perioada era pre-diluviană (după Potop, măsurătoarea timpului n-a mai fost selenară, ci solară). Tradiţia Orfică - ca de exemplu fragmentul 57 al “Teogoniilor” lui Athenogoras - a egalat explicit Timpul Kronos cu Herakles / vechiul Hercule, susţinând că Eros (dorinţa sexuală, divinitate hermafrodită cu denumirea “protogenă” de Phanes, în legătură cu Poros, dimensiune indicată inclusiv de către filozoful Platon în “Symposium” 187) a apărut din Oul Cosmic ca primă creaţie, cu înaripare aurie şi a predat puterea întâi Cerului nocturn Uran / “Ur-An” iar apoi Timpului Cron / “Cr-On”, adică acelora ştiuţi cu unicul generic de An; pentru clarificări (deoarece unii cercetători Moderni se străduie să-i trateze ca entităţi diferite): istoricul Antic Plutarh în lucrarea “Despre Isis şi Osiris” a explicat că la vechii Greci era similaritate între Timpul “Khronos” / Cronos şi personificarea sa prin Titanul “Kronos” / Cronus (ca atare, echivalenţele - sau unirile unor roluri din vechi vremuri - nu au de ce să fie distorsionate acum prin manevre abuzive, consemnările Grecilor vechi fiind de fapt despre Gherganul Crăciun, care a fost atestat în Carpaţi înaintea existenţei lor, împreună cu Circe, muierea sa) iar în mitologia Greacă Eros / Zeul Dragostei a fost reţinut şi concret ca fizic fiul Zeului Ghergan Hermes cu Afro-dita / Zeiţa Frumuseţii “Afro”. În 2004, profesorul Betegh Gabor de la Universitatea Europeană din Budapesta - instituție interzisă în 2017 de Guvernul Ungariei - a observat poziţia lui Phanes / “Ph-An” ca anterioară Zeilor Uran şi Cron, sub forma că “Phanes a adus lumina, perechea sa fiind Nyx / Noaptea; Uran a domnit întâi peste întuneric iar apoi Cron a domnit peste oameni: genealogic, se poate interpreta ‘Phanes’ ca ‘falusul primului rege’ iar conform celor scrise de Proclus, între Phanes şi Noapte / Nyx a fost uniune, nu cununie ca între Pământ şi Cer, căci primul mariaj din Univers a rămas ştiut cel dintre Ga şi Uran. Înghiţirea falusului apare în sursele Huriano-Hitite: vicleanul Zeu Enlil / Kumarbi - echivalat de vechii Greci cu Kronos - a retezat ‘coapsa’ / ‘penisul’ Zeului Cerului Anu şi după ce a înghiţit prada l-a generat pe Zeul Vremii (Zeus la Greci); mitul falusului înghiţit a fost substituit de cel al lui Kronos înghiţându-şi pruncii, episod din care a apărut Zeus, prin vomitare”. Deoarece Cronos - fiu al nocturnului Uran, care “a domnit întâi peste întuneric” - n-avea vederea bună / fiind deja bătrân, adică “Moş Cron”, Rhea i-a oferit să înghită în locul pruncului o piatră / pe care a scuipat-o, străvechiul Zeus fiind crescut de nimfa Ida (e de ştiut că zânele Românilor erau numite “nimfe” de către vechii Greci).

Eros / Phanes

Ceea ce a consemnat Diodor Sicul despre domnia nocturnului Uran, că stăpânea partea cea mai mare din Vechea Lume, anume părțile “dinspre apus și miazănoapte”, e foarte important: era străvechea direcție de expansiune Pelasgă în Europa. În mileniul I î.C., Gherghinul Hesiod a scris în “Teogonia” 185 că Uran şi Gaia au fost şi părinţii Giganţilor - alt gen de Uriaşi decât Titanii - iar la începutul mileniului I, mitograful Latin Hyginus a scris că Giganţii au fost zămisliţi de Gaia cu Tartarus (respectiv Gargar / în versiunea străveche: “Marele Abis” = “Hăul”; lumea înaltului fără sfârşit sau a adâncului profund se ştia ca “Hău” = “Abis” - popular la Români folosindu-se “Hău” - acela în toate cosmogoniile fiind în univers atât origine, cât şi punct final, de exemplu abisala Lume “de Dincolo” fiind cârmuită de Zeul Hău / “Ha-des”, adică Hades la vechii Greci). Ambele categorii de Uriaşi - Titanii şi Giganţii - au fost în mari lupte cu divinii Olimpieni, respectiv cu cei de pe Sacrul Munte Olimp, “al lămpii” / al luminii (câştigătorii în cele din urmă ai conflictelor, cârmuiți de “Zău” = “Zeus”, fiul fraţilor Titani Rhea şi Cronos, ultima luptă fiind numită “Gigantomahie”; Zău la stră-Români era Zeus la vechii Greci iar “lampă” în Sanscrită e “laimp”, Muntele Sacru Olimp fiind luminat de lămpi). Aramaic, Giganţii au fost notaţi ca “Gabbăre”: acei ultimi Uriaşi erau ştiuţi ca fiii Gardienilor, notaţi Grec ca “E-Gregoras”, Aramaic şi ca “Îr”, ş.a. (aşadar, Gardienii Gregori au fost taţii = tătânii Giganţilor / adică Giganţii au fost pruncii Titanilor). Este interesant ce au consemnat Romanii Varro în “Limba Latină” 7:20, Servius în “Aeneida” 6:268, ş.a., că Olympus era sinonim cu Caelus / Caelum, respectiv cu Cerul (echivalentul Zeului Uranos al Grecilor): cel dintâi Olimp n-a fost în Peninsula Balcanică (dintre Mările Egee şi Ionică), ci în Peninsula Anatolică (dintre Mările Neagră / Pont şi Egee). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în “Lumini din depărtări” din 1981 a reflectat: “Titanii stau cap şi începătură galeriei de zeităţi, eroi şi personaje. Evocând numai încercările de a le pune numele în legătură cu verbul ‘titainein’ cu sensul ‘a se încorda’ (în străduinţele lor de a răsturna pe olimpieni) ori în sensul phallic - în măsura în care aceştia erau reprezentaţi asemenea lui Dionysos ‘orthos’, erau ‘orthanai’ (sau chiar puşi în legătură cu ‘tethe’ / ‘titthe’ de la ‘than’ = ‘a suge’, când verigă între ultimul şi cele dintâi era numele mamei lor Titaia), explicaţii antice declarate toate ‘fără valoare’ la controlul exercitat de cercetătorii moderni - să remarcăm una din ele, care, deşi ‘cu capul întors’, ne poate pune pe drumul cel bun, dacă este interpretată cuvenit, ceea ce însă n-au făcut cercetătorii. Ea se prezintă în practicile misteriilor orfice, unde adepţii se ungeau cu ipsos / var, spre amintirea faptului că, după învăţătura orfică, titanii ar fi fost arşi până la calcinare, de Zeus. ‘Titainein’ era înţeles ca ‘entenein’ = ‘a întinde’, Titanos a fost atestat la Homer ca numire a unui munte calcaros. Termenul ‘titan’ aparţine limbii pre-elenilor. ‘Titanes’ (forma de singular ‘titan’ n-a apărut la început) nu poate fi decât un numitor comun, o expresie generică, nicidecum specifică. Toţi cercetătorii sunt de acord să-l considere pe Tithonos o personificare mitică a luminii: a zilei sau a soarelui; iar noi, trecând la considerarea acestor explicaţii, spunem din capul locului că pentru redescoperirea înţelesului cuvintelor pre-elenice în cauză nu are importanţă dacă Tithonos reprezenta lumina solară sau pe cea a zilei. Pentru originea sa ‘indigenă’ şi întinderea sa spre răsărit, să amintim nota din Suidas: Tithonos era adorat şi de locuitorii din Susa. Caracterul lui Tithonos de zeitate a luminii şi anume a luminii zilei a fost arătat în ‘Iliada’ 11:1-2 prin versuri-formulă, dovadă - chiar prin aceasta - a marii sale vechimi încă de pe atunci: ‘Zborul îşi luă Aurora, din pat, de la mult strălucitul / Tithonos, să aducă lumină la zei şi la oameni’. Ca soţ al Aurorei ni-l înfăţişează mai departe tradiţia la Hesiod, Pindar, ş.a.; numai în vremea relativ târzie a fost numită Hemera = Ziua ca soţie a sa (ca de pildă la Hellanicos în secolul V î.C.), noua versiune în care se răsfrângea totuşi ceva din însuşi caracterul ‘soţului’. ‘Gigantes’ din vechea greacă nu avea corespondenţe în limbile indoeuropene. Formele sumeriene din inscripţiile în limba hitită ‘Gig-An-te-es’ pentru ‘boală’ şi ‘Gig-An-ti-s’ pentru ‘bolnav’ sunt comparabile; daimonul egiptean al bolilor era ‘Anit’ iar ‘durerea’ era ‘Anut’ (în secolul VII î.C., poeta Sappho din insula Lesbos a scris despre ‘chin’ ca ‘Ania’). Vestitul şchiop Hephaistos / Vulcan era ştiut cu ambele picioare betege / răsucite. Formele contorsionate exprimau forţa plurivalentă robustă / herculeană (enormă, din naştere); echilibrul la limită trecea în anormal / boală: pandant la cei 2 poli semantici ai cuvântului. Însumând în manifestările lor un stadiu anterior - semn al unei îndelungi istorii în vremea când au fost atestaţi - în cele mai vechi izvoare motivul enormităţii lor s-a dezvoltat în imagini din planul etic, când Uriaşii aveau picioarele înfăşurate de şerpi şi eul umflat; caracterizaţi prin enormitate şi ieşire din fire - la propriu şi la figurat - ieşind din legile umane, din viziunea de armonie, în natură şi societate, giganţii se proiectau după măsura firii lor (de aceea ‘Odiseea’ i-a numit ‘trufaşi’, ‘nelegiuiţi’, ‘sălbatice seminţii’). N-a lipsit nici evocarea înfăţişării lor fizice: căpcăunii - aşa cum sunt în folclorul nostru - erau asemeni giganţilor, nu oamenilor. În ‘Teogonia’ lui Hesiod, întunecatul lor ultim caracter a fost arătat prin naşterea din Gaia, odată cu Furiile, zămislite din părţile genitale ale mutilatului Uranos, fecundând - în stropi de sânge - pe Gaia; cât despre înfăţişarea lor fizică, ei ‘păşeau mari’. Hercule a luptat alături de zei împotriva giganţilor din semnificativul temei al culturii arhaice că Uriaşii nu puteau fi învinşi decât de Uriaşi”. Când domnea “Munteanul” Uranus - fiul Eterului, adică al aerului cald de sus, sub care era Hăul, adică Haosul la Greci - a fost slăvit zeul apelor Pont Gargar (fratele său vitreg, căci aveau aceeaşi mamă Ga); când domnea “Timpul” Cronus, a fost slăvit zeul apelor dulci Oceanos (fratele său bun): ei erau fiii Cerului / Uran şi Pământului / Gaia (la fiecare, aşa cum pe linie masculină se găsea traversarea Anului - Uran / “Ur-An” şi Cron / “Cr-On” - aşa se găsea pe linie feminină şi Pământul, ca Ga / Gaia). În mileniul XI î.C., odată cu “Nepotul” acelor Ani, s-a înfiinţat Atlantida: el “poseda Edenul” / “Ed-Enul”, de aceea fiind ştiut de vechii Greci ca “Poseidon” (acela cumulând atât domnia, cât şi divinizarea - ca Zeu al celor peste care stăpânea - deoarece era întemeietorul primului Imperiu al lui Homo Sapiens); de atunci, pentru circa 3 milenii, Imperiul Atlant a fost cârmuit de 10 dinastii - începând cu Atlas şi geamănul său Gadeir / Prometeu, pruncii Zeului Anax / Poseidon - apoi intervenind Potopul Pontic, când apa sărată a acoperit vechea împărăţie.

Marea Neagră - despre care în “Geografia” I 3:4 Anticul Anatolian Strabon a scris că într-un timp îndepărtat forma numai un imens Lac, atunci fără ieşire la Marea Mediterană - a fost în centrul a ceea ce omenirea a reţinut ca diluviu. Toate Țările riverane Pontului / Mării Negre - acum (geografic în sens orar) Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România - au avut Gherga printre cârmuitori, din timpuri străvechi până recent, cu atestare istorică, onomastică, genetică, etc. Zona a aparţinut Imperiului Borean / Atlant (mistic reţinut ca Eden / Rai). De altfel, 3 poveşti vechi - despre Imperiul Atlant / Atlantida, despre Eden / Rai şi despre diluviu / Potop - au provenit din acelaşi loc (de la actuala Mare Neagră / Pont), dezvoltarea pornind de la aceeaşi stare de fapt.

Indexarea cefalică umană pe glob în 1896 a relevat că oamenii cu capetele rotunde erau majoritari în Asia Centrală (Tracii - conform paleolingviştilor - aveau o denumire pentru aceia: Tărtăneţi / nume apropiat de Tărtăria, corespunzător studiului despre “Lexiconul Trac” din 2006 al Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti, care a indicat de altfel şi că denumirea Tărtăria - la rândul său - era însă şi foarte legată de pre Indo-Europeanul “Ţurţur”): probabil Tărtia / Tărtăria a fost un loc de aglutinare a brahicefalilor în dauna dolihocefalilor (regula fundamentală fiind despre numele vechi că totdeauna însemnau ceva foarte concret). Brahicefalii Pelasgi - formând populaţia umană străveche - erau renumiţi pentru capetele lor rotunde, nu alungite ca dolihocefalii (Pelasgii Ghergari erau brahicefali, capul rotund datorându-se dormitului pe spate încă de la naştere, astfel reducându-se mortalitatea infantilă: un truc folosit din vechime - pentru înmulţirea speciei - statistic părinţii observând la copiii cu capul rotunjit că nu mureau aşa frecvent ca pruncii cu capul presat lateral); e de remarcat că în Europa tipul genetic Gherga se găseşte îndeosebi în răsărit, din Turcia până în Suomi / Finlanda, inclusiv în Câmpia Rusă. Dr. Nikolay Jirov în studiul său din 1964 despre “Atlantida” a scris: “Toți cercetătorii sunt de acord că există un hiatus între sfârșitul paleoliticului egiptean și neolitic. Este posibil - de asemenea - ca acest neolitic egiptean dezvoltat să fi apărut parțial în afara Africii. După mileniul V î.C., există elemente clare de origine străină. A apărut tehnica înaltă a prelucrării pietrei și scrierea enigmatică - nedescifrată încă - de tip hieroglific. Acea cultură a fost legată de Delta Nilului și de pătrunderea în Egipt a primelor triburi brahicefale. Tot atunci au apărut navigația pe Nil și comerțul, oamenii din acele timpuri cunoscând bumerangul. Năvălirea în Egipt - în perioada predinastică - a unor populații străine a fost atestată de desenele pe stânci aflate pe drumul de la Marea Roșie la Koptos, reprezentând nave maritime cu pupa și cu prova înalte; acele nave se deosebeau vizibil de navele băștinașilor (au fost - poate - corăbii venite din India, din regiunile celei mai vechi culturi din Valea Indusului / Mohenjo-Daro și Harappa”. (Coptos / Gheptu pe Nil era capătul răsăritean al “Căii / Drumului Ghirga” - care în neolitic ducea până în Oaza Kharga - traseul fiind foarte circulat de caravane, pe parcursul său apărând la sfârșitul neoliticului primul faraon, în prima capitală a Egiptului, anume Gherga în orașul numit după el ca Gherga, cel care a unit Egiptul de Sus cu Egiptul de Jos și a purtat țuguiata coroană alb-roșie de piele, tipică primelor dinastii faraonice). În prezent, n-are nici o noimă imaginarea altor legende sau mituri - despre cele întâmplate cândva - decât cele rămase în consemnările cele mai vechi, mai ales că-s confirmate istoric, genetic, etc.: ştiinţific, cele rămase din bătrâni nu-s contrazise, astfel încât reprezintă date demne de considerat (alte relatări de fapt nici nu sunt, aşa că prezumţiile că-s fără bază reală sunt neîntemeiate / false).

În “Etnicul Românesc” - ultima lucrare de amploare a psihologului Rădulescu Motru (1868-1957), preşedintele Academiei Române - apărută în 1942, savantul a scris: “Ştim că populaţia românească, luată în întregime, aparţine tipului alpin hiperbrahicefal într-un procent de aproximativ 41%, tipului dinaric brahicefal într-un procent aproximativ de 30%, tipului nordic mezocefal într-un procent de 26% şi tipului mediteranean dolihocefal de 3%; aceste procente nu sunt repartizate în mod proporţional pe densitatea de populaţie a diferitelor regiuni: distribuţia tipurilor însă - chiar dată în cifre pe ţara întreagă - nu oglindeşte sufletul populaţiei, adică etnicul. Media pe ţara întreagă este o simplă abstracţie, căci pe lângă distribuţia tipurilor trebuie cunoscut coeficientul de vitalitate al populaţiei; problema localizărilor sufleteşti nu s-a elucidat privind la materia nervoasă a creierului, ci prin controlul manifestărilor sufleteşti asociate. Cu cunoştinţele de astăzi, psihologul nu este silit să invoce protecţia spiritelor bune ca să-i vină în ajutor; el trebuie să stea alături de antropolog şi de biolog, primind îndrumări de la aceştia şi dând la rândul său îndrumări, căci numai prin colaborarea reciprocă a tuturor se poate ajunge la cunoştinţa etnicului. Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu lipseşte niciodată - şi care se poate numi fundamentală - este conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu există societate, chiar dacă societatea este redusă la familie. Societatea omenească presupune ca având în existenţa ei funcţiunea conştiinţei, care singură poate explica dezvoltarea limbajului şi a tehnicii de muncă. Între condiţiile fundamentale ale societăţii omeneşti - prin urmare şi ale etnicului - stă conştiinţa de comunitate. Primele manifestări ale ei au îmbrăcat forma tradiţiilor religioase. Membrii societăţii - fie cât de primitive - se simţeau în legătură de comunitate între ei prin cultul închinat fiinţelor supranaturale, în voinţa cărora îşi puneau soarta. Fixăm 3 stări de evoluţie pentru conştiinţa de comunitate: conştiinţa comunităţii de origine, conştiinţa comunităţii de limbă şi conştiinţa comunităţii de destin. În etnicul fiecărui popor, cu lungă viaţă istorică, întâlnim câteştrele aceste stări, nu însă într-un grad egal. Conştiinţa comunităţii de origine este prima în ordine istorică; pe ea se fundează primele organizări sociale. Membrii acestor organizări - cu cât mai primitive, cu atât mai puţin numeroase - se consideră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni; conştiinţa comunităţii de origine trebuie luată în înţeles larg: ea se referă mai des la faptul ocrotirii, decât la acela al descendenţei biologice. Această conştiinţă de origine comună întreţine obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile societăţii; membrii săi socotesc că orice abatere de la aceea ce ei au pomenit că trebuie făcut din generaţie în generaţie, este o ameninţare directă la existenţa societăţii însăşi. Dacă ei sunt înrudiţi, organizarea lor socială poate dura atunci îndelungat fără nici o schimbare, făcând impresia unui mecanism instinctiv (dar aceasta se întâmplă foarte rar); societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă în energia lor proprie nu găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate degenerescenţei şi pieirii (acesta este cazul multora dintre societăţile de sălbatici care vegetează până în zilele noastre). În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origine în conştiinţa comunităţii de limbă: limba este instrumentul care înlesneşte comunicarea între membrii societăţii şi prin aceasta face posibilă cultura, adică acumularea experienţei sociale de la o generaţie la altă generaţie; limba apoi îndeplineşte şi un rol de creaţie, căci ea incită pe om la inovaţii. Tehnica muncii se îmbogăţeşte prin putinţa ce i se dă de a fi fructul colaborării între oameni distanţaţi în timp şi spaţiu: inteligenţa membrilor societăţii câştigă aripi ca să se înalţe, cuvântul - prin virtualităţile lui de a crea convingeri - spiritualizează tot ce întâlneşte în jur; societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură şi această conştiinţă are o potenţialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origine. Conştiinţa comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci dar ea este oarbă cât timp nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont; pe baza comunităţii de limbă - şi nu pe aceea de origine - s-au trezit în conştiinţa popoarelor aspiraţiile spre suveranitate. Fără primejdiile provocate de războaie, poate că această stare a conştiinţei de comunitate ar fi încă dominantă; cumpăna vremurilor a voit însă altfel: naţiunile ameninţate în existenţa lor au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă conştiinţă de comunitate iar aceasta este conştiinţa comunităţii de destin. Originea şi limba nu sunt de aci înainte uitate dar cad pe al doilea plan; pe primul plan vine voinţa naţiunii de a trăi, înfruntând războiul. Membrii comunităţii de destin sunt aceia cari - având conştiinţa vieţii lor primejduite - sunt hotărâţi la sacrificii; apărarea destinului cere disciplină şi conducere competentă, pe când apărarea originii şi a limbii pot fi lăsate pe seama improvizaţiilor individuale. Apărarea destinului aduce o schimbare profundă în raporturile dintre popoare; alianţele făcute după înrudirile de origine şi de limbă sunt de aci înainte înlocuite cu alianţele dintre popoarele apropiate prin destin; în direcţia aceasta, conştiinţa comunităţii de destin aduce cu sine o adevărată revoluţie: sincera întovărăşire de destin e grija de pe primul plan. În special în satele româneşti montane este puternic ancorată conştiinţa de origine. Obiceiurile legate de familie au fost şi sunt încă de o fixitate care n-are pereche la alte popoare; aceasta a făcut puterea de rezistenţă a satelor româneşti, cu toate băjeniile forţate din trecut; dar alături de fixitate constatăm şi mobilitate. În obiceiurile satului a pătruns - mulţumită acestei mobilităţi - ritualul religios, împletindu-se în ele într-un chip aşa de armonic, încât dă impresia că ritualul introdus este tot aşa de vechiu ca şi obiceiurile. Credinţele, legendele, formulele de vrajă, simbolurile folosite de locuitorii satelor româneşti sunt minunate încrucişări spirituale născute din păgânism şi creştinism, cum nu se mai întâlnesc niciunde în lume. Etnicul românesc de sat a început a se constitui în neolitic, este deci un etnic vechiu şi ca atare trecut prin numeroase transformări; în el se găsesc elemente de valoare diferită: superstiţii alături de observaţii pătrunzătoare, frumuseţi alături de obscenităţi, învăţături morale sublime alături de poftiri la desfrâu. În fiecare mediu, practicarea manifestărilor tipice nu se face în mod absolut uniform; chiar în mediul restrâns al unui sat există locuitori cari practică obiceiurile cu mai multă nobleţă decât alţii. În atitudinea lor, în gesturile şi în vorbele lor, este ceva care-i distinge de ceilalţi şi care constrânge pe ceilalţi să-i ia drept modele. În satele româneşti, acest lucru se observă foarte uşor şi foarte des. Modelele sunt alese dintre aceia cari au un prestigiu aparte de curăţenie sufletească sau - cum se zice deseori - de omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte este legat totdeauna de vechimea la care se datează familia. Satul românesc când trebuia să migreze, o făcea cu totul. Cultura sau civilizaţia unui popor - zic oamenii de ştiinţă - nu consistă în transformările materiale externe, care înconjoară sufletul poporului, ci ele consistă în dispoziţiunile sufleteşti ale acestuia, în deprinderile morale şi intelectuale pe cari poporul le cucereşte şi le adaogă deprinderilor sale animalice. Munca de la baza culturii şi a civilizaţiunii nu este altceva decât ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. Între mediul extern care trebuie transformat şi deprinderile sufletului, cari sunt energia potenţială din care are să vină cauza transformărilor externe, stă faptul muncii, adică ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. În cultura văzută a unui popor nu se găseşte decât atât cât s-a putut ‘actualiza’ din disposiţiunile sufletului său, adică atât cât s-a putut exterioriza prin muncă”. Astfel - prin catalogarea savantului Român - se poate interpreta ceva întâmplat în Epoca Pietrei, că la scară mai extinsă ambele civilizaţii pre-diluviene (cea Nordică a Imperiului Atlant şi cea Sudică a Cornului Abundenţei) erau deja Civilizaţii cu “conştiinţă de destin”; ca o paralelă, un exemplu contemporan - al acestor zile, în secolul XXI - este Uniunea Europeană (bazată economic, fiind fosta “Piaţă Comună” din secolul XX): o comunitate civilizaţională cu conştiinţă de destin, din care - printre alţii - Românii fac parte.

În timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni, Anatolia - actuala Turcie - era intersecţia acelor Civilizaţii pre-diluviene: cea a Cornului Abundenţei din S şi cea a Imperiului Atlant din N, lanţul Munţilor Anatolieni Taurus geografic reprezentând demarcaţia influenţelor lor în timpul Potopului Pontic, conform şi studiilor din 2009 ale arheologilor Jean Pierre Bocquet, Stephan Naji, Marc Linden, Janusz Kozlowski, ş.a. (adică despre timpuri din urmă cu 10 milenii, de când - prin topirea calotei polare Nordice - a început umflarea apelor iar apoi s-a ajuns la revărsarea lor catastrofală); în Anatolia, Munţii Taurus separau în V Likia de Karia / Caria, în N Kilikia de Capadochia iar în E aveau ca limită Fluviul Eufrat, dincolo de care erau Armenia şi Munţii AntiTaurus (totuşi, ca de exemplu cum a notat în Antichitate Anatolianul Arrian din Nicomedia / Bytinia, ca Taurus erau numite inclusiv lanţurile Muntoase din răsărit Elburz şi Hindu Kuş, acelea identificându-se ca Elburz separând regiunea Caspică de Platoul Iranian - Zagros separând Platoul Iranian de Mesopotamia - partea apuseană a Munţilor Hindu Kuş, considerată Antic ca Taurus, fiind Munţii Gherghi): lanțul Montan Hindu Kuș era al Munților Kușilor dinspre Indieni (Biblia - în Vechiul Testament - a scris despre etnonimul Cuș că a fost cel mai mare Hamit, unchi al Sf. Gherghe, urmașii săi populând capetele rutei comerciale dintre Afgani-stan și Sudan, pe care încă din neolitic se transporta de exemplu prețiosul și frumosul lazurit). Ţinutul “domnului constelaţiilor” An / Anu - Zeul Timpului şi Cerului - era Anatolia / Asia “Mică”, locul unde au sosit primii Gherghi / Gherg-Ani din Asia Centrală, însă ameninţarea acolo n-a ajuns să fie războiul, ci natura (care a dus la încheierea Erei / Timpului de Aur, adică a perioadei celebrării euforice a victoriei de către Homo Sapiens, ca singura specie umană rămasă).

În mitologia Română, cele 2 Civilizaţii pre-diluviene - Imperiul Atlant din N şi Cornul Abundenţei din S - au rămas în amintire ca stăpânite de 2 fraţi “de cruce”, popular zişi Fârtatul şi Nefârtatul (aducând cu zisa “fără tată”, adică fără tată Neandertal, ci cu tată Homo Sapiens = pozitiv, respectiv cel indicat prin dubla negație ca având tată Neandertal = negativ; academicianul Romulus Vulcănescu - care în 1987 a publicat studiul său despre “Mitologia română” - a enunţat: “Raiul - în concepţia străveche a protoromânilor - prezintă alt aspect decât cel transfigurat de viziunea biblică; Rai însemna lumea cealaltă, un tărâm apropiat pământului”. Aşa cum în prezent Dumnezeu la creştini e Allah la musulmani, în trecut Zeus de la vechii Greci era Jupiter la Romani, ş.a.; mult mai multe milenii trăirea religioasă a fost politeistă decât monoteistă iar în funcţie de timp, limbile credincioşilor, etc., pe de o parte pentru aceleaşi divinităţi s-au folosit nume diferite şi pe de altă parte, unele roluri divine s-au suprapus ori s-au despărţit (ceea ce a dus la o diversitate nu numai onomastică, ci şi funcţională, mai ales că încă din Antichitate se afirma că unii dintre Zeii curenţi au fost de fapt cândva oameni deosebiţi): ca atare, în lucrarea “Originea Gherga” s-au intersectat atât comparările religioase (exprimate de către specialişti), cât şi deducţiile raţionale (exprimate într-o oarecare logică de către autor), pentru parcursul prin labirintul credinţelor şi al altor dovezi, inclusiv ştiinţifice.

La Români, Moş Ene - amintind de Moşul An/u - e special: vine oricând în an, nu doar la zile mari (Moş Ene a rămas şi în cultura populară a Europenilor Nordici, ca acela care aduce vise frumoase prin presărarea pe pleoape a prafului său Magic); în mod obişnuit, folclorul l-a asociat pe Moş Ene cu Moş Crăciun (e foarte posibil ca somnul greu - prelungit din iarnă, ca al hibernării vieţuitoarelor - să fi corelat aşa ceva, pe lângă faptul că atât Moș Ene, cât și Moș Crăciun, erau dinaști An). Principala misiune a Moşului Ene este de a aduce somnul - inclusiv să adoarmă copiii / cei mai plini de viaţă, respectiv de energie - pentru ca apoi aceia să fie capabili de mai multă vioiciune; sezonul său favorit aşadar a fost mereu în apogeul iernii - între Crăciun şi Mărţişor - parcurs de oameni împreună cu el, “Domnul Nopţii” (anotimpul respectiv reproducea anual - în mod tipic - caracteristica esențială a fostei glaciațiuni = îndelungata perioadă premergătoare a “Erei de Aur”): el nu doar arunca “lapte” în ochi, ci şi toropea prin suflu în ceafă, aducând numai gânduri bune, etc. În vechea Greacă, αἰνή “Ainu” însemna “lăudat”, de pildă legendarul Troian Aenea / Enea - strămoşul gemenilor Romulus şi Remus - fiind astfel numit (literalmente, o combinaţie între An şi Ene): aşa ceva rezona cu cel căruia stră-Românii îi ziceau Caloian / “Calo-ian” adică “Frumosul” Ian = An (Ene ori Ion), străveche efigie pluviometrică. Cu prezenţa atestată din Epoca Pietrei, Zeul An/u era aniversat anual în Bazinul Dunării, la trecerea din Anul Vechi în Anul Nou. Iniţial / pre-diluvian, An iar apoi urmaşii Anuna, ş.a. au posedat teritoriul Atlant (din S căruia făcea parte Anatolia, care îi reproduce numele An în rădăcina denumirii sale An-Atolia, segmentul Atolia fiind de la Atlas): An - Zeul Cerului şi Timpului, tatăl prinţilor Anuna / Gregori - în vechime a fost respectat pe un areal întins, vreme îndelungată; faţă de Anatolia, An a ajuns venerat în toate direcţiile geografice, de exemplu atât în V / Bazinul Dunării, cât şi în E / Bazinele Eufrat şi Tigru, etc., adică în Banat, Canaan, Mesopotamia, ş.a.m.d. (Mesopotamia - însemnând “regiunea dintre Fluvii” - vecina Sudică a Anatoliei, avea desfăşurarea mai largă decât spaţiul strict dintre Fluviile Eufrat şi Tigru, cuprinzând de fapt Bazinele cursurilor inferioare ale acelor Fluvii, delimitarea fiind în N de Munţii Taurus, în E de Munţii Zagros, în S de Golful Persic / Oceanul Indian şi în V de Stepa Siriei / acum preponderent deşertică). Este de observat că aceleaşi consoane din perechea tată-fiu An-Atla (N, T, L) sunt în denumirea Anatoliei, străvechea patrie a natalităţii / fertilităţii, cuvinte ca “natalitate”, “nativă”, etc. provenind din Anatolia; de altfel - totuşi nu la scară aşa mare ca Anatolia - de-a lungul timpurilor şi Banatul a fost natal multor milioane de persoane. Despre Titanul Atlas / primul născut al lui An, fiind cel mai mare dintre prinţii Anuna, se ştia că susţinea lumea pe umerii săi, anume “crugul” / adică bolta cerului - cultural de la el în cartografie impunându-se denumirea de “atlas” - şi semnificativ a fost reprezentat din vechime împreună cu globul (sfera celestă, nu Pământul) în cârcă:

Atlas

Culoarea asociată Zeilor Cereşti - lui An, lui Atlas, prinţilor Anuna, ş.a. - era albastru deschis / turcoaz (denumirea culorii turcoaz rezonând mitic şi sonor - în stil Ghergan - cu “gurgo-as” / “as” fiind unul din sufixele des folosite în mare vechime, împreună cu celelalte terminaţii din grupa sa, “-es”, “-is”, “-os”, “-us”); azi, Anatolia aparţine Turciei / “Țara turcoazului” (savanţii au documentat şi constanta influenţă Altaică asupra Anatoliei, de-a lungul timpului). Faptul că An / Anu era de mare vechime a fost redat inclusiv de un text Sumerian, intitulat “Mitul cornutelor şi al grânelor”: “Când de pe înălţimile Cerului pe Pământ / I-a făcut Anu pe Anuna să coboare / Grânele încă nu încolţiseră, încă nu rodiseră / Nu era capră / Nici ied nu fusese fătat / Oaia încă nu-şi cunoscuse mieii / Ţesutul nu se ivise încă / Nu era cunoscut”. Numele lui An, Zeul Cerului şi Timpului, care poseda Edenul / “Ed-Enul” (respectiv câmpia udă din N Anatoliei şi Stepa Siberiei), a rămas fixat în denumirea Anatoliei şi a fost folosit ca atare - ca An / Anu - în Bazinul inferior al Dunării, Bazinele Fluviilor Eufrat şi Tigru formând Mesopotamia, etc. Ziua lui An / Anu era deodată cu ziua Marii Zeiţe Ga / Kî, la 1 III - Anul Nou din Epoca Pietrei, sărbătorit în acea dată - cu 3 săptămâni înaintea echinocţiului de primăvară / 21 III, când la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Pol, adică şi la latitudinea României, durata nopţii egalează durata zilei, atunci celebrându-se cununia lor (sărbătorile acelea au fost puternice timp de milenii, în toată vasta lor zonă de influenţă: Latinul cuvânt “echinox” / “echinocţiu” însemna “egală cu noaptea”, echinocţiul de toamnă - când din nou durata zilei o egalează pe cea a nopţii - fiind după jumătate de an); rârâiţii Pelasgi şi apoi vechii Greci l-au considerat pe An ca Zeul Cerului “Ur-An” / Uranos - prefixul “Ur” de la Uranos fiind acelaşi cu cel de la “Uriaş” - Titanul tată al “Curgătoarei” Rhea (care împreună cu fratele ei “Cr-On” / Cronos - adică “Timpul”, numit Gargaros / Tartaros - a zămislit prinţii Poseidon, Zeus, ş.a). Despre veridicităţi, de pildă la sfârşitul secolului IV î.C. şi Euhemeros din Kardamyla / Insula Chios în “Istoria sacră” a scris că miturile erau cea mai pură istorie iar Uranos şi Cronos într-adevăr au fost mari împăraţi într-un timp preistoric, veneraţi pentru binefacerile aduse oamenilor; el a și localizat proveniența Marelui Uran ca Asiatică, explicit menționând în străvechiul traseu al aceluia până și îndepărtata Arabie “Fericită” = “Fecundă”, adică Yemen. Se poate remarca asocierea dintre urs, Uriaş şi Uranos / “Ur-Anos” (cerul cu Ursa Mare şi Ursa Mică strălucind / “stră-lucind” noaptea pe boltă): pe lângă apropierea cosmică a dimensiunii celeste dintre cer şi urs, se poate observa şi aspectul lingvistic, în versiunea Română la urs lipsind iniţiala consoană “C” de la Cer, aşa după cum şi la Cer în versiunea Greacă a lipsit; Anos, respectiv Onos, la Greci / Anul la Români a apărut împreunat la ambele mari divinităţi, “Ur-Anos” / Cerul şi “Cr-Onos” / Timpul - Tatăl şi Fiul - explicând străvechea credinţă în faptul că ei erau Unul / Anul patronând deopotrivă cerul dominând tot şi totodată timpul urzindu-le pe toate (iată aşadar că “Unul” - respectiv Uriaşul Onos ori Anos sau Anul - era legat de urs, ca reminiscenţă a animismului, căci Magia, şamanismul şi animismul erau străvechi practici ale Epocii Pietrei, animismul ca rezultat al gândirii prereligioase, prin personificarea animalelor şi naturii, investite cu atribute umane). Cercetători ca Scoţianul Alexander Hislop în 1862, Canadianul Herbert Rose în 1928, Austriacul Michael Janda în 2010, ş.a., n-au putut găsi etimologia Greacă directă pentru Kronos / Cronus, sugerând rădăcina Indo-Europeană “Ker” de la cosmogonia “tăierii” cerului (în legătură cu “terk” = “oblic” sau “terg” = “întors”) şi reflexia rădăcinii Indo-Iraniene “Kar” legată de “creaţie”, în sensul că Zeul printr-o tăietură a creat nobleţea celestă, “Kairoi” în Greacă însemnând “timpuri” / “Kairos” la singular: Zeul Kairos a fost cel al momentului oportun / şansei - simbolizând ocazia - iar Aion a fost Zeul Veşniciei / întruchipând puterea eternă care făcea posibilă acţiunea sa asupra lucrurilor (Sanscrit, Aion era Kalpa, definind ciclul temporal egal cu o zi şi o noapte a lui Brahmă), personajele fiind European asimilate în Chronos, Zeu recunoscut de Romani ca Saturn / “Sat-Uran”, tatăl lui Zeus / Jupiter, poetul Roman Horaţiu de pildă folosind expresia “Carpe diem”, adică “trăieşte Clipa”. Cosmogonia Feniciană (descrisă şi de Philon / Filon din Biblos / Liban) era: Aerul a existat de la început şi a creat vântul Kolpia; acela - împreună cu întunecata Ba’u - l-a avut ca fiu pe “vocea cerească” Aion / însemnând şi “viaţă”, tatăl Zeiţei Mamă Genea a muritorilor, patroana luminii şi focului (când “vocea cerească” Kolpia a grăit în întuneric “să fie lumină” s-a făcut lumină, apărând viaţa). Aşa a fost Începutul Lumii - la voinţa Kolpia / Kalpa - tatăl şi fiul Aion fiind “Unul” (după cum a studiat şi preotul Francez Samuel Bochart în “Geografia sacră” din 1646 / acelaşi savant enunţând legăturile dintre Fenicieni şi Anatolieni, dovedindu-le pe partea stângă / Sudică a Râului Meandru cu Caria iar pe partea dreaptă / Nordică a Râului Meandru cu Lydia, având denumirea ca Fenicianul “Lud”, aşa cum s-a numit cândva Fluviul Nil, acela fiind numit și An-Nîl: în Bazinul Meandrului, Sanctuarul Gherga din Karia a fost un mare şi multimilenar aşezământ religios, vizitabil şi acum). Biblia a început cu ceea ce se ştia înaintea scrierii sale în Orient, despre puterea extraordinară cu numele Kalpa în India, Kolpia în Fenicia, etc.; hinduşii au indicat şi numele celui care va veni la Sfârşitul Lumii: Kalki, ultimul avatar.

Aion în Roata Timpului

Perechea Zeilor An şi Ga îşi avea aceeaşi zi de naştere - de Mărţişor - deoarece el şi ea erau gemeni; de altfel, ei transmiteau motivul gemenilor din ciclul precedent al omenirii, de divinizare a energiei sufletului / vitalităţii Ka şi a soarelui Ra - existent de la extincţia Neandertală - veneraţia de atunci fiind atât pentru energia sufletului patronat de Marea Mamă a Pământului, cât şi pentru Cer: sufletul era considerat fierbinte ca soarele, apele constituind contra-partida lor firească de echilibru (se poate observa la conceptele de cald, călduri, etc. că de fapt reflectă Garg, Gărguri, ş.a). Până în Antichitate (în timpul păgânilor Geto-Daci din Bazinul Istrului, anterior creştinilor) a rămas ştiut din vremuri ancestrale că Mama Gemenilor Divini era Fecioară şi că i-a creat din propriul corp, la naştere venind dinspre răsărit - adică de la Marea Neagră - Magi cu daruri): în Asia Centrală, timp de milenii au fost foarte puternici Masa-Geţii (literalmente - în sensul vechi - ei fiind Geţii Sacrei Luni / adică Geţii “Ma-sa”, iubitori ai peștilor, ştiuţi şi ca Masivii / Marii Geţi). Mama Ga - Marea Zeiţă a Pământului, caracterizată de Magie - era foarte respectată mai ales de înalţii Gherga din Ghergania / S Caspic: în Antichitate, ei au fost bine cunoscuţi ca Magi / Mezi - populând Media, Regatul Magilor - Grecii vechi instaurând şi cuvântul “Mega” pentru cei înalţi / mari; Mezii erau MesaGeţi / MasaGeţi - adică “Mari Geţi”, inclusiv pentru Gherga foarte semnificativ în Bazinul Dunării inferioare fiind constituirea de către Geţi / Gheţi a Anticului Regat Geto-Dac pe locul actualei Românii. Despre “Graiul românesc al MasaGeţilor” (studiu din 2014 al Dr. Lucian Cueşdean), e de remarcat şi ceea ce dintotdeauna au observat lingviştii, că o limbă cu cât a fost mai veche cu atât avea mai multe onomatopee iar Româna e cea mai onomatopeică limbă din Europa. În 2016, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu a scris: “Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii. După lingvistul Tudor Diaconu, ‘vechimea limbii noastre este evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură’. Savantul japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în mod deosebit despre cuvinte că nu sunt arbitrare: ‘Toate cuvintele provin din vibrațiile universului’. Lingviștii noștri consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În timp ce savantul nipon ne spune că acestea ‘mai au și o altă funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care joacă un rol vital în marele plan al naturii’. El afirmă același lucru, ca și Platon: ‘Fenomenele neplăcute sau plăcute la care au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte care au preluat natura fenomenelor’. El a demonstrat acest lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce formează numai cristale nu pot fi numite. Omul preistoric, care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul, tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul. Tocmai aceste formații onomatopeice alcătuiesc ‘fondul comun de cuvinte rămas din acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de individualizare - atât al popoarelor, cât și al limbilor - nu-și făcuse apariția’. Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că silaba ‘ca’ însemna ‘carne’. De aici prezența acesteia în multe cuvinte din limbile indo-europene care denumesc animale: cal, capră, vacă, cămilă, catâr (în geto-dacă). Noi completăm cu: ‘cow’ (vacă în engleză), ‘korova’ (vacă în rusă), ‘koni’ (cal în rusă și ucraineană), ‘koza’ (capră în rusă), ‘muca’ (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce denumesc produse din carne: cârnat, caltaboș. Și chiar însuși cuvântul ‘carne’ în geto-dacă. Tudor Diaconu afirmă pe bună dreptate: ‘Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu seamă în limba pe care o stăpânește’. Nu este greu de observat că rădăcina ‘pl’ exprima fenomene legate de apă: a ploua, a plânge, a pluti, a plescăi, ploscă, plin, plaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe apă), ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în cuvintele altor limbi: greacă πλεω ‘a pluti’, lituaniană ‘plauju’, ‘plovian’, ‘plauti’ = a spăla, în rusă ‘plavati’ = a înota, ‘placati’ = a plânge, ‘plevati’ = a scuipa, în engleză ‘plaint’ = plângere, etc”.

Rhea / Ghirghe şi Cronus / Gargaros

Raiul ceresc era însorit de Ra şi se oglindea în Râurile Rheii ce udau Raiul terestru, tărâm ud denumit Eden / “Ed-En”, adică al “Zeului / Domnului An”, aflat între Râurile umflate de topirea calotei Nordice, de unde s-a consolidat denumirea “Dănu” pentru Râu. Zeul Anu / “An-zu” se trăgea din Apsu - patronul apei primordiale dulci - de la care a rămas şi cuvântul “abis” pentru adâncul mlaştinii, stăpânind şi bolta cerească, ştiută ca “empireu” (ca urmare, în lăcaşurile de cult venerând împărăţia cerească au rămas vasele cu apă sfinţită - numite în Mesopotamia Epocii Pietrei chiar “apsu” - de exemplu mult ulterior creştinii având în Biserici baptiserii iar Coranul 86:6 specificând pentru musulmani că “omul a fost creat dintr-o apă ce se revarsă”); împreună cu Muma Pământului Kî, An a format perechea An-Kî (în Egiptul Vechi, crucea Ankh fiind simbolul vieţii veşnice, în V Anatoliei Ankaios fiind ştiut ca fiul Zeului Anax / Poseidon, cu venerare deosebită de pildă pe Muntele Kerkis din Insula Samos aflată în largul Kariei / Cariei, adică al Ţării Gherghiţilor): An-Kî era perechea Cer-Pământ, cuplul Cer-Glie fiind regăsit peste tot prin urmaşi ca Gher-Ga / Gherga (la Români, Tradiţia a conservat importantul fapt că Muma Pădurii era rudă cu Omul Codrului / respectiv cu Moşul Pădurii - străvechea expresie “Codru-i frate cu Românul” fiind în legătură iniţială cu Moşul Codrului / Pădurii = “Fârtat” - şi e de observat că în vechea Aramaică pentru “Tată” se folosea cuvântul “Aba” iar în vechea Turcă “Apa”). De proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “apo” - însemnând “înapoi” / “în-apoi” - au fost legate “în apă”, “apus”, “apoi”, “din-apoi” / “dinapoi”, “apă”, etc. (în Paştună - limba Kurgană / Indo-Europeană a Afganilor - pentru “apă” e termenul “obă”; în apusul Siberiei, cel mai lung Fluviu din Rusia - de 5410 km - e “Ob/i”, zis şi “As”, avându-şi denumirea derivată de la cea Paştună / Afgană a apei, Bazinul său întinzându-se între Munţii Altai şi Marea Kara).

Gorgonă / “Gorg-Onă”

După cum a studiat şi istoricul Austriac Alfons Barb 1901-1979, pentru ceea ce patrona apele primordiale - cu notarea Sumeriană ca Apsu - la vechii Greci era feminina Abyzou (egalată de Evreii vechi cu Lilu / Lilith, prima muiere a lui Adam, cea dinaintea Evei), o Gorgonă / “Gorg-Onă”: noţiunea folosită de “Abis” era cea publică, deoarece numele divinităţii se păstra secret (căci exista credinţa că dezvăluirea adevăratului nume permitea controlarea divinităţii); după cum au cercetat şi alţi savanţi - ca Matthias Klinghardt, Joseph Naveh, Shaul Shaked, Sergio Giannobile, ş.a. - numele ei real era Karkhous / Gyllou sau Kharkha-nistrea (în secolul VII î.C., poeta Sappho din Insula Lesbos colonizată de Amazoane a notat în fragmentul 178 numele Gello - suprapunerea peste Ghero - indicat de istorici ca Walter Burkert, Martin West, ş.a. ca având echivalentul Sumerian Gallu, pentru stăpânirea subteranului). Atât European, cât şi oriental, Abyzou era acuzată de mortalitatea infantilă / ca invidioasă că ar fi fost infertilă - practicile Magice despre ea ajungând până în Evul Mediu - în amulete fiind înfăţişată ca peşte / şarpe (de-a lungul timpului, în multe locuri - după cum a observat şi cercetătoarea Mary Fulgum - atribuindu-i-se diverse nume, în căutarea celui real, pentru a putea fi “manipulată”). În versiune masculină la vechii Greci, echivalentul Abis - din care se trăgea An - era Pont Gargar, Zeul apelor (mai degrabă decât fratele său, Grec numit Ocean, Zeul apelor dulci); Zeul Abis / Apsu era al apelor dulci, căci cei 2 fraţi patronau cele 2 areale acvatice dulci: Pontos Gargaros stăpânea uriaşul Lac dulce în care curgea Okeanos Potamos (după Potopul Pontic, cele 2 - Pontos şi Potamos - individualizându-se ca Marea Neagră şi ca Fluviul Dunărea). Abisalul Zeu al apelor dulci - după cum au reţinut “Su-Merii” / Sumerienii - l-a avut ca important fiu pe Anzu = “An-zu” (adică “An-zeul”, care a furat “Tăbliţa Destinelor”, personificarea vântului Sudic); echivalat cu Pontos - după cum au reţinut vechii Greci - cei mai semnificativi fii pe care acela i-a avut au fost Gherghinii / Telchinii. În neoliticul Timișoarei (cartierul Ronaț) s-a găsit pe un vas ceramic reprezentarea, după cum a constat arheologul Nicolae Vlassa, a lui “Imdugud” = Anzu - vultur cu cap de leoaică - având orbitele adâncite, ca în piesele similare de plastică din perioada timpurie a Mesopotamiei, concluzia specialiștilor fiind că în Banat au existat pre-Sumerieni, care au migrat ulterior spre răsărit. Grecii vechi au fost printre cei care au reţinut destul de consistent cele petrecute din mare vechime pe direcţia principală în mijlocul căreia se aflau (anume, în apusul Anatoliei, între cei străvechi din Cornul Abundenţei / SE dominat de “Su-Meri” / Sumerieni şi cei străvechi din Imperiul Atlant / NV dominat de stră-Români); o caracteristică arhitecturală a fost şi în genul locuinţelor celor 2 Civilizaţii: cea Nordică a Imperiului Atlant avându-le rotunde (aşa cum e tipul iurtei în EurAsia, în strânsă relaţie cu nomadismul) iar cea Sudică a Cornului Abundenţei avându-le pătrate (aşa cum a rămas de pildă tipul caselor orientale, în strânsă relaţie cu sedentarismul).

Adoraţia cerescului An / Anu pentru Ghea / Ke - sau Ghirghe / Kirke - a rămas în amintirea Greacă drept aceea pentru fiica lui Gorgon / “Gorg-On”, Medusa Gorgonă (în Tradiţia Română, “Medusa” fiind “Mătuşa”, denumirea ei fiind legată de Media / Țara Magilor = Ghergania - căci “Medu-sa” se poate vedea ca “sfânta din Media” - în Tradiție fiind știută cu părul foarte lung și blond), petrecută anterior de cununia lui An cu regina Grigo / Clito: Grigo-ris / Clito-ris. De altfel, Gherghinul Homer a scris că “la început” nu era decât o singură Gorgonă. Pământul Ga l-a avut ca frate geamăn pe An, care poseda Edenul (iar vechii Greci l-au numit Anax / Poseidon pe urmaşul său, care a moştenit stăpânirea peste el, Tatăl şi Fiul fiind Unul: o străveche formulare pentru un proces denumit ştiinţific azi “clonare”); An-Atolia = Anatolia i-a preluat numele (căci a fost stăpânită de Atlas, primul fiu al lui An / Poseidon, genericul unic An - pentru Cer și Timp - acoperindu-l și pe posesorul Edenului) iar în rest - adică în actualul spaţiu Român, N Indiei, Mesopotamia, Canaan, ş.a. - An a fost ştiut ca atare, direct cu numele său. La început, Sfânta Treime reprezenta trilaterala socială - formată din bărbaţi, femei şi copii - personalizată religios prin Tatăl, Mama şi Pruncul:

În urmă cu 8 milenii, prima scriere din lume - din spațiul Carpatic - pomenea că deja Gherga, pe atunci, era străvechi, parte în crearea lumii: au fost mai multe milenii ale transmiterii nescrise decât scrise, aşa că sonorizarea / fonetizarea Gherga (uneori guturală, rârâită, etc.) a precedat scrierea Gherga; nuanţele literare ale transcrierilor - atât ale consoanelor, cât şi ale vocalelor - s-au regăsit doar mult ulterior, deseori cu aspecte neuniforme, în funcţie de Graiurile locurilor şi timpurilor. În 2008, Coren Apicella de la “Departamentul de Antropologie” al Universităţii Americane Harvard şi David Feinberg de la Universitatea Canadiană Hamilton au demonstrat ştiinţific că vocea profundă era o percepţie relevantă în lumea vânătorilor-culegători pentru recunoaşterea mai ales a bărbaţilor fertili: “în culturile Epocii Pietrei - conform testelor efectuate de noi - bărbaţii preferau ca partenere femeile cu voce stridentă, în timp ce sexul opus avea puternice preferinţe pentru bărbaţii cu voci grave; probabil bărbaţii apreciau glasurile înalte ale acelor femei ca semne de fecunditate iar probabil femeile apreciau glasurile groase ale acelor bărbaţi ca bune investiţii masculine”. În 2011, profesorul Bob Franciscus de la Universitatea Americană Iowa comparând aparatul fonator al omului de Neandertal cu cel al omului contemporan şi observând factorii care influenţează vocea, a ajuns la concluzia că Neandertalii aveau laringele mai scurt şi mai lat decât al omului actual, fiind mai apropiat de cel al femeilor din ziua de azi. Prin urmare, este posibil ca bărbații Neandertali să fi avut voci mult mai ascuţite decât se credea iniţial. Un piept mare, o cavitate nazală şi o gură foarte bine dezvoltate au dus - probabil - la formarea unui sunet înalt şi dur. Neandertalii foloseau un limbaj articulat, vorbeau, adică, la fel ca oamenii Homo Sapiens, rostind cuvinte neștiute acum din păcate, dar care reuşeau să le redea universul ideatic în mod cât se poate de eficient. Atât caracteristicile anatomice, cât şi cele genetice (s-a descoperit în ADN-ul Neandertal o genă existentă şi la Homo Sapiens, implicată în dezvoltarea capacităţii de a vorbi) arată că erau perfect capabili să grăiască. Vorbind pițigăiat - cu sunete apropiate de trilurile păsărilor cântătoare - puternicii Neandertali erau ca bărbații Homo Sapiens castrați ori țipând; de aceea, în vremurile îndepărtate rugăciunile erau strigate: au fost de fapt ecouri ale oamenilor vorbind profund, ca amintiri ale incantărilor înaintașilor.

Pontus, Zeul Apelor
(“Muzeul din Constanţa”)

Diluviul / Potopul a impresionat puternic omenirea: între relatările de la vechii Indieni până la vechii Egipteni - cu reluări redate şi de vechii Eleni, vechii Evrei, ş.a. - sunt corelaţii în toate dimensiunile despre timpurile “începutului”, ceea ce confirmă acelaşi Potop şi aceleaşi aventuri umane legate de acela; natural, apele Potopului proveneau din topirea calotei glaciare. Pre-diluvian, din Anatolia înspre N se întindea Imperiul Atlant, în jurul fostului Lac Pont / actuala Mare Neagră (cu malurile, conform şi studiilor profesorului Bogdan Brukner 1931-2006 de la Universitatea din Novi Sad / Serbia, puternic populate - în raport cu regiunile înconjurătoare - aşa după cum rezultă din densitatea relicvelor arheologice din Epoca Pietrei ale arealului, prin comparaţie cu alte părţi): era structura de celebrare a victoriei Homo Sapiens - singura specie rămasă pe Pământ după dispariţia Cro-Magnon - o formă de manifestare a străvechilor pescari şi vânători (transformaţi în războinici iar apoi deveniţi păcurari / păstori, Nordicii din Imperiul Atlant având de-a face cu animalele mai mult decât Sudicii din Cornul Abundenței care aveau de-a face mai mult cu plantele), Uriaşii Titani şi Giganţi fiind nu doar foştii Neandertali şi Cro-Magnon, ci şi corciturile lor cu Homo Sapiens, adică hibrizii umani rezultaţi din asemenea amestecuri.

Imperiul Atlant / Borean - populat de “Pelasgii Hiperborei”, adică de “migratorii extrem Nordici” - era din Anatolia (S) până la calota polară (N) şi din Bazinul Volgăi / “Rha” (E) până în Bazinul Dunării / “Râul Rheii” (V); Titana Rhea - fiica Cerului şi a Gheii - era considerată Marea Zeiţă (în vechea Greacă, “Ρέα” / Rhea însemna “Curgătoarea”), ea avându-l ca fiu pe Anax / Poseidon iar Zeii Pont / Pontus şi Okean / Oceanus erau fraţii ei: aveau aceeaşi mamă, Ghea / Pământul Ga (Pontus a fost partenerul mamei Ga, Oceanus a fost fiul lui Ga iar Poseidon a fost nepotul lui Ga). “Curg” ca prefix lingvistic - de pildă la “a curge” (în vechime şi “a râura”), la “curgeri”, etc. - derivă din rădăcina “Gurg” dar şi “Gorg” / în evidentă legătură sonoră cu Gherg, din Gherga, a curge zgomotos fiind a gâlgâi (de pildă, în cronologia mitică, Zeul Timpului şi Cerului An / Anu a fost precedat de “Gorg-On” / Gorgon, tatăl Gorgonelor; perechea bunicilor lui Gorgon era cea formată din Gargar / Tartar şi Ghea / Gaia). Este de observat că la vechii Greci nici unul dintre cei 3 Zei acvatici, Pontus, Oceanus şi Poseidon - din generaţii divine succesive - nu era din Bazinul Mediteran: după Zeul apelor Pontus a rămas între Caucaz şi Anatolia regiunea Pont iar fostul Lac Pontic a devenit Pontus Euxinus / acum Marea Neagră, după Zeul apelor dulci Oceanus a rămas ştiută reţeaua Fluvială Oceanus - de exemplu Dunărea / Râul Rheii, ce se varsă în Marea Neagră, având atributul de “Cornul lui Oceanus” - iar despre Zeul apelor sărate Poseidon consemnarea filozofului Platon a fost că acela era stabilit “după Coloanele lui Hercule”, deci nu în Mediterana (“coloane” - ca şi “columne”, “culme”, “cer”, etc. - derivând din proto Indo-Europeanul “Kel” pentru “înconjurare”); e de observat - pentru a respecta cronologia - că despre Atlanţi înaintea filozofului Platon a scris de exemplu pe larg istoricul Herodot Karka. Zeul Poseidon - fiul Zeiţei Rhea, nepot al Ghergarilor fraţi Pontus şi Oceanus / de aceea, conform şi filologului Francez Georges Dumezil 1898-1986, fiind numit “Nepot” = “Neptun” de către Romani, literalmente el fiind nepotul lui An, respectiv “Noul An” şi tatăl lui “Novac” = “Noe” - a ajuns să întemeieze Imperiul Borean / Atlant, delimitat de Fluviul Rha / Ră în răsărit şi de Râul Rheii în apus (ambele mari ape, Volga / Rha şi Dunărea / Râul Rheii - cele mai mari ape curgătoare din Europa - purtau numele mamei sale; Atlantida înfiinţată de el n-avea ce căuta departe de apele materne, ci se afla între ele: mai mult, de exemplu cei care ulterior au perpetuat datele Atlante în Asia s-au stabilit între marile ape curgătoare alimentate de topirea gheţurilor Himalaiei, între Fluviile Mesopotamiei, etc., fiind consecvenţi organizării aşa, pe malurile apelor dulci curgătoare). Pentru Fluviul Ră, denumirea instaurată ulterior de Volga poate fi apropiată atât de “val” (datorită valurilor pe care le are marea apă), cât şi - prin varianta existentă “Borga” / traseului renilor i se spunea “vorga” - de Gorga, transferul de la “V” la “G” în cazul Volga-Gorga consonantic fiind prin “B” sau “D”, regăsindu-se Medieval pe Dunărea inferioară de exemplu şi la Dicienii care populau Vicina, la Dii ce era Vidin (“Bi-Din” sau “Bu-Dyn” / “Bu-Dun” = port bun pe Dunăre, știut în Vechea Lume și ca Bononia), etc.: echivalenţele “D”=“G”, respectiv “L”=“R” au fost temeinic demonstrate lingvistic; prin denumirea păstrată până azi, măreţia celei mai mari ape curgătoare din Europa - Volga / “Vol-Ga” - e sugestivă, fiind “Valul Gheii” / Pământului (un transfer similar de la “Garga” a fost şi “barba”, pentru numirea din timpurile vechi a ceea ce ajungeau să poarte adulţii, astfel ajungând în legături şi apelativele de bărbaţi, berbeci - animale masculine păroase - Barbari, Berberi, ş.a). Este de ştiut că radicalul proto Indo-European “kray” a dat atât Grecul vechi “krîos” pentru “berbec”, cât şi proto-Germanicul “xraina” pentru “ren” (iar denumiri Ghergane ca de pildă “crai” sau “capră” au provenit din acelaşi filon). În cartea din 2013 “Sub semnul Pământului Mamă”, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “Etnologii români de azi au păreri divergente în ce priveşte proporţia de materie ‘arhetipală’ şi ‘etnografică’ de găsit în producţii folclorice româneşti care (încă) au funcţii rituale. În acea privinţă, latura referenţială a celor mai arhaice colinde este încă subiect de dezbatere. În România, stratul arhaic de folclor s-a păstrat mai bine în regiunile sud-vestice Banat şi Ardeal iar peste Carpaţi în Oltenia. Savantul Petru Caraman în 1982 a cules o variantă din judeţul Arad în care câinii salvau oile de furia mării şi de la Grădiştea din judeţul Ialomiţa în care nu marea, ci un ‘Duf’ ameninţa oile iar ‘berbeciul’ îl ameninţa că va fi prins şi ucis de câinii ciobăneşti, adăugând că ‘Duful’ va fi jupuit iar din pielea lui se va face o tobă de alungat lupii: ‘Pielea ţi-or lua / Tobă ţi-or făcea / Unde toba-mi bate / Fug lupii de moarte’. În 2001, etnologul Ion Taloş în ‘Gândirea magico-religioasă la români’ a făcut mai multe observaţii: ‘La români berbecul e considerat sacru. Funcţia sa e de a conduce turma şi de a o feri de mare şi de delfin / Dulf. Se pare că în România a existat încă în neolitic un cult al berbecului’. Oile domesticite din neoliticul timpuriu nu proveneau din vreo varietate sălbatică locală, ci erau de sorginte asiatică (mai precis, proveneau din oi aduse în Europa ca specie deja domesticită). Un ‘zeu-berbec’ (de sorginte pre-grecească) era celebrat, sub numele Karnos, în aproape toate regiunile dorice. O colindă ardeleană - menţionată de Dr. Ilin Stancu în 1985 - face referirea la un cadru natural neaşteptat, reprezentat de un ostrov de mare. Se ştie că Marea Neagră, aşa cum a fost cunoscută în perioada istorică, este practic lipsită de insule notabile, o excepţie fiind Insula Şerpilor. Este greu de decis dacă textul se referea la o mare imaginară sau reprezenta o ceţoasă amintire a Lacului Euxin, care (având un nivel mult mai jos) va fi avut şi ostroave bune pentru iernatul turmelor. Într-o colindă publicată de acelaşi istoric literar - Dr. Ilin Stancu, în 1985 - marea e denumită expres şi este reprezentată de un ‘duh’ (denumire sub care se ascunde ‘dulf’ / ‘dolf’, care însă nu e mâncător de mere, ci de oi) iar berbecul năzdrăvan nu e doar luptător, ci şi cuvântător, asemeni mioriţei, urările de la sfârşit adresându-i-se unui Gheorghe: ‘Berbeciu-mi grăia / - Duhul Mării Negre / Rău ti-ai învăţat / Cum seara-nserezi / La obor te tragi / Tot oi mari mănânci / Mieluşele-mi strici / De m-oi mânia / Şi m-oi scutura / Oi dalbe-oi scula / Clopote-or suna / Stăpâni di-o auzea / Şi ei c-or venea / Cu cincizeci de câini / Tot câini căţelandri / Cam pe urma lor / Mama javrelor / În goană ti-or luară / Şi mi ti-or goniră / Pân’ la Marea Neagră / Prin satele rare / Cu fetile mari / Nimenea nu-l vede / Numai Ioana-l vede / Îl vede-l fericeşte / Fericean de el / Şi de maica lui / Zile ce-a născut / Parte ce-a avut / De taică, de maică / De oiţe multe / Multe şi-s mărunte / Câtu-s petre-n munte / Şi Gheorghe-ăl voinic / Fie sănătos!’ În 1999, Dr. Vasile Filip a comentat: ‘Nu negăm concursul factorului etnografic, al atâtor catastrofe reale în care vor fi pierit turme sau, dimpotrivă, vor fi fost salvate de ciobani vrednici, la vehicularea şi perpetuarea unui atare tip de colindă. Dar, ştiind că memoria populară receptează faptele doar asimilându-le unor structuri mitologice, unor arhetipuri, nu ne vom mulţumi cu această explicaţie’. Oare ce fel de ‘catastrofe reale’ ar fi putut provoca talazuri marine care să ameninţe turme ale unor păstori preromâni sau români timpurii? Marea Neagră nu a avut niciodată maree, deci imagini ale unor fluxuri catastrofale (care se mai produc în unele părţi ale lumii) nu ar fi avut cum să pătrundă în memoria colectivă românească. De asemenea, cu greu ne-am putea imagina posibilitatea ca vreo furtună puternică pe Marea Neagră să producă valuri în stare să înece turme întregi care pasc în apropierea mării. Deci, realist vorbind, suntem obligaţi să ne imaginăm: 1) fie că textele colindelor se referă la o mare preistorică diferită de Marea Neagră de astăzi, 2) fie că e vorba de o amintire (mitologizantă) a unei catastrofe care a avut loc nu în mediul Pontic, ci altundeva, unde vor fi vieţuit anume strămoşi ai celor care au plămădit cele dintâi versiuni ale unor cântece rituale cu motivul păcurarul-şi-marea. După unele păreri mai recente, a existat şi posibilitatea producerii unor valuri de tip ‘tsunami’ cu o unică ocazie, cea a cataclismului care în mileniul VII î.C. a dus la formarea Mării Negre aşa cum o cunoaştem azi. Trebuie să avem în vedere că toate culturile egeo-mediteranene şi circum-pontice se arătau a fi înrudite genetic încă din neoliticul timpuriu. În 1991, Dr. Marija Gimbutas a observat: ‘Oile şi caprele erau animalele domestic predominante, urmate de bovine şi porci. Totuşi, suprafaţa păşunilor disponibile de-a lungul râurilor era prea limitată pentru un păşunat pe tot parcursul anului, deci turmele trebuie să fi fost mânate către zonele colinare pe timpul primăverii şi începutul verii’. În ce priveşte implicaţiile mitico-rituale ale unor animale precum berbecul şi taurul (ovicaprinele fiind domesticite înaintea bovinelor), există nenumărate dovezi neolitice. Ne putem întreba dacă un cioban ardelean care n-a văzut niciodată vreo mare simte înţelesul mai adânc din colindele referitoare la o mare ‘lăudăroasă’ şi ameninţătoare sau el nu face decât să cânte asemenea colinde, la ocazii speciale (mai precis, o dată pe an) doar pentru că aşa l-au învăţat să facă părinţii sau bunicii săi. În plan mai general, ne putem întreba şi dacă vreun foarte îndepărtat strămoş al ciobanului nostru ardelean a fost martor al vreunui puhoi de apă marină precum cel înfăţişat concis, dar impresionant, în nenumărate colinde româneşti. Oricât de paradoxal ar suna, dintr-un punct de vedere strict cronologic, cele mai multe colinde româneşti, culese pe parcursul ultimelor secole, sunt mai vechi în spirit decât mai sofisticatele mituri sumeriene scrise pe tăbliţe de lut care au avut norocul să ajungă la noi peste milenii. Colindele româneşti nu fac referire la ploaie ca sursă a unei revărsări catastrofale (nu am luat în consideraţie aici producţiile folclorice româneşti care se referă la Noe şi la potopul biblic). Unele din colindele respective arată fata-şi-cerbul (sau fata-şi-bourul) trecând peste ape învolburate; cele mai reprezentative variante sunt cele care redau imaginea unei teribile revărsări marine, fără menţionarea vreunei ploi diluviale. Românii din vremurile noastre au moştenit, dintr-un foarte adânc substrat al culturii lor tradiţionale, imaginea mitizată a unei catastrofe cauzate de năvala unei mase uriaşe de apă marină, a cărei forţă distructivă a atins până şi culmile împădurite ale unor munţi (fenomen care cu greu s-ar putea petrece în cadrul configuraţiei geologice a României actuale). Se poate observa că formula ‘vine marea mare’ este bine fixată ca laitmotiv, şi nu cred că fixarea respectivă s-a produs doar datorită coincidenţei de formă între adjectivul ‘mare’ şi substantivul ‘mare’. Zgomotul terifiant este un element care apare şi în versiunea mesopotamiană a mitului potopului cea mai timpurie, despre Atrahasis, în care ni se spune că ‘potopul mugea precum un taur; răgeau vânturile precum un măgar sălbatic’. Acea asociere dintre revărsarea de ape şi taur merită şi ea luată în consideraţie în legătură cu ciclul de colinde româneşti care conţin motivul potopului marin în combinaţie cu fata-şi-bourul. În sfârşit, se poate observa şi că, în colindele cu ‘vine marea mare’, în concordanţă cu acea formulă apar şi o serie de verbe, mai ales onomatopeice, precum ‘a bui’, ‘a hurduca’ (verb care redă mai degrabă zguduiri tectonice decât vuiet de ape), ‘a urla’, etc. Se cuvine să analizăm acea reprezentare şi ca amintire a unei experienţe traumatice colective pe care au avut-o îndepărtaţi strămoşi sud-est europeni, însă nu am găsit asemenea corespondente, despre vreun potop ne-biblic în folclorul altor popoare sud-est europene. Supravieţuirea unui motiv distinct al potopului marin, prin perpetuare orală din preistorie până la românii istorici reprezintă un adevărat miracol. Colindele care conţin motivul respectiv evocă aspecte sociale şi ritual-cultuale extrem de arhaice, din vremuri în care Potopul încă nu ajunsese să fie prezentat ca o formă de pedepsire a omenirii păcătoase, ci mai degrabă ca un inevitabil fenomen natural, fără implicaţii teologice. În 2011, Dr. Harald Haarmann a reconstituit ce a fost: ‘Masele de apă sărată care au năvălit în lacul de apă dulce au izbit cu atâta forţă bazinul acelui lac, încât s-au format valuri înalte de mai mulţi metri / ‘tsunami’; acele valuri s-au deplasat ca nişte ziduri uriaşe, care au lovit cu mare viteză malurile, producând mari distrugeri. Ruperea podului terestru din zona Bosforului în jurul anului 6700 î.C. a dezlănţuit forţe de neimaginat. Năvala puhoiului trebuie să fi produs un zgomot asurzitor, vâltoarea în mişcare făcând să se cutremure pământul din jur. Iar pe malurile Lacului Euxin uriaşa cascadă trebuie să fi stârnit o spaimă apocaliptică. Dintre locuitorii de pe malurile lacului, cei care au supravieţuit aveau să rămână marcaţi de acea impresie traumatică. Vuietul care s-a produs atunci când valurile tsunami au izbit zonele de coastă trebuie să se fi auzit într-adevăr ca urletul unor fiare sălbatice’.” Pentru Fluviul Dunărea, Romanul Samonicus a exprimat ceea ce bănuia el în secolul II, că “dă nori”: o afirmaţie Antică din partea unui ignorant meteo, Latin dintr-un timp când nu se mai folosea popular străvechiul înţeles Central Asiatic “dănu” pentru Râu şi nici prioritatea religioasă a sacrei ape dulci curgătoare, cândva patronată de Marea Zeiţă Rhea. Elementele Atlante indicate cu meticulozitate de Platon nu-s de neglijat, ci de considerat (ca de exemplu acelea legate de spaţiu şi timp / ca suprafaţa Atlantă de milioane de kmp, ca vechimea apogeului Atlantidei faţă de momentul actual de 11 milenii - cu peste 8 milenii înaintea apariţiei Daco-Geţilor de pe partea cealaltă a Mării Negre în Bazinul Dunării - etc.); altfel - neţinând cont de datele elementare Atlante / ca aria, momentul, etc. - orice încercări despre Imperiul Atlant / Atlantida sunt nesemnificative. Povestea lui Poseidon era de la Pelasgii din Pont - aparţinând Culturii Mării Negre - răspândindu-se cu timpul în întregul Bazin Mediteran (cunoscută de Egiptenii vechi şi propagată mai ales de către Grecii vechi, Tradiţia reţinând ca sărbătoare consumul ritualic al peştilor în amintirea sa / după cum a observat în 2005 şi cercetătorul Britanic Peter Dunstan); Poseidon s-a iubit cu frumoasa Gorgonă Medu-sa / Meduza, nepoata lui Pontos / Pontus, Zeul apelor (este interesantă apariţia în lume a lui Pontus - care, conform Gherghinului poet Hesiod - a fost născut “fără cuplare” de Gaia / Mama Pământului şi apoi ei s-au însoţit: imaginat călărind un delfin deasupra valurilor, el a fost tatăl Gherghinilor / Telchinilor, aceia mitic, după cum a scris Hesiod în “Teogonia”, fiind ştiuţi şi drept copiii lui Gargarus / Tartarus, ceea ce completează numele Zeului apelor ca Pontus Gargarus). Zeul apelor Pontus - în vechea Greacă “Pontus” însemnând “Puntea” / “Calea”, numele complet al lui aşadar fiind “Puntea” Gargarus / “Calea” Gargar, în concepţia străveche legăturile pe pământ fiind asigurate de punte, aşa după cum legăturile pe cer erau asigurate de curcubeu, în sens religios ambele căi, puntea şi curcubeul, asigurând conectările cu “Lumea Cealaltă” - i-a avut pe Gherghini / Telchini cu acvatica Thalassa, fiica Eterului (a cărei echivalentă a fost Titana Thetys - Zeiţa Umidităţii / “Mama Râurilor” - sora şi soţia lui Oceanus); vechii Români numeau curcubeul şi “cearcăn”, prin acelaşi “cearcăn” înţelegând inclusiv cercul luminos de vapori din jurul Soarelui ori Lunii - ca un halou / nimb - la ochi cearcănele fiind cercurile vinete de pe pleopele inferioare (proto Indo-Europeanul “kerbero” însemna “pestriţ”, în Sanscrită “karbara” era “multicolor”, etc. iar termenul arhaic “Pontos” era înrudit cu Indo-Iranianul “panthă” pentru “cale”).

În 2013, cercetătorul Dan Alexe în “Oroarea de peşte, Marea Neagră şi originea grecilor” a scris: “Eroii lui Homer nu mâncau peşte, limba greacă nu are un termen propriu pentru a desemna marea, afară de termeni metaforici sau împrumutaţi. Lingvistica şi antropologia culturală ne aduc confirmarea solidă a faptului că grecii preistorici au ajuns în peninsula balcanică dintr-o zonă continentală suficient de îndepărtată de mare ca ei să nu aibă un termen pentru asemenea entitate geografică: întinderea de apă sărată. Limba greacă nu are un termen pentru ‘mare’: ‘thalassa’ a fost împrumutat de la o populaţie ne indo-europeană (probabil nord caucaziană, un termen similar se întâlneşte în Daghestan). Eroii homerici n-au mâncat niciodată peşte; când le era foame, tăiau o oaie şi o făceau la proţap: doar carnea de animal cu copite era o hrană demnă de acei războinici cu morală tribală. Oroarea de peşte a acelora a fost totală şi nu şi-a avut echivalentul decât în oroarea de peşte şi de tot ce iese din apă pe care o au şi astăzi populaţiile din Afganistan, îndepărtate de orice mare şi pentru care peştele nu e decât o scârboşenie. Grecii veneau iniţial dintr-o regiune continentală ce a trebuit să se situeze departe de orice mare. Faptul că grecii nu au un termen pentru ‘mare’ - ci doar cuvinte împrumutate - mai e dovedit şi de etimologia Mării Negre. ‘Pontos’ - se ştie - e un termen arhaic ce desemnează drumul sau un pasaj, înrudit cu indo-iranianul ‘panthă’. În greacă el a ajuns să desemneze marea ca loc de trecere, pasaj. Pe litoralul Mării Negre locuiau nomazii războinici sarmaţi, în a căror limbă de tip iranian pronunţia ‘ahşaina’ desemna o culoare închisă; derivatul în linie dreaptă e şi azi ‘şin’ în paştună, limba din Afganistan - cu ‘i’ lung, ca ‘şiin’ - desemnând fie albastru închis, fie verde închis (paştunii desemnează atât culoarea mării, cât şi a cerului sau a ierbii cu acelaşi termen ‘şin’). ‘Ahşaina’ s-a păstrat de altfel şi mai fidel în limba iraniană vorbită de populaţia din munţii Pamir: ‘ăkşin’; dificultatea pronunţiei a trebuit să ducă la grecescul ‘euxeinos’.”

Marmara = ProPontis, Mediterana = Thalassa

Ascendenţa Gherghinilor / Telchinilor a fost indicată şi altfel: ca “spirite ale morţilor” - în secolul V î.C. de poetul Bachilide - drept copiii Titanului Gargar / Tartar şi ai Zeiţei Răzbunării, OceanIda Nemesis (supraveghetoarea echilibrului dintre bine şi rău), etc.; Karianul / Carianul Hesiod în “Teogonia” 359 a consemnat că prima OceanIdă a fost Asia. Datorită străvechii superstiţii de nereprezentare, Zeul Gargar / Tartar şi fiii săi Gherghini / Telchini n-au fost înfăţişaţi artistic / prin desene, sculpturi, etc.; nici n-avea cine altcineva să-i reprezinte decât dacă o făceau ei înşişi, căci vechii Greci - după cum a scris şi Diodor din Sicilia 5:55 - ştiau despre realizatorii primelor statui din lume că au fost tocmai Gherghinii / Telchinii, în secolul III î.C. poetul Calimah din Kyrene / zona Libiană Barka enunţând despre cuvântul “fascinant” că etimologic era în legătură cu ei şi că aceia erau aşa de talentaţi încât n-aveau nevoie de Muze (fantasticile zâne lunare / Selenare ale Marii Mame): ei - Gherghinii / Telchinii - erau cei care confecţionau uneltele zeilor. În imaginile următoare se poate vedea reproducerea totuşi a unui Telkhin / Gherghin şi pruncul Zeus la picioarele Uriaşilor Cureţi (de asemenea, Cureţii l-au patronat şi pe Zagreus - clona / dublura lui Zeus - cel echivalat şi ca Dionysos):

În stânga un Gherghin şi în dreapta Zeus la picioarele Gherghilor / Cureţilor

Primordialul Zeu Gargar / Tartar era imaginat ca stăpânul părţii pământene de sub bolta cerească a uriaşei scoici - ori coji de ou - a universului (aşa după cum era conceput / văzut pe atunci spaţiul de trai uman); conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 119, Gargar / Tartar era fiul Haosului (“Neant” în Română, cu pronunţia “Nun” = “Noun” la vechii Egipteni, “Chaos” / Haos în vechea Greacă însemnând “Abis”, Biblia notându-l chiar din al doilea verset al Vechiului Testament - în “Facerea” / “Geneza” 1:2 - ca “adânc”) iar în Antichitate, poetul Aristofan îl considera pe Gargar / Tartar chiar anterior Mamei Ga şi Cerului: primul Zeu Gargar / Tartar, Zeul Timpului Cronos / Gargaros, Zeul Apelor Pontus / Gargarus şi mulţi dintre cei conectaţi cu ei erau din acelaşi neam Gargar / Gherga. Înainte de scrierile vechilor contemporani Greci ori Evrei, de exemplu cei din N Gyagar (Indiei) au enunţat, cu înaltă înţelepciune, în “Rig Veda” - scrierea hindusă anterioară Bibliei - că Zeitatea supremă nu a creat tot, ci mai degrabă păzea, precizând că pe atunci “nici o fiinţă şi nici o nefiinţă nu existau încă. Ce era ascuns? Şi unde? În protecţia cui se aflau secretele? Cine ştie cu adevărat? Cine ne-o poate spune? Unde s-a născut şi de unde vine această creaţie? Adevărul e că nimeni nu poate şti care este începutul creaţiei, nici cine l-a produs sau dacă l-a produs cineva. Doar el, cel care o supraveghează, este în cerurile cele mai înalte. Şi el este singurul care ştie sau poate nu ştie”. Sfânta Treime hindusă e responsabilă cu naşterea, prezervarea şi moartea, fiind formată din creatorul Brahma al universului, conservatorul Vişnu şi distrugătorul Şiva; triada / trinitatea exista pretutindeni în lumea păgână, de pildă atât în Sumer (Kurgal / Ghiengar), cât şi în vechiul Egipt. Sfânta Treime creştină (termen care nu apare în Biblie, lansarea învăţăturii provenind de la Teofil 2:15, patriarhul Antiohiei în 169-181) e formată din Tatăl Creator, Fiul Mântuitor şi Duhul Sfinţitor.

Gargoris

Fiii Titanului Gargar / Tartar, misterioşii Magicieni Gherghini / Telkini - vrăjitori, preoţi ai Zeilor, artişti sau agricultori - de pildă au fost strămoşii Kureţilor / Cureţilor, al căror prim rege Gargo, notat “Gargo-ris” = Gargoris (“ris” fiind sufixul regal), a fost menţionat întâi în Peninsula Anatolică iar apoi în Peninsula Iberică, corespunzător migraţiei generale din E în V: migraţia clasică / tradiţională a fost dinspre EurAsia spre Oceanul Atlantic, nu invers (oriental, cu ultimii Kureţi / Cureţi au ajuns să fie contemporani în Caucaz şi Churiţii / Hurianii - prinţesele Gargare ale acelora devenind faimoase faraoane - iar în Anatolia şi Hitiţii). Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:7 a semnalat că în timpul său unii îi considerau de asemenea şi pe Cabeiri, Ciclopi, Coribanţi, Dactili, ş.a., înrudiţi cu Kureţii / Cureţii, respectiv cu predecesorii Telchini / Gherghini (Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:55 a scris despre Coribanţi că erau fiii Mamei Zeilor iar Strabon din Anatolia în “Geografia” X 3:19 a scris că Telkinii Rheii erau Cureți iar despre Koribanți / Coribanţi a scris că erau Genii, prunci ai lui Kronos / Cronos - sosiți în Phrygia / Frigia şi Troia din Bactria împreună cu Kolkii / Georgienii - în timpul Titanilor, ca preoții înarmați ai Marii Rhea = Kirke / Ghirghe); pre-diluvian au fost mulţi Gherghini / Gherga, regăsiţi şi ulterior, post-diluvian (însă marcaţi de ultima mutaţie genetică - survenită chiar înaintea Potopului Pontic - aşa că există deosebiri între tipul uman actual Gherga şi cel anterior Gherga / dinaintea mutaţiei genetice: Gherga n-a apărut după Potop - decât ca tipul uman actual - căci, conform dovezilor, exista dinainte).

Marea Zeiță Cybela privind Coribanții cu Zeus la picioare

Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” despre Pelasgii Cabiri: “Au fost nişte demoni falici, având cult special mai ales în Insulele Egeeii (ca Lemnos, SamoTracia, etc). Cabirii uneori erau consideraţi descendenţi ai lui Hefaistos / Vulcan ori identificaţi - la romani - cu Triada Capitolină (Jupiter / Zeus, Minerva / Atena, Mercur / Hermes); le era caracteristic faptul că nu puteau fi numiţi fără ca acela care o făcea să fie pedepsit: au făcut parte din cortegiul Rheii, soţia lui Cronos (cabirii fiind servitorii aceleia, au fost confundaţi cu coribanţii şi cu miticii cureţi iar mai târziu au fost consideraţi drept protectorii navigatorilor, fiind corelaţi cu dioscurii, misterul lor rămânând însă de nepătruns). Cabirii - rareori evocaţi de altfel - s-au prezentat în mitologie ca nişte demoni enigmatici; probabil că ei corespundeau aspectului cel mai secret, mai ascuns, al divinităţii, misterul incomunicabil al energiei divine: poate că de aceea apăreau ca simbolul energiilor latente, ca o rezervă de forţă inefabilă şi incalculabilă”. În imaginile următoare se pot vedea Cabiri / Cabeiri şi dansul Coribanţilor:

Georgiano-Anatolianul Strabon a continuat - după ce a scris că Rodos cândva se numea Telkines - în “Geografia” XIV 2:8 că “după Telkini, regii Rodosului au fost fiii soarelui Helios; Kerkafos - unul dintre ei - a întemeiat Lindos, Ialysos şi Kameiros (unii spun că şi Telkinii erau fiii lui Helios)” / cei egalând pe Kerkafos cu Telkinii - toţi ca fiii soarelui - anunţând de fapt continuitatea stăpânirii Insulei Rodos de către Gherghini (una dintre cele 7 minuni ale lumii în Antichitate a fost Colosul din Rodos, închinat Zeului Soarelui Helios, realizat de un artist din Lindos / oraşul lui Kerkafos): Rodos - marea Insulă din SE Mării Egee, menţionată ca Pelasgă de Anatolianul Strabon X 3:7, Diodor din Sicilia 5:55, ş.a. - este chiar în faţa coastelor fostei Carii / Ţara Gherghiţilor (în secolul VII, Sf. Isidor în “Etimologii” 13:16 a scris că “Marea dintre Rodos și Egipt este denumită Carpatică de la Insula Carpathos, ce se află acolo”).

Perspectiva dinspre Rodos spre N

În largul uscatului Carian / Ghergan e foarte interesantă pe de o parte asocierea fostei Insule Telkină / Gherghină - Insula Rodos - cu onomastica Insulei vecine Chalcia / Halki (la 6 km în V său, scăldată de apele Carpatice ale Insulei Carpathos) și pe altă parte, în Vestul continental European, în cel mai apropiat mare lanț Montan, al Munților Carpați, traiul Ghergan, care există și azi. Anticul Anatolian Strabon în “Geografia” X 5:14 a scris că apele Carpatice - din jurul Insulei Carpathos / Karpathos 35,35 lat. N, 27,08 long. E - scăldau Insula Chalcia / Halki iar Romanul Pliniu a afirmat că numele Rodos provenea de pe vecina Insula Chalce / Chalki 36,14 lat. N, 27,34 long. E (Chalki e în evidentă rezonanță cu Gharghi dar și cu Caria a lui Gherga, un bunic / moș Gherga fiind solarul Her, străvechi înaintaș știut ca “Her-mes” / Hermes). Este de remarcat că Zeul Soarelui Helios (nume provenit din vechiul Her al moșului Her știut ca “Her-mes” / Hermes, prin frecventa transpunere “L” peste “R”) printre fiicele sale le-a avut pe Kirke şi Gorgo; în colecţia de legende “Astronomica” 2:13 - realizată în secolul II de mitograful Roman Hyginus - apare că la începutul războiului cu Titanii, Gorgo a fost ucisă de Zeus, care şi-a făcut din pielea ei clopul protector norocos pentru confruntările ce urmau / cu ciucuri strălucitori (Gorgo era echivalată cu Capra, autorul Latin notând obiectul protector ca “Aex” pentru ceea ce Grecii vechi numeau “Aegis”): e de observat că mult ulterior, Dacii încă purtau mândri ciucuri la marginea veşmintelor / ciucurii ce sunt din acelaşi trunchi lingvistic cu ţurţurii, ciorchinii, moţul de păr purtat pe o parte a capului, etc. (în Evul Mediu, Tătarii - consideraţi de “Letopiseţul Cantacuzinesc” ca descendenţi Huni, ei întinzându-se îndeosebi între Volga / Kazan și Crimeea - au fost ultimii intraţi în spaţiul Român care au purtat moţ).

Proporția genetic masculină Tătară

În 1986, Dr. Azade Rorlich de la Universitatea Americană Stanford a documentat că Tătarii din Bazinul Fluviului Volga - capitala Tatar-stan fiind Kazan 55,47 lat. N, 49,06 long. E / Rusia - au fost vechii Vulgari / Bulgari afirmați după invazia Mongolă din secolul XIII prin Hoarda de Aur, alături de rudele Cumane, după cum a prezentat și Dr. Agnes Kefeli pentru Universitatea Americană Princeton în 2004; în Evul Mediu, înaintea formării celor 3 state Române principale - Transilvania, Valahia / Țara Românească și Moldova - spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic a făcut parte atât din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, cât și din Imperiul Cuman: existența genetică similară pe linie masculină Românească Gherga și veche Bulgară / Scită, respectiv Cumană confirmă științific în secolul XXI vechile contacte știute din istorie, rădăcinile fiind străvechi, multimilenare. În prefaţa lucrărilor sale, acelaşi astronom Hyginus a scris că Typhon - fiul lui Tartar şi Gaia - a fost tatăl lui Gorgon iar apoi, într-o fabulă, a consemnat că Medusa / Meduza era fiica lui Gorgon şi a lui Ceto / Keto (fiica Zeului apelor Pontus Gargarus - cel născut de Gaia fără acuplare, pentru a-i fi partener - Ceto, având ca emblemă delfinul, fiind etnonima cetaceelor).

Oceanus, Zeul apelor dulci

Din mitologia Greacă se cunoaşte că Graiele erau surori cu Gorgonele, toate ca fetele primei Zeiţe acvatice Crataeis / Keto, fiica Zeului apelor Pontus Gargarus (după ce “Mătuşa” / “Medusa” Gorgonă a murit, Poseidon a rămas cu “Pe-Gas” / Pegas - strălucitorul ei “cal înaripat”, de la care s-a păstrat simbolul de “cal alb” - despre care Gherghinul poet Hesiod a notat că aparţinea unchiului Okean / Oceanus, Zeul apelor dulci, fiul Gaiei cu Cerul / e de remarcat din relatarea lui Platon că Poseidon, nepotul Zeului Okean, avea în Templul Atlant un “car înaripat”; de altfel, scriitorul Roman Pliniu “cel Tânăr” 61-112 a notat că “patria cailor cu aripi era - după legendele vechi - în particular ţinuturile de lângă Istru”). Despre cele 3 surori Graie - vorbind în “Grai” - e de observat că erau Veghetoarele / Gardienele celor 3 surori Gorgone ale lor, una brunetă, una roşcată şi una blondă, dintre care mezina Meduza / Medu-sa (sufixul “sa” era atributul oriental al nobleţii, preluat European ca “os”/“us”, de exemplu dintotdeauna Românii folosind terminaţia “-sa” în cuplul mirilor, cununia mirelui fiind cu mirea-sa, evidenţierea ei lingvistică fiind “amprenta” matriarhală) se deosebea de toate celelalte surori Ghergane ale sale prin 3 însuşiri: era cea mai tânără, cea mai frumoasă şi singura muritoare. “Riş” - însemnând înţelept / cârmuitor - deriva din comprimarea “Ra-sa” / pentru “rasă” dar şi “rază” (în care “Ra” era Soarele şi “sa” era nobleţea), “ris” devenind şi apelativul regal pentru rege / regină, construcţia lingvistică fiind consonantic bazată pe “R-G”. “Ba-sa” (“suflet nobil”) s-a fixat ca “bază”, însemnând reazem / bizuire; “Basaris” / “Ba-sa-ris” (Ba = suflet, “sa” = nobilitatea şi “ris” / “rica” = regalitatea) a fost rădăcina lingvistică a grupării înţelepţilor / bătrânilor în Sfat / Adunare pentru judecăţi sau în scop cultic, folosinţa - denumirea regăsindu-se Latin ca “basilica” - fiind în uz acum ca “biserică” doar în Română şi se referă nu numai arhitectural pentru clădire, ci mai ales la ansamblul clerului şi mirenilor / credincioşilor. În 2005, Gheorghe Șeitan a cercetat “Bha-Sarabha” / Basaraba ca “numele unei caste și nu al unei familii domnitoare” la Români. “Ca-sa” / casa reproducea locuinţa patronată de nobila Ka / Ga - Zeiţa Pământului - respectiv locul de pe pământ unde sălăşuia omul, ce era “casa”. “Ma-sa” / masa (mâncarea / hrana servită împreună, ca rit de agregare) s-a înscris în acelaşi străvechi concept, atribuindu-se forţei spiritului “Ma” sufixul nobleţei “sa”; e de completat că în Cercheză (dar şi în Armeană, Persană, etc.) “Masa” era luna de pe cer: luminătoarea nocturnă a Marii Mame. Exemplele de gen sunt numeroase (de pildă mai existând “fa-sa” / “faza” pentru vigilenţă, fazele lunii, etc., “va-sa” / “vaza” în legătură cu vederea, faima, ş.a., deseori “V” suprapunându-se peste “B”, însă cele legate de Soarele Ra, ca Rai, Râu, regal, etc. sau de Pământul Ga ori de forţa spiritului Ma - credinţa, casa şi masa fiind importante pentru oricine - sunt totuşi îndeajuns pentru surprinderea ideii): nu e vorba despre “limba” / limbajul Gherga - cu toate că Medieval a fost atestat Jargonul Gherga în Europa - ci de străvechile rădăcini proto Indo-Europene, din timpul constituirii popoarelor fostului Imperiu Atlant / Borean, ale unor cuvinte ce s-au păstrat peste milenii, cu toate modificările permanente ale limbilor (conform tuturor evidenţelor, se vorbea Româneşte dinaintea existenţei României ca stat). Distanţele lexicale dintre limbile Europene actuale sunt ilustrate în schema următoare - preluată din “Metateoria lingvisticii” din 1999, publicată în Rusia - în care se observă locul distinct al Românei (postura sa aparte datorându-se bazelor filologice mai vechi faţă de restul limbilor Românice, ce au fost influenţate Latin mai mult, din cauza Imperiului Roman):

Româna şi Latina au avut aceeaşi limbă precursoare, identificată de specialişti ca Pelasgă / “priscă” (adică “bătrână” / Barbară). În urmă cu peste un secol, cercetătorul Nicolae Densuşianu (originar din Ardeal, de la limita cu Banatul) a scris: “Limba Română, astfel cum se vorbeşte şi la Istru şi în Istria, nu este o limbă formată în momentul cuceririi Romane, nici în cursul Evului Mediu. Ea nu este o modificare a limbei Latine Italice, nu este născută din amestecul limbei Latine cu o limbă oarecare indigenă şi nici nu este compusă din diferite dialecte ale unor trupe schimbătoare. Limba Românească de la Istru şi Carpaţi a ieşit de mult din periodul său de formaţiune. Ea a ajuns la forme regulate, la un grad de consolidare şi stabilitate, cu mult mai înainte de limbile Românice apusene, cari faţă de limba Română sunt în adevăr limbi noi. O probă în această privinţă este că pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele mai deschise invaziunilor şi până în sânurile cele mai nestrăbătute ale Carpaţilor, nu aflăm nici o variaţiune de limbă Românească. Ea pare uniformă în toate regiunile, din Moldova şi din pustele Ungariei până departe prin stepele meridionale ale Rusiei Europene, cu un dialect rotacizat al aceleiaşi limbi; unitatea limbei Române, identică pe întreg teritoriul celor 2 Dacii Romane - şi care din Crimeea până în Panonia şi din Balcani până în şesurile Galiţiei nu are nici un dialect particular - atestă de asemenea că această limbă nu s-a format în Evul Mediu, ci din contra, originea formaţiunii sale e din timpuri foarte vechi. Cea mai veche limbă Latină - ne spune Isidor - a fost numită de unii autori ‘lingua prisca’, adică limba bătrână. Limba priscă nu se formase în Italia. Ea a fost limba triburilor pastorale, ea se vorbise în timpurile marelui Imperiu Pelasg şi era astfel identică cu limba Barbară veche. În ce priveşte originea istorică şi formaţiunea limbei Române, ea nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbei Italice de la Tibru / Roma. De altfel, Enniu 239-169 î.C. afirma că limba celor din Spania era considerată ca o limbă Romană coruptă cu toate că Romanii abia în acel timp intrau pentru prima oară în Peninsula Iberică iar limba Barbarilor Gali (din Franţa) conform istoricului Roman Iustin 43:4 - şi lui Hieronymus - era privită ca o limbă rustică Romană. Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbei Române le aflăm în Antichitatea Grecească, pentru ce în limba Română de la Carpaţi există şi astăzi o mulţime de cuvinte cu un sens mult mai primitiv de cum îl au aceleaşi cuvinte în limba Latină clasică ori în limba rustică a Laţiului / Romei. Limba Română de la Carpaţi a putut în cursul secolelor să schimbe unele vocale, să înmoaie ori să elimineze unele consoane, să scurteze terminaţiunile, să piardă unele cuvinte şi să adopteze altele, să modifice unele forme ale verbelor, aceasta fiind o revoluţiune normală, prin care trece fiecare limbă”. Limba este un organism viu, în permanentă schimbare; specialiştii filologi au identificat în limba Română un “buchet” de cuvinte Geto-Dace / Antice, pe lângă acelea fiind şi o seamă de cuvinte mult mai vechi (împreună de ordinul miilor, lăsate în dicţionare şi pe nivelul de “etimologie necunoscută” / generic comod şi generos): în Română s-au fixat străvechi cuvinte, cu aceleaşi pronunţii şi cu aceleaşi înţelesuri avute timp de milenii, provenind din Epoca Pietrei (ca multe alte limbi, Româna este Indo-Europeană, însă dată fiind vorbirea ei în inima fostului spaţiu Atlant / Pelasg, a păstrat rădăcini lingvistice străvechi, precursoare vorbirii Indo-Europene iar în plus - ceea ce interesează în această lucrare de filogenie - este faptul că în spatele unor vocabulare Indo-Europene = Kurgane se află Gherga, cu o vechime mai mare decât a Indo-Europenilor). Profesorul Mark Pagel de la Universitatea Britanică Reading a susţinut: “Acum 10 milenii în spaţiul Carpatic a existat o cultură şi un popor care vorbea o limbă unică, precursoare a Sanscritei şi Latinei”. În 2013 - cu editarea de către Colin Renfrew de la Universitatea Cambridge din Marea Britanie - Mark Pagel, Quentin Atkinson, Andreea Calude și Andrew Meade au schițat filogenia lingvistică în EurAsia (cu rădăcinile în arealul unde a fost ultima mutație genetică a bărbaților Homo Sapiens Gherga):

După cum afirma Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Ioan Cuza din Iaşi / România - în studiul său despre arheolingvistică şi arheomitologie (domeniu ce include arheologie, mitologie comparată şi folclor) din 2012, “limbile mor, cuvintele supravieţuiesc; afirm şi insist despre contextul mileniului VII î.C. al spaţiului pontic că e cel în care se înrădăcinează numeroase nume proprii, încă în uz: în sud-estul european a fost o unitate onomastică străveche - cu corespondenţe hamite, aşa cum s-a regăsit până chiar în Egipt / cu mai multe elemente apropiate indo-europenilor decât semiţilor - stocul comun aparţinând conglomeratului uman implicat în ‘revoluţia’ neolitică (vestigiile lingvistice de acest tip au fost observate şi de alţi cercetători). Limbile indo-europene când au început să fie fixate în scris - ca de exemplu hitita în Anatolia - au cuprins elemente din substratul anterior: populaţia pre indo-europeană a Anatoliei şi populaţia predinastică a Egiptului erau asemănătoare; fonologia şi vocabularele substratului au răzbătut şi în română. Cele mai primitive cuvinte au fost monosilabice - sau mai precis, monoconsonantice - pe baza lor cuvintele noi fiind create întâi prin duplicare iar apoi prin compunere şi derivare. Spre exemplu, rădăcina indo-europeană ‘ar’ pentru ‘a ara’ / ‘a aranja’ îşi avea corespondentele egiptene ‘ăr’ însemnând ‘a crea’ şi ‘ărit’ pentru ‘creaturi’ iar aceeaşi rădăcină indo-europeană ‘per’ pentru ‘procreare’ şi cea egipteană ‘per’ pentru ‘a naşte’ / ‘a apărea’ nu era prin coincidenţă; sunt multe exemple de acest gen. Susţin şi public mulţi termeni din substratul neolitic al sud-estului european ce au echivalenţe la verii pre-dinastici egipteni; ‘săpând’ în domeniul lingvistic până la bazele monoconsonantice primitive găsim formele preistorice ale idiomurilor, ce nu puteau să dispară fără să lase urme în limbile ‘clasificabile’ istoric”. De altfel, întâi oamenii au vorbit iar apoi au scris (nicicând şi niciunde n-a fost invers); savanţii ştiu despre unele limbi că formează o parte consistentă din construcţia istoriei nescrise: în general, doar la studierea istoriei începând cu timpurile de când au apărut scrierile s-ar potrivi chestionări de genul “unde scrie asta?” iar pentru timpurile anterioare scrierilor - când cuvintele erau doar rostite - ştiinţific clasificate ca din preistorie, sunt elocvente exprimările străvechi (fixate nu scriptic, ci în vorbire, ele fiind “gravate” nu altundeva decât chiar în Grai - vehiculul care le-a transmis în timp - fiind de observat și că abia în a doua jumătate a secolului XIX, după constituirea României Moderne, Românii au trecut la folosirea oficială a alfabetului Latin). Îndeosebi faţă de preistorie, căci nu tot trecutul e “scris”, diversiunile de tip “unde scrie asta?” nu ţin la cei care direct înţeleg ceea ce văd ori aud, prioritar utilizându-şi cunoaşterea şi simţurile - conectate de propriul spirit şi de propriul suflet - înaintea preluării interpretărilor filtrate de cunoaşterea şi simţurile altora (categoria pasivilor, mulţumită doar să fie alimentată de categoria activilor, fiind în dezavantaj evident).

Pe lângă “rază” / ra-ză, termeni ca “bere” / be-re, “dar”, “a dărui”, “dâră” / dâ-ră, “a dori” / do-ri, “a dura” / du-ra, “a durea” / du-rea, “duri”, “ger”, “gir”, “a gira” / a gi-ra, “greu”, “gură” / gu-ră, “guru” / gu-ru, “hora” / ho-ra, “mere” / me-re, “miere” / mie-re, “ră-chie” / “ra-chiu”, “a râde” / râ-de, “râs” / legat atât de verbul “a râde”, cât şi de felina Carpatică, “a reda” / re-da, “a reuşi” / reu-şi, “roade” / roa-de, “roată” / roa-tă (roata - inventată în neolitic de Kurgani şi numită Ghirgalu de Armâni - a provenit din simpla copiere a lunii pline, însă simboliza şi mişcarea solară Ra peste Pământul Ga, fiind evident asociată şi onomastic cu stăpânirea Gherga), “rocă” / ro-că, “a rodi” / ro-di, “roşu” / ro-şu, “a roti” / ro-ti, “roz” / sau “roză” pentru floare ori “roza” vânturilor, “rudă” / ru-dă, “rută” / ru-tă, “sare” / sa-re, “seara” / sea-ra, “soare” / soa-re, “soră” / so-ră, “a sări” / să-ri, “sârii” (petrecerea după şezătoare), “sur”, “şir”, “şiră” / şi-ră, “şura” / şu-ra, “tare” / ta-re, “tărie” / tă-rie, “a trăi”, “tură” / tu-ră, “ţara” / ţa-ra, “ţâră” / ţâ-ră (puţin), “a zări” / ză-ri, “zori”, “zare” / za-re, “zăr” / “zer”, “zero” / ze-ro, “zoriu” adică rapid, “a zurui”, ş.a.m.d., codifică acelaşi nobil / Sfânt sau Zeu / divin Ra, exprimarea fiind mai ales prin particula “sa” / “za” (cu derivatele “dă” / “tă”, etc.) pentru Soarele Ra, cu care feminina Rhea era în evidentă legătură: Româna este o limbă care a prezervat denumiri din străvechiul Cult Solar, spre exasperarea lingviștilor de factură nouă, care caută în Română doar termeni noi (limba Română cuprinzând cuvinte păstrate în vocabular prin puterea conferită de vechimea lor, în Europa celelalte limbi avându-şi - pe scara istorică - surse mai recente; aceste aspecte fac Româna de o extraordinară valoare în comparaţie cu alte limbi în studiul străvechilor elemente, Latinizarea ulterioară fiind de mai mic impact decât influenţa primordială a vechii limbi). Soare / Soa-Re e un cuvânt străvechi păstrat în Română, de la Sacru / Sfânt = “Soa” şi de la Ra = “Re”; consonantic, “R” a fost mai vechi decât “L” (soarele Latin era “solis”, cerul Latin era “caelum”, etc.): de exemplu, în 1995 lingvistul Olandez Jeroen Weijer a investigat comparativ fonologic continuităţile, particulele cu “R” având continuităţi, pe când cele cu “L” prezentând discontinuităţi. Româna nu este o limbă “împrumutată” - dicţionarele în prezent punând majoritatea cuvintelor Româneşti în legătură cu tot felul de alte limbi în loc de autohtonia cuvenită, cu masiva excepţie a prea multor cuvinte declarate ca având “etimologie necunoscută” - iar Româna nu este nici o Latină “stricată”, nici de “mâna a doua”, etc., căci Româna încă se ţine ca o limbă de primă categorie (Românii păstrează, pe lângă bogatul vocabular străvechi / în bune părţi catalogat cu etimologie “necunoscută”, o mulţime de obiceiuri originale - rămase unice în lume - provenind din aceleaşi timpuri ale cuvintelor pre-Latine); în accepţiunea paradoxală a celor care studiază nivelul de “mâna a doua”, doveditele tradiţii multimilenare ale Românilor se pare că au fost traduse - la modul intens şi imens - în Română de generaţiile mai recente, toată imensa moştenire, cu atât de multe străvechi colinde, cântece, doine, poveşti, basme, legende, mituri, etc. fiind astfel refăcute (nici măcar una dintre tradiţiile păstrate însă neconservându-se în limbajul primar), ele masiv şi tenace fiind recompuse cu milioane de noi rime pentru păstrarea ritmurilor dar şi a sensurilor lor iniţiale, prin constante şi uriaşe eforturi a nenumăraţi traducători voluntari anonimi, ş.a.m.d.

Colindători

Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi / România - în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris: “Unul dintre studenţii mei m-a întrebat cum s-ar putea explica incredibila perpetuare a colindelor româneşti de factură pre-creştină. Ca un început de explicaţie, am scos în evidenţă caracterul ritual al colindelor, asemenea producţii folclorice impunând mai mult respect din partea interpreţilor, în ce priveşte atât forma, cât şi conţinutul. Apoi am ajuns la o explicaţie chiar mai simplă: dacă, să zicem, acum 7 milenii un cântec cu fata-şi-bourul (cu text compus în oarece idiom preistoric sud-est european) avea deja o funcţie ritual-cultuală legată de solstiţiul de iarnă, atunci el a fost, de atunci şi până astăzi, cântat ‘doar’ de 7 mii de ori (pe când orice cântec ‘profan’ se putea cânta şi de sute de ori pe an, fără restricţii sau reţineri speciale, căci colindele erau numai la ocazii speciale, o dată pe an). Condiţia fundamentală pentru un aşa tip de perpetuare este, fără îndoială, continuitatea demică (măcar parţială), la care se adaugă existenţa unor motivaţii cultuale şi rituale pentru traducerile succesive din idiomuri autohtone - la care se renunţa treptat, din motive pe care le-am numi acum ‘socio-politice’ - în idiomuri alogene impuse sau adoptate. Perpetuarea unor producţii folclorice arată a avea origini mai vechi decât identitatea românească propriu-zisă. Ca lingvist, cu suficiente cunoştinţe de arheologie şi folclor, am ajuns la concluzia că anumite colinde româneşti, oricât de ciudate şi obscure ne vor fi părând ele în prezent, conţin material preistoric ce merită analizat în amănunt de cei interesaţi de rădăcinile sud-estului European, ca şi cele ale Europei în general. Tot ca lingvist, preocupat în particular de glotogeneză, voi trage şi următoarea concluzie: româna, ca limbă istorică neo-latină, este cu siguranţă de dată mai recentă decât motivele de bază din multe colinde. Se impune ideea că incredibila perpetuare a unor asemenea motive (unele interpretate şi ca ‘miteme’) nu reprezintă un caz de continuitate glotică propriu-zisă, ci mai degrabă de persistenţă a unui anume tip de populaţie şi a unui anume ‘nucleu de tradiţie’. Tocmai o asemenea continuitate demică şi, implicit, culturală a creat un cadru în care producţii folclorice cu caracter ritual-cultual au fost succesiv traduse, din idiomuri locale mai vechi (pe cale de pierdere) în idiomuri impuse şi/sau adoptate (aşa cum a fost latina pentru strămoşii autohtoni ai românilor)”. În secolul XIX, academicianul Ardelean Timotei Cipariu 1805-1887, “părintele filologiei Române”, a considerat că limba Română a fost mama Latinei iar academicianul Petriceicu Haşdeu - fiul Galiţianului Alexandru Hâjdău 1811-1872, scriitor în Basarabia - a dovedit existenţa în limba Română a unui substrat “Dac” (savantul enunţând că în realitate Dacii i-au dominat pe Romani, printre alte afirmaţii având-o şi pe cea nuanţată că “omul se naşte din 2 părinţi - o limbă de asemenea - Româna fiind fiica dialectului Dac al limbii Trace şi a Latinei”); la fel cum ramurile / crengile - ce se văd - nu formează un copac decât împreună cu trunchiul şi cu rădăcinile (nu există copac fără rădăcini), o limbă n-are numai dialectele / Graiurile populate de cuvinte, ci îndeosebi trunchi şi rădăcini. Aşa după cum la oameni nu există “tabula rasa”, nici în domeniul lingvistic nu există “tabula rasa” (nicicând, o limbă nu a fost radical nouă - 100% - niciunde; Latina nu a făcut excepție de la regulă, așa că Latina nu a fost o limbă mult deosebită față de altele din vremurile apariției sale). Surse de pe tot globul au consemnat fapte interesante despre cei de demult din spaţiul actualei Românii. Poetul Roman Marţial 40-103 în “Epigrame” 9:46 i-a scris unui prieten că stânca lui Prometeu Gadeir - cel care a adus focul oamenilor - se găsea în Ţara Geţilor. Teologul Roman Hipolit în “Respingerea tuturor ereziilor” 1:2 a notat că “Tracul Zalmoxe învăţase pe druizi - printre altele - şi divinaţia” (așa cum a studiat și cercetătoarea Americană Iona Miller, druizii se numeau astfel de la drapelele “Draco” - cu dragoni - pe care le purtau (tipice Dacilor, Sciților și populațiilor răsăritene / din Asia). La Strâmtoarea Bosfor dintre Europa și Asia, în secolul VII “Nova Roma” / Noua Romă = Constantinopolul / “Constantino-polul” (adică orașul lui Constantin, împăratul “cel Mare” care a mutat capitala imperială a Romanilor acolo - în Tracia - anterior cu 3 secole) s-a Grecizat: exact în acel timp - când Latina dispărea oficial - e susținută de unii ivirea actualei limbi Române din Latină (în sens invers față de realitatea istorică); Blahii / Vlahii - aliați cu Bulgarii / Sciții din secolul VII - vorbesc și azi Românește, în schimb urmașii bizantinilor (adica ai celor care au avut capitala în Noua Romă = fosta cetate Bizanț, respectiv Constantinopol în Tracia, acum Istanbul) nu vorbesc vreo limbă Latină / Românică. Cine o fi fost mai “Latini” dintre cei de la începuturile Medievale - Valahii sau Romanii - încă suscită idei ca: Romanii au răspândit Latina, însă au fost printre primii care au abandonat-o dar alții, la mare distanță de Roma sau de Noua Romă - străini atât de Romani, cât și de limba Latină - au conservat numele ca Români iar limba au decis s-o numească Română (o grozăvenie ce n-a fost făcută de Romani - stăpânii Vechii Lumi, vorbitori de Latină - ci foarte concret de Valahi, cei ai căror urmași Români trăiesc în România de azi). Un studiu din 1922 al Universităţii Cambridge - instituţie de prestigiu mondial - a constatat că faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil în Ardeal, unde s-ar fi găsit Vechea Indie. În 1787, academicianul Francez Alexandre d’Hauterive - aflat în Moldova - a scris: “Latina, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că e mai puţin în firea cea dintâi Romană, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din Graiul popoarelor din care s-a născut. Limba Latină în adevăr se trage din acest Grai iar celelalte limbi - mai ales Româna - sunt însuşi acest Grai”. Istoricul Polonez Aleksander Maciejowski 1792-1883 (profesor la Universitatea din Varşovia / capitala Poloniei) în lucrarea “Geto-Dacii Vistulieni şi Niprieni, strămoşii Polonilor” a afirmat că Romanii nu au ajuns în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei Carpatice Antice; acolo şi-au organizat atacurile contra Imperiului Roman armatele Geto-Dace, numite de unii şi Gotice. De altfel, așa după cum Românii / Valahii au fost “Varahii” care populau așezările urbane denumite “Var” din Văile apelor curgătoare dulci ale Carpaților, Polonezii au fost de la început aceia de la poalele Munților Carpați care au populat mai ales Valea Vistulei / Vislei (apa sa e axa hidrografică a Poloniei, Fluviul izvorând din Munții Bes-kizi / Carpați, ei trăind pe toată câmpia de pe cursul său, aflată la N de Carpați - leagănul Românesc / Valah - până la Marea Baltică, gura Fluviului Wisla / Vistula fiind în Pomerania; Polonia în Estonă e “Poola”, în Letonă e “Polja”, etc.): se știe că până la ultimul război mondial, România oficial se învecina în Nord direct cu Polonia (fosta graniță comună - între gura Zbruci 48,32 lat. N, 26,27 long. E / Râu ce se varsă în Nistru, acolo fiind zona Camenița și Vârful Stogu 47,58 lat. N, 24,33 long. E din Munții Maramureșului / TransCarpați - este acum în Ucraina), zona Carpatică Nordică de unde izvorăște Fluviul Vistula / Visla - cu denumirea apropiată de “Vâsla” / vâslirea ajutând navigarea pe cursul său - fiind și acum cel mai semnificativ areal Vlah / Român din Polonia. În imaginea următoare se vede păgânul “Idol din Zbruci”, ca un stâlp totemic de gresie având 2,67 metri, aruncat în Râul Zbruci - afluent al Fluviului Nistru - la creștinarea zonei, începută în secolul IX (artefact găsit după un mileniu în fosta albie datorită schimbării cursului acelei ape curgătoare):

Idolul din Zbruci / Bazinul Nistrului superior

Este de știut că la mijlocul secolului II geograful Antic Claudiu Ptolemeu a scris că pe atunci - în timpul său - Finicii încă se găseau în partea răsăriteană a Fluviului Vistula: stră-Românii / Valahii și străvechii Finici au fost vecini în Valea Vistulei (Ptolemeu nota Valahii ca “Ouolkai”). În Greacă - “lingua franca” Antică, adică limba universală a Antichității / cam așa fiind Engleza acum, în Epoca Modernă - urbele au fost denumite “polis”, astfel că numerosul popor Nordic, grupat în ele pe tărâmul de miazănoapte, între Munții Carpați și Marea Baltică, a avut de fapt aceeași etimologie ca a orășenilor Varahi / Valahi, confirmându-se și așa cercetarea savantului Polonez, că strămoșii Polonilor au fost Geto-Dacii (aceiași care au fost și printre strămoșii Valahilor / Românilor): de altfel, în școlile Medievale Poloneze se învăța despre strămoșii Daco-Geți ai Polonezilor, poporul de la poalele Nordice ale Carpaților (termenul Polonez “pole” e “câmp” iar “pulj” / “pyll” la Albanezi e “pădure”, în Bască “padura” fiind “mlaștină” / “mocirlă”, etc.); Valahii printre Poloni erau denumiți Volohi iar popular Polonii erau denumiți de Vlahi ca Leahi (iar “Po-Leahi” / Poloni erau “Sfinții Leahi” / foști Leri). Arheologul American William Schiller a afirmat: “Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc” (enunţuri similare au fost exprimate de-a lungul timpurilor de mulţi cercetători). În 2010, istoricul George Cadar din Maramureş a scris în “Origini”: “Iarba verde a Pământului n-ar fi încolţit niciodată, dacă n-ar fi fost sfinţită de lacrimile sacre ale Cerului iar omul nu ar fi fost plămădit din lut, dacă n-ar fi fost umezit de apa vieţii cu care Dumnezeu a transformat lutul în ‘humă’, botezându-l pe om ‘Humanus’. Acest om a rămas pe veci legat de apa care menţine şi dă viaţă. Dacă toate acestea nu s-ar fi întâmplat, colbul neatingerii ar fi cuprins pământul şi nici o transformare nu s-ar fi produs, cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi spart muţenia materiei şi muzica îngerilor n-am fi auzit-o niciodată. În limba bătrână, cuvântul ‘pământ’ însemna locul unde s-a aşezat ‘mintea’, fapt ce demonstrează indubitabil că ‘mintea’ a venit din altă parte. Părerea mea este că strămoşii noştri au fost primii, cei dintâi descoperitori ai Europei, care s-au stabilit în zona carpatică, pe care au considerat-o cea mai protejată şi mai bogată, în comparaţie cu locul de unde migraseră. Strămoşii noştri au venit din zona Egiptului preistoric, cu o perioadă de popas în Etiopia, trecând apoi prin zona Indiei nordice. Când vorbim despre arborele genealogic al unui neam, trebuie să ţinem cont de pădurea în care creşte acel arbore, de amprenta pădurii care supune bietul arbore-vlăstar la acordul sau dezacordul celorlalţi copaci, atunci când urmărim încrengătura dintre ascendenţii şi descendenţii respectivului. Românul, suficient de indolent, de boem şi de cinstit, ca orice păstor care ştie că în afara responsabilităţii turmei nu este răspunzător decât în faţa bunului Dumnezeu, a neglijat să se galoneze şi a fost aruncat pe creanga neînsemnată a genealogiei periferice, astfel încât dintre primii făuritori de civilizaţie a ajuns aproape ultimul. Una dintre erorile poporului nostru a fost înnobilarea latină. Poporul nostru nu s-a omorât prea mult cu scrisurile. Acestea sunt pentru lumea muritoare obişnuită. Neamul acesta s-a ocupat de făurire, nu de ode. De ode se ocupă poate acum - mai mult decât oricând - şi de aceea pare a lucra în contratimp. Când cei cinstiţi vor conduce lumea - dacă omul va demonstra că poate să acceadă la cinstea conducerii - atunci arborele genealogic al acestuia va fi altul decât cel reprezentat în expoziţiile lumii. Arborele genealogic arată că o persoană nu reprezintă nimic prin sine, ci prin strămoşii care au condus-o spre civilizaţia zilei în care îşi desăvârşeşte prezentul. Dacă istoria spune că Enea, întemeietorul poporului roman, a fost troian / trac, cum de noi vlahii / românii ne tragem din latini şi nu invers? Cuvântul reprezintă întruparea gândului, numai el zboară de la un om la altul şi de aceea consider că este mai potrivit a spune a zbura decât a vorbi. Ele, cuvintele reprezintă de fapt zborul ideilor noastre şi dacă noi, românii, avem în limba noastră veche acest verb atribuit rostirii, cu siguranţă este un semn în plus că ne-am aflat pe pământurile Europei din primele timpuri. Dialectul aromân al limbii noastre mai utilizează şi astăzi expresia a zbura armâneşte, în loc de a vorbi armâneşte, fapt ce dovedeşte o dată în plus că fenomenul contaminării latine vine târziu peste un popor care stăpânea deja peste o limbă bine structurată, avea o istorie şi un trecut, dar suferea blestemul existenţial al unui păcat pe care nici unul dintre istoricii români nu s-a străduit să-l elucideze. Ieşită din interesele drumurilor europene şi poate din jocul făcăturilor istoriei, comunitatea armânească, parte intrinsecă a poporului daco-român autentic păstrează şi dă şanse poporului român de a-şi reabilita istoria, apelând la studiul a ceea ce a mai rămas autentic din imensele, consider, colosalele cultură şi tradiţie româneşti care, deşi tăvălite de vicistitudinile vremurilor, s-au mai păstrat în locurile izolate ale refugiului nostru existenţial. Teritoriile locuite de aromâni, Maramureşul istoric, legăturile albaneze şi ramificaţiile Carpaţilor Beskizi - pe care mai trăiesc români goruli - trebuie să intre în atenţia autorităţilor pentru a susţine şi cerceta trecutul adevărat al unui popor, de care avem nevoie nu numai noi românii, ci şi Europa doritoare de a-şi cunoaşte geneza. În ce mă priveşte, nu sunt în căutarea a ceva spectaculos care să evidenţieze poporul român în mod excepţional, dar în studiile mele mi s-a părut de-a dreptul straniu ca pe cel mai prolific teritoriu european râvnit de o mulţime de alte seminţii, să nu existe, să nu se păstreze măcar un semn de continuitate vizibilă. Am fost acuzaţi de istorici diletanţi că noi suntem un neam de făcătură, care n-avem acte scrise să ne dovedim identitatea şi că nu avem edificiile unui popor de blazon, ca atâtea neamuri europene. Domnilor istorici, autohtoni ori străini, un popor de veşnică avangardă nu are nevoie de molozul marilor palate pentru a traversa istoria în drumul spre eternitate, un popor de început care, poate, în originile sale l-a supărat pe Dumnezeu şi încă nu conştientizează acest lucru, nu are nevoie de perisabilităţi asemenea lucrurilor supuse uzurii. Abia acum, spre finalul timpului meu, am convingerea că am descoperit particularitatea veşniciei, a permanenţei poporului român. Am convingerea, credinţa că ne aşteaptă vremuri pozitive ca popor, că vom ştii prelua, stoca, descărca şi prelucra colosala informaţie care va curge peste noi în vremurile ce vor să vină. Dacă de acolo, din străfundurile minţii noastre bătrâne, vom scoate la iveală adevărata limbă a poporului nostru, cea nealterată de sindromul latinităţii, apelând printre altele la culoarul lingvistic sanscrito-armâno-maramureşean, poate vom înţelege semnele înscrise pe răbojul coloanei lui Brâncuşi. Căci, geometria acestei coloane regăsită pe stâlpii porţilor maramureşene nu este întâmplătoare, ea trebuie doar decriptată spre a arăta lumii că poporul alb îşi are originile în Carpaţi. Ceea ce dă însă magie spiritului românesc este cuvântul. Cuvintele autentice ale poporului nostru au specificitatea caracterului sinonimelor multiple, ale înţelesurilor multiple. De aceea la poporul nostru, în vremurile desăvârşirii limbii sale, au apărut atâtea proverbe şi zicători. Şezătorile româneşti nu erau reuniuni scrise, ci reuniuni orale; ori, şezătoarea la români reprezenta un act de cultură orală, manufacturier-tradiţională, generalizată în instituţie cu caracter naţional, atunci când în Europa nu existau şcoli”.

“Noi, românii, suntem un popor al cuvintelor şi - dacă mai întâi a fost cuvântul - asta însemnează că noi suntem copiii de început ai bunului Dumnezeu. Nealunecând pe panta asfaltizării drumului său mental, românul are şansa de a-şi apăra satul, primordialitatea, sacralitatea, are privilegiul de a simţi sub talpa desculţă a piciorului respiraţia pământului din care l-a plămădit bunul Dumnezeu, are binecuvântarea întâlnirii raiului pământesc. Când lumea europeană se va trezi din hipnoza robotică a civilizaţiei, va avea nevoie, pentru a-şi salva mentalul şi existenţa, de sprijinul ierbii, de verdeaţa nealterată a clorofilei energetice. Va dori să se întoarcă în lumea de basm a pădurilor virgine, va blestema asfaltul ce a încorsetat pământul, va tânji după protecţia nealterată şi sacră a naturii şi, mai ales, cred că va constata eroarea unui drum care a îndepărtat lumea de Creator. Noi, românii, avem şansa de a depăşi târziul. Avem tot ce ne trebuie pentru aceasta şi - mai mult decât atât - cred că avem îngăduinţa şi binecuvântarea bunului Dumnezeu. Va veni o vreme când Europa ne va descoperi înscrisurile şi atunci nu va mai râde de ţăranul român şi nici de civilizaţia lui neasfaltată. Va mai fi salvată o dată lumea. Nu degeaba ne numim poporul care rămâne, rumâne. Particularitatea înţeleptului este aceea de a vorbi. Înţelepţii sunt făcuţi să vorbească, ei dacă ştiu a vorbi nu au nevoie de înscrisuri. Vorba lor sigur se păstrează şi se transmite din generaţie în generaţie. Sunt singurii privilegiaţi. Avuţia cea mai de preţ dată de Dumnezeu a fost Sf. Graal, adică sfântul grai: cuvântul. Poporul român de astăzi trebuie să ştie că majoritatea informaţiilor legate de trecutul său istoric sunt false şi neîndeajuns de temeinic studiate. M-am întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva istoria şi limba noastră n-au fost ascunse tendenţios, pentru a anula potenţialele pretenţii ale unui popor de început. M-am întrebat cum se face că în teritoriul nostru s-au găsit cele mai vechi înscrisuri de pe pământ, cum se face că poporul nostru trăieşte răspândit din zona Carpaţilor Nordici până în zona Mediteranei, că şi astăzi - ca şi demult - păzeşte trecătorile Balcanilor şi că partea continentală a Greciei locuită de aromâni se chema, în timpurile bătrâne, Valachia. Poporul român trebuie să ştie că limba pe care astăzi o vorbeşte îşi are rădăcinile în limba sfântă şi că - în esenţa lor - cuvintele sunt identice cu cele de la începutul lumii. Majoritatea răutăţilor au început de la acele războaie fratricide daco-romane şi de la falsa teorie a latinităţii poporului român. Nu întâmplător ne chemăm români şi nu de la Roma ni se trage numele. Numele capitalei vine de la denumirea poporului pe care îl reprezenta acea capitală şi pe care sarzii, migraţi de la Dunăre, îi spuneau ‘Sacru Rumanu’. Acel teritoriu locuit în timpurile pre-creştine din Carpaţi şi până în peninsula italiană se chema Imperiul Românesc cel sacru. Bineînţeles că ceea ce afirm poate părea exagerat, la câtă muncă de acoperire s-a depus, dar nu similitudinile, ci identitatea de limbă în esenţa ei profundă ne leagă într-un unic popor, român şi italian deopotrivă. Numeroase au fost prezenţele carpatice în peninsula italiană, ca de pildă în catedrala din Ravenna, fosta capitală imperială, din timpul împăratului Teodoric cel Mare, de origine getică: în imensul mozaic al aceleia, apar cei 3 magi îmbrăcaţi ca daci, purtând căciuli gete; în urma lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costumaţie ţărănească, românească (cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe cu franjuri către glezne şi opinci legate cu nojiţe)”.

Ca și căciula purpurie purtată tradiţional de Saturnalii, populara căciulă roșie a Moşului Crăciun - în timpurile recente universal cunoscută pe glob datorită propagandei dusă mai mult de către compania Coca-Cola decât de către creştinii care au preluat sărbătoarea Crăciunului pentru Christos - s-a bucurat de mare succes peste tot, prin ea reproducându-se simbolica emblemă a stăpânirii în tradiţionalele culori alb-roşu (“Cartea Cărţilor” = Biblia - formată din Vechiul Testament şi Noul Testament - a fost răspândită în lume nu de către Evrei / care nu recunosc decât Vechiul Testament, ci de către creştini, care o acceptă integral, adică împreună cu Noul Testament şi care sunt totodată mult mai numeroşi decât Evreii); în fiecare An la 25 Decembrie sunt 2 personaje importante: bătrânul Crăciun şi pruncul Iisus (atunci mereu Moşul Crăciun apărând reprezentat mai puternic decât Mântuitorul, îmbrăcat şi în purpuriu / roşu, culoarea favorită a muierii sale, Marea Mamă Circe = Ghirghe). La 25 XII, imaginea moşului îmbrăcat în roşu este - şi în Epoca Modernă - mai puternică decât a pruncului din iesle; de altfel, Gherganul Crăciun a fost anterior Galileanului Iisus (cu multe milenii): cea mai veche atestare pe glob a asocierii Moşului Crăciun cu renii - respectiv cu cerbii - a fost în spaţiul Carpatic, în neolitic / Epoca Pietrei (când Evreii nu existau, căci aceia au apărut în următoarea Eră, anume în Epoca Bronzului, un timp când Galileea era stăpânită de Gherghe-sei, după cum a consemnat şi Biblia în Vechiul Testament). Vechii Greci, observând că deopotrivă Cronos / Crăciun și Cristos încep consonantic la fel - cu “CR” - au preluat pentru creștini monograma “Chi-Rho”, asemănătoare cu cea a timpului (ca spițele roții):

Chi (X) - Rho (P)

În Antichitate, la fiecare 25 XII era Festivalul Corbilor - în cinstea Zeului Mitra / asimilat cu Moș Crăciun - numit “Coracina” (așa cum a scris de pildă săptămânalul Arădean “Biserica și Școala” din 23 XII 1918 / după proclamarea la Alba Iulia a Marii Uniri - a Transilvaniei și a Banatului - cu România). Aniversat la fiecare 25 Decembrie (sfârșit de An), Mitra - Zeul Luminii de la răsărit - era aliat al beneficului Zeu Mazda = “Înțeleptul” contra răului, fiind răspunzător și de război; Anul Nou începea cu luna Martie - a lui Marte / Zeul Războiului - la fiecare 1 Martie (început de An): în cele 2 momente calendaristice anuale de iarnă - cu colinde, ale Anului Vechi și Anului Nou - era de fapt aniversat același războinic Zeu, numit anagramat Mitra în 25 XII și Marte în 1 III (stră-Românii celebrându-l prin Crăciun și Mărțișor - ambele sărbători fiind și marcate prin exact aceeași combinație de 2 culori dominante, anume alb-roșu - respectiv pe bărbatul Kerke / Cerce al Marii Mame Kirke / Circe, nominalizarea Gherga putând fi remarcată de pildă și prin Gerge / Girga).

Căciula Getă, atestată în neolitic, purtată în Asia Centrală din Epoca Bronzului de către Marii Geţi, adică de MasaGeţi / MesaGeţi, tipică în vechime printre Mezii din Ghergania (din S Mării Caspice), printre Misii din Anatolia, printre Moeșii din Balcani ori printre “Mak-Edoni” / Makedoni = “Marii Edoni”, până în Epoca Fierului și apoi în Antichitate la marii Daco-Geţi de la Dunărea inferioară / strămoşii Goţilor, era cea ce e caracteristică şi azi Moşului Crăciun, cu moţul aplecat la început însă mai mult în faţă - datorită părului lung strâns sub căciulă în coc / chică - decât cu moţul aplecat mai pe spate ca în vremurile Moderne, când în general părul bărbătesc e scurt: nu este întâmplător că - din toate modelele posibile pentru căciula Moşului Crăciun - în Epoca Modernă tipul său e chiar cel Get / Got; Moş Crăciun - cu căciula sa caracteristică - nu era din vreun deşert oriental sau din vreo savană, ci era categoric din zona rece / extrem Nordică a Lumii Vechi locuită în Era de Aur, adică în Epoca Pietrei (cronicarul Nicolae Costin 1660-1712 în letopiseţul său a notat cu “glugă” ceea ce cercetătorul George Pruteanu a scris în 1998 că era “frate bun cu cagulă” iar Dr. Gheorghe Iscru a susţinut în “Strămoşii noştri reali” din 2010 că “celebra căciulă dacică se numea glugă”). “Fontes Historiae Daco-Romanae” 4 a menţionat: “Σαγουδατοι / SaguDaţii, trib neindentificat, al cărui nume poate fi pus în legătură cu ‘sagum’ = manta de lână / glugă” (deci purtători de glugi sau căciulari, aşa după cum a scris academicianul Vasile Alecsandri în “Peneş Curcanul” despre “dorobanţi”, că toţi erau “căciulari”, adică “Români de viţă veche”). Gluga = acoperământul în formă conică şi Gherga = strămoş Român care purta aşa ceva - dar şi Moş Crăciun cu tipica sa căciulă - ori altele de acelaşi gen, sunt rezonanţe inclusiv lingvistice conectate la aceeaşi realitate veche, când nobilii la frig îşi acopereau capul, păzindu-şi astfel de vremea rea şi părul (fapt cu profunde semnificaţii, inclusiv religioase); la cei care nu purtau părul strâns pe cap, vârful căciulii nu pica în faţă, ci căciula stătea conică / ţuguiată, drept în sus: denumirea căciulii respective - cu vârful în faţă la Geto-Daci, ţuguiată la alţii - în Greacă era “pilos” iar în Latină era “pileus” (a fost atestată pe teritoriul României de pildă în Cultura Gumelniţa din neolitic, cu mult înaintea existenţei chiar a Geto-Dacilor, Grecilor sau Latinilor).

Vas cu lalele vechi de 6 milenii
(Cultura Gumelnița)

Ceea ce apare interesant în imaginea anterioară pe acel vas neolitic găsit în Valea Dunării inferioare sunt lalelele: flori răspândite în Europa - din Asia - abia în Evul Mediu (primele lalele în Europa Medievală au fost enorm de scumpe). La vremea sa, Cultura Gumelnița a reprezentat apogeul Civilizațional în Europa (în afară de vasul pe care au fost redate lalele - flori existente pe atunci numai în Asia îndepărtată - unele ceramici erau pictate cu aur); studiile paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete provenite din necropole Gumelnița au relevat faptul că acea populație era foarte apropiată genetic de populația contemporană din România - comparativ cu alte populații din EurAsia - ceea ce l-a făcut pe Ernest Oberlander Târnoveanu / directorul “Muzeului Național de Istorie” să afirme față de Români: “Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni” (astfel marcând formal 6 milenii de continuitate). În Drăgănești 44,10 lat. N, 24,31 long. E / județul Olt, pasionatul de neolitic Traian Zorzoliu 1936-2015 a reconstituit o uliță dintr-un sat al Culturii Gumelnița:

Se poate observa că moțul din pene de pe capul păsărilor era numit “cucui” (cuvânt bazat pe “chiu”, cel mai vechi termen Românesc identificat lingvistic), în trecut prin “cucui” știindu-se și “gluga”, verbul “a se cucuia” folosindu-se atât pentru “a se cățăra / “a se urca”, cât și pentru “a se împodobi peste măsură” / “a se corcodi”. Despre vorbire / chiar şi în Graiuri, unii filologi, îndeosebi Români (apăruţi numai în Epoca Modernă) sunt însă “maeştri” dedicaţi unilateral, în a prezenta pe larg cuvinte “împrumutate” din alte limbi de către Română - de parcă limba Română ar fi un “burete” imens - iar pentru asemenea specialişti influenţa cuvintelor Româneşti altundeva ar fi fost şi ar fi rămas cvasi-inexistentă: aşa ceva în filologia lumii constituie o “performanţă” rarisimă; concret, până acum foarte puţine cuvinte Româneşti sunt “admise” ca preluate de alţii - printre exemple fiind altar, Crăciun, masă, must, oţet, etc. - începând cu vecinii (se poate observa că Românii n-au sosit de undeva în spaţiul în care sunt, spre deosebire de vecini, toţi documentaţi istoric ca stabiliţi în Evul Mediu lângă Români).

Cum de Românii - mai vechi - au reuşit să preia mai multe cuvinte de la vecinii mai noi (decât invers) e de domeniul explicaţiilor lingviştilor; un exemplu e oferit de popularul cuvânt “pizda” (cu atestarea chiar aşa în proto Indo-Europeană, având vechimea de multe milenii), folosit identic de Români, unii cercetători Români - după ce au descoperit că şi vecinii aşezaţi lângă Români în Evul Mediu îl au asemănător în uz - iraţional afirmând că Românii l-ar fi preluat de la Slavi, neglijând atât atestarea vechimii mai mari a Românilor decât a vecinilor în areal, cât şi faptul că tot de multe milenii, în spaţiul Român era practicat Cultul Vulvei (matri-liniar, legat de slăvirea Marii Mame) iar toţi vecinii veniţi în jur erau patri-liniari / o organizare de la care de asemenea nu se justifica asemenea împrumut lingvistic. Cultul Vulvei / feminin şi Cultul Solar / masculin - de venerare a părinţilor divini - au fost istoric evidenţiate ca existente din Epoca Pietrei inclusiv în ceea ce acum e România.

În Epoca Pietrei, Gherga era parte a unei numeroase populaţii în Bazinul Mării Negre, care a ajuns acolo din Asia Centrală; atât vechimea Gherga, cât şi numărul Gherga au fost printre elementele ce au influenţat efectele ulterioare în cadrul culturilor şi Civilizaţiilor (în care desigur s-a regăsit apoi - din nou - şi Gherga). Conform Anatolianului Herodot Karka - “părintele istoriei”, după cum i-a zis filozoful Roman Cicero - la mijlocul mileniului I î.C. cele mai mari popoare din lume erau în Asia cel Indian şi în Europa cel Trac, la baza ambelor regăsindu-se prolificii Gherghi: Indo-Europenii au apărut odată cu sfârşitul Epocii Pietrei - difuziunea lor fiind din Bazinul Mării Negre - proto Indo-Europenii fiind în neolitic (Era de Argint) iar pre Indo-Europenii fiind în paleolitic (Era de Aur); despre Gherga e de observat că nu doar a fost atestat în Era de Aur / paleolitic (fiind pre Indo-European), ci şi că iniţial a fost chiar ne Indo-European, abia apoi - mult ulterior - regăsindu-se între părinţii Indo-Europenilor, atât în N Indiei, cât şi în Europa / România.

Răspândirea Indo-Europeană

Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limbile anatoliene au fost mai deosebite și - în principiu - mai arhaice decât celelalte limbi indo-europene; acele limbi s-au rupt mai devreme de trunchiul proto indo-european decât celelalte. De fapt, o serie de lingviști consideră că limba proto anatoliană din care au derivat limbile anatoliene trebuie considerată o soră a limbii proto indo-europene, nu o ramură a sa. Situația diferenței de gen dintre limbile indo-europene și cele anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indo-europenilor a fost în nordul Mării Negre, de unde s-au răspândit prin 3 valuri începând cu mijlocul mileniului VI î.C., distrugând Vechea Civilizație Europeană și asimilând populația ne indo-europeană. O altă teorie, apărută în urma unor descoperiri arheologice, a dovedit că indo-europenii au ajuns în Europa din Anatolia cu mult mai devreme, cu circa 9 milenii în urmă. Din păcate, arheologii nu țin cont de datele lingvistice în stabilirea teoriilor lor iar lingviștii nu sunt prea mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și arheologie”. Britanicii Robin Ryder şi Geoff Nicholls de la “Departamentul de Statistică” al Universităţii Oxford în lucrarea din 2010 “Modele filogenetice ale diversificării limbii” au scris: “Procesul diversificării limbii este similar evoluţiei filogenetice. Recent, a apărut interesul modelării acestui proces, astfel încât să fie soluţionate unele probleme pe care metodele lingvistice tradiţionale nu le puteau rezolva, ca de exemplu estimarea strămoşului comun al limbilor Indo-Europene. Am creat un model matematic - validat pe limbile cunoscute prin măsurarea frecvenţelor principalelor rădăcini ale cuvintelor, comparând apariţiile lor istorice, vocabularul, fonetica şi sintaxa - pentru a reconstrui statistic distribuţia ce lipsea din arbore şi modelul a dat vârsta cu cea mai mare probabilitate de expansiune a limbilor pre Indo-Europene din intervalul de timp plasat în urmă cu 9750-7100 ani (deci dinaintea Culturii Kurgane care le-a răspândit), confirmând astfel ipoteza ‘Anatoliană’. În ultimii ani, lingvişti celebri din întreaga lume au studiat aceasta în maniera lor şi au ajuns la rezultate asemănătoare (rădăcina presupusă de dânşii fiind în urmă cu circa 8800 de ani), modelul nostru statistic confirmând - în altă abordare ştiinţifică - de fapt asemenea cercetări, cu o certitudine în proporţie de 95%. Cauza diversificării limbilor a fost o catastrofă majoră întâmplată în zona Anatoliei”. Printre fiice, Zeus / fratele mai mic al lui Poseidon a avut Graţiile - Gharighe / Kharites în vechea Greacă - personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine (de la care s-a instaurat în vocabular şi “charisma” / “cha-ris-ma”); Carianul Pausania a menţionat că mama Graţiilor era una din fiicele lui Thet/ys, Zeiţa umidităţii şi Ocean/os, Zeul apelor dulci: Graţiile erau verişoarele Gherganelor Graie şi Gorgone (ipostaza iniţială a lui Zeus a fost Ghergară - celebrat ca atare pe creştetul Gargaros al Masivului Anatolian Ida - prin care a fost tatăl nu doar al Graţiilor, ci şi a altor copii, reţinuţi în timp ca Gherga).

Vechii Greci urmau celor care posedau arealul lor EurAsiatic înainte de ei, anume “rârâiţilor” Pelasgi (de la care au rămas denumiri ca “Gorg-ON” pentru tatăl Gorgonelor, “Ur-AN” / Uranos pentru Cer, “Cr-ON” / Cronos pentru Timp, ş.a). SuMerii / Sumerienii ştiau că “eternul” AN / Anu, Zeul Cerului şi Timpului - împreună cu descendenţii săi Anuna - poseda Raiul iar vechii Greci l-au numit ca stăpânul Raiului pe Anax / Poseidon, fiul Timpului (care l-a organizat în ceea ce a fost Imperiul Borean / Atlant, cârmuit apoi de descendenţi): comun era atributul divin - adică Zeiesc, inclusiv temporal, “Su-Merii” / Sumerienii venerându-l mai ales ceresc, vechii Greci venerându-l mai ales acvatic - şi stăpânind acelaşi areal, după cununia cu o pământeancă (Sumerii / Sumerienii, vechii Greci, ş.a., au insistat pe mariajele dintre Zei şi oameni, principalii implicaţi fiind pe de o parte clanul pământean al Marii Zeiţe Mamă / Ki la Sumerieni, Ga la vechii Greci, ş.a. iar pe de altă parte clanul ceresc al lui An / Zeul Cerului la Sumerieni, al lui “Ur-An” / Zeul Cerului la vechii Greci, ş.a.; de exemplu, vechii Egipteni utilizau crucea Ankh - simbolul vieţii - reprezentând cununia dintre An şi Kî, vechii Greci consemnând cununia dintre “Ur-An” şi Ga). De altfel, “Ki” era cu sensul de “a fi”. Este de ştiut că atât la “Su-Meri” / Sumerieni, cât şi la vechii Români - conform şi “Dicţionarului de arhaisme române” din 2002 - “Calga” însemna “urmaş” / “locţiitor” (dar şi “sfat” / “respect”); sonor rezonând cu Garga / Gherga şi având acelaşi înţeles nu era un fapt izolat, nenumărate cuvinte vechi având aceleaşi pronunţii şi aceleaşi sensuri în cele 2 străvechi Civilizaţii, un alt exemplu fiind Românescul “înger” (în Sumeria “inger” / la plural “ngiri”), etc. Zeul Anax / Poseidon era nepotul Zeiţei Pământului Ga şi al Zeului Cerului “Ur-An” / Uranos; filozoful Platon a indicat precis în dialogurile sale de la bătrâneţe - “Timaios” şi “Critias” - un timp important, ulterior manifestării lui Poseidon, Zeul Mărilor, adică al apelor sărate (fratele mai mare al lui Zeus): mijlocul mileniului X î.C. / la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, când nivelul apelor Mărilor tot creştea, acela stabilizându-se aproximativ la nivelul costier actual la sfârşitul Epocii Pietrei. Ulterior, savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 35:15 a notat că Egiptenii pictau cu 6 milenii dinaintea Grecilor (ceea ce însemna din timpul Atlant). Momentul notat de Platon, filozof renumit în lume ca foarte serios, care a indicat sursa ca Egipteană, era cel al încetării pictărilor masive în peşteri şi al apariţiei primei aşezări umane permanente în Balcani, manifestarea Zeului Poseidon, relatată ca precedentă, fiind anterioară probabil cu un mileniu, după cum rezultă atât din direcţia privirii Marii Sfinte / Sfinxului Egiptean spre cerul acelui timp, aflat de veghe pe Nil înaintea intrării Fluviului în delta sa / azi în marginea metropolei Cairo, cel mai mare oraș nu numai din Egipt, ci şi din Africa, în vechime un braţ curgând pe lângă Marea Sfântă / Sfinx, cât şi din alinierea piramidelor construite alăturat, pe Platoul Ghiza / Gizeh - toponimul reproducând numele Mamei Pământ Gheia - celebrând “Începutul” (adică - foarte posibil, dat fiind contextul - “Începutul” putând fi întemeierea Atlantidei, Egiptenii vechi declarându-se urmaşii Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor”, faraonii respectând habotnic şi arca: un model de barcă sfântă, în general mai mare decât cele navigând pe Nil, Platoul “Ghi-za” / Ghiza având în faţa sa, pe partea opusă a Fluviului, aparţinând Provinciei “Go-şen” / Goşen, coloanele Templului Annu / On dedicate Soarelui, într-o străjuire bipolară Ghiza-Goşen a intrării în mlăştinoasa Deltă a Nilului, cu fertile crânguri, ca şi Coloanele Strâmtorii Garganele / Dardanele străjuind intrarea pe apă în mlăştinoasa Atlantidă, cu crânguri fertile); ulterior, în vechea Greacă, “ἄρχω” / “ἀρχή” = “ărkho” / “arke” a însemnat chiar “început”. Cel mai vechi tip de ambarcaţie cunoscută a fost “pi-roga” / piroga = monoxila (în Greacă însemnând “dintr-un singur lemn”), începând cu Epoca Pietrei: barcă primitivă, făcută dintr-un trunchi scobit. “Muzeul Marinei Române” din Constanţa găzduieşte de exemplu o pirogă / monoxilă veche de 7 secole de pe Râul Crişul Alb (găsită în mlaştina de la la Răpsig 46,25 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Arad), ce folosea la transportul sării din Ardeal spre Panonia, cu dimensiunile de 0,75 metri lăţime, respectiv de 10 metri lungime şi a fost făcută dintr-un singur trunchi de stejar; în 2010, Dr. Andreea Atanasiu a explicat că “monoxilele erau realizate printr-un anumit procedeu. Se nivela, prin cioplire, partea de sus, apoi se puneau legături de paie cărora li se dădea foc. Jăraticul era îndepărtat şi se continua procesul de ardere, până la un anumit moment, când trebuia făcută partea din spate, unde se sprijineau picioarele, pentru a avea stabilitate, apoi se finisa prin cioplire. Era gata în câteva zile. O monoxilă putea transporta o duzină de oameni şi o cantitate mare de sare. Se putea naviga destul de uşor. Tipul acela de ambarcaţiune a fost întâlnit din Antichitate până în Evul Mediu, fiind folosită pe râurile interioare, pe Dunăre şi în navigaţia maritimă costieră. În relatările vremii e avansată o cifră de 200 monoxile în flota lui Vlad Dracul”.

Pirogă / monoxilă din Crişana

Este de remarcat că la sfârșitul mileniului II î.C., după ce robii / sclavii Evrei au fugit din Egipteana zonă Goșen / știută ca “Tărâmul Onias” - unde erau Coloanele On - aceia și-au stabilit capitala la poalele “Si-On” / Sion (nume pre-Israelit, conform și cercetătorului American Terry Briley în 2000), în orașul Ierusalim al Iebu-seilor, frații Sudici ai Gherghe-seilor / Sfinţilor Gherghe din Canaan (regiunea Ca-naan / Ka-naan - în pronunție “Canăn”, căci “a” prelungit = “aa”, notat ca “dublu a”, poate fi “ă” - literalmente însemna că era a “pruncilor pământului”, fii regali / prinți sufletiști). “Sionismul” practicat de Evrei - adică emanciparea lor, inclusiv în Epoca Modernă - își are denumirea preluată prin imitaţie / mimetism de la Muntele Si-On al Iebu-seilor / Sfinţilor Iebu, unde dinaintea sosirii Evreilor din Egipt era slăvit Sf. On / Sf. An (corespunzător Bibliei / Vechiul Testament - lucrare realizată de către Evreii vechi - Iebuseii erau urmaşii fratelui mai mare al lui Gherghe-seu); dintre cele 7 populații autohtone ale Sacrei Țări Canaan, “Cartea Cărților” Biblia - în Vechiul Testament - a nominalizat 2 populații ca sfinte: Nordicii Gherghe-sei / Sf. Gherghe în Galileea (organizați patriarhal) și Sudicii Iebu-sei / Sf. Iebu în Iudeea (organizați matriarhal). Acel loc de început al Deltei Nilului, Fluviu căruia vechii Evrei îi ziceau “Ghe-On” / Geon - al ramificației brațelor de la străjuirea Ghiza-Goşen - se numea, așa după cum a consemnat Herodot Karka în “Istorii” 2:15, 2:17 și 2:97 Kerkasoros / “Kerkas-oros” = “KerkaSuros” / “Kerka-suros” (adică literalmente “Orașul Kerkas” / Orașul Gherga, respectiv “Kerka-suros” drept “Kerka-soarele” / “Soarele Kerka”), apoi notat Kerkesyra / Cercesura de geograful Grec Strabon ori Latin “Cercasorum” de Romanul Pomponiu Mela: după cum a relevat de pildă și savantul Englez Jacob Bryant, “Orașul Kerka” / “Soarele Kerka” (Kerkasoros) era pe partea apuseană / “Libiană” a Nilului - acolo unde e Marea Sfântă / Sfinxul Egiptului, toponimele Kerke păstrându-se în Oaza Fayum din apropiere până în Evul Mediu - iar pe partea răsăriteană / “Arabă” era On, respectiv în ceea ce Grecii vechi numeau Heliopolis / Helio-polis, “Orașul Soarelui”; în secolul XIX, cercetătorul German Heinrich Brugsch a studiat străvechea numire a arealului Marii Sfinte / Sfinxului Egiptean sub forma Kerk-Osiris iar filologul German Peter Erman a interpretat semnificaţia ca “habitatul lui Osiris” - observând că radicalul Kerk din conţinut s-a regăsit şi în aşezarea Gherga din susul Nilului, care a fost prima capitală a faraonilor - savantul Francez Gaston Maspero în “Zorii Civilizaţiei, Egipt şi Chaldeea” indicând locaţia Kerka-Suros / Kerk-Osiris până în suburbia Embabeh a actualei capitale Egiptene, Cairo (pe malul Vestic al Nilului). Pe malul Estic al Nilului - la marginea zonei inundabile - era înălţimea Kheraha / Khereha; așadar, la începutul labirintului reţelei apelor dulci ale Deltei Nilului, în partea apuseană Kerka era asociat cu Ghiza / Gizeh (unde se găsește Marea Sfântă / Sfinxul) iar în partea răsăriteană Kheraha - vechiul Cairo, conform cercetătorului American Garry Matheny în “Exodul” din 2011, metropola preluându-şi numele de la cel al vechii înălţimi, sensul Arab al denumirii fiind “Victoriosul” / “Marte” - An / On era asociat cu Goșen: acolo geograful Maur Al Idrîsi a văzut în secolul XII al doilea Sfânt / Sfinx (feminin - după cum a consemnat - realizat din pietre şi cărămizi, nu sculptat într-un singur monolit ca acela din vechime, de pe malul opus, monument aflat pe atunci în dezmembrare, părţile sale servind la unele construcţii Medievale din Cairo).

În Tărâmul Onias / Goșen din Delta Nilului, Zeul Pământului era Kherty, care cârmuia barca pe ultimul drum (era paznicul decedaţilor și al mormintelor acelora), egal în putere cu Zeul Ra, fiind echivalat cu Aken, patronul sufletelor, reprezentat ca un marinar navigând, aflat în b/arcă în picioare; Zeul Kherty / Kherti a fost proeminent la începuturile Egiptenilor, el străjuind calea spre Zeița Ma’at - muierea lui Hermes / Thot - fiind Gardianul intrării în “Lumea Cealaltă” (peste care își împărțea stăpânirea cu Osiris): se poate observa asemănarea dintre vechiul Egiptean Aken (patronul sufletelor, divinul luntraş din Nordul celui mai lung Fluviu din lume) şi Okean / Ocean (patronul apelor dulci, divinul stăpân al marii reţele Fluviale din Nordul vechilor Greci). Romanul Vergiliu în “Eneida” 6:297 a descris Râul mlăştinos Akeron / “Aker-On” ca principal în Tartarus - adică în Lumea “Cealaltă” - sub supravegherea lui Kharon / Char-On, filozoful Platon consemnând în “Phaedo” 112 că direcţiile de curgere ale lui Okean la suprafaţă şi Akeron în subteran erau reciproc opuse: toate acele paralele dintre vechii Egipteni şi vechii Greci - onomastice, de roluri, etc. - nu erau întâmplătoare; până în Antichitate - când au fost oprite - luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatori au fost sub semnul lui Kharon / “Khar-On”.

Khar-On

În NE Africii / Egipt, Mesopotamia şi N Indiei, “Arka” / arca transporta Zeul Soarelui (Ra la vechii Egipteni, Şamaş la “Su-Meri” / Sumerieni, Surya la hinduşi); aşa ceva merită atenţie, transportul Zeul Soarelui fiind cu o ambarcaţiune (iar nu cu carul, ca la vechii Greci ori la alţi Europeni): motivul transportării Zeului Soarelui cu arca a fost anterior Indo-Europenilor. “Upanişada Brhadăranyaka” a scris că Arka / arca a apărut odată cu sacrificiul de sine al Creatorului: “La început nu a fost nimic aici. Totul era învăluit de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte. El - cel numit moarte - dori: ‘Să mă întrupez!’ şi dădu naştere raţiunii. Şi el se urni binecuvântând iar din binecuvântarea lui se născu apa. ‘Cu adevărat - zise El - când am binecuvântat, s-a ivit apa. De aceea firea ei este Arka’. Ceea ce a fost spuma apei s-a întărit şi s-a făcut pământ. El s-a istovit. Şi din El, cel istovit şi arzând în flăcări, a răsărit strălucirea - esenţa Lui - care este focul” (Pentru spiritul mitic, focul era mai mult decât ceea ce era fizic, fiind şi o “fiinţă”, cu obiceiuri închipuite în analogie cu ale omului: focul avea pasiuni, “mânca” tot ce întâlnea şi era în foarte mare duşmănie cu apa; ca şi lumina ce nu se poate evidenţia decât în întuneric, aşa şi ansamblul contrariilor apă-foc). Ghargheii / Chaldeii ştiau că arca după Potop - cârmită de înţeleptul Atra-hasis / Sumerian zis Ziusudra, preluat de Evrei ca Noe - a ajuns pe Muntele Korkura. Arca diluviului nu a fost prima ambarcațiune din Vechea Lume, ci a apărut ca încununarea unei Tradiții acvatice îndelungate, serioase. Arca era numită de vechii Evrei, Armeni, Greci, ş.a. ca “baris” / “berith” (iar o rădăcină Indo-Europeană semnificativă - după cum au demonstrat cei mai reputaţi specialişti în paleolingvistică din lume - a fost guturalul “gher” / “ber”, legat de “bherga”). Gherga - simbolic fiind legătura dintre Cer și Pământ - dintotdeauna a fost apropiat de celelalte elemente principale: aerul vieții, apa Raiului, focul divin, etc.

Argha