6. Filogenia şi protocronia II

(datorită lungimii, aici continuă Filogenia și protocronia)

În Egipt, Mesopotamia şi N Indiei, “Arka” / arca transporta Zeul Soarelui (Ra la vechii Egipteni, Şamaş la Su-Meri” / Sumerieni, Surya la hinduşi); aşa ceva merită atenţie, transportul Zeul Soarelui fiind cu o ambarcaţiune (iar nu cu carul, ca la vechii Greci ori la alţi Europeni): motivul transportării Zeului Soarelui cu arca a fost anterior Indo-Europenilor. Upanişada Brhadăranyaka” a scris că Arka / arca a apărut odată cu sacrificiul de sine al Creatorului: “La început nu a fost nimic aici. Totul era învăluit de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte. El - cel numit moarte - dori: ‘Să mă întrupez!’ şi dădu naştere raţiunii. Şi el se urni binecuvântând iar din binecuvântarea lui se născu apa. ‘Cu adevărat - zise El - când am binecuvântat, s-a ivit apa. De aceea firea ei este Arka’. Ceea ce a fost spuma apei s-a întărit şi s-a făcut pământ. El s-a istovit. Şi din El, cel istovit şi arzând în flăcări, a răsărit strălucirea - esenţa Lui - care este focul” (Pentru spiritul mitic, focul era mai mult decât ceea ce era fizic, fiind şi o “fiinţă”, cu obiceiuri închipuite în analogie cu ale omului: focul avea pasiuni, “mânca” tot ce întâlnea şi era în foarte mare duşmănie cu apa; ca şi lumina ce nu se poate evidenţia decât în întuneric, aşa şi ansamblul contrariilor apă-foc). Ghargheii / Chaldeii ştiau că arca după Potop - condusă de înţeleptul Atra-hasis / Sumerian zis Ziusudra, preluat de Evrei ca Noe - a ajuns pe Muntele Korkura. Arca era numită de vechii Evrei, Armeni, Greci, ş.a. ca baris” / berith” (iar o rădăcină Indo-Europeană semnificativă - după cum au demonstrat cei mai reputaţi specialişti în paleolingvistică din lume - a fost guturalul “gher” / “ber”, legat de bherga”). Gherga - simbolic fiind legătura dintre Cer și Pământ - dintotdeauna a fost apropiat de celelalte elemente principale: aerul vieții, apa Raiului, focul divin, etc.
Argha
În 1803, teologul Anglican George Stanley în Dizertaţie despre Misteriile Cabirilor” a scris: “Conform Carianului Pherekydes, Zeus i-a dăruit mamei lui Hercule cupa în formă de arcă numită Carchesium’; tradiţia relatată Antic reproducea de fapt istoria diluviană, căci Hercule era zeul solar al arcei - numele Hercule provenind din Arcă - cu care a fost identic Noe. La hinduşi, emblema Zeiţei Mamă Durga era Argha încadrată de Yoni, însufleţită de Penisul / Linga Zeului Şiva / Maha-Deva - biblic echivalat cu Ham - în forma de navă pe care vechii Greci o ştiau ca Argo; Etruscii reproduceau Yoni prin Juno, hinduşii numeau discipolii Marii Mame ca Yoniani - aceiaşi cu Ionianii din V Anatoliei, numiți Yauna de către Iranieni / Perși - etc. (de altfel, Ionianii erau deopotrivă celebri prin Misteriile Orgiilor şi Cultului Falic extraordinar ce-l aveau, Anatolia fiind plină de falusuri ridicate în memoria Potopului). Ceea ce hinduşii aveau ca Argha şi Elenii ca Argo, în Caucaz era simbolizat de Medeea (se poate observa metamorfoza, în sensul feminităţii la ‘Me-Dea’ / Medeea, respectiv la Şiva în sensul masculinităţii Maha-Deva) şi se poate înţelege afirmaţia despre Colchii apropiaţi bizantinului Tzetzes - Georgian după mamă - că aceia erau Indo-Sciţi; Argonauţii au scăpat de urmăritori pe Marea Neagră datorită Me-Deii”. (În legături cu Arca de la Potop sunt de remarcat: Argha pe malurile Indiene era vasul sacru pentru libații - vasele pentru libații fiind Karkesii la vechii Greci - Argo în Marea Neagră a fost vasul legendar pentru navigat, etc.; unirea dintre Yoni și Lingam era cea unică a celor 2 genuri - feminin și masculin - dintre spațiul pasiv și timpul activ, din care a provenit viața). Filozoful Scoţian William Drummond a scris în 1810: “Ştim de la Varro că Juno semnifica Luna; Strabon ne-a informat despre Cureţi că le celebrau anual pe Juno şi Leto / Latona pe Muntele Solmissus / Sol-missus (la poalele căruia era Efes iar în apropiere avea aşezarea Cybellia). De unde venea numele Juno - Iona în Lydia - sau Iana (respectiv Diana)? În Efes, Artemida / Diana era împodobită cu ghirlande de flori - la fel fiind şi Isis în Egipt - mereu asociată cu Sfinxul; între Anatolia şi Egipt - via Fenicia - au fost mari legături. Aşa după cum în zonă preoţii lui Dionis au învăţat Cultul Cybelei, în apropiere fiind Muntele Corycus, pe Muntele Mimas din Lydia - un loc indicat de poeţii Antici ca al Uriaşilor rebeli - preotesele vinului erau Mimallone, care le-au iniţiat în orgii şi pe femeile Trace / Makedone, după cum au scris Plutarh, Eustaţiu, ş.a. (Fenicienii notau ‘Uriaşii focului’ ca ‘Mi-mas’): cele supranumite Mimallone cunoşteau Misteriile Orfice şi le-au instruit pe Edonele din Munţii Haemus / Balcani, devenite faimoase apoi în lume pentru excesele lor (la Efes, conducătoarele orgiilor pentru Cybela purtau ‘târşuri’ / cârje ceremoniale, Lydienele - conform şi Carianului Dionisie din Halicarnas - fiind strămoaşele Etruscilor / E-Truscilor). Conform lui Herodot, jocurile ludice şi reprezentările scenice au fost inventate în Lydia. Riturile Lydiene prin Etrusci au ajuns şi la Romani, Zeul Janus la ei fiind Asiaticul Ion - notat Iavan în secolul I de Evreul Iosif Flaviu - adică apelativul Anatolian al lui Apollo / Soarele (după cum au scris Euripide, Macrobiu, ş.a.), ‘Echion’ fiind şi partenerul Fenicianului Cadmus; Ion, Iao, Io = rădăcina Latinului Ianus, Iovis, căci Ion - acelaşi cu Ianus - provenea din On, simbol solar pe 3 continente (regăsit în Creta, Egipt, Fenicia, Babilon, etc)”. Însă Ianus - aşa cum a studiat Dr. Ion Culianu / de origine Aromână - “totalizând caracterele solar-lunare (masculin-feminin) era androgin” (Ianus / Yanus - adică “strălucitul An”, numele rezultând din alăturarea prefixului “I” al strălucirii și cel al Zeului An - avea natură dublă, redată prin chip dublu, sceptrul său fiind bifurcat, în formă de “Y”); despre Cadmos / “Cad-mos” e de ştiut că avea înţelesul de “conducător”, “împodobit” sau “corcodit”, o variantă fiind şi Cosmos, adică universul ordonat, strălucitor prin curăţia sa. Au fost cercetători care l-au echivalat pe apuseanul Ianus cu orientalul Iahve; cheile lui Ianus / An deschideau uşile solstiţiale, permiţând accesul la fazele ascendentă şi descendentă ale ciclului anual (cele 2 feţe ale sale erau întoarse una spre pământ şi cealaltă spre cer). “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Simbolismul solstiţiilor reţine atenţia pentru că nu coincide cu caracterul general al anotimpurilor corespunzătoare. Într-adevăr, solstiţiul de iarnă deschide faza ascendentă a ciclului anual iar solstiţiul de vară, pe cea descendentă: de unde simbolismul porţilor solstiţiale, reprezentate de cele 2 feţe ale lui Ianus. Este uşor de constatat că poarta hibernală permite păşirea în faza luminoasă a ciclului iar poarta estivală, în faza sa de întunecime. În mod asemănător, în tradiţia hindusă, solstiţiul de iarnă deschidea ‘calea zeilor’ iar solstiţiul de vară ‘calea strămoşilor’, corespunzând - bineînţeles - porţilor zeilor şi ale oamenilor”. În Epoca Pietrei, întregul Univers - Lumea Asta” şi Lumea Cealaltă”, cea văzută şi cea nevăzută - era sub stăpânirea Marii Zeiţe Ga / divinitatea supremă: ea patrona peste Pământ / Gos şi peste Cer / Cos (ceea ce - fiind din mare vechime - a dus la denumirea de “Cos-mos”); femeile dar şi bărbaţii din marele trecut care aveau însemnătate purtau sufixul vremurilor îndepărtate “mos”, “mis”, “meş”, etc. (după cum au fost nume ca Arte-mis, Ghilga-meş, ş.a). Pare relevant că Româna încă utilizează apelativele moşeşti la cei bătrâni ori la înaintaşi = “stră-moşi” (ceea ce în limbile Europene - toate mai recente - nu mai apar decât cu alţi termeni / înlocuitori ai celor străvechi); pe de altă parte, Româneasca “moaşă” în Georgiană e “meda”, în Greacă e “maia”, etc. Se pot observa apropierile dintre denumirea Sanscrită “linga” pentru “penis” și verbul Român “a linge” - în Latină “lingere” - datorate adorației manifestată prin Cultul Fertilităţii / de exemplu, cuvântul Ebraic pentru “bărbat” e “zachar”; de altfel, vechii Evrei, Romanii, ș.a. își întăreau spusele - de pildă când își lăsau moștenirile, etc. - jurând cu mâna pe testicule / de unde a și provenit cuvântul “testament”: în Lumea Veche, Cultul Falic - pe largi arealuri şi pe timp îndelungat - a fost foarte puternic (“puritanismul” / pudoarea a intervenit doar mult ulterior în timpurile istorice, pentru “lepădarea” de trecutul orgiastic, de pildă în satele Româneşti - până în Epoca Modernă - străvechile apucături păgâne determinând ca în general toată lumea să fie înrudită cu toată lumea).
Cercetătorul Francez Fernand Robert în “Religia greacă” din 1981 a scris: “Scena amoroasă dintre Zeus şi Hera pe Gargaros, în Masivul Muntos al Idei din Troada - aşa cum ne-o prezintă cântul 14 din ‘Iliada’ - transpunere, adaptată la trama epopeii, a unei tradiţii locale proprii Sanctuarului din Samos, dă o strălucire magnifică unei teme căreia îi cunoaştem mai multe variante. Metamorfozele în păsări erau un procedeu drag lui Zeus pentru a seduce zeiţe sau muritoare. S-a putut cu uşurinţă demonstra că fantezia neruşinată a sculptorilor a multiplicat intermediarii între ‘phallos’ şi pasăre, trecând prin falusul prevăzut cu aripi. Pelasgii adoratori ai phallosului i-au creat lui Zeus o imagine pe gustul lor”. În răsăritul Mării Egee, Insula Samos / “Sa-mos” - adică Insula “Sf. Moş” - e la gura Râului Meandru, în largul Ţării Gherghiţilor - Karia / Caria - din V Anatoliei (unde cel mai apropiat oraş de marele Sanctuar Gherga a fost în Antichitate Alabanda, întemeiat de fiul lui Car, eponimul zonei şi etnonimul locuitorilor): în hieroglife şi cuneiforme - primele scrieri din areal - Karia a fost consonantic notată KRK / acelaşi schelet onomastic ca GRG (Templul Gherga - din piatră, vechi de milenii - mai există şi azi, vizitabil acolo, acum fiind partea SV a Turciei). Cea mai timpurie relatare despre Sami, primii locuitori ai Insulei Samos, provine din poemul localnicului Aspius - contemporan în secolul VI î.C. cu localnicul Pitagora - care a afirmat despre Zeul Poseidon că a avut un fiu numit “An-Ka-ios” / Ankaios, care a fost şi primul rege al Lelegilor, instalat acolo împreună cu femeia sa Samia / fiica lui Meandru şi cu anturajul lor (în vecina Insulă Chios, legenda întemeierii era similară, acolo fondatorul fiind amintit ca Ion / An); conform istoricului Herodot Karka 1:171 - în secolul V î.C. - prin Lelegi se înţelegea o veche denumire a Carianilor / Gherghiţilor din V Anatoliei iar privind localităţile Magnesia şi Antiohia de pe Râul Meandru, în secolul II î.C. Insula Sfântului Moş “Sa-mos” / Samos a emis 2 decrete (câte unul pentru fiecare oraş), anunţând rudenia lor, ca descinzând din aceeaşi străveche familie.
Simbolistica păgână (începând din Epoca Pietrei) ridica linga / penisul în poziția supremă - cu sau fără vulvă, contra-partida sa, împreună reprezentând mai ales divina ființă androgină numită Argha / Ghargha - emblemele falice / erecte dominând societățile aproape pretutindeni; mai multe penisuri împreună însă semnifica castrare. În Română s-au fixat verbe vechi ale acţiunilor conectate (de pildă, un verb atestat Traco-Dac pentru “a linge” a fost “a licăi), ca - încă în uz - “a pupa” / “pu-pa”, “a linge” / “lin-ge”, “a suge” / “su-ge”, etc.; de altfel, în spaţiul Român în Epoca Bronzului a fost atestată existenţa Sigină, cu legături între Sfinţii Gini din Ghergania / Media - Ţara Magilor - în acel areal Caspic de pildă populaţia Sa.Gaz în mileniul III î.C. (strămoşii SaGarti / Sf. Gardieni, ai Guţilor Sumerieni, respectiv ai Geţilor, ş.a.) fiind a celor care la început au fost bine primiţi, în IndoEuropeană “gos” fiind “oaspete”, înţelegându-se prin “Sa-Gaz” = “sfinţi oaspeţi”, aşa cum “goşti” în Banat înseamnă la fel / de pildă “guest” acum în Engleză, apoi ei devenind sfinte gazde după cum a rămas consemnat istoric, de exemplu la Amazoanele de la poalele Caucazului dezvoltându-se aşa “sacra prostituţie”, când localnicele pământene se împreunau şi cu străinii / văzuţi ca vizitatori divini: ritul era moştenit Pelasg (oglindirea dintre goști și gazde reflectând ambele sensuri - atât a sfinților oaspeți / “goștii” = “goş-tii”, cât și a divinilor stăpâni sau a stăpânelor divine / “gazde” = “gaz-de” - împreunările sexuale având loc totdeauna pe jos, pe sacrul Pământ Ga, nu în interioarele colibelor ori corturilor sau în paturile din odăi, ci în iarba din grădini, fiind foarte importantă unirea sub cer). “Dicţionarul universal al limbei române” din 1929 a definit “poala” ca “spaţiul dintre pântece şi genunchi” (când şade o persoană ţinând de pildă pe cineva astfel) iar “Dicţionarul explicativ al limbii române” din 2009 a enunţat că expresia “a duce pe cineva în poală” însemna “a proteja” / “a ocroti”; ţinând cont că înţelesul pentru “poală” a fost şi de “sân” (corespunzător “Dicţionarului limbii româneşti” din 1939, “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, etc.), legătura “poalei” cu părţile intime ale gazdei ocrotitoare au ajuns foarte apropiate, datorându-se aceleiaşi generări. În 1875, cercetătorul Englez Thomas Inman a scris că “se poate remarca: denumirea Yoni era masculină și denumirea Linga era feminină; în marele trecut, ambele organe genitale au fost embleme sfinte (cam așa cum e crucea azi pentru creștini). Unirea lor producea energie - puterea generatoare naturală - astfel provenind sursa vieții (la fel cum se observa că era de la soare / cer și pământ)”. “Enciclopedia lumii hinduse” din 1992 - editată de Răm Garg - descrie: “Argha = simbolul special al Zeiţei Durga / Părvatî, ca o cupă din mijlocul căreia răsare virilul organ Lingam, marginea fiind numită Yoni. Argha de la hinduşi e aceeaşi cu ceea ce vechii Greci au numit Argo. Hinduşii dăruiesc Argha miresei: e un vas în formă de navă, utilizat la nuntă pentru libaţii iar apoi se foloseşte la păstrat parfum sau apă sfinţită”. (În Sanscrită, “lingam” însemna şi “corn”). “Cyclopaedia” Galezului Abraham Reese 1743-1825 a prezentat: “În Argha se pune o floare - cu numele Sanscrit ‘p’hulla’ - având sensul mistic al unirii puterilor, prin libaţii; ideea că ‘p’hulla’ a dus la Grecul ‘phalus’ (ori Latinul ‘bulla’) corespunde puternic, în sensul că Şiva - partenerul Zeiţei Durga - avea ca simbol tridentul, la fel ca Poseidon / Neptun, obiect Sanscrit numit Trifula / Triphala, indicând trifurcaţia, la fel ca şi cei 3 ochi. În timpul Potopului, puterile generatoare - feminină şi masculină - au prezervat umanitatea, reprezentarea fiind dată de Argha, prin elementele sale, Yoni şi Linga; similar ca în vechea Indie - unde erecţia lui Şiva / Maha-Deva era reprezentată prin Argha - în vechiul Egipt, Osiris era purtat în Arcă de oamenii săi”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Termenul ‘lingam’ înseamnă ‘semn’. Rădăcina acestui cuvânt e aceeaşi cu ‘langala’ = ‘plug’, rădăcina desemnând atât hârleţul, cât şi falusul. Lingamul a fost deci falus şi simbolul procreaţiei. Lingamul era semnul izvorului vieţii. Numai dualitatea cu ‘Yoni’ - care simboliza organul genital feminin - îi permitea trecerea de la principiu la manifestare. Yoni = matricea era altarul / cuva care înconjura lingamul. Fertilizarea pământului se exprima în mod ideal prin lingamurile naturale - existând prin ele însele - pietre înălţate în vârful munţilor. Lingamul - simbol central - era şi un simbol axial; în Yoga, unirea dintre lingam şi yoni dă naştere cunoaşterii”. Arca a fost cunoscută în străvechiul Egipt. Marile monumente din N Egiptului - la distanţă geografică relativ scurtă / apropiată faţă de locaţia fostei Atlantide - sunt acolo orientate nu faţă de timpul presupus de mulţi ca al realizării lor, ci faţă de cerul mijlocului mileniului XI î.C. (după cum a reieşit din reconstituirile astronomice computerizate, atât pentru Marea Sfântă / Sfinx, cât şi pentru cea mai mare piramidă din lume, singura ce mai există dintre minunile” Vechii Lumi - ele fiind pe Platoul Ghiza / Gizeh din Egipt - aşa după cum se poate vedea în imaginile următoare); privirea Marii Sfinte / Sfinxului era spre Constelaţia Leului (aşa cum îşi avea poziţia pe cerul mileniului XI î.C. din emisfera Nordică, sub constelaţia Ursa Mare şi constelaţia zisă Lupărie de Români = Leul Mic), mărturiile culese din Egipt de Europeni Mediterani - ca Platon ori Diodor Sicul - indicând tot mileniul XI î.C. ca acela de referinţă iar eroziunea pluvială a Marii Sfinte / Sfinxului în arida sa locaţie, unde ploile sunt reduse de milenii, conducând către o concluzie similară, spre aceaşi mileniu XI î.C. de la început”: 3 abordări diferite - astronomică, istorică şi geologică - completează abordarea circumstanţială, despre contextul raţional al vechimii de fapt Atlante, că şi-a avut debutul imperial în mileniul XI î.C.
Înaintea citaților Antici Europeni Mediterani, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 2:143 a consemnat ce a aflat în capitala Egiptului de atunci, Teba (nume ce-şi avea corespondentul EurAsiatic Deva / Dava - din “diva”, adică “sacrul suflet” DiBa / DaBa - după cum au studiat lingviştii, echivalenţele “T”/“D” şi “B”/“V” fiind temeinic demonstrate, o versiune similară pentru TeBa fiind şi Ghe-Ba = “Sufletul Pământului”), că “de la domnia zeilor au trecut 345 de generaţii”, ceea ce - conform aritmeticii lui, bazată pe considerarea a circa 3 generaţii / secol - ar fi însemnat mileniul XII î.C.; mai interesant e că istoricul Herodot a scris despre acele generaţii din Egiptul pre-dinastic ca fiind ştiute nominal drept “Piromis” / “Piro-mis” (literalmente ale “moşilor soarelui sacru” / “bătrânilor focului”, însemnând - după cum a notat - ale “oamenilor onorabili”): cu reprezentările în interiorul Templului din Teba ca nişte coloşi din lemn, erau vechii conducători de pe valea inferioară a Nilului, ca ramură Pelasgo-Arimă similară celei a vechilor conducători de pe Valea inferioară a Dunării. Arabii numesc piramidele “Haram” - adică monumente Arime - în România construcţiile mari străvechi fiind ştiute ca ale Uriaşilor Pelasgi / Arimi; de altfel, “Enciclopedia orașului Târgoviște” (publicată în 2012 de către Primăria Târgoviște) a scris despre Imperiul Arimilor / Pelasgilor că era sub conducerea Tergastai = “Terga-stai” - însemnând “Casa Împărătească” - “care și-ar fi avut așezarea exact pe locul Târgoviștei actuale”, Terga rezonând cu Gherga iar “stai” fiind locul unde stătea Gherga, respectiv “casa”, ceea ce echivala numele Gherga cu calitatea sa, de “împărat” / “rege”: Dr. George Coandă - istoric din familia academicianului A/Român Henri Coandă, numele Condu fiind frecvent la Aromânii din Crușova / Macedonia - fondator al Universității Valahia din Târgoviște, susține puternic și public această ipoteză (că Imperiul Pelasg și-a avut cândva capitala la Târgoviște, condus de Uriașul Terga = împăratul Gherga). Istoricul Anatolian Herodot Karka explicit a scris “πίρωμιν ἐκ πιρώμιος”, adică “Piromis după Piromos” = “Piro-mis după Piro-mos”: neîntrerupt, acei vechi conducători ai Egiptului au condus timp de 345 generaţii, de la “domnia zeilor” până la el (acelaşi şir de statuete - “Piro-mis” / “Piro-mos” - fiecare realizată de câte un Mare Preot la timpul său, a fost văzut în Templul din Teba înainte de Carianul Herodot din Halicarnas şi de către Carianul Hecateu din Milet); ţinând cont de contextul de atunci, aproximativ ultimul sfert dintre acele reprezentări - cele mai recente - erau ale faraonilor. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura sa e aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele greceşti, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legământul dintre pământ şi cer în moschee, etc. Templele sunt replici pământeşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice; teologia şi cosmologia devin astfel solidare în mintea oamenilor, ca în lucrările lor închinate zeilor. ‘Templum’ însemna - la origine - porţiunea de cer pe care augurul roman o delimita cu ajutorul beţişorului său şi înlăuntrul căreia urmărea fie fenomenele naturale, fie zborul păsărilor; acest termen a ajuns să desemneze locul sau edificiul sacru în care se practica observarea cerului. Tot astfel, cuvântul grecesc ‘temenos’, care vine din acelaşi radical indo-european ‘tem’ (a tăia, a delimita, a împărţi), desemna locul rezervat zeilor, incinta sacră dimprejurul unui sanctuar şi care era un loc inviolabil. Rezumat al macrocosmosului, templul este o imagine şi a microcosmosului: el e deopotrivă lumea şi omul”. Este de remarcat despre prima perioadă a Egiptului că a fost Pelasgă, atât din perspectivă etnică, cât şi religioasă. Pentru aşa ceva stau mărturie atât vechile tradiţii, cât şi descoperirile arheologice, relevând că înaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul Pelasg. Primii conducători ai Egiptului predinastic / pre-faraonic au fost zeii iar singurii dintre cei străvechi având epitetul de “divini” au fost Pelasgii. Egiptenii credeau despre ei că erau cei mai vechi oameni din lume, asemeni Pelasgilor (după cum a scris şi istoricul Diodor din Sicilia). Tot caracter Pelasg avea şi religia vechilor Egipteni: ei credeau în părinţii primordiali Cer şi Pământ, adică în cei 2 Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zei-moşi” (e de ştiut că “Lexicograful Suida” din capitala Imperiului Bizantin a consemnat despre Zalmoxe că era şi numele supremei divinităţi feminine - adică se folosea şi pentru Marea Mamă Ghea - pe lângă puterea creatoare a Cerului ca forţă luminoasă / strălucitoare, Cultul Pelasg adorând şi puterea productivă a Pământului Ga); în vechiul Egipt genurile asociate Cerului şi Gliei au fost inverse faţă de cele adorate în vechea Europă. În “Cartea Egipteană a morţilor” se face amintire de “Țara cea divină şi fericită de la miazănoapte, situată lângă râul mare şi sacru, unde s-au născut zeii”: aşa ceva faţă de Egipt corespunde spre Nord tocmai cu spaţiul actualei Românii, având Valea Dunării, fiind parte a Imperiului Atlant / Borean = Raiul, adică spațiul unde erau zeii. Vechii Egipteni aveau aceeaşi credinţă în nemurire ca Hiperboreii (iar întreitul stâlp ceresc = Coloana Cerului figura printre ornamentele lor, Obeliscurile fiind “stâlpi de priponire solari”). Vechii Egipteni numeau “Lumea Cealaltă” ca “Neteru Khert” (desigur aşa pronunţând “Gherg”), popular zicându-i “Tuat” / “Duat”, adică un “tot” al “duetului” format împreună de către Cer şi de către Glie: în “Ţara Zeilor Muntelui” era “Marea Casă a celor Doi” (Cerul şi Pământul, adică cei 2 Zalmoxe / “gemeni divini”, aşa cum mai erau ştiuţi); Duatul era conceput ca un cerc divin, în apropiere având un mare Râu cu multe braţe şi Munţi cu trecători (inclusiv “Cartea lui Enoh” - dedicată erei pre-diluviene - a descris aşa “Ţara Zeilor”), asemenea caracteristici corespunzând la N de Egipt numai spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic. În secolul III, Kilikianul Diogene Laertius a notat că Egiptenii posedau însemnări despre 373 de eclipse solare şi 832 de eclipse lunare iar calculele astronomice de control au arătat că acelea cuprindeau o perioadă de 10 milenii: un timp al începutului observării sistematice a cerului anterior - cu puţin - celui notat de Platon. În imaginile următoare se pot vedea cele 2 specii de lei “Panthera leo” ce existau pe atunci în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, acum dispărute - de peşteră “spelaea” / în extincţie la Potop şi Asiatică “persica” / înfrânată până în Antichitate - leoaicele lor fiind emblematice timp de milenii ca însoţitoarele favorite ale Marii Mame a Pământului Ga / Ghirghe:
În Legile” 3:677, Platon a scris că anterior lui cu un myriad” de ani (adică 10 milenii) au fost o mulţime de inundaţii: într-adevăr, atunci - în mileniul XI î.C. - se încheia ultima glaciaţiune a planetei, aşadar consemnarea sa a fost precisă. Probabilitatea întemeierii Atlantidei la mijlocul mileniului XI î.C. nu e o presupunere abruptă”, ci pe de o parte poate fi legată simetric de mileniul scurs între înfiinţarea primelor aşezări în Peninsula Anatoliană, respectiv în Peninsula Hemului / Balcani (la mijlocul mileniului X î.C.) şi înfiinţarea primei aşezări în Hem / Egipt (la mijlocul mileniului IX î.C.), tot un mileniu putând fi pe lângă acel mileniu şi durata anterioară, marcând începutul civilizaţional întemeiat de cuplul Clitoris-Poseidon iar pe de altă parte poate fi legată de reperele astronomice ale Constelaţiilor Leului şi Orion - celebrate prin cele mai mari monumente ale Egiptului - ca fiind ale “începutului”; “Hema” însemna “sânge” (provenind din “incandescent” / “cald”). Cu alte argumente - căci sunt foarte multe în acest sens - etnograful Român Adrian Bucurescu a ajuns la concluzii similare: fabuloasa Atlantida s-a scufundat în Marea Neagră iar în cinstea ei vechii Egipteni au realizat la Ghiza / Gizeh - lângă care a fost aşezarea On / Heliopolis, oraşul lui Ra - Marea Sfântă / Sfinxul, cea mai mare statuie din lume, a leoaicei privind spre Constelaţia Leo aşa cum era pe cerul mijlocului mileniului XI î.C. (e de observat că Horus, Hermes, Helios, ș.a. făceau parte din aceeași familie cerească). Constelaţiei Orion îi era asociat Osiris, Zeul “Lumii Celelalte”; pe lângă apropierea dintre Orion și Uran, e de observat că țăranii Banatului sunt tradițional numiți “paori” / “pa-ori” (“pa” fiind “sfinți” iar “ori” fiind “solari”), putându-se înțelege în denumire străvechiul lor statut de “sfinți solari”. Orion / “Ori-On” era ştiut de Sumerieni / Ghiengar ca mesagerul / curierul dintre Cer şi Pământ - fiind păcurarul / păstorul lui Anu, Zeul Cerului - iar vechii Greci, printre care şi Gherghinul Hesiod / anterior lui Platon, au indicat că Gigantul Orion era fiul Euryalei / Gorgonei mijlocii, nepoată a lui Pontus, cu Poseidon (vechii Evrei îl numeau Ghibor pe Orion): numele Sumerian al lui Orion - ştiut ca “lumina Raiului” - era Uru-Anna iar vechii Greci au notat că Uriaşul vânător Orion (de străvechi origini Egeene, nepotul Zeului Poseidon) a fost pruncul Gorgonei mijlocii, Uriaşul “Ori-On” / Orion apărându-le ca acela care trecea Strâmtorile şi Marea prin vad; pe baza papirusurilor din secolul III î.C. ale poetului Elen Euphorion, cercetători ca arheologul Canadian Peter Oleson, Britanicul Robert Graves 1895-1985, ş.a. au presupus legătura dintre Orion şi “urină” ca fiind de la străvechiul ritual de fertilitate instituit de marele vânător / păstor, prin care se credea că sperma sau urina taurului colectată într-o hârcă (tigvă / țeastă) de taur şi îngropată pentru 10 lunaţii - durata unei sarcini umane, de circa 9 luni solare - transfera practicanţilor apreciatele însușiri ale sale. În “Lumini din depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a notat: “Despre Orion, fără vreo relaţie cu fondul indoeuropean, se poate vedea că în hatită era ‘ureş’, în hitită era ‘uri’, în luvită ‘ura’, etc. Reprezentarea lui Orion era ca Uriaş care aducea pe umeri primăvara - asemenea lui Hercule - reprezentare ce evidenţia atât forţa colosală a respectivilor, cât şi ‘slăbiciunea’ anotimpului frumos la începuturile sale, adus de peste mări şi ţări”. De pe Marea Mediterană, intrarea în Delta Nilului se făcea obligatoriu pe la Karba / numele vechi Egiptean (Tarichea / numele menţionat de istoricul Anatolian Herodot sau Heracleum / numele menţionat de geograful Anatolian Strabon): port acum scufundat, în care se afla Templul lui Hercule (pe uscat, lângă el, împăratul Makedon Alexandru cel Mare” a întemeiat Alexandria, acum cel mai mare oraş al Egiptului după capitala Cairo).
În 2006, Dr. Harald Haarmann - savant German stabilit în Finlanda - a scris: “Măsurătorile geologice la Lacul Aral şi Marea Caspică au relevat că acelea în mileniul X î.C. au fost puternic alimentate de topirea calotei polare, tot atunci crescând marile lacuri din N Europei - Onega, Ladoga, etc. - pe locul actualei Mări Negre fiind Lacul Pontic, puţin afectat de acel prim aflux. Atunci în N Pontic s-a format stepa E Europeană; populaţiile, în amestec cele din Ural cu cele pre-IndoEuropene, nu vânau animalele mari - ca mamuţii sau rinocerii lânoşi - dar nici nu se avântau în deşii codri sau pe râurile mici, preferând habitatul pe lângă fluvii (la S de Anatolia s-a instaurat un climat arid iar la N de Anatolia climatul era blând, ceea ce a determinat mari migraţii din V Asiei în E Europei, Bazinul Dunării inferioare fiind una dintre destinaţiile preferate). Înaintea Potopului, existau legături strânse între Mesopotamia şi Europa, aşa după cum reiese din cercetările comparative arheologice şi culturale despre Epoca Pietrei; Potopul a fragmentat fosta arie de convergenţă, în timp efectele accentuându-se prin caracteristicile dobândite oriental, respectiv European. Nu toate miturile diluviene din Mesopotamia se referă la o mare catastrofă, unele fiind despre inundaţii locale; în V Asiei şi în SE Europei însă s-au păstrat mituri diluviene despre distrugerea ‘Vechii Lumi’. Se pare că dezastrul natural a fost în mileniul VII î.C., afectând riveranii Mării Negre; nu e surprinzător că mitologia Potopului este cea mai extinsă la populaţiile din regiunea Pontică (în contrast, miturile altor populaţii se referă la cele mai mari catastrofe ca distrugerile recoltelor, eventual la schimbări climatice, etc). În jurul Mării Negre, datorită experienţelor traumatizante ale catastrofei, impactul şocant s-a regăsit în dezechilibrările emoţionale şi în activităţile mentale ale oamenilor afectaţi, cauzând reacţii complexe asupra corpurilor lor (atât sufleteşti, cât şi spirituale): o colaborare între componentele de bază ale acelui complex asigura supravieţuirea (pe fondul spusei că ‘orice mă provoacă, mă face mai puternic’), în timp ce un răspuns haotic conducea la decesul cultural şi chiar personal. Se poate presupune că urmările Potopului au fost variate, între colapsul psihic şi stimularea productivă pentru condiţii mai sigure de trai: în orizontul cultural post-diluvian se pot observa întăririle prin lucrul colectiv de întemeiere a aşezărilor, adoptarea stilului agrar de trai, introducerea de tehnici inovatoare, etc.; de pildă, metalurgia şi scrierea au apărut în Europa mai devreme decât în Asia, însă cronologia nu e atât de importantă, cât relaţiile reţelei culturale cu era pre-diluviană şi transformările experimentate post-diluvian, căci civilizaţiile nu apar din vid: o civilizaţie rezultă din transformarea unei reţele culturale existente într-una cu caracteristici mai avansate şi proprietăţi mai eficiente. Ansamblul instituţiilor noi depinde de extinderea şi diversificarea dorită, creşterea unora depinzând de nivelul social, cultural sau economic urmărit, ceea ce înseamnă că ele nu erau necesare anterior (de pildă, metalurgia şi scrierea au devenit foarte valoroase, dezvoltându-se într-o societate agrară Europeană). Cuprul - prim metal prelucrat, ca şi aurul - avea denumirea în rădăcina ne-IndoEuropeană ‘khalkos’, derivată din rădăcina (de asemenea ne-IndoEuropeană) ‘khalke’ pentru culoarea purpurie; scrierea era ideografică - la fel fiind şi apoi în N Indiei - fundamentată religios şi nu economic (după cum mult ulterior a fost în Mesopotamia). Stereotipul de ‘Lumea Veche’ şi-a confirmat statutul European şi s-a instalat astfel în lume; la modul global, arheologii şi istoricii culturali care nu includ în paradigmă Vechea Civilizaţie Europeană şi Civilizaţia din N Indiei - ca protagonistele ce îmbracă Mesopotamia şi Egiptul - sunt mărginiţi, limitaţi în deficienţa de a aborda doar ‘modelele standard’ ale respectării Mesopotamiei şi Egiptului (ulterioare în timpul istoric): de exemplu, puterea Europeană post-diluviană s-a evidenţiat prin egalitatea genurilor feminin şi masculin iar puterea hindusă - tot post-diluviană - s-a evidenţiat prin egalitatea economică rurală cu cea urbană (egalităţi ce de la ele nu s-au mai întâlnit în lume), simbolurile religioase Europene fiind ultima oară regăsite în Troia timpurie şi Ugarit iar cele economice hinduse în Sumeria. Memoria colectivă - ce lucrează ca motorul identificării culturale - este în orice mediu o acumulare continuă (dovedită ca genetic codată) şi nu e liniară, procesul transmiterii şi al transformării fiind aleator; multe ecouri ale celor care au fost s-au propagat de-a lungul mileniilor, post-diluvian începând cu arealul circum-Pontic”. Imaginile următoare redau o colibă consolidată cu oase de mamut - din timpul ultimei glaciaţiuni - de la Mezihirich / Mezhi-rich 49,38 lat. N, 31,24 long. E, în regiunea Cherkasî din Ucraina (cucerită de Homo Sapiens de la Cro Magnon):
Primul nume al Mării Negre - formată pe locul Lacului Pontic - a provenit de la numele primului dintre cei 3 zei acvatici (Pontus, Oceanus, Poseidon): de la Pontus Gargarus. Denumiri Ghergare s-au păstrat în întregul areal circum-Pontic, în toponimie relevante fiind Anatoliana regiune Pontus - numită Antic Garghia / Khaldia - şi Caucaziana Gorghis / Kholkis (din Georgia), vecine: constituiau zona dintre Caucaz şi Anatolia care era populată de “zânele Marii Mame” / adică de Ama-zoane şi Ghergari. Pentru migratorii din Asia Centrală ajunşi acolo, marele Lac cu apă dulce de la poale - controlat de Ghergari - era “Pontus”: “puntea” către “Lumea Cealaltă” - adică spre însoritul Rai - întins pe zona dulcilor ape din Nord, unde era “ţinutul dănelor” = “Eden”, de la răsărit la apus fiind curgătoarele paleo-ape / “dăne”, ale Fluviului Ră (adică ale Rheii - respectiv Gorga / Volga - cea mai mare apă curgătoare din Europa), Don, Dnieper / Nipru, Dniester / Nistru şi Dănu-Rhea / Dunărea = Râul Rheii; e de ştiut că pre-diluvian, Niprul, Nistrul şi Istrul / Dunărea au constituit împreună o deltă uriaşă în N Lacului Pontic (pe actuala platformă Nordică a Mării Negre, Dobrogea şi Crimeea pe atunci fiind unite), Insula Şerpilor / Dragonilor fiind un rest din vechiul mal al Fluviului Dunărea / Istru, la locul unde primea Nistrul, apoi ea - cea mai notabilă Insulă din Marea Neagră - fiind reţinută de folclorul Ucrainean ca “Ostrovul Zmeilor”.
În 1936, profesorul Gheorghe Năstase de la Facultatea de Geografie din Iaşi / România a descris îndeaproape Văile submerse ale Dunării / Istrului, Nistrului şi Niprului, arătând foarte clar că Lacul Pontic avea nivelul cu peste 100 metri mai jos decât Marea Neagră actuală, înaintea inundării (a peste 100 de mii kmp din N său) având ţărmul apusean la circa 100 km spre E; în 2008, cercetătorul Român Sergiu Haimovici în “Transgresiunea Mării Negre din neoliticul timpuriu” a revenit la o observație anterioară cu 3 decenii: “În 1978, Alexandra Bolomey şi-a pus întrebarea de ce în Dobrogea a lipsit cu totul Cultura Criş - răspândită în restul României - iar în Dobrogea neoliticul a început doar cu Cultura Hamangia din neoliticul terminal. Este posibil ca ‘potopul’ din Marea Neagră să fie răspunzător de această absenţă”. (Îngroziţi de Potopul Pontic, Atlanţii au trecut Carpaţii, în Ardeal, Banat şi Crişana / stabilindu-şi centrul de putere la Gherdap). Pre-diluvian, pe malul Sud Pontic, adică N Anatolian - din Gorghis / Kolkis până la Garga-nele / Dardanele, Strâmtoare ce era una din “Porţile Raiului” / anume cea principală - Ghergarii şi partenerele Ama-zoane / fiicele Marii Mame, vegheau intrarea în Rai, toți împreună fiind ştiuţi drept gardieni. Apelativul de “pontifi” pentru mesagerii dintre Cer şi Pământ, aşa cum ulterior au perpetuat înţelesul în lume împăraţii şi înaltul cler, provenea de la nobilii Ghergari / Gregori Pontici, gardieniicare vegheau / observau (îşi păzeau Raiul, posesia / proprietatea lor): erau “îngerii” / “cheru-vimii” Gherga care făceau legătura (constituiau şi facilitau “puntea”) dintre Cher / Cer şi Glie / Ga - după cum se reflectă atât din nume, cât şi din semnificaţii - ajutând comunicarea între Civilizaţiile diluviene “gemene”, cea Sudică a Cornului Abundenţei patronată de Marea Mamă ale cărei brunete Hamite iubeau culoarea roşie / purpurie şi cea Nordică a Imperiului Atlant patronată de Zeul Timpului şi Cerului ai cărui blonzi Hiperborei iubeau culoarea albastră / turcoaz; e de observat despre culoarea purpurie / roșie - numită “khalkhe” / “garghe” în vechea Greacă - că o reda pe cea a extremității penisului, care era “pură” (considerare derivată din Cultul Falic - larg răspândit cu mult dinaintea vechilor Greci, încă din paleolitic - vulva dezvăluind aceeași culoare, vascularizările puternice relevând de fapt esența vieții, anume sângele). În 1885, istoricul literar Român Dem Teodorescu a publicat o colindă “de flăcău” despre “vânătorul de însurătoare”, voinic care a sărit în mare, a trecut-o în 3 zile, apoi a ieşit “neapătat” pe malul celălalt; îndată ce a dat ochii cu “Grădina Raiului” - unde “la umbra merilor” era în toi “hora zânelor” - după ce a dat “bună ziua” numai o zână i-a răspuns, anume cea care de fapt l-a ales de mire (e de ştiut că Tunguşii evitau să calce pe umbrele altora iar Yakuţii / “Ya-Kuții” interziceau copiilor să se joace cu ele). Dr. Adrian Poruciuc a comentat în 2013: “Elemente precum hora zânelor şi raiul de peste mare ne îndreaptă spre un substrat mai arhaic al folclorului românesc, anume unul dominat nu de viteji călăreţi (dintre cei care reprezentau mai ales tradiţii patriarhal-androcentrice indoeuropene), ci de fecioare măiestre, reprezentante ale imaginarului preistoric specific zonei denumite astăzi, de către tot mai mulţi specialişti, ‘Vechea Europă’.” (Potopul Pontic s-a întâmplat înaintea domesticirii cailor, fapt petrecut pe malurile Pontice; post-diluviana Civilizaţie a Vechii Europe n-a apărut din senin, ci era continuatoarea celei diluviene a Imperiului Atlant din răsăritul Europei, care îşi avea la Potop baza Pontică: după Potopul Pontic, Vechea Europă şi-a avut baza la Gherdap, în Defileul Dunării de la Porţile de Fier).
Annuna / “An-nuna” erau prinţii “nun” ai Zeului An, derivaţia regală de “prinţ” = “nun” provenind din “prunc”; “dă-nu” însemna “sfânt prunc”, căci “dă” era particula divină pentru “ză” / “zeu” ori “sfânt” iar particula “nu” deriva din “nun” pentru “prunc” / “prinţ”: Râul / apa curgătoare “dănu” era pruncul divinei Rhea (lingviştii, printre care şi Românii Marian Ciucă, Margareta Sfirschi ş.a., au demonstrat că în vechime deseori “G” era acoperit prin alofonul lui “N”, de tipul consoanei sonore nazală velară, astfel încât literalmente “Nun” era de fapt “Gug” / “Nuna” = “Guga” / “Gâgă”, An-nuna - pruncii lui An - fiind prinţii Guga sau Gâgă / Ghighi, copiii lui An). La Români “nuni” / “nănaşi” au rămas să fie “naşii de la nuntă” (în Sanscrită “nana” = “mama”, în vechea Greacă “nanna” = “mătuşă” iar “nonnos” = “bunic”, în Albaneză “nane” = “mamă” iar “nun” = “naş”, etc.; academicianul Român Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică” a arătat că sufixul “-aş” era de origine Tracă). De altfel, conform “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, “goghe” la Români e “copil” / “prunc” (ca termen dovedit Trac, sub forma “gogă” însemna “fantomă” / “stafie”); o preocupare de gen a avut mai pe larg în 1893 academicianul Român Petriceicu Haşdeu (nepot al Vlahului Tadeu Hâjdeu 1769-1835 din S Polonez), care a scris: “Egalităţile ‘ghi’ = ‘bi’ şi ‘ki’ = ‘pi’ (ca ‘ghine’ pentru ‘bine’, ‘corghi’ pentru ‘corbi’, ‘cerghi’ pentru ‘cerbi’ sau ‘luki’ pentru ‘lupi’, ‘kicior’ pentru ‘picior’, ‘okinci’ pentru ‘opinci’, ‘kiatra’ pentru ‘piatra’, etc.) erau la Români un fonetism străin graiului bărbătesc, caracterizând în specie graiul femeiesc, aşa că bărbaţii cari rostiau astfel erau porecliţi cu despreţ ‘feciori de babă’. Nimic mai femeiesc ca noţiunile de ‘piept’ şi ‘pieptene’ în lupta cea seculară între fonetismul bărbătesc şi cel femeiesc (‘ki’ arătându-se aproape pretutindenea mai forte decât ‘ghi’) iar vorbele isolate ‘kiept’ şi ‘kieptene’ au izbutit a se furişa până şi la Istriano-Români. De aici rezultă că: 1) guturalizarea labialelor există în toate dialectele, cel Daco-Român, cel Macedo-Român şi chiar cel Istriano-Român; 2) ea este foarte veche, deoarece se urcă mai sus de formarea acestor dialecte, a căror despărţire nici într-un caz n-a putut fi mai nouă de secolul X; 3) în toate aceste dialecte ea se înfăţişează ca un element de tot femeiesc, persistând chiar acolo unde nu s-a putut încuiba în restul graiului; 4) oriunde s-a introdus la noi şi s-a propagat acest element de tot femeiesc, el a întâmpinat o crâncenă rezistenţă din partea elementului cel bărbătesc al conservării labialelor. Dar cum oare să se explice o asemenea dezbinare lingvistică între cele 2 sexuri în sânul unei singure naţiuni? Pretutindenea unde o naţionalitate s-a născut prin cucerire, elementul cuceritor cel bărbătesc vorbia la început o limbă cu totul alta decât elementul cucerit cel femeiesc. Dintre copiii născuţi din căsătoriile bilingve, băieţii se dezlipeau mai curând, sustrăgându-se astfel înrâuririi mumelor, pe când fetele, rămânând totdeauna sub această înrâurire, conservau cu stăruinţă tradiţiunea graiului femeiesc, pe care veacurile o puteau şterge numai treptat-treptat, aşa că la urma urmelor - după ce se plăsmuise deja din amestec o singură limbă pentru bărbaţi şi pentru femei - trebuia totuşi să mai treacă mult timp până să dispară orice deosebire fonetică. Dintr-o cauză analoagă la Eschimoşii din Groenlanda numai femeile schimbă pe ‘k’ în ‘ng’ şi pe ‘t’ în ‘n’. La Români, elementul cuceritor fiind Latinii iar elementul cucerit sau femeiesc fiind Dacii, fenomenul lingvistic ‘ghi’ = ‘bi’, ‘ki’ = ‘pi’ întrucât este femeiesc, nu poate fi decât o rămăşiţă Dacă, nicidecum Latină. Dacii rosteau ‘ghi’, ‘ki’ iar Latinii ‘bi’, ‘pi’. Aplicarea Dacilor - sau mai bine zicând a Tracilor în general - de a guturaliza dinaintea lui ‘i’ poate ea singură să dezlege o enigmă din Heschyus; acel culegător în Greacă a adus pluralul ‘serghi’ în loc de Latinul ‘cervi’ / ‘cerbi’, întocmai ca la Români în ‘cerghi’: el nu spune de unde a luat-o dar nefiind nici Grecească, nici Italică, este învederat că acea glosă nu putea fi decât Tracă”. Pe de altă parte, Românii (dar şi Bulgarii, Albanezii, ş.a.) folosesc “nană” ca “termen de respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă” - conform “Dicţionarului explicativ al limbii române” din 1998 - la bărbaţi fiind “nene”; de pildă, Suomi / Finicii folosesc şi acum “nainen” pentru “femeie”. În 1999, inclusiv cercetătorul Danez Jens Elmegard - în studierea lingvistică comparativă dintre Indo-Europeană şi Eschimosă - a evidenţiat că pentru “guozd” şi “penis” se foloseau “gulgu” / “kulku”, totul în vechea legătură cu focul. Pentru Marea Neagră, primul nume - de la “patronul” Pontus Gargarus, din prima generaţie divină - s-a păstrat până în Antichitate, începând cu Lacul Pontic (dacă după a doua generaţie divină s-a introdus Oceanus, după a treia generaţie divină posesoare a Raiului s-a practicat denumirea Atlantă, de la Atlas / primul născut al Zeului Poseidon), ultima denumire, de “Neagră”, provenind atât din faptul că era “Nordică” faţă de botezători, cât şi de la culoarea sa întunecată pe timp de furtună; e de observat că în Latină, “furtuna” / “furtunos” era “Gurges” (ce însemna şi “vârtej”, respectiv “mare”).
Gurges: roata furtunii
În natură, uriaşele spirale de aer cald ridicate în vârtej ca o pâlnie prin interiorul cărora coboară aerul rece sunt grozavele tornade, considerate încă din mare vechime ca exprimând puterea divină; imensa lor forţă a fost respectată în dimensiuni religioase din trecutul îndepărtat. Trecerea aerului polar peste Sudicele ape încălzite provoacă asemenea fenomene de rotaţie rapidă - însoţite de descărcări electrice şi de sunete grave, ca mugetele - ducând apoi la ploi torenţiale. În timpul încălzirii globale ce a condus la încheierea ultimei glaciaţiuni, în marginea calotei polare Nordice aflată în procesul topirii s-au manifestat tornade în mod regulat, foarte frecvent, pentru timp îndelungat şi cu intensităţi diverse, ceea ce s-a fixat în amintirile rămase, prin suprema venerare - ajunsă inclusiv personalizată - a spiralei (cea a furtunii fiind mai însemnată decât cea a focului), a fulgerelor, a intensităţii audio de tip “muget”, a debitului revărsat prin ploaie, etc.; ca atare, străvechiul vocabular religios a păstrat nu doar “Gurges” pentru “roata furtunii”, ci şi vârtejul tornadei ca emblematic pentru Gherga, respectiv concepţia religioasă despre Gherga a contemporanilor ca făcând posibile asemenea manifestări, prin puterea deosebită derivată din cununia Cerului cu Pământul, deopotrivă definind familia Ghergară a zeilor şi familiile credincioşilor Gherghi / Ghergoi corespunzători (mai ales în timpurile din urmă cu circa 10-8 milenii când - în conjunctura sfârşitului glaciaţiunii - asemenea fenomene se petreceau curent în Bazinul Pontic şi la poalele Carpaţilor, îndeosebi la N de Dunăre: de altfel, cea dintâi denumire post-Potop a Mării Negre a fost de “Pont Axein”, adică “ne-ospitalieră”, arealul fiind celebru din cauza deselor furtuni, ce cu timpul s-au tot redus, traversarea însă rămânând tradiţional recomandată totuşi numai pe timp senin). Marea Neagră nu îşi avea denumirea de “neospitalieră” din cauza vreunui inconfort minor al riveranilor săi (în marele trecut, riveranii altor Mări nu şi le-au numit negativ), ceea ce îndreptăţeşte atenţia de gen asupra sa, îndeosebi fiindcă străvechile mărturii au indicat că etimologia sa se datora climei: vântul / aerul dintotdeauna a fost unul dintre elementele principale ale vieţii, la fel ca apa sau argila (lutul / pământul).
Savantul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al Academiei Române din 1878, ales pe când preşedintele Academiei Române era Ion Ghica iar secretarul Academiei Române era Petriceicu Haşdeu - în “Dacia preistorică” a studiat “Originea numelui ‘Pontos’ pentru Marea Neagră”: “Tradiţiunea despre podul Soarelui la Marea Neagră, ori pe Dunăre, după cum ne spun legendele Române, ascunde în sine, incontestabil, oarecari elemente istorice. Vechile legende Greceşti amintiau de asemenea că Soarele avea o barcă de aur (Pherekydis 33, Apollodori 1:5) cu care dânsul se întorcea în timpul nopţii pe Ocean - Dunăre şi Marea Neagră - iarăşi la reşedinţa sa. Aceeaşi tradiţiune o aveau şi Egiptenii; după credinţele acelora, barca Soarelui se afla pe râul divin numit Nun / Dunăre. La Romani, cel mai înalt ministru al cultului religios se numia ‘pontifex’, adică ‘făcătoriul de poduri’ şi într-adevăr, după cum spuneau Varro şi Plutarh (‘Numa’ 9) în atribuţiunile vechilor Pontifici Romani mai era construirea şi restaurarea podurilor; numirea de ‘pontifex’ se baza aşadar pe oarecari tradiţiuni şi uzuri Antice ale preoţimei Latine. De fapt, vechia religiune a Latinilor era Apolinică: Ianus ca divinitate reprezenta Cultul Soarelui (Romanul Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:7 a scris că Ianus a fost cel dintâi care a ridicat altare lui Saturn - ca unui zeu / cu toate că din vechime se ştia că a fost muritor - şi a dispus ca Grecul numit Cronos patronând timpul să fie considerat ca înaltă autoritate religioasă, căci a fost începătorul unui mod de viaţă mai bun); tot asemenea şi sărbătorile numite ‘Latinae feriae’, care se ţineau în fiecare an la Alba Longa, ne prezintă întru totul acelaşi caracter al ritului şi instituţiunilor Apolinice, ca şi praznicele Hyperboreilor / Pelasgilor de la Istru, ca şi festivităţile cele mari comune ale Pelasgilor insulari la Delos. În particular, tradiţiunea Română despre podul construit de Soare la Marea Neagră, ori pe Dunăre, ne prezintă o lumină neaşteptată cu privire la originea numirii Pontos dată Mării Negre în timpurile ante-Elene. Grecii numiau cu deosebire Marea Neagră Pontos. Însă pentru ce - şi care era sensul fundamental al acestui cuvânt - nici un autor nu ne-a putut spune. De fapt însă această numire de ‘Pontos’ dată Mării Negre devenise învechită încă în timpurile lui Homer şi Hesiod. În literatura istorică Modernă s-a exprimat de unii scriitori părerea că probabil numirea de Pontos se reduce la un cuvânt arhaic de ‘pons’ (punte sau pod), ce ar fi existat în timpurile preistorice la strâmtorile dintre Asia Mică şi Europa. Din punct de vedere istoric, însă nu la ‘pons’, ci la ‘ponto’ (‘onis’) se reduce originea acestei numiri arhaice. În limba cea veche a populaţiunilor de origine Pelasgă, cari se extindeau de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic, cuvântul ‘ponto’ mai avea încă în era Romană însemnarea de ‘luntre’ sau ‘pod umblătoriu pe râuri’. Podul Soarelui de la Marea Neagră - ori de pe Dunăre - de care ne face amintire legendele Române, care apare în tradiţiunile Greceşti ca o barcă pe Oceanul din Nordul Traciei iar în legendele Egiptene ca o barcă pe Râul Nun, se numia aşadar ‘ponto’ încă în primul period al dominaţiunei Pelasge la Marea Neagră şi Dunăre. În acea eră depărată preistorică, comunicaţiunea pe Marea Neagră, ori pe Istrul de Jos, ni se înfăţişează astfel ca un privilegiu particular al Templului lui Apollo Hyperboreul din insula de la gurile Dunării iar Hercule, după cum ne spun legendele Greceşti, voind să vină din ţinuturile Sud-Vestice ale Asiei la Hyperborei, a trecut peste mare cu barca Soarelui (Apollodori 2:5). Partea de jos a Dunării de lângă Deltă (Eri-dan) mai purta încă numele geografic de Pad-os (Diodori 5:23), adică ‘Pod’; iar Iordanes - care probabil a fost născut în Mesia - ne spune că Thamiris, regina Geţilor, după o luptă ce o avuse cu regele Cyr, a trecut în Sciţia Mică / Dobrogea şi în locul numit ‘Podul Mesiei’ (‘Pons Moesiae’) a numit oraşul unde era şi adorată. Împrejurarea că numirea de Pontos s-a dat nu numai Mării Negre dar şi la o parte din ţărmurile de Nord-Est ai Asiei Mici, pe unde se făcea comunicarea peste mare între părţile de sus ale Eufratului şi Sciţia, confirmă pe deplin că originea acestui termen geografic de Pontos se reduce la numele ce s-a dat în vechimea preistorică staţiunilor de unde se făcea îmbarcarea cu luntrile numite ‘ponto’.” (Este de ştiut că un termen vechi în Română pentru barcă - navă / mai rar corabie - era “naie” / termen apropiat de “nou” dar şi de “Noe”).
Zona Egee în timpul glaciaţiunii
Despre Poseidon - pe lângă că a fost zeul apelor sărate / era fiul Titanilor fraţi Rhea şi Timp / Cronos, copiii Cerului şi ai Gaii - din aceleaşi relatări ale lui Platon se ştie că a întemeiat Atlantida, ca locul unde să trăiască împreună cu muritoarea Grigo / Clito pe care în fine şi-a ales-o ca soţie, de la ea (Clito-regina fiind Clito-ris) derivând denumirea clitoris” / organul erectil al vulvei, provocând plăceri; ea nu era androgină / asexuată aşa cum era atributul divin, deci fără cruda excizie - adică extirparea clitorisului - practicată religios oriental încă şi azi (de exemplu, în Indonezia - cea mai mare Țară musulmană din lume - şi în prezent este oficială): în credinţa practicanţilor, clitorisul e caracterul masculin al femeii, de unde originea exciziei (care, suprimând ambivalenţa naturală, constituie o confirmare a feminităţii).
Mutilarea genitală feminină în prezent
Este de observat că vulva - partea externă a organului genital feminin - în argou Român are sinonime ca gaură, găoază, păsărică, puţă, târtiţă, ţurcă, etc. (în Latina veche era volva” - în Sanscrită “ulva” era uterul iar pântecele ca “garbhe” - rădăcina Indo-Europeană fiind “wel” pentru “învârtire” / “spiralare”, aceeaşi ca şi pentru solarul “helix”: de la mişcarea produsă în timpul actului sexual; rotirea - respectiv cercul - provenea din străvechiul Kerka iar Svasticii, simbolisticii rotitoare, emblematică și pentru Gherga, i se zicea vârtelniţă). În mare vechime, stră-Românii / Valahii - după cum le-a rămas numele, în armonie şi cu Indo-Europeanul / Kurganul “wel” - nu erau preocupaţi doar de procreare, ci şi de zvârlit masiv bumerangul = armă Gherga, la vânători sau în lupte, după cum au rămas în arealul lor cele mai vechi urme arheologice din Europa (completate inclusiv prin inscripţionările simbolicelor Svastici şi spirale).
În proto Indo-Europeană (conform dicţionarului lingvistului Julius Pokorny din 1959), pentru “vulvă” se folosea “pizdă” - exact aşa fiind şi în limba Română actuală - iar pentru “penis” se folosea şi “guozd”; a rămas consemnat istoric că “gazdele” Amazoanelor erau Ghergarii: nu ei mergeau peste ele, ci ele îi căutau - pentru procreare - anual primăvara, în cadrul ritualului de fecunditate / fertilitate (Amazoanele erau găzduite de Ghergari / Gargari în orgii îndelungate - până se asigurau că erau gravide - în sezonul sexual primăvăratic, ce ţinea un timp total de 2 luni, între sărbătorile reținute de Români ca Dragobete / cea a dragostei și a Sfântului Gheorghe / cea a deschiderii Anului Pastoral).
Străvechile Amazoane trăgeau entuziaste în devălmășie la străvechii Ghergari (“guozdi” / “pulalăi” în jargon Român), care entuziaști le “găzduiau” - mărturiile Antice incontestabile despre asemenea tradiţii străvechi impresionând inclusiv Lumea Veche - iar acelea nu aveau alţi protagonişti decât pe faimoşii Gherghi cu care se împreunau zânele Marii Mame / Amazoanele (iubitoarele dragilor gazde Gherga din vârful Munţilor - de pe “pi-scuri” / piscuri - apropiaţi de divinul Cer); una dintre sursele proverbialei ospitalităţi Româneşti poate fi dedusă şi din găzduirea interesată sexual, înrădăcinată în acele vremuri străvechi (în plus, ritualul primirii cu “pâine şi sare” - în cinstea Zeiţei Frumuseţii - a fost atestat la Carianii = Gherghiţii Anatolieni care în Antichitate au colonizat Dobrogea, inclusiv azi fiind foarte popular printre Români: în Vechea Lume, la concepția copiilor a fost observată reglarea pH-ului părinților, încurajându-se de pildă consumul de alimente sărate pentru a avea băiat sau consumul de pește pentru a avea fată). De altfel, dicţionarele Româneşti descriu “gazda” - în raport cu oaspeţii săi - ca “stăpân” (cel care posedă / care domină) iar corespunzător “Dicţionarului explicativ al limbii române”, prin “gazdă” se înţelege şi “bogătan”, “Dicţionarul de argou al limbii române” din 2007 indicând “gazda” chiar ca persoana proprietară de bordel. Conform - de exemplu - “Dicţionarului explicativ al limbii române” din 2009, “zânei” i se zicea popular “vâlvă” (acelaşi termen - foarte apropiat de “vulvă” = “pizdă” - se mai folosea pentru “vrăjitoare” dar şi la “Mag”, “Geniu” sau “duh”); “vâlva” a fost considerată fiinţă Magică, cu ea fiind în legătură “zarva”: din așa ceva a derivat fala / faima. În 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al Academiei Române - a explicat: “Vâlva era prototip al Zeiţei Mamă, însumând atribuţiile mai multor reprezentări mitice din Panteonul românesc. Ca duh al Pământului, Vâlva era prezentă pretutindeni, în tot şi în toate: Vâlva Zilelor, Vâlva Apelor, Vâlva Băilor în caverne, Vâlva Pădurii în codri, Vâlva Lupilor, etc.; avea înfăţişare de femeie frumoasă (cu stele în ochi) sau de pasăre, ş.a”. Pelerinajele Pelasge (religioaso-sexuale) au dus și la echivalarea vechii denumiri Grecești “Pelasgos” / “Pelas-Gos” pentru Pelasgi cu ceea ce literar ar avea înțelesul neaoș de “pularăii / pulalăii pământencelor”, străvechile obiceiuri de ospitalitate ducând deopotrivă la dăruirea sexuală față de străini - inclusiv la “prostituția sacră” față de pelerinii / “pele-rinii” Pelasgi, adică “pulalăii solari”, ai Zeului Ra - cât și la vizitele Amazoanelor pentru orgii la Ghergarii recunoscuți ca Pelasgi (de altfel, vechii Greci au şi păstrat “phule” / φυλή pentru “rase” / “clanuri”, de pildă în Dobrogea mileniului I î.C. ca “phyle” / “phylai” fiind ştiuţi acolo coloniştii V Anatolieni din Ţara Gherghiţilor = Caria, coloniile lor fiind denumite “poleis” / πόλεις; în Bască - cea mai veche limbă ne Indo-Europeană / adică ne Kurgană din Europa - pentru “penis” încă se foloseşte termenul popular “berga” / considerat de Dr. Harald Haarmann în studiul despre etnogeneza Bască din 1998 ca “împrumut Românic”). O incursiune în termenii Europeni pentru organul sexual masculin (“pulă” în Română) redă cuvinte ca: Armeanul “plor”, Finicul / Suomi “kalu”, Albanezul “kar”, Grecul “pouli”, Catalanul “polla”, etc.; la Hitiți - formând populația Khetă din Anatolia mileniului II î.C. - termenul “pulla” se folosea pentru “fiu” / “prunc”. Pelasgii nu “vrăjeau”, ci “pălă-vrăjeau” = pălăvrăgeau, iscusinţa lor oratorică - în timpurile când cuvântul dat era mai important decât cuvântul scris / acum e pe dos, în prezent scrisul contând în locul discursului - remarcându-se din timpuri străvechi, elocinţa discursivă fiind apreciată ca atare (mai ales de către sexul opus, contribuind inclusiv şi astfel la împlinirea actului pro-creării semenilor). În Greaca veche, “phylon” semnifica “rasă” (la plural folosindu-se şi “phyla”), “philos” = “iubit” / acum doar “prieten”, “phileo” = “dragoste”, etc. iar ca “phyloi” au ajuns să fie înţelese asocierile tribale, cum au fost în Anatolia de pildă “amestecaţii” din Pamphylia / “Pam-pylia” - cu capitala Perga, fiind zona învecinată cu cea a Pisidiei / cu consoanele “p”, “s” și “d” - ambele între Licia şi Cilicia; la vechii Greci, prin “polus” / πολύς - acum “poli” - se înţelegea “mult”, la fel ca în Sanscrită “puru” (în Latină a ajuns “plus”): la Români, “polul” - în legătură şi cu “polar”, etc. - desemnează regiunea din extremitatea unei axe (în conexiune cu Grecul “polos” pentru “par” / “stâlp”). Despre Cilix - etnonimul Cilicilor - e de ştiut că era frate cu Phoenix, Cadmos, Europa, Thasus / eponimul Insulei Tasos, ş.a.; ei au fost nepoţii Zeului Poseidon, căci erau născuţi de către nora aceluia, fiica lui Nilus / patronul Fluviului Nil. O incursiune în termenii Europeni pentru organul sexual feminin (“pizdă” în Română, cu consoanele “p”, “z” și “d”) redă cuvinte ca: “pizda” în Rusă, “pyzda” în Ucraineană, “pidhi” în Albaneză, etc. Cercetătorul Dan Alexe în “Lingvistica aşa cum n-aţi învăţat-o la şcoală: de unde vine ‘pizda’?” din 2013, a enunţat: “Forma primitivă poate fi reconstituită drept ‘(e)pi-sed’: a se aşeza (sed-) - epi- (pe ceva, jos). ‘Piz-do’…unde rădăcina ‘sed-’ devine ‘zd-’ în compoziţie cu prefix. O formaţie paralelă este ‘niz-do’, ‘nest’, ‘nidus’, respectiv ‘cuibul’, numele compus al căsuţei păsării, de la ‘ni-’ ce indică mişcare în jos şi acelaşi ‘sed-’ = a se aşeza; la fel: ‘piz-do’, a se aşeza făcând presiune, a se trânti greoi. ‘Niz-do’ = ‘nest’, ‘nidus’, cuib…‘(e)pi-zdo’ = curul, cel pe care te aşezi. Verbul exista în sanscrita arhaică: ‘pidayati’ (derivat de la ‘pisd-’), adică a se aşeza greu pe ceva / cineva; a presa, şi în grecul arhaic cu acelaşi sens ‘piezdo’ (mă aşez greu pe ceva). Că sensul iniţial era cel de fund, cur, partea din spate, e confirmat de faptul că în latină, potrivit fonetismului ei propriu, ‘pizd-’ a dat ‘pedere’, a trage vânturi, aşa cum ‘nizd-’ / cuib a dat ‘nidus’.” În vechea Egipteană, pentru vulvă era termenul “şed”; la vechii Egipteni, Zeul Bes - reprezentat mereu gol - era ocrotitorul familiei / gospodăriei iar în Tracia Antică, luminoșii Besi / Pesi își venerau etnonimul Bes: acum în Anatolia vecină se vorbește Turca, pentru care “baș” înseamnă “cap”. Este interesant că în limbile Românice pentru “sărut” există cuvintele Românesc “bezea”, Italian “bacio”, Spaniol “beso”, Portughez “beijo” şi Francez “baiser” sau că (prin sinonimia “S”-“Z”-“J”) “bijuteria” Română e Franceza “bijou”, ş.a.
Barza la Bes
Din mare vechime - din Epoca Pietrei, inclusiv pe teritoriul actualei Românii - se practica în modul cel mai firesc Cultul Falic, uneori chiar mai intens decât cel al vulvei: penisul era simbolul energiei şi potenţialului divin (în Antichitate, Romanii aveau amulete de gen, denumite “bulla” - căci la mulţi din aceia, ca şi la Arabi, le era dificilă pronunţia “P” şi de aceea foloseau “B” - Românii păstrând cuvântul corect, Spaniolii având termenul “polla”dar şi “verga”; de altfel, în spaţiul Românesc acel cult era practicat cu mult înaintea existenţei Romanilor şi Imperiului Roman, în imaginea următoare putându-se vedea falusuri de la sfârşitul Epocii Pietrei, din Cultura Cucuteni / cu originile în Cultura Turdaş-Vincea).
“Pu-Ra” / “Su-Ra”
Este de ştiut despre “cucută” - planta întrebuinţată ca medicament, însă în exces fiind otrăvitoare - că provine din radicalul Indo-European “gwenă”, acelaşi ca la “zână” (de unde şi denumirea de “cocote” a femeilor de moravuri uşoare = “curve”); în Cultura Cucuteni - desprinsă din Cultura Turdaș-Vincea centrată în triunghiul Gherdap, Parţa, Tărtăria - orgiile erau parte firească din ritualurile pentru fertilitate (Cultura Cucuteni - în care se practicau inclusiv sacrificiile umane - a fost contemporană cu sosirea primului val Gorgan / Kurgan din stepa Nord Pontică în actualul spaţiu Român, pe care probabil că l-a și provocat / din cauza extinderii peste zona sa obișnuită de influență). Din Epoca Pietrei, penisul (“pura”, cu devenirea în timp - datorită echivalenței lingvistice “R”=“L” - “pula” şi respectiv sinonimul după Sacrul Ra = “Su-Ra” / “Sura”, adică “Su-la” / “sula”) a fascinat viaţa, fiind cu prezenţa în reprezentări publice peste tot, îndeosebi în erecţie, chiar la modul uriaş; simbol de virilitate, penisul era venerat mai ales de femei prin respectarea forţei şi închinarea la sex, căci reprezenta puterea: Cultul Falic era în armonie cu Cultul Vulvei - dominat de cel al supremei Mari Mame, dătătoarea de viaţă - ambele fiind atestate ca existente de la începutul Erei de Aur. De exemplu, în neoliticul Văii Dunării era slăvită “pura” lui An prin Cultul Falic, similar fiind și în neoliticul Văii Nilului, unde aceeași slavă falică / potentă era întruchipată de “phara-on” / faraon, adică întruchipată de avatarul Sacrului Ra al lui An: “pha-Ra-On” (unde “pha” echivala cu “sa”, respectiv “sacru”), având înţelesul pentru faraon / “Pha-Ra-On” şi de “Sfânta lumină a lui An”; inclusiv azi, în Iran şi în jurul său - unde se mai manifestă reminiscenţe ale străvechiului Cult Piric / al Focului, zoroaştrii venerează focul etern ca simbol divin - iar locurile sacre au atributul “pir”. Dansul Piric - îndeosebi la vechii războinici Greci - răspândit din Trapezus / Pont până la Traci era mai ales cel al Cureţilor şi al Coribanţilor, cu teme ca ale Gârgălăilor / cocorilor, Caryatis pentru Marea Zeiţă Artemida, etc. (arta dansării, denumită “orchestike” / “orkes-tike”, implica exerciţii ale întregului trup, pornind de la marşurile din jurul altarelor - când cântau în coruri - până la acrobaţii gimnastice, care au dat naştere cariatidelor):
O mică vizită în dicţionarele proto-IndoEuropean şi IndoEuropean relevă conexiunile unor anumiţi termeni cu asemenea concepte, ca de exemplu “părul” ca și “parul” literalmente era “pula” - la fel transmiţându-se şi în Sanscrită - ceea ce asociază tăierea părului de tăierea coaielor (Indo-European, testiculele erau “orghi” - în vechea Greacă erau “orkhis” - iar Altaico-Uralian, la Nordicii Saami / Sa-meni = “Sfinții oameni”, testiculele erau “guolla”, etc.); ambele acţiuni - scalparea şi castrarea, adică retezarea părului şi respectiv retezarea coaielor / “orghi” - au avut străvechi valenţe ritualice. Primele Ghergane aveau păr foarte lung (netăiat toată viața) iar primii Gherghi - pe lângă părul lung - aveau şi bărbi lungi; femeile îşi păstrau clitorisul iar bărbaţii nu erau castraţi, putându-se jura pe “orghi” / testicule pentru ceea ce lăsau moştenire: au fost Pelasgi / “Pela-sgi” (începând cu necastraţii / potenţii îngeri Gregori - pruncii Anuna ai zeului ceresc An - care ca prinţi neandrogini au instaurat regalitatea pe Pământ, bucurându-se în trecut de cea mai mare faimă). La începutul secolului XIX, cercetătorul Britanic George Stanley a scris: “Cu notarea Greacă ‘Pyrra’, ‘Pura’ însemna “focul solar” (iar ‘purros’ era ‘culoarea focului’ / roşiatic). Misteriile Orgiilor - ‘Orgas’, ‘Erga’ - celebrate în locurile cu multe lemne şi cu multe ape numite ‘Orgades’, erau aceleaşi pentru Marea Zeiţă Rhea, Dactilii Idei, Cureţi, Coribanţi, Cabiri, ş.a.: denumirile erau legate de ceea ce vechii hinduşi ştiau ca Argha iar vechii Greci ştiau ca Argo”. În imaginea următoare se pot vedea Dactili / “Daktyloi” însemnând “degete”, cu referinţă concretă nu în general, ci precis la cele 10 degete / ceea ce poate fi interpretat şi ţinând cont de faptul că Zeul Poseidon - posedând Raiul - a avut exact 10 fii, tocmai gemeni în 5 perechi (aceia - adică Dactilii gemeni, la fel ca fiecare deget care îşi are geamănul pe celălalt membru - au fost slujitorii Idei, în V Anatoliei piscul Muntelui Sacru al Marii Mame Ida numindu-se Gargaros):
Dactili
Dr. Nicolay Jirov în 1964 a studiat “Atlantida”: “Triburile străvechi de Uriași au fost menționate în numeroase mituri la diferite popoare (fenicieni, greci, scandinavi, ș.a.) precum și în Biblie; erau amintiri despre vechii reprezentanți cu talie înaltă ai omului rațional, oameni de tip Cro Magnon, a căror statură era de aproape 2 metri. Presupunem despre cultura Atlantidei și a celor mai apropiați urmași ai săi că s-a caracterizat prin tendințe spre gigantism și ciclopism. Arhitectura și sculptura atlanților trebuia să fi fost - înainte de toate - antiseismică; există motive temeinice să afirmăm că Atlantida a fost țara unor cutremure foarte frecvente și foarte puternice. Într-o astfel de țară viața trebuia să-i învețe pe oameni, chiar și în cele mai timpurii etape ale dezvoltării lor, să se adapteze la particularitățile locale. În multe cazuri au fost folosite - incontestabil - procedeee de arhitectură antiseismică, acordându-se totodată atenție deosebită construcțiilor ciclopice. Blocurile neregulat organizate crează în timpul loviturilor și oscilațiilor seismice repartizări neregulate ale mișcării materialelor construcției; această neregularitate originală crează o neritmicitate necesară și organizată pentru a atenua forța seismică. O serie de construcții din vechiul Egipt și din Mesopotamia au avut multe elemente de antiseismism gândit. Considerăm că - în realitate - construcțiile religioase din Atlantida erau mai curând temple fără acoperiș, în care condițiile naturale erau folosite pentru a crea atmosfera religioasă corespunzătoare. Este foarte discutabil despre capitala Atlantidei dacă a existat sub forma unui oraș cum apar - de obicei - orașele antice. Poate că (și aceasta este mai probabil) capitala Atlantidei se limita - de fapt - numai la teritoriul acropolei, în jurul căreia erau situate colibele primitive ale restului populației. Pe cât se pare, Platon n-a descris întâmplător numai acropola singură. Poate nici n-avea ce să descrie mai mult? Acropole de acel tip se cunosc în multe locuri (străvechiul Ierihon, Cnossos / capitala-palat a străvechii Crete, ș.a). În 1953, academicianul rus Jukovski a arătat - pe bună dreptate - că civilizațiile agricole din vechime așezate în văi, lângă râuri, au fost secundare. Civilizațiile primare au fost cele de munte. Astfel, cultura sumerienilor din Mesopotamia a fost creată de oameni veniți din ținuturi muntoase. Platon a notat despre originea semidivină a primilor oameni din Atlantida și despre faptul că strămoșii lor au apărut independent de restul omenirii; este o indicație foarte interesantă. Prima regină a Atlantidei a fost Clito. Din cununia lui Poseidon cu Clito s-au născut 5 perechi de gemeni. Numărul lor și indicația că toți gemenii au fost de sex masculin are - incontestabil - un anumit sens simbolic, a cărui semnificație n-a fost stabilită deocamdată. Împrejurarea că toți fiii lui Poseidon au fost, zice-se, gemeni simbolizează poate faptul că toate regatele pe care ei le-au cârmuit erau așezate simetric” (adică stăpânirile regilor gemeni existau pe ambele părți / maluri ale Lacului Pontic, de fapt împrejurul aceluia, care după Potop - ce a scufundat Atlantida - a devenit Marea Neagră; în arealul Mării Negre / Anatoliei se ciocnesc plăcile tectonice ale Asiei și Europei, ceea ce provoacă dese cutremure). Cei dintâi Greci nu au fost în Balcani, căci - după Războiul Troian, pentru întâia oară în istorie - Grecii au apărut nu altundeva decât în răsăritul Egeii / respectiv în apusul Anatoliei (zona dominată de Gargaros în Nordul Troian şi de Gherghiţi în Sudul Carian); în mitologia Greacă, Pyra - fiica Pandorei - era soţia lui Deucalion / “Deu-Calion” = “Zeul Frumos” (fiul Zeului Gadeir / Prometeu = “Primul Zeu” / “Prome-Teu”): ei ar fi fost singurii supravieţuitori ai Potopului Pontic şi prin aruncarea în urmă a “oaselor” bunicii Ghea - adică pietre - pentru ca din acelea să apară actualii oameni, ei astfel au devenit “părinţii” omenirii. Cultul Focului şi Cultul Falic au fost străvechi şi erau conectate; e semnificativ că “foc” în Greacă este “φωτιά” - în pronunţie “fotiă” - rezultat din ceea ce se încingea cu ajutorul său: lângă căldura focului, fierbinţile fete - care întreţineau flacăra veşnică - literalmente, la propriu, se futeau (în vremurile îndepărtate, era mare necaz dacă în vatra cuiva se stingea focul, atunci când se întâmpla aşa ceva fiind trimis flăcăul la templul local să aducă jar de la preotesele care aveau misiunea sfântă să întreţină focul veşnic al aşezării iar sexul - ca “prostituţie sacră” - a fost atestat din urmă cu milenii în temple şi în preajma acelora, în grădinile de lângă, unde se aflau crăcile pentru întreţinerea focului, locuri în care câteodată se petreceau adevărate orgii). Verbul regulării - pentru “a pune în ordine” - vine în rezonanță cu potența regală de a regla comportamentul corect al stăpânelor Amazoane, partenerii lor preferați rămânând în legendă că au fost Caucazienii Ghergari. De altfel, în “Dialogul Cratylos” 410, filozoful Platon a consemnat ce a zis maestrul Socrate (studentul înţeleptei Cariane Aspasia / “Asp-Asia”, însemnând “Iapa Asiei”): “Focul mă pune în încurcătură şi mă tem să nu mă fi părăsit muza sau ca acest cuvânt să nu fie din cale-afară de greu. Îmi închipui că Elenii, mai cu seamă cei care se află în ţinuturi supuse de Barbari, au împrumutat un mare număr de numiri de la aceştia. N-am fi în încurcătură dacă am voi să arătăm că aceste cuvinte sunt potrivite cu limba Greacă, nu cu aceea din care au fost luate? Vezi aşadar dacă numele acesta ‘pyr’ nu e şi el cumva Barbar, căci - pe de-o parte - nu e uşor să-l punem în legătură cu limba Greacă iar pe de alta, e ştiut că Frigienii îi spun la fel”. Focul exterior (sfânt, solar) şi focul interior (sufletesc / spiritual) se îngemănau în făcutul dragostei, organul masculin - “pura” / pula - satisfăcând organul muieresc - vulva / pizda - amândouă organele atunci devenind fierbinţi ca focul “Pyrra” (“y” în vechea Greacă fiind rostit “u”): Indo-European, “uterul” era numit “ghelb” iar penisului i se mai zicea şi “gvozd” (conform Enciclopediei Culturii IndoEuropene” din 1997 - publicată de Douglas Adams de la Universitatea din Moscova / Idaho şi James Mallory de la Universitatea din Belfast / Irlanda de Nord - pentru “penis” = “pulă” se mai folosea şi “kapr”), Dr. Michael Swanton de la Universitatea Britanică Durham 54,46 lat. N, 1,34 long. V legând de gazda / stăpânul înzestrat cu bât denumirea IndoEuropeană a suliţei ca “ghazdo”; până în Evul Mediu, Românii - dar şi Turcii, ş.a. - au avut termenul “kargi” pentru suliţa scurtă (iar după Războiul Troian, traseul celebrilor “Lăncieri” / ziși “Doriani” a fost între actualele Țări România și Turcia, ei fiind de pe atunci numiți Heraclizi = sulițași / lăncieri Kargi). Este interesant că termenul “Pula” poate fi legat de “Pelasg” (în sensurile atât sexual, cât și de gazdă): etimologia “Pela-sgă” / “Pelasgă” încă n-a fost lămurită în dimensiunea falică (se știe că Pelasgii erau “agenții” Sacrei Ga, Mama Pământului). La vechile Grecoaice, “polos” / “poloi” era coroana Marii Mame, evidenţiate în legarea falică a părului, la purtatul vaselor pe cap sau la Caryatide:
Carianul Pausania 9:20 a scris că Hermes - biblic egalat cu Ham, bunicul lui Ghergheseu - s-a născut pe Muntele Kerykios, lângă care era “Polos”, locul unde bunicul său Atlas a meditat profund asupra Iadului şi Raiului. În “Lexicon etimologic al elementelor autohtone (traco-dace) ale limbii române” din 2006, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea din Bucureşti / capitala României - a scris: “la traco-daci, ‘pulă’ însemna penisul în erecţie al unui adult; figurativ, era ca un ‘pisc erotic’. Româna clar discriminează penisul unui copil ca ‘puţă’ - în relaţie cu ‘puţin’ / tot cuvânt trac - faţă de pula bărbatului. Relaţia cu (mai târzia) denumire latină ‘puella’ pentru ‘fată’ probabil a fost o întâmplare. Din rădăcina tracă ‘pur’ pentru ‘foc’ au fost atestate nume personale ca Pyrula, Purula, ş.a. (însemnând roşcaţi ca focul), ‘pururi’ fiind pluralul de la ‘pur’ = ‘foc iar forma ‘de-a pururi’ se referea la focul veşnic / etern, de pildă Parâng (munţii din sudul Şureanu) avându-şi numele astfel înrădăcinat, la fel ca şi Peleaga - cel mai înalt vârf al Munţilor Retezat - în denumirea tracă legată de Pula”. Peleaga 45,21 lat. N, 22,53 long. E / judeţul Hunedoara - de 2509 metri altitudine - literalmente însemnând “Pula Pământului” are în apropiere, cu oglinda apei la 2030 metri altitudine, cel mai mare Lac glaciar din România: Lacul Bucura - tot o denumire Tracă - putându-se lesne remarca despre capitala României că acum e Bucureşti / nume inspirat din ceea ce în timpuri arhaice însemna “frumos”; în jargonul Românesc, pentru Uriaş se foloseşte şi “pălugă” - termen echivalat cu “prăjina” - substratul lingvistic înrădăcinat fiind falic de fapt (în legătură cu “pulă lungă”). Ca alte exemple, Apulum pentru Alba Iulia pe malul Mureşului a fost denumirea Latină corespunzătoare celei pre-Latină Apulon / Apoulon a fortificaţiei Dace de acolo, populată de Apuli, începând de pe Piatra Craivii din comuna Cricău, judeţul Alba (cu amplasamentul exact la intrarea pe culoarul ducând la Munţii cu aur ai Dacilor / locul unde a murit Decebal, ultimul lor rege = g/herțeg”, după ce i-a căzut capitala din Ţinutul Haţegului, cu poziţia Sudică faţă de acel loc din Valea Mureşului): denumiri foarte sugestive - atât pentru oameni, cât şi pentru poziţionarea lor - mai ales că locul era populat din Epoca Bronzului de Traci iar anterior, din neolitic era marea aşezare “a soarelui” în N oraşului actual (care a fost iniţial capitala Ardealului, aşa după cum de exemplu Târgovişte / Muntenia a fost capitala Ţării Româneşti înainte de Bucureşti iar Suceava / Bucovina a fost capitala Moldovei înainte de Iaşi sau de Chișinău); cele ce veneau din Epoca Pietrei au fost aşa de viguroase, încât au străbătut cu tărie mileniile (foarte populare în vechime au fost flacoanele numite “ampulă”, în care se păstrau câteva picături de sânge ale vreunui martir, apă sfinţită, ulei sfânt ori parfum). Orașul Alba-Iulia a fost dominat după Războiul Troian de pe partea cealaltă / Sudică a Râului Mureș de fortul Teleac 46,05 lat. N, 23,37 long. E (comuna Ciugud / județul Alba).
La început, oamenii s-au deplasat pe ape cu plute şi pirogi (prototipurile caiac-canoe / gondolelor, respectiv ale luntrilor / adică bărcilor şi corăbiilor). Este de ştiut că Apulum în Antichitate a fost port-cheie pe Mureş, Mureşenii fiind plutaşi / vâslaşi vestiţi, breasla lor ajungând Latin acolo drept “Collegium Nautarum”; de exemplu, într-un basorelief de marmură descoperit în Alba-Iulia era înfăţişat un “Genius Nautarum”, ilustrând un vâslaş / plutaş Antic (plutăritul pe Mureş - ducând sare, lemne, grâne, aur, oameni, etc. - s-a încheiat în Epoca Modernă, datorită apariţiei şoselelor şi căilor ferate, care au preluat transporturile ce până atunci erau efectuate pe “autostrada” formată de apa curgătoare a lungului Râu din spaţiul Român). În 2006, Dr. Horia Ciugudean (de la “Muzeul din Alba-Iulia”) a afirmat că numeroasele bucăţi ceramice găsite la fiecare arat pe terenurile de la Tărtăria / Turdaş sunt neolitice: “Au fost case aici, acum 6-7 milenii; case mari, din lemn ‘muruit’ cu lut, cu minim 2 camere şi acareturi. La acea vreme, aşa ceva nu mai exista în restul Europei. Cunoşteau meşteşugul pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. Ba mai mult, stăpâneau şi arta navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu pânze. Nu trebuie să ne surprindă. Aurul ardelean circula chiar pe cale acvatică, existau legături pe ape între comunităţile respective. Cel care a desenat corăbiile e sigur că le-a şi văzut, în realitate, cu ochii săi. Altădată, Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile îndepărtate, arătând ca o mare. La Tărtăria, ca 2 scobituri în ţărm, au fost 2 ‘vălaie’ mari (adică un fel de ecluze), săpate de oamenii preistorici. Ambarcaţiunile se încărcau de la muchia ţărmului şi se lansau pe apele crescute ale Mureşului până la vărsarea în Tisa. În lunca Mureşului era un furnicar de oameni trăind laolaltă - ocupându-se cu agricultura, mineritul, negoţul, ş.a. - timp de multe generaţii”. Cercetătoarea Maria Pirtea din Oradea / judeţul Bihor - în lucrarea “Columna lui Decebal” din 2006 - a reflectat: “Principalul sistem de comunicaţii al Dacilor era pe apă. Pe Mureş se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o navigaţie intensă (ceea ce denotă că aveau şi ce transporta). Pe râu, în luntri şi pe plute, coborau până pe Tisia / Tisa lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea oierilor. Ţinând cont că pe vremea aceea pădurile erau foarte dese şi sălbatice, era normal că turmele erau duse pe jos, călăuzite spre locul de iernare, dar mărfurile erau încărcate pe plute şi rapid trimise pe apă. La fel se proceda cu multe alte mărfuri, printre care cel mai important era lemnul, atât de necesar dincolo de Tisa. Convoaiele de mărfuri pe ape erau mai sigure şi la adăpost de eventualii atacatori iar transportul mai ieftin şi mai rapid. Pe malurile acelor ape se formaseră nenumărate aşezări care beneficiau de pe urma acestui mod de transport şi contribuiau la un comerţ prosper şi înfloritor, a căror existenţa se baza şi pe creşterea turmelor”. În 2014, cercetătorul Român Cojocaru Ţuiac a notat despre “Nostalgia plutelor”: “Plutăritul a fost o ocupaţie a locuitorilor bazinelor multor râuri din România. Plutăritul s-a practicat pe multe râuri, precum Mureş, Olt, Crişuri, Argeş, Gurghiu, Someş, Vaser, Bistriţa, Siret, Prut, Moldova, Dâmboviţa, ş.a. A conduce o plută nu însemna numai statul pe buzarul aceleia şi manevrarea alene cu o mână a cârmei ori schimbarea de vorbe de duh - uneori cu mai multe înţelesuri - cu muierile de pe maluri, care ghileau pânza sau pescuiau zlăvoci cu crâsnicul”. Se poate observa onomastica Ghergană a principalilor afluenţi - Tarcău şi Cracău - ai Bistriţei, ultimul Râu din spaţiul Român pe care s-a înregistrat în istorie practicarea plutăritului, cu continuarea sa pe Siret până la Gherghina / adică suburbia Barboşi a oraşului Galaţi; acolo, urmând neoliticei Culturi Cucuteni, în Epoca Bronzului a fost capitala Moldovei - adică a “davelor” / cetăţilor de pe mal - grupate în statul vasal Troiei numit Regatul Heraclid: cel mai mare debit în Dunăre dintre toți afluenții din România e al Râului Siret / zis de unii Moldoveni și Siriat, ce până în Evul Mediu și-a avut gura mai spre Sud, lângă Brăila (de aceea sunt foarte apropiate cele 2 orașe reședințe de județe acum - Brăila și Galați - căci gura Siretului a ajuns la Galați, pe vechea albie a Râului Bârlad, din cauza lucrărilor poruncite de Vodă Ștefan cel Mare”). Ca un sinonim conectat cu udarea / umezeala, regăsit de pildă la ghizdul fântânii - cuvântul “ghizd” însemnând “marginea / cheiul fântânii” fiind “din fondul pre-latin” conform Dr. Mihai Vinereanu - termenul de “ghizdă” pentru “deschizătură” poate fi apropiat de “brazdă” pentru “despicătură”, sensul străvechi al denumirii organului sexual feminin “pizdă” constatându-se ca legat de asemenea noțiuni anterioare chiar și Geto-Dacilor; în 2008, cercetătorul Moldovean Vlad Cubreacov a scris: “daco-românul ‘pizdă’ e pronunțat macedo-român / aromân și megleno-român ‘chizdă’. Reținem atestarea în greacă a cuvântului dialectal ‘pidhe’, care înseamnă același lucru. Reținem existența în limba nuristani - iraniană, vorbită în Afganistan și Pakistan - a cuvântului ‘părî’, derivat din vechiul ‘pizdikă’. Rădăcina indo-europeană a cuvântului ‘pizdă’ - restabilită de lingviști - este ‘pis-dos’ (etinom arhaic și pentru ‘pișare’ / ‘a se pișa’). Unii au găsit aceeași rădăcină și în cuvintele românești ‘pisică’ / ‘pisoi’. Cuvântul românesc ‘pizdă’ este parte a unui arbore semantic indo-european și provine din fondul lexical traco-dac”.
Cultul Soarelui reflectat în Cultul Puric / Pyric, Cultul Pizdei și Cultul Pulii (pre-diluviene toate - din Era de Aur - fără a fi vulgare) au fost legate prin ceea ce a statuat Zeul Gadeir / Prometeu despre lumină şi credinţă: sfânta lumină şi sacra credinţă sunt şi azi valori supreme în diverse religii. Din mitologie se știe că Prometeu a adus focul - purificator a orice - într-un timp când Cultul Pizdei / Vulvei (ei vizitându-le) şi Cultul Pulii / Falic (ele vizitându-i) au generat prin fuziunea lor Argha, ca simbolul pur dat de futai / zis așa, pur și simplu Românește; “fotia” = “focul” (așa cum în Greacă s-a prezervat ceea ce vechii Români - Ra-mani / Ru-mâni - aveau ca “futai”) era esența pentru ceea ce a fost Argha: o reflectare din Gargha - divina împreunare dintre masculinul ceresc Gher și muiereasca pământeană Ga în Gher-Ga / Gherga - cu derivate și în faimoasa Arcă, în fantastica Garuda / pasărea Phoenix, ș.a. (astfel în istorie au rămas știute - din Epoca Pietrei - celebrele manifestări cu genericul generos de Cultul Fecundității și Fertilității, cu baza fertilă Gherga, exercitarea fiind prin bărbații Gherga și femeile Gherga, cărora li s-au atașat în timp și în locații diferite, ritualuri diverse).
Ar fi de remarcat şi că piesa vestimentară ornamentată - ce face parte din costumul tradiţional ţărănesc Românesc femeiesc - este “fota”, constând din cele 2 şorţuri (din faţă şi din spate), realizarea fiind din ţesătură de lână, cu decoraţiuni bogate; “fota” e şi şorţul purtat de cârciumari (i se mai spune şi “peştiman”), cu contur dreptunghiular: la început, fota era cârpa ce ţinea locul fustei (era folosită şi ca prosop de baie, cu încingerea la brâu). În vocabularul Românesc a rămas şi reflexivul desemnând relaţiile sexuale cu cineva, sub forma de a se “încurca”, verb de gen Gherga, apropiat de alt verb de gen Gherga, anume a se “culca” cu cineva; pe de o parte, se poate observa că “încurcat” era şi “înnodat” iar “a descurca” însemna “a limpezi”, pe de altă parte la modul tranzitiv “culcat” echivalând cu adăpostirea peste noapte - având sensul de “găzduire” - “culcuşul” fiind locul de relaxare. În imaginea următoare se poate vedea semnul utilizat şi azi în Yoga pentru vulvă, Sanscrit având denumirea Yoni” - în pronunție Europeană “Uoni” / asemănător cu “Ani” - marginală în ceea ce global s-a fixat ca Argha:
“Yoni”
(În suplimentul Atlasului linguistic Român” - editat de Academia Română în 1942 - pentru organul genital al femeii apăreau termeni ca “vâlvă” în Oltenia, “păsărică” = simbol al fecundităţii / în Muntenia, “vulfă” în Moldova, etc. iar eufemisme pentru penis erau “mădulariu” în Banat, “vână” în Moldova, “vulvă” în Dobrogea, etc). Primul născut al reginei Clito / Clito-ris şi al Zeului Poseidon a fost Atlas / tatăl Pleiadelor şi al Hesperidelor, socrul Gherganului Sarmis / Hermes: întâi Lacul Pontic - acum Marea Neagră - a fost Atlantic” / Atlan-tik” adică “Ochiul lui Atlas”, având ca emblemă Svastica / Svas-tika”, apoi a fost Sarmat” (în Teogonia” 517, Gherghinul poet Hesiod l-a notat pe tatăl lui Atlas ca Iapet” - adică “Însemnat” - fiind fiul Cerului şi al Gaiei iar pe tânăra mamă a lui Atlas a notat-o ca Oceanida Clymene / fiica lui Ocean, zeul apelor dulci, ea fiind ştiută şi ca Asia, conform poetului Licofron din Insula Chalcis, istoricul Herodot Karka 4:45 considerând-o pe Asia nu ca mama gemenilor Atlas şi Prometeu, ci ca soţia lui Prometeu; nepoată a lui Poseidon, ea anterior, dintr-o dragoste cu vărul Apollo Gherghitios - fiul Ghergarului Zeus - a avut pruncul Phaeton / luat spre creştere de Africanul Merops, încredinţare întâmplată probabil atunci când unchiul Poseidon, zeul apelor sărate, s-a cununat cu ea, prinţesa apelor dulci). Atlantica / At-lan-tika” poate fi descifrată și ca “Ochiul Stepei Asiei” (căci “At” / “As” = Asia, “lan” = “stepă” și “tika” = “al treilea ochi”), poziția din N Pontic - unde Fluviul Don marca limita apuseană a Asiei - fiind văzută atât dinspre răsărit, cât și dinspre apus ca ochiul din fruntea Marii Stepe Asiatice; de altfel, Fenicienii de pe coasta Asiatică - din răsăritul Mediteranei - foloseau termenul “Atlath” pentru “Apus” / “beznă” (iar zona Atlantică a fost la Vest de ei, în NV Africii de pildă denumirea Munților Atlas provenind din vocabularul lor, ca - de altfel - și denumirea Oceanului Atlantic). În Antichitate, Marea Neagră, adică Nordică în Vechea Lume, a fost ştiută şi ca Marea Getică, însă înainte de aşa ceva - începând cu Epoca Pietrei, de pe când era Lacul Pontic - a fost Ghergară” (ca şi cea răsăriteană Caspică); împrejurul său era populat de Gherghi, de la E la V - din Caucaz până în Carpaţi - atât prin S Anatolian / cu demarcarea în Strâmtoarea Gherghel, cât şi pe coasta Nordică / cu demarcarea în Strâmtoarea Gherg (sau Kerch, unde e fosta Mare Karga = Balta Meotidii”, acum Azov): pe acolo vechile mărturii au redat că trăiau nu numai Amazoane, ci şi partenerii lor preferaţi, anume bărbaţii Gherga (cu consemnări de către istoricul Herodot Karka în secolul V î.C. ca Jurcae / Iurcae, de către geograful Strabon după jumătate de mileniu ca Gurghi / Gheorghi, după încă jumătate de mileniu ca Dardani, ş.a). În tradiţia Română - prin legendele despre pruncul frumos şi aurit - Albul apare ca fiul unei divinităţi marine; în Epoca Fierului, Anatolianul Homer a scris / în Iliada” 7:452 că în urmă cu 5 milenii zidurile Troiei Pelasge au fost ridicate cu ajutorul Zeilor Poseidon şi Apollo - alăturarea acelora fiind ca tată şi fiu - în Antichitate Aristotel, care nu era Elen, afirmând despre cel dintâi Apollo”, respectiv Apollo / A-Pollo” din vechime că a fost fiul lui Poseidon iar Apollodor în Biblioteca” 1:7 notând că primul fiu al lui Poseidon se numea Opleus” / “O-Pleus” (Diodor Sicul în Biblioteca istorică” 5:55 a scris că Poseidon s-a iubit cu Halia / Haria, sora Telkinilor / Gherghinilor, care i-a născut pe lângă cei 6 fii și pe fiica Rodos - partenera lui Helius / Soarele - iar pe Insula Rodos era slăvit Zeul Telchin Apollo / A-pollo”: de altfel, Zeului Apollo i se zicea Aplu - însemnând Alb - de către Lelegii din Peninsula Anatolică, Tesalii din Peninsula Balcanică, Etruscii din Peninsula Apeninică, ş.a). În Dialogul Timaios”, Platon a transcris ce i-a spus un preot Egiptean lui Solon: “Aveţi doar şi voi o legendă care spune că odinioară Phaeton, fiul soarelui, a pornit carul de foc al tatălui său, însă neavând putere să-l îndrepte pe drumul ce-l urma tatăl, a pârjolit totul pe pământ şi a murit, lovit de trăznete”; povestea lui Phaeton / PhaetOn - în pronunţie “Făt-On”, în înţeles fiind “fătul / fiul lui An” - era Hiperboree şi a fost scrisă dezvoltat apoi de către poetul Roman Ovidiu, exilat pe malul Mării Negre la “To-mis” / Tomis: academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu afirma că “Phaet-On” / Phaeton îşi avea numele de la cel numit de Români “Făt-Frumos” / “zeitatea de lumină” (un “prunc” / fecior chipeş). Privind străvechea legendă a lui Phaeton / “Phaet-On”: ceea ce ştia mai frumos să facă veşnicul fecior erou strălucitor Făt Frumos era descris chiar de numele său, Făt; în basmele Românilor, dimensiunea sexuală focoasă a lui nu e de neglijat, ci e de considerat, căci era reprezentant al puternicului Cult Falic (după cum strălucit reiese din toate relatările străvechi ale potenţialul lui).
Strâmtoarea Kerch la Marea Karga / Azov și fortul Kerch
Dr. Maria Crișan a studiat că Anticul poet Ovidiu a fost exilat de către Romani în Tomis / Crimeea, nu în Tomis / Dobrogea, anume la Farul Kerch / azi numit Yeni-kale 45,21 lat. N, 36,36 long. E, aflat la marginea Imperiului Roman - fortăreața Kerch de acolo străjuind Strâmtoarea Kerch legând Mările Neagră și Azov = Lacul “Maiotis” / Karga - și a murit la Tyras / Cetatea Albă 46,12 lat. N, 30,21 long. E, la gura Nistrului (acelea fiind foste colonii Gherghite / Cariane, de la începuturile lor aflate în legături strânse cu compatrioții lor Tomitani / Milesieni); în răsăritul Tauris / Crimeii, zona Karga - a fostei Bălți / Lac Maeotis, pe acele maluri stabilindu-se Milesienii - era mlăștinoasă (pentru care Grecii foloseau termenul πηλός pelos”). În “Importanța geografiei istorice”, cercetătoarea Maria Crișan a scris, referindu-se la poetul Roman Ovidiu: “Istoria este - înainte de toate - geografie! (așa au fost de părere împăratul Napoleon Bonaparte și istoricul Jules Michelet). În drum spre exil, corabia a intrat în Marea Neagră și poetul a notat - când a depășit Constanța / Tomis - plin de zăduf: ‘Sarmația-i ținutul spre care ne-ndreptăm / Văd bine că-s obligat sălbatice țărmuri ale Pontului s-ating / Și să mă depărtez mai mult de țara mea iubită / Spre a vedea ținutul unde-s tomitanii așezați: ce tomitani? / De ei de multișor ne-am depărtat, ce tomitani?’ Altă cetate cu numele de Tomis, în afară de Constanța din zilele noastre, nu era cunoscută decât de către localnici, situată pe malul mării în dreptul farului Jenikale, fiind vorba de portul ce reglementa navigația dintre Marea Neagră și Lacul Maiotis. Imperiul Getic cuprindea tot sudul Rusiei de azi și estul până la granița cu Regatul Amazoanelor iar granița de nord a Imperiului Roman era Marea Azov / Lacul Maiotis, extinsă doar cu câțiva ani înaintea exilării lui Ovidiu. Poetul a murit la Cetatea Albă, ultimul lui loc de exil (au depus mărturie Dimitrie Cantemir și Mihail Kogălniceanu). Toponimul omonim ‘Tomis’, adică Tomisul lui Ovidiu de la Bosforul Cimerian / Strâmtoarea Kerch, ca orășel portuar, ni l-a deslușit Sf. Teofan ‘Mărturisitorul’ în a sa operă ‘Chronologia’ (de la începutul secolului IX). Exegeții nu au luat în considerație spusele lui Ovidiu din ‘Tristia’ (3:12): ‘Zefirii-nmoaie frigul, sosită-i primăvara / Dar mie iarna asta de la Lacul Maiotis / Mai lungă îmi păru ca cele dinainte’. ‘Lacus Maiotis’ - ce era Marea Azov - a fost tradusă cu Sciția iar cei care și-au însușit acea traducere eronată au avut o atitudine neștiințifică și de condamnat la nivel de filolog clasic. Toponimul Tomis al lui Ovidiu nu era cunoscut decât de către localnici: situat pe malul mării în dreptul farului, numele și-l trăgea de la grecul ‘tomos’ = ‘bucată’ și verbul ‘a tăia’, căci pe o porțiune de teren s-a construit mult mai târziu de momentul căsăpirii lui Abyrtos de către sora lui, Medeea (conform ‘Legendei Argonauților’ a lui Apollonius din Rodos, probabil orășelul zăcând de mult pe fundul mării - inclusiv cu obiecte ale poetului - căci regiunea a fost bântuită de cutremure și inundații): ‘Iată de ce Tomis i s-a spus acestui loc, pentru că aici o soră și-a căsăpit fratele’ (adică l-a tăiat în bucăți / ‘Tristia’ 3:9). Consider că dacă s-ar recurge la arheologia acvatică s-ar putea găsi cel puțin una din cele 2 statui ale sale: una ridicată în timpul vieții, pentru că își apărase patria adoptivă ca oștean; o alta fusese ridicată după moarte, la poarta cetății. Se bătuseră și monede cu chipul său și se emiseseră decrete, unul prin care era scutit de dări. Poetul Ovidiu l-a înștiințat pe împăratul Octavian August unde se afla de fapt Tomisul în care fusese exilat, fiind vorba de un orășel portuar al cărui nume avea bază reală. Prezența statuii lui Ovidiu la Constanța - operă a sculptorului Ettore Ferrari - are o istorie de ordin politic, și anume un pact în legătură cu raptul Basarabiei din 1812; denumirea de Ovidiu a insulei din Lacul Siutghiol a fost dată de către generalul francez Camille Allard în timpul Războiului din Crimeea 1854-1856. Așadar, să acordăm atenția cuvenită acestui desăvârșit poet cult și onest observator al tuturor faptelor înconjurătoare: Ovidiu a scris ‘Chersonesus Taurica’ = Crimeea / nu Pont, ‘Lacus Maiotis’ = Marea Azov / nu Sciția, etc. Ideea este că orașul Constanța de azi nu era Tomisul lui Ovidiu; adevărata localizare a aceluia a fost în sudul Rusiei de azi (unii exegeți români când s-au confruntat cu date de geografie istorică însă au falsificat pur și simplu textul, în loc să fi cercetat fondul problemei)”. Dr. Florin Rotaru a scris în 2003: “Manuscrisul ‘Ex Ponto’ de la ‘Biblioteca Batthyaneum’ din Alba-Iulia este, îndeosebi pentru cercetătorii români, un monument literar, lingvistic, istoric, geografic și etnografic creat în exil de martorul ocular, Publius Ovidius Naso, mort la Cetatea Albă în anul 18, cel mai erudit poet al erei augustice. Împotriva voinței lui, a trăit pe meleagurile noastre timp de aproape un deceniu. Spre sfârșitul vieții, a scris ‘Halieuticon’, un tratat de pescărie, legat de sturionii din Marea Azov. A fost un cunoscător direct al acelor realități văzute cu ochiul lui scrutător, cu mintea lui strălucită și cu probitatea conferită inclusiv de conștientizarea că talentul său avea să dăinuie peste milenii, convingere repetată justițiar în mai multe rânduri. Anumite afirmații făcute de poet au permis identificarea corectă a locurilor de exil. Cercetătoarea Maria Crișan, extrem de insistentă în lămurirea corectă a aserțiunilor poetului, a stabilit a fi fost 3 la număr. Unul din acele locuri de exil - și în care Ovidiu a zăbovit cel mai mult - cel puțin 6 ani, a fost la ‘Bosforul Cimerian’, un orășel portuar, numit în graiul localnicilor ‘Tomis’ și legat de legenda argonauților. Era un loc de îmbarcare care asigura circulația maritimă și fluvială dintre Marea Neagră, Marea Azov și Fluviul Don. Acel orășel îl găsim la Herodot (4:12 și 4:25) sub numele de ‘Porthmeion Kimmerikon’, de la verbul ‘porthmeuo’ = ‘a trece de pe un tărâm pe celălalt’, ‘a traversa’) iar la Strabon (VII 2:2 și XI 2:5) sub cel de ‘Kimmeris’, de la populația cimeriană (himeri / cimbri / zimbri) care în secolele VI-III î.C. avuseseră un mare imperiu, întins pe cuprinsul de astăzi al Basarabiei, Bucovinei, Ucrainei, Cubanului și Caucaziei, exact unde, după aceea, avea să ființeze Regatul Pontului, împărțit - în vremea exilului lui Ovidiu - între regii clientelari. Prieten cu Ovidiu, poet la rându-i, regele clientelar Cottys a fost primul care a intervenit pe lângă împăratul August, la rugămintea expresă a lui Ovidiu, contribuind la schimbarea primului loc de exil al poetului, aflat după toate probabilitățile, în Pocuția, lângă localitatea Isak, dar pentru foarte scurtă vreme (conform lui Sarnitius în ‘Descriptio Sarmatiae’). Tomisul de la Bosforul Cimerian a fost amintit de Teofan Mărturisitorul / Theophanis Confessor’ în Chronographia 14:28 iar cu același nume fusese numită o fâșie de pământ din sudul Crimeii, conform ‘Nicephori Breviarium’ 15:25. Ulterior, cercetătoarea Maria Crișan a descoperit încă 3 toponime omonime: o insulă, un râu și un sat, deci în total 6 toponime Tomis, conform și lui Sarnicus în ‘Descriptio Veteris’. Toposul ‘Porthmeion Kimmerikon’ / ‘Kimmeris’ sau Bosforul Cimerian se regăsește în ‘Manuscrisul Ponticelor’ de la Alba-Iulia sub numele de ‘Zegrinus’, apoi cu variantele Cerberion / Cherson, azi Kerci. Al treilea și ultimul loc de exil a fost la Cetatea Albă / ‘Moncastrom’, pomenit de Sarnicius în ‘Anale’ și de Dimitrie Cantemir în ‘Descriptio Moldaviae’. În ‘Manuscrisul Ponticelor’ lui Ovidiu de la Alba-Iulia regăsim aceleași caracteristici fonetice despre care glăsuiesc și cărturarii nordici relativ la limba getă, inclusiv savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis (‘De literis et lingua Getarum sive Gothorum’), anume palatalizarea consoanelor guturale și dentale, fenomen specific mai ales idiomului moldovenesc. Primul care a întocmit un comentariu extrem de aplicat despre acest manuscris a fost ilustrul clasicist, profesorul clujean Nicolae Lascu 1908-1988. Sperăm că, în sfârșit, se va pune capăt pentru totdeauna ideilor preconcepute care au făcut și mai fac încă atâta rău științei, nu numai ținând-o pe loc, ci, pur și simplu împiedicând-o, uneori secole, să lămurească niște fapte pe care Ovidiu le-a văzut cu proprii ochi și le-a auzit cu propriile-i urechi, le-a așternut ca atare pe pergament, mai întâi din respect pentru sine, apoi față de cititor. De aceea, răstălmăcirea aserțiunilor ovidiene, mistificarea lor, pornindu-se de la idei preconcepute, este un act de mare impietate, ce s-ar cere cel puțin blamat.
În 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” a scris: “Schiții erau ‘oamenii apelor’ iar numele de Schiția poate fi interpretat și ca ținutul locuit de acei schiți și ca ținutul cu schituri; e neclar cui aparținea (dificultatea e de a stabili ce anume spunea cuvântul în antichitate); în vechime, numele consemnat de autorii străini pentru Dobrogea era Scythia Minor, redată greșit în românește prin Sciția, când de fapt se pronunță Schiția. Deoarece asta e adevărata pronunțare, atunci cuvântul seamănă izbitor cu vorba ‘schit’ din românește și ar putea avea explicația că străinii au fost frapați de numărul de schituri din ținut, care a avut o reputație de oază religioasă din timpuri străvechi. Schiturile adăposteau călugări, care se izolau de lume. Călugării existau cu mult înaintea creștinismului. A se compara numele de ‘Scythia’ cu ‘Basilicata’ din Italia și numeroasele toponime ce includ Kirke’, kerk’, church’, etc. în tot vestul european”. Denumirile religioase sunt apropiate de clericii Gherga mai ales în N Europei (unde semnificativ au migrat mulți din spațiul Scit / inclusiv Român) iar colonizarea în Antichitate a Dobrogei / Sciției Mici de către clericii Gherga din Caria nu e deloc în afara contextului respectiv.
Julius Pokorny - lingvist Evreu din Austria - în Dicţionarul etimologic indo-european” a notat că vechii Greci îl ştiau pe Atlas - fiul posesorului Edenului / Raiului şi al reginei Grigo / Clito-ris - de la predecesorii Hitiţi (care înaintea Războiului Troian au stăpânit o mare parte din Anatolia): Grecii l-au preluat pe Atlas de la Hitiţi, drept zeul care ţinea Coloanele Cerului, el fiind personificarea Axei Lumii” (Imperiul Hitit domina în Epoca Bronzului o bună parte a Anatoliei iar Anatolia este a patra Peninsulă Nord Mediterană în ordine de la Oceanul Atlantic - numărând după Iberică, Italică şi Balcanică - din Peninsulele Europene lipsind orice mărturie anterioară celei Anatoliene despre Atlas, Atlantic sau Atlantida).
Poseidon, zeul apelor sărate
Sursa denumirii “domnului apelor” Poseidon a fost studiată de lingvişti prestigioşi, ca de exemplu Italianul Lorenzo Rocci, Francezul Pierre Chantraine, Germanul Walter Burkert, Olandezul Paul Beekes, Suedezul Martin Nilsson, ş.a. Poseidon / “Posei-Don” însemna “Posesorul Edenului” (Grecul “Πόσις” / “posis” fiind “Stăpân” / “Domn” peste “stup” iar “δν” / “don” reprezentând Eden - ambele, Don şi Eden, consonantic reproducând “DN” - ca ţinutul udat de “dăne” / “Râuri”): în accepţiunea Erei de Aur a Epocii Pietrei, vasta câmpie udată de Râuri era “Eden”, adică Rai (după cum a echivalat şi Biblia); între Fluviile Rha / Volga şi Danu-Rhea / Dunărea, se întindea Raiul Marii Zeiţe Rhea - mama lui Poseidon - de exemplu o apă curgătoare importantă între ele fiind Don (cu lungimea de 1950 km, ce se varsă în Marea Azov / fostă Karga), Fluviu ulterior cunoscut şi ca Tanais, până în Antichitate considerat limita dintre Asia şi Europa. De Karga / “Kar-Ga” se poate apropia şi înţelesul de “agricultor” al lui Gherga / Gheorghe: Iranianul “Kar” = “a munci”, deci “Kar-Ga” = “Munca Pământului”, pentru mai multe milenii dinaştii Gherga / Karga fiind ştiuţi faţă de Iran înspre răsărit (în N Indiei) ca “Gar-ga” / Garga iar înspre apus (în Caucaz) ca “Gar-gari” / Gargari; pe de altă parte, în Osetă - veche limbă Iraniană, vorbită în N Georgiei - pentru “apă” şi azi se foloseşte cuvântul “Don” (ambii termeni Iranieni - Karga şi Don - întâlnindu-se la Marea Azov / Lacul Maiotis). În areal - pe lângă Don şi Dunăre - şi Doneţ (1053 km), Dnieper / Nipru (2290 km) ori Dniester / Nistru (1362 km) au aceeaşi etimologie, bazată pe străvechiul “DN” / “dănu” însemnând “Râu”; e de ştiut că Dunărea dă jumătate din debitul tuturor tributarilor Pontici iar gurile Dunării se află nu altundeva decât în spaţiul Român, cealaltă jumătate din apa scursă în Bazinul Pontic provenind din apele Nordice, ale căror numeroase canale - ca de pildă din fosta Deltă a Donului post-diluvian ajunsă pe fundul Mării Karga / Azov - înainte de Potopul Pontic constituiau mândria emblematică a Imperiului Borean / Atlant, îmbinându-se (împreună cu canalele paleo-apelor vecine ca Nipru, Nistru, etc.) cu uriaşele ramificaţii de la vărsare ale paleo-Dunării: corespunzător și cercetătorului Român Ion Năvălici în 2012, povestea biblică a celor 4 Râuri paradisiace a fost transmisă oriental - spre răsărit - tocmai pe baza Fluviilor consonantice “DN” din Edenul Nord Pontic (așa ceva fiind încă un argument pentru Raiul aflat în spațiul Român). Larga platformă continentală submersă a Nordului Mării Negre e mărturia Raiului - ce înaintea Potopului Pontic era acolo - udarea fiind de către numeroasele braţe / Râuri ale dulcei reţele acvatice “Okeanos”, climatul încălzit din timpul său datorându-se puternicului “Ra” / Soarelui care a topit calota polară, arealul respectiv fiind populat de strămoşii actualilor Români (pe atunci ştiuţi ca “Atlanţi” - adică riveranii Nordici ai Pontului = “HyperBorei” - fertili colonişti / sfinţi nomazi ai vremurilor, respectaţi ca “Pelasgi”, Uriaşi religioşi veneraţi ca descendenţi direcţi din zei); faptul că de la Pont s-a înregistrat marea mișcare spre E s-a datorat și simplului fapt că închinătorii la Soare voiau să ajungă în ținutul de unde venea acela, adică la răsărit: dacă după glaciațiune s-a înregistrat o mare migrație spre NV - cauzată de încălzirea globală provocată de Soare - oamenii bucurându-se de trai în Rai / Eden - după traiul în Eden s-a înregistrat și o mare migrație în sens opus, spre SE.
Nordul Pontic înainte şi după Potopul Pontic
Este de observat că la hinduşi zeiţa apelor primordiale era D/Anu - respectiv Danu - fiica Zeului Creaţiei Dakşa (“Îndemânaticul”, băiatul supremului Zeu Brahma / al cărui nume provenea din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană “Blagh-men” ca “Blajinul”): e de remarcat că la stră-Români cu denumirea de “Bloj” era ştiut zeul patern în cetele masculine de colindători (Căluş, Cerb, ş.a., jucat de un bărbat mascat), necuvântând dar fertilizând - uneori cu falusul de lemn legat la brâu - natura înconjurătoare; “Da” era Ga, adică Marea Mamă a Pământului iar particula “nu” era de la prunc (respectiv prinţ / “nun”, datorită divinităţii). De altfel, Danu / Danayu - fiica Zeului Dakşa - l-a avut ca fiu pe Vala / Bala: desigur că valul era progenitura Zeiţei Apelor iar de la Vala la Valah chiar n-a fost o distanţă lingvistică prăpăstioasă (aşa după cum e şi apropierea dintre vâslaş şi Valah). În 2014, cercetătorul Anatol Basarab a afirmat: “Cu 4 milenii în urmă, cuvintele ‘valac’ şi ‘dac’ se remarcau ca aparţinând naţiunii române. Alături de zeitatea ‘Valac-Hilya’ era la mare preţ în mitologia vedică zeul ‘Dakşa’, considerat creator, ‘strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii’. Sub denumirea de Valac erau acei nobili Arya, care au devenit conducători în India”. Concret, Poseidon poseda Edenul, adică fiul Rheii era stăpânul Raiului. Românii / Ro-mânii” (sau în trecut Ru-mânii”), respectiv “Oamenii Rheii” / “Oamenii Raiului”, erau cei străvechi aşezaţi pe Râuri; de altfel, România reproduce şi Rai, Om, An: o denumire foarte sugestivă; inima sa - în interiorul arcului Carpatic - e Ardeal / Har-Deal, ştiut ca “Grădina Domnului” iar Raiul = Eden era “Grădina Domnului”. Râ-mânii” / Ru-mânii” - adică “Oamenii Soarelui” / “Oamenii Râurilor” - au fost stră-Românii, respectiv strămoşii Ro-mânilor; în general au fost numiţi - corespunzător criteriilor timpurilor - Daci de către Romani, Geţi de către vechii Greci, Ghiauri / însemnând “necredincioşi” de către otomani, Valahi de către alţii, ş.a.m.d.: Românii s-au autonumit astfel dintotdeauna - multimilenar / de multe milenii - limba vorbită păstrându-se ca Româna iar nu ca “Daca”, “Geta”, “Valaha”, etc. Continuitatea Românească în spaţiul României = “spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic” a fost dovedită între Epoca Pietrei şi Epoca Modernă, aşa ceva explicând atât considerarea poporului Român printre părinţii Europenilor, cât şi solida identitate naţională a Românilor în timp, cu toate că înaintea constituirii actualului stat Românesc înaintaşii au trăit separaţi în 3 principate, anume Medievalele Transilvania, Moldova şi Valahia, în care autohtonii nu vorbeau “Transilvana”, “Moldoveana” sau “Valaha”, ci Româna: explicaţia faptului că mult anterior unirii Românilor Moderni se vorbea Româneşte în formaţiuni statale diferite n-avea legătură cu Epoca Modernă, ci cu vremuri mult anterioare, mai ales că majoritatea era analfabetă, ca atare însuşi sistemul de gândire bazându-se pe limba maternă, ceea ce însemna lung timp structural. (De altfel, geograful German Wilhelm Hoffmann în “Descrierea Pământului” din 1832 - aşadar cu câteva generaţii înaintea unirii Românilor Moderni - a scris: “nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit cu mlădierile purtării, cum o să afli la cel din urmă Român; acest popor unit şi ridicat prin instrucţie, la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii umanităţii”; însă tot în Germania, 16 ani mai târziu, părinţii homosexuali ai comuniştilor - Evreul Karl Marx şi Germanul Friedrich Engels - au cerut public, literalmente / explicit, distrugerea Românilor). Exact din spaţiul actualei Românii, preistorica Rumânie / Ramânie (din Epoca Pietrei) a dezvoltat Vechea Civilizaţie Europeană: era succesoarea prediluvianului Rai / Eden şi a fost mai întinsă decât ulteriorul Imperiu Get condus de către împăratul Burebista ori decât Antica Dacie / Goţie sau decât România Mare din perioada interbelică; la sfârşitul mileniului I î.C., Imperiul Geto-Dac, al Gheţilor şi Dacilor condus de împăratul Burebista, se întindea din Balcani până în Bavaria, având în centrul întinderii sale zona mlaştinilor Banatului, până la Balaton / Baal-Aton (la mijlocul mileniului I Imperiul Goto-Hun, al Goţilor şi Hunilor condus de împăratul Gepid / Ghepid Attila Gerei / Gherei, se întindea până la Baltica, ultimul Imperiu Barbar din Europa fiind cel al Varegilor / Vikingilor, condus de dinaștii Garða, stins la începutul mileniului II, prin creştinarea defăşurată deja pe atunci de un mileniu, proces iniţiat în lume de Gherghe-seii din Galillea; despre vitejii Vikingi / Varegi = ultimii Barbari Europeni organizați, se știe că au fost influențați Gotic - adică Getic - de la început, ei fiind prezenți și la nașterea imperială Rusă / corespunzător atestărilor istorice, documentarea înrădăcinării fiind evidentă de la Goți / Geți). În Antichitate, Nordul Balcanic era populat de Edoni în răsărit şi de Mak-Edoni” / Makedoni în apus: populaţii a căror onomastică încă reproducea fostul Eden (similari erau Hiperboreii Is-Edoni” / Isedoni descrişi de Carianii Herodot, Pausania, ş.a. ca trăind în Siberia - plasaţi de geograful Georgiano-Anatolian Strabon XI 6:2, Mela 2:1, ş.a. până la Meotida, adică Karga / Azov iar de geograful Makedon Ptolemeu din Egipt până în Bazinul Tarîm şi Altai - ei având caracteristici apropiate de ale MasaGeţilor / “Marilor Geţi” şi Tibetanilor; de pildă, femeile şi bărbaţii aveau statut egal, îşi mâncau ritualic morţii, etc).
Essedoni / Is-Edoni
Actualul spaţiu Român se află în zona care cândva a fost Rai (populat de “Ru-mâni” / Rumâni, grăind Rumână); de la sacrul Rai (“Pi-Rai” în vechime, “pi” / “pu” fiind particula pentru sfinţenie) a derivat la Români cuvântul “plai”. Popular (ca ecouri ale acelui fapt) a rămas vorba despre “România - ruptă din Rai” sau de pildă, colindul / balada “Mioriţa” - creaţie specific Românească - ce începe astfel:

“Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei”.
Puţini ştiu că în secolul XIX academicianul Vasile Alecsandri / Evreu după tată - mason prieten cu masonul Ion Ghica din Ghergani / de origine Aromână - a adaptat Vrâncean şi a popularizat poemul Mioriţa” după ce a auzit Colinda păcurarului” şi alte produse folclorice când a fost în staţiunea Bănăţeană Băile Herculane (cea mai veche staţiune din România, funcţională din Antichitate, inscripţia Romană anunţând-o ca dedicată lui Hercule din Media”, adică din Ţara Magilor = Ghergania, în relativă apropiere, lângă Bănăţeana Mehadia 44,55 lat. N, 22,21 long. E, judeţul Caraş-Severin - cu denumirea Antică Media - Romanii realizând castrul Praetorium, pe străvechiul spaţiu Zidina), publicând versiunea Mioriţei” culeasă de la un grup aflat în staţiune, sosit din Belinţ, judeţul Timiş, comună Bănăţeană ce pe atunci era dominată de numeroşii Gherga; tot din Belinţ, compozitorul Român Sabin Drăgoi în secolul următor a cules cântarea Mioriţei” pentru realizarea Rapsodiei Bănăţene” - baza Rapsodiei Române” - după cum a evidenţiat în cercetările sale muzicologice Dr. Constantin Stan de la Academia de Muzică Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (cetăţean de onoare al comunei Belinţ / judeţul Timiş). În 2010, Dr. Mircea Tapan de la Muzeul Banatului Montan” din Reşiţa / judeţul Caraş-Severin a scris despre ornamentica tradiţională” din zona etnografică Belinţ (dintre Chizătău şi Lugoj), judeţul Timiş: “Costumul popular de acolo e ilustrativ pentru patrimoniul întregii provincii istorice a Banatului. Colecţia de port popular din zona etnografică Belinţ întregeşte ceea ce muzeul reşiţean deţine deja pentru acest domeniu din zone etnografice cu puternice şi străvechi tradiţii etno-culturale, precum Valea Dunării, Almăjul sau Culoarul Cerna-Timiş. Comentariul ştiinţific suscitat de piesele colecţiei vizează anumite elemente decorative ce ţin de reprezentările geometrice şi cele geometrizante, considerate de specialişti cele mai vechi şi cele mai încărcate cu semnificaţii mito-simbolice. Se remarcă - în acest sens - repetarea obsesivă a unor itemuri de bază precum rombul, spirala cu laturi drepte (simplă sau dublă), pătratul (îndeosebi sprijinit pe unul din colţuri), meandrul, linia ondulată, crucea (dreaptă sau în X), coloana (alcătuită cel mai adesea din romburi legate între ele), cercul, copacul cosmic (plasticizat în moduri variate), etc., figurate nu izolat, ci în asocieri complexe. Cei care s-au ocupat cu decodificarea unor asemenea elemente figurative au ajuns la anumite concluzii: ceea ce e sigur este faptul că fabuloasa redundanţă a menţionatelor elemente simbolice (considerate de altfel de bază) nu e întâmplătoare, aici având de-a face cu un mesaj venit din adâncurile istoriei spirituale a umanităţii cuplat cu o intenţionalitate apotropaică, cu sensuri abia intuite sau poate într-adevăr pierdute de noi cei moderni; oricum, antropologii, etnologii şi istoricii religiilor şi ai culturii se străduiesc să redescopere ceea ce ele spuneau oamenilor de odinioară”. Este de observat că în Banat vechiul sinonim cu stâna era arţar” (filologii doar presupunând tulpina lingvistică “arţă”, însă după cum Munţii Ţarcu din Banat onomastic au legătură cu Gherga, derivarea poate fi asemănătoare; de altfel, bercă / bârcă era oaia cu lână creaţă şi măruntă - “bărcăria” fiind adăpostul pentru oi în câmp - iar pentru Tracia / Trakia vechea pronunţie era Berca, notată şi Perke). În plus, e de reţinut ce a explicat Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”: “Reamintim că în pre indo-europeană ‘K’ urmat de ‘E’ a dat ‘Ţ’ în traco-dacă şi română; ‘ţugui’ = ‘piscul’ are aceeaşi origine cu ‘cucui’ / ‘gugui’ sau Gurgui / Kogaionon”.
În Munţii Godeanu, pornind de la ceea ce încă dinaintea Antichităţii era consacrat drept “Cavalerul Trac”, numit Gherghis sau SânGiorz, aşa după cum a rămas sculptat în piatră şi în Sanctuarul Gherga din Krka / Karia = Caria - adică din Ţara Gherghiţilor, entitate din care a fost colonizată masiv Dobrogea în cursul mileniului I î.C. - Marele Preot Deceneu al împăratului Burebista lucra cu preoţii militari numiţi “Kogai” în secolul I î.C. / după cum a afirmat cercetătorul Român Timotei Ursu în 2012 (în paralel, Romanii aveau termenul de “Pontifex Maximus” pentru “Marele Preot”, acum Vaticanul folosind pentru papă titlul de “Summus Pontifex” = “Supremul Preot”); tradiţia Geto-Dacă a preoţilor militari - “pileaţi” / nobili înarmaţi cu cuţitul curbat numit “sica” ori cu un satâr, ca străjeri / gardieni ai locurilor sacre - a fost şi în mileniul următor pe Muntele Athos la primii preoţi creştini de acolo / ulterior aşa ceva fiind inspiraţia Ordinelor Cavalerilor, monastico-militare, ivite prin mimetismul catolic în cruciade. Cavalerii des au fost asociați cu pozițiile călare, căci în vremurile timpurii călăreții cailor din g/herghelii reușeau să călătorească foarte departe - în comparație milenară cu orice alt mijloc de transport contemporan lor - ceea ce i-a catalogat pe Cavaleri deopotrivă ca eroi dârji / duri dar și ca mari comercianți, ei fiind oamenii moșului Her = Gher, adică ai străvechiului Zeu Hermes, patron și al negustorilor (iar Hermes se știe că a fost echivalat biblic cu Ham: bunicul Sfântului Gherghe din Sacra Țară Canaan / pe coasta răsăriteană a Mediteranei = “Marea dintre tărâmuri”; mai înspre răsărit - la S de Marea Caspică - au fost chiar 2 tărâmuri de mare importanță pentru Gherga, anume Media / Țara Magilor și Ghergania / Hyrkania, de proveniență a strămoșilor, inclusiv a Cavalerilor Gherga, care cândva, în trecutul îndepărtat, s-au deplasat de pe plaiurile Iraniene pe plaiurile Europene, în Română plaiul fiind denumit “ghergheleu”). Totemul Hiperboreilor / Fino-Ugrilor a fost ursul, totemul Kurganilor / Indo-Europenilor a fost lupul iar Turanicii / Turkii au preluat, pe lângă totemul tipic Altaicilor care era vulturul - inițial răpitoarea fiind de asemenea la Hiperborei - deopotrivă ursul și lupul (după cum au studiat de exemplu în 2013 soții Rysbai de la Universitatea din capitala Kazahă, Țară întinsă între Europa și China, având o bună parte a Stepei EurAsiei). Este interesant că “Ursul sacru” la Kazahi era denumit Jorga / Zhorga = Жорға - invocarea sa prin cântec făcând parte acum din patrimoniul imaterial mondial UNESCO - iar pentru “Lupul sacru” vechii Kurzi au folosit Gorga, Iranienii Gurg, Arameii Gurga, ș.a.; observând și că “Vulturul sacru” era denumit de Indo-Europeni ca Garuda / Karka - sau la Oseți ca Cherghes - etc., se poate conchide că denumirile Ghergane pentru totemurile animale (ca ursul, lupul, vulturul dar și altele) de fapt se datorau supremelor divinități de care erau conectate, anume: fie Marea Mamă Ghirghe a Gliei / a Pământului Ga, fie Marele Zeu An/u al Cerului. Conform Dr. Andrei Groza - conferențiar universitar de istorie Basarabean - termenul Geto-Dac pentru “Cavaler” era “Cneaz” (Got - în Europa - era “Kun”, în Asia era “Khan”); e semnificativ că vechii Fino-Ugri aveau cuvântul “Kein” pentru “Lup” (așa cum a analizat de exemplu în 1992 Dr. Evgenii Tsypanov de la Filiala Urală a Academiei Ruse): străvechii Cavaleri din răsăritul Europei aveau simbolul lupesc, așa cum se cunoaște de pildă emblema Cavalerilor Geto-Daci. Privind Europeanul “Cavaler”, în lumea Germanică s-a ajuns la formele Engleze de “Knight”, respectiv “King” la “Rege” / “Konig” în Germană, “Kiraly” în Maghiară, “Karalius” în Lituană, “Karalis” în Letonă, “Kuningas” în Estonă și Suomi / Finică, etc. iar în lumea Slavică a ajuns sub formele “Kniaz” în Bulgară, “Knez” în Sârbo-Croată, “Knyaz” în Ucraineană și Rusă, etc. (iar teritoriul stăpânit de Cneazul Rus se numea “Volost” - echivalat cu “Județ” sau “Raion” - împărțirea în “Voloste” / “Volo-ste” folosindu-se acum numai în Karelia Rusă, populată masiv de Fino-Ugri: termenul de “Volost” s-a consacrat din timpurile când Volohii / Valahii au avut în spațiul lor de trai - dintre Volânia / Ucraina de azi și Vlahia Mare / Tesalia - numeroase “Vlăhii” = “Românii populare” după cum le-a denumit academicianul Neculai Iorga). În 1992, Dr. Evgenii Tsypanov de la Academia Rusă a mai scris: “Străvechii Fino-Ugri au fost în contacte cu Sudicii Indo-Europeni din Stepa EurAsiei; în limbajul Fino-Ugrilor a intrat de exemplu termenul Indo-Iranian Koin’ pentru Lup’ (apoi, Indo-Europenii s-au despărțit în marile grupuri pre-Iranian, pre-German, pre-Slav, ș.a). Pre-Iranienii au fost strămoșii Alanilor și Sciților care au ajuns să se învecineze cu Fino-Ugrii vreme de peste un mileniu, timpuri în care mulți termeni ai vieții curente - în legături cu agricultura, creșterea animalelor, metalurgia, cultura, etc. - au trecut dinspre lumea Indo-Iranianilor în lumea Fino-Ugrilor. În mileniul I, contactele lor au slăbit, căci între cele 2 lumi au intervenit cei din lumea Turkilor (care au migrat între ei și s-au stabilit între ei, începând cu pătrunderile prin Valea Volgăi)”. La Români, respectiv “Volohi” = cuvântul Slav utilizat pentru Valahi, deopotrivă sonor și ca sens, între “stâncă”, “stână” (cuvinte Românești) și “stan” - orientalul pentru “ținut” / “țară” - sunt apropieri lingvistice și de teritorialitate, ceea ce în Marea Stepă a EurAsiei au înțeles vecin cu atât mai mult cu cât de-a lungul mileniilor între răsăritul său, adică zona unde e practicat termenul “stan” și apusul său, adică zona unde e spațiul Român, au fost atestate numeroase legături, multe foarte puternice: acelea au fost cauzate mai ales de migrări - ale oamenilor și animalelor - consacrările cuvintelor datorându-se etniilor / neamurilor transhumante cu imensele lor turme.
Stână
Dr. Teohari Antonescu în Cultul Cabirilor în Dacia” din 1889 a atras atenţia că în spaţiul Român există dovezi arheologice despre practica Asiatică - specifică Anatoliei - a sacrificării unui tânăr de către 2 fraţi ai lui după un ritual ale cărui elemente s-au regăsit în “scenariul” Mioriţei (primii Cabiri - corespunzător lui Hesychius din Alexandria - au fost Karkinoi), conform Dr. Mircea Eliade fiind transfigurarea unui rit funerar arhaic; denumirea de Cabiri provenea de la Fenicieni, având sensul de “Cei numeroşi”, deoarece termenul “KBR” avea sensul de “a înmulţi” (iar în vechea Arabă a ajuns să însemne “a fi mare”). În 1900, poetul Român George Coșbuc în “Elementele literaturii populare” a considerat că Miorița” avea corespondență în cântecele vechilor Inzi iar după peste un secol, o perspectivă antropologică Română a identificat același subiect mioritic și în străvechiul Iran, etc. Ghergheleu în limba veche Română - după cum a relevat în 2002 Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme” realizat de Dr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr - era păşunea / platoul (adică plaiul). Academicianul Petriceicu Hașdeu a scris: Radicala ‘dhi’ înseamnă în limba Sanscrită ‘a cugeta’ iar în Persană ‘dhi’ = a vedea”; forma participială este ‘dhina’ / ‘dina’: ‘cugetat’ / ‘văzut’. De aici femininul ‘dhaina’ / ‘daina’ - ‘ceva cugetat sau văzut‘ - ia înţelesul de ‘cântec’ deja în acea eră preistorică în care familia Ario-Europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea Tracică, cel puţin fracţiunea sa Dacică - căci cuvântul nu se găseşte la Albanezi - a conservat acea străveche semnificaţiune, transmiţând-o apoi Românilor. Pe de altă parte o conservă şi Lituanii. Gintea Persană, din contră, a modificat sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe ‘cântec’ în ‘lege’, după cum şi Latineşte ‘carmen’ = ‘cântec’ a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: ‘cruciatus carmina’, pe când exemple contrare de trecere logică de la ‘lege’ spre ‘cântec’ nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi Lituanii au fost dară, dintre toate nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi Ario-Europene, care ni-i arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia ‘cugetare’ şi ‘viziune’, după cum îl numeau pe Dumnezeu ‘luminos’. Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a doinei Române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei Românice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă Latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă Latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-Latin n-a fost Tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte Iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă Celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, Latinii s-au impus Celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, aceea Spaniolă şi Italiană mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă Celtică. Aşadar, la toţi neo-Latinii doina era autohtonă: la Apus - Celtică, la Răsărit - Dacică”. Academicianul Lucian Blaga - însurat cu Cornelia Brediceanu din Lugoj / oraşul Bănăţean cel mai apropiat de Belinţ - a scris în Trilogia culturii” din 1944: “Doina românească posedă ca fundal un spaţiu: plaiul, cu anumite posibilităţi ritmice (un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zarea închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept şi vale la infinit). Orizontul acesta este al unui infinit ondulat. Vorbim aici nu numai despre plaiul amintit în poezia populară, precum în Mioriţa, ci mai ales despre plaiul neamintit cu cuvinte, din poezia şi muzica noastră populară, despre acel plai omniprezent, ca spaţiu sufletesc al cântecului. Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului ondulat; complementul organic al doinei şi al baladei noastre ni se pare ‘plaiul’ sau spaţiul ritmic alcătuit din podiş înalt şi vale. Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş. Starea sufletească, cea mai insistent cântată în poezia noastră populară, e ‘dorul’. Spaţiul imaginar, despre care vorbim, îl presimţim nu numai în doină şi în baladă, ci şi în alte creaţiuni ale sufletului românesc. Acest spaţiu e chiar unul din factorii dominanţi în structura acestuia. Ceva din legănarea lentă şi din rotunda zare a plaiului, ceva din ritmul fără violenţe al dealului şi al văii, ghicim şi în jocurile noastre. Dansul nostru e dansul lent al unui om, care suie şi coboară, chiar şi atunci cînd stă pe loc, sau al unui om definitiv legat de infinitul ritmic alcătuit din deal şi vale, de infinitul ondulat. Nu e locul să intrăm în amănunte şi în descrierea lor, avem însă convingerea că în sprijinul viziunii spaţiale, ce o relevăm, se pot aduce exemple edificatoare din cele mai disparate domenii ale vieţii populare. Casele în apus manifestă tendinţa creşterii în sus, în dreaptă potrivire cu verticala sentimentului ceresc, stăpânitor acolo. Casele în Rusia, cele de la ţară, manifestă mai mult tendinţe orizontale, ca şi planul interior al vieţii ruseşti. Casa românească nu urmăreşte exclusiv - sau ostentativ - nici verticala, nici orizontala, ci pe amândouă în stăpânită îmbinare şi armonie, căci cadrul ei spaţial (dealul-valea) nu îngăduie hipertrofia unei tendinţe în dezavantajul celeilalte. Cultura populară românească posedă aşadar şi ea o viziune spaţială specifică, care ia forma determinată a infinitului ondulat. Să numim acest cadru inconştient al vieţii noastre ‘spaţiu mioritic’. Un suflet, individual sau colectiv, poate să trăiască inconştient într-un anume orizont spaţial chiar şi atunci când peisajul real al vieţii sale cotidiane contrazice la fiecare pas structura spaţiului inconştient. Astfel avem motive să credem că de pildă românul trăieşte inconştient în spaţiul mioritic. Cântându-şi doina, românul îşi evocă în permanenţă duhul legănat al spaţiului-matrice al său. Faţă de o situaţie, atât de tulburătoare prin labilitatea şi sinuozităţile ei de-o parte, şi prin fixitatea ei aproape nefirească de altă parte, problema nu mai poate fi pusă în termenii aţipiţi ai teoriei mediului. Se impune o diferenţiere netă de concepte. Una e peisajul real, caleidoscopic, în care se aşază întâmplător un suflet, şi altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir care rezistă tuturor intemperiilor. Orizontul inconştient, cu darul său de a străbate ‘personant’ până în creaţiile spirituale de fiecare moment ale acestui suflet, e de o eficienţă neegalată de nici o materialitate. Sentimenul destinului e înrâurit de orizont, şi colorat de sensul fundamental, ascuns, atribuit oricărei mişcări posibile în cadrul acestui orizont. Ascultând o doină românească, nu e greu să desluşeşti în ea rezonanţa unui specific sentiment al destinului. Omul spaţiului mioritic se simte parcă în permanentă, legănată înaintare, într-un infinit ondulat. Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul ca un veşnic, monoton repetat, suiş şi coborâş. Nu e greu să ghicim deschizându-se în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e plaiul. Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă - cu sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin - evocă un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul spaţial al inconştientului e înzestrat cu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă: ‘pe-un picior de plai / pe-o gură de rai’. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e simţit nici ca o bolta apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune. Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai. Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal. Admiţând că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte, inconştient, pe ‘plai’, sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin zonele ‘celuilalt tărâm’ al sufletului, sau într-un domeniu de investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin etajelor subterane ale existenţei noastre psihospirituale, dar ele ies la iveală în cântec şi în vis. Nici harnicii filologi, nici spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de copilăroşi să căutăm o precizare calendaristică, dar o precizare teoretică şi oarecum definitorie am fi poate în drept să cerem. Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit, neindicând însă de la care să datăm naşterea. Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în raport cu existenţa preistorică ce i-a premers. Numai consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea pune în împrejurarea de a da un răspuns întrebării formulate. Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice”.
Academicianul Romulus Vulcănescu în Mitologia română” a scris: “Păstorii charismatici din Carpaţi au format o categorie care nu era alcătuită din oameni de rând în Carpaţi, ci de făpturi excepţionale, dotate cu însuşiri suprafireşti, dintre care unele rostuite chiar de Fârtaţi. Păstorii aceia erau numiţi când ‘sfinţi-păstori’, când ‘păstori-demoni’. Prin ‘sfinţi-păstori’ înţelegem pe aceia care fiind în posesia unei forţe magico-mitice îşi conduceau turmele de la distanţă, prin operaţii de clarviziune şi porunci teleghidate, împiedicând fiarele sălbatice să se apropie de stâna lor, încleştând gurile fiarelor în faţa prăzii - ca şi cum ar fi fost sătule sau indiferente - care abăteau ploile şi împrăştiau furtunile de la păşuni, care făceau ca produsele turmelor lor să fie excelente. Alţi păstori excepţionali erau numiţi ‘păstori-demoni’ pentru că - în concepţia populară - posedau calităţi infernale dobândite printr-o îndelungată iniţiere în folosirea duhurilor necurate ale subpământului, pământului şi văzduhului. Între sfinţii-păstori şi păstorii-demoni existau şi alte soiuri de păstori. ‘Păstorii-vrăjitori’ foloseau o mână de mort pentru a-şi vrăji propria turmă să meargă singură la păscut, să se ferească de prăpăstii şi de fiarele sălbatice. Spre deosebire de acele categorii de păstori, literatura populară menţionează şi ‘păstorii-domni’, o specie aparte de făpturi excepţionale, cu puteri ereditare, de căpetenii mitice, rostuite din strămoşi să apere destinele semenilor lor; Octavian Buhociu susţinea că acea categorie de păstori era stimulată de ‘magia domniei’: ‘păstorul-domn era cel care avea harul creşterii vieţii sociale şi animale pe teritoriul de care legat prin strămoşii săi’. Trăsăturile charismatice ale ‘căpeteniilor de păstori’ cu valenţe de eroi mitici trebuie luate în consideraţie pe sexe şi vârste. Dintre ‘căpeteniile de păstori’ fac parte în tradiţia română şi ‘femeile bărbate’. Trebuie menţionat că prin ‘femeia bărbată’ nu înţelegem ciobăniţa care este soţie, soră sau fiică de cioban, care munceşte alături de rudele ei tot ciobani, care îşi păstrează feminitatea în clanul ciobanilor, ci pe femeia care moştenea şi depăşea prin temperament şi inteligenţă funcţia de conducătoare a păstorilor. ‘Femeia bărbată’ era un fel de amazoană, care stăpânea pe păstori prin forţa ei morală şi fizică, care se comporta ca un bărbat, lupta cu duşmanii stânei şi nu era înfrântă în luptă, ci dimpotrivă, biruia mereu. Ciobanul din balada ‘Mioriţa’ condamnat la moarte, într-un simulacru de judecată, a primit moartea nu dintr-o resemnare mistică sau filozofică, ci din respectul ‘legii pământului’, care nu putea şi nu trebuia încălcată de nimeni, pentru că în acea lege a pământului stătea tăria neamului lui. Mitul Cabiric deşi se referă în cele din urmă la existenţa a 3 fraţi divini, dintre care cel mai tânăr este totdeauna ucis de ceilalţi 2, relevă un dualism gemelar al fraţilor ucigaşi. Corpul neînsufleţit reînvie în anumite condiţii rituale. În conţinutul lui mitul transpare din figurile şi simbolurile folosite în plastica iconografică descoperită îndeosebi pe teritoriul Daciei anteromane. În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Mioriţa. Paleozoologii şi istoricii români afirmă că resturile fosile ale calului sălbatic au fost descoperite pe teritoriul României încă din paleolitic şi că în neolitic caii sălbatici au fost vânaţi pentru carnea, pieile şi oasele lor; din neolitic au fost descoperite figurine reprezentând cai sălbatici, cărora li s-a atribuit când rolul de jucării pentru copiii olarilor, când de obiecte magice de cult. În folclorul românesc apare calul de priveghi’, care urmărea călăuzirea sufletului mortului în lumea cealaltă - ca şi pasărea sufletului’ - peste Apa Sâmbetei, prin Porţile Văzduhului. Spectacolul funerar numit ‘Gogiul’ - cu calul de priveghi - se desfăşura la miezul nopţii, în jurul mortului şi al persoanelor care privegheau stând în jur. Prin Gogiu se înţelegea umbra mortului purtată de cal, o reminiscenţă mitică a Cavalerului trac; copârşeul sau tronul în care se aşeza mortul înainte de a fi dus la groapă se numea metaforic cal’. Calul de priveghi apare şi în ipostaza ‘calului acvatic’, care nu trebuie confundat cu ‘calul de mare’. Caii acvatici erau cursieri mitici iar caii de mare erau făpturi zoomorfe marine. Se cunosc 2 categorii de cai acvatici: delfinii şi caii mitici de apă. Delfinii în Marea Neagră călăuzeau corăbierii pe furtună şi în caz de naufragii se lăsau călăriţi de naufragiaţi până îi scoteau la mal; aşa au fost prezentaţi delfinii în Marea Neagră şi Marea Egee de geografii şi istoricii elini. ‘Caii mitici de apă’ erau acoliţii zeului Pontos, apoi ai divinităţii feminine a Mării Negre; ei trăgeau carul acvatic al lui Pontos şi scoica Vâlvei Mării Negre. Calul ceresc deţinea un rol opus calului de priveghi. La români, calul ceresc se înfăţişează în câteva ipostaze: stihială, astrală, celestă, pirică, năzdrăvană. Calul stihial dezlănţuia stihiile lumii: apa, pământul, lumina, aerul prin prezenţa lui, însă nu pentru a provoca dezechilibrul lor catastrofal, ci pentru a restabili echilibrul rupt de caii priveghiului în natură. Caii astrali purtau astrele mici în cer, pe frunţile lor, iar astrele mari - cum sunt soarele, luna şi luceferii - în vehicule trase de ei; dintre caii astrali, cei solari semnificau cursierii pe care călătorea Soarele în călătoria lui pe cer sau în incursiunile lui cosmice după sora sa Luna (caii solari de obicei erau albi sau aurii, interpretaţi şi ca razele Soarelui, care străbăteau cerul şi pământul cu viteza gândului). Prin caii celeşti, poporul înţelegea şi caii lui sân George, cu care acela înconjura pământul, pentru a înverzi câmpiile şi codrii, anunţând sosirea primăverii. Caii pirici erau cai de foc (caii roibi) care purtau zorii dimineaţa şi amurgurile seara, care purtau căldurile în luna lui cuptor şi ardeau pe oameni, animale şi plante cu limbi de foc (de altfel, caii pirici incitau spiritul creator în dorinţa de a se întrece cu natura). În fine, caii năzdrăvani - adică minunaţi, cu puteri supranaturale - erau cai obţinuţi de eroul de basm mitic printr-un regim alimentar special şi un ritual deosebit; nu toţi caii năzdrăvani posedau aripi pentru a zbura până în înaltul cerului şi a coborî până pe Celălalt tărâm. Imaginea complexă şi interdependentă a calului sacru, ca şi alte imagine de animale sacre din mitologia română ne amintesc de cultul străvechi al calului la autohtoni. Caii albi - consideraţi în general solari - deţin o permanentă funcţiune apotropaică. Ţestele de cai, curăţate până la albire, se înfigeau în parii gardurilor de curţi, în vii, în boldurile de pe crestele caselor, în cosoroabele ce ieşeau peste coama casei, ca însemne apotropaice”. Este de reţinut că în Româna arhaică “ghergheleu” era plaiul (platoul / păşunea) iar grupurile de cai - animale domesticite în neolitic - erau numite “gherghelii”. Gherghinoii / Karkinoii - ulterior notaţi Cabiri / de la ei provenind numele de crabi” - erau Magi similari Gherghinilor / Telchinilor şi Ciclopilor, veneraţi de pre-Indo-Europenii Pelasgi (de exemplu, au fost patronii atât ai Insulei SamoTracia, cât şi ai capitalei Trace Kazanlâk / Kazan-lâk” 42,37 lat. N, 25,24 long. E din Bulgaria, din Valea Trandafirilor, unde erau înhumaţi regii Traci în Gorgane, azi aparţinând patrimoniului mondial UNESCO); modelul “floral” cu 4 petale dispuse cruciform pe fresca mormântului regal din secolul IV î.C. din Kazanlăk s-a păstrat până pe scutul regelui = g/herțegului” Decebal de la începutul secolului II (ca g/herb” = blazon dinastic), apoi cu inscripția regală “rex” fiind folosit pe unele morminte până în Epoca Modernă:
Stilizarea existentă din Epoca Fierului pe steagul Iranian “Derafș Kaviani” - cu roza în 4 colțuri ca simbol regal - a apărut atât în Europa pe drapelul cu Soarele Macedoniei, cât și în Asia la Săsani; Geții aveau semnul solar iar Dacii aveau semnul lupesc (culorile de bază mereu fiind cele 3 regăsite la tricolorul Românilor Moderni: roșu, galben și albastru). Este de ştiut că dinastia regilor Geto-Dacilor (care a condus Tracii Nordici) a fost numită - în diversele limbi ale vremurilor - ca Duras / Ghiura sau Zuraz / Gurag, de fapt fiind Gherghină / Ghergană, adică Gherga; în mileniul I î.C., coasta Dobrogeană a Mării Negre a fost masiv colonizată de cei din Caria = Ţara Gherghiţilor (de pe coasta V Anatoliană a Mării Egee), unde cel mai mare aşezământ religios era Sanctuarul Gherga, administrat de aristocraţii Gherga, deopotrivă preoţi şi nobili: aceia au fost astfel atât în Anatolia, cât şi în Balcani - Dobrogea fiind regiunea Balcanică a spaţiului Român - iar Decebal a fost ultimul “g/herțeg” = rege al Daciei independente (actualii Români sunt continuatorii Daco-Geţilor). La începutul mileniului I, istoricul Anatolian Dio Chrysostom” / adică Dion “Gură-de-Aur” - contemporan cu g/herțegul” Decebal - a scris că regii Geto-Dacilor erau de neam Zarab (respectiv Sfânt conducător” - după cum îşi avea înţelesul “Za-rab” - cercetătorii conectând Anticul Zarab de Medievalul Basarab); numele Zarab şi Zuraz - inscripţionat inclusiv Zurazis - au fost în evidentă suprapunere funcţională / regală, lingvistic utilizându-se des Z” pentru G”: de exemplu, documentele Medievale l-au consemnat la dreapta domnitorului Român Mircea cel Bătrân” - din Dinastia Basarab - pe dregătorul Gorga ca Zorza (chestiunea G”=Z” a fost valabilă timpi îndelungaţi şi pe largi zone ale lumii, nu numai în spaţiul Român). Pe Insula SamoTracia / Electria, Kabirii erau ştiuţi ca Sfinţii Focului” iar corespunzător lui Pindar - poet din mileniul I î.C. - primul om de pe Pământ a fost un Kabir numit Adamas (în tradiţia de pe vecina Insulă Tracă “Lemn-os” / Lemnos, Ad-amas” / Adam însemna om din Eden”); literalmente, Kabirii / Ka-Bi-Rii” semnificau “forţele sufletului solar” (unde Ka = energie, Ba = suflet, Ra = soare). Senatorul Roman Nigidius Figulus 98-45 î.C. a scris despre “Cei Măreți” - știuți în lumea Antică drept “Penați” - sosiți pe Insula SamoTracia într-o navă făurită din “foc cosmic”, poveste pe care a cules-o și a consemnat-o atunci (în secolul I î.C., adică la sfârșitul mileniului I î.C.): “Aceia au ajuns pe Pământ într-o stea în flăcări care, atunci când s-a prăbușit pe Insula SamoTracia, a spart stâncile în bucăți mici; acolo, Cei Măreți și-au făcut casa” (Penații / străjerii depozitelor erau divinii asociați cu Larii - găzduiți de vestale - adorați întâi de Troiani iar apoi de Romani, în forme de statuete portabile care protejau gospodăriile, primii Gardieni Lari fiind pruncii Gherganului Hermes cu nimfa Lara, ştiută ca “Tacita” / “Muta”, după cum a scris pe malul Pontic poetul Roman Ovidiu în “Fastele”, Festivalul “Larentalia” Antic fiind în fiecare 23 XII, cu invocarea Geniilor / spiritelor şi Manilor / sufletelor din “Lumea Cealaltă”); despre termenul de nevastă / “ne-vastă” se poate observa că era “ne-vestală”, adică “ne-fecioară” / “ne-virgină”. Medical a fost explicat şi prin întârzieri mentale fenomenul de para-rotacism (adică tulburarea de articulare / de pronunţie numită dislalie, prin care “R” ajunge înlocuit de “L”, aşa cum des s-a întâmplat în trecut). Este interesant că termenul Scandinav pentru “argilă” s-a fixat ca “Ler” - “Lera” în Suedeză, “Leire” în Norvegiană - la Români ştiindu-se din mare vechime de “Lerui, Ler” / incantaţia ce a generat “Aleluia” (prin personificare, venerarea datorându-se calităţii nemuririi, fiind cunoscută şi apreciată stăpânirea erelor / vârstelor sau timpurilor / vremurilor), în Canaan folosindu-se “Aleluia” în Epoca Fierului. De pildă, în acele timpuri, Celţii - Keltoii = Ghergoii - îl aveau pe Zeul Llyr al Mărilor şi Furtunilor iar prea-înaltul tânăr Zeu al Războiului la contemporanii Etrusci, care se desemnau ei înșiși drept “Rasenae”, se numea Laran / “Lar-An” (Etruscul “Lars” însemna “înalt”). Polar / “Po-Lar” = “Sf. Lar” (căci “Po” = “Sfânt”); onomastic, ancestralul polar / Sf. Lar semnifica că era extrem Nordic, Hiperboreu: iată aşadar şi argumentarea literară / lingvistică despre sorgintea respectivă, începând cu Românescul Ler. O altă abordare semnificativă ar fi că Balaur / “Ba-Laur” = Sufletul Larului / Lerului (căci “Ba” = “Suflet”): ancestralul “suflet regal” = “Balaur” era conectat cu sorgintea din stepă - unde şarpele a fost stimat totemic, ca atare de pildă apariţia reptiliană regăsindu-se în străvechiul tablou al şerpăriei din părul Gorgonei ori stindardul dragonic fiind emblematic înfipt în suliţă mai ales la Geţi / stăpânii Marii Stepe a EurAsiei, șarpele având și o dimensiune acvatică - conexiunile străvechi evident legând “sufletul regal” ştiut ca Balaur de tipologia zmeului (echivalat cu fostul soi Uriaş Cro Magnon sau Neandertal); conducătorii - adică regii - oamenilor din stepă erau urmaşi ai Uriaşilor, respectul faţă de ei impunându-se în timpurile îndepărtate şi prin forţă ori teamă (doar provenienţa nobilă clamată singură neconvingând). Cercetătorul Dan Alexe a susţinut în 2015: “În paştună, limba indo-europeană a talibanilor din Afganistan, ‘bală’ cu ‘a’ lung este un monstru înfricoşător din basme cu care sunt speriaţi copiii. În nenumărate alte cazuri paştuna prezintă arhaisme, de gramatică sau lexic, ce o apropie de latină, albaneză şi de multe alte limbi indo-europene occidentale. În paştună, ‘bală’ (sau ‘belă’) e omofon şi a fuzionat cu împrumutul din persană ‘bală’ = ‘necaz’, ‘calamitate’, ‘dezastru’; acesta, la rândul său, a trecut în turcă cu acelaşi sens: ‘belâ’ = ‘necaz’, ‘nenorocire’, de unde a ajuns în română ca ‘belea’. Prezenţa în 3 puncte ale domeniului indo-european (Afganistan, Balcani, Roma) a lui ‘bala’ / ‘belua’ pentru a desemna un monstru imund (cel pe care, din noaptea timpurilor, îl mai chemăm şi ‘Bau-Bau’), nu poate fi o simplă coincidenţă şi ne trimite la trecutul preistoric al celor care s-au extins din India până la Oceanul Atlantic, indo-europenii”.
Rai = Eden
Aproape toate aspectele pre-diluvienei Atlantida sunt explicabile, însă arheologic încă n-a fost găsită (dacă ar fi găsită, atunci poate ar apărea alte aspecte de explicat, ca de exemplu tehnologia sa neobişnuită faţă de nivelul vremurilor, etc). Locaţia Atlantidei de-a lungul timpului a pasionat mulţi cercetători - deoarece urmele sale fizice n-au fost găsite în Oceanul Atlantic / locul presupus la prima impresie - posibilitatea cea mai apropiată de impresia aşezată logic fiind pentru capitala ei fundul Mării Negre actuale (fostă Pontus Euxin”). Un străvechi concept era că marele Okean / Oceanus înconjura pământul ca un enorm Râu ce alimenta cu apă proaspătă dulce toate apele potabile din natura planetei: straturile acvifere, izvoarele, marile Fluvii, inclusiv norii; Okean forma limita lumii locuite (şi nu oceanul planetar, format din apă sărată). Titanul Oceanos / Okeanos, fiul Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei, a fost patronul enormei ape - dulci şi curgătoare - având cu sora şi soţia sa Tethys, fiica Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei (patroana Meandrului, Nilului, etc., ea fiind Zeiţa Umidităţii) mulţi copii, printre care nimfele, geniile naturii: Oceanide, Nereide şi Naiade; e de ştiut că nici sirenele, femeile fatale”, fiicele Gaiei conform tragicianului secolului V î.C. Euripide, nu aparţineau Mărilor / oceanelor, respectiv apelor sărate - toate acele făpturi mitologice trăind pe maluri - sanctuarele lor fiind izvoarele, fântânile, mlaştinile şi stâncile (Cartea lui Enoh” - ce descrie viaţa dinaintea Potopului - a precizat că sirenele erau muierile care i-au ispitit pe îngerii Gregori”, întâi în N Galileii, pe Înălţimile Golan / Gol-An”: un loc Muntos îndepărtat de Mări sau oceane dar apropiat de Râuri, de Lacuri şi de fântâni / respectiv de apele dulci). În “Dicţionar de simboluri” stă scris despre nimfe: “divinităţi ale apelor limpezi, ale izvoarelor. Ele aduceau pe lume şi creşteau eroi. Trăiau şi în peşteri, prin locuri umede: de aici, un anume aspect htonian, de temut, orice naştere fiind în relaţie cu moartea şi invers. Divinităţi ale naşterii - mai cu seamă ale naşterii întru eroism - ele au suscitat o veneraţie amestecată cu teamă. Nimfele furau copii şi tulburau minţile oamenilor când li se arătau. Amiaza era momentul epifaniei nimfelor. Cel care le vedea cădea pradă unui entuziasm nimfoleptic. De aceea, se recomanda ca la amiază să nu te apropii de izvoare, cursuri de apă sau de umbra anumitor arbori. O superstiţie mai târzie s-a referit la nebunia care-l cuprindea pe acela ce zărea o formă ieşind din apă, sentiment ambivalent de atracţie şi teamă, fascinaţie exercitată de nimfe, aducând după sine nebunia, abolirea personalităţii. Ele simbolizau ispita nebuniei eroice, care năzuia să se desfăşoare în isprăvi războinice, erotice sau de orice alt fel”. Este de remarcat că mezalianţele om-animal au apărut din Epoca Pietrei prin făpturile feminine, întâi ca sirene (cu trup de peşte / delfin), apoi ca Sfântă / Sfinx (cu trup de leoaică); atât fecioarele apelor” (după cum erau numite sirenele), cât şi Marea Mamă / patroana Pământului (sub formă de Sfântă / Sfinx), aveau rude înaripate des reprezentate ca gardienele porţilor templelor: e de reţinut că întâi sirenele au fost ale Lacurilor şi apoi ale Mărilor. Corespunzător Dicţionarului armânesc-românesc redactat de către Dr. Tache Papahagi, dintotdeauna pentru fecioară” / tânără” s-a folosit termenul Ghergheană” iar pentru fecior” / tânăr” s-a folosit termenul “Ghirghenu” (“simpaticii” fiind “Ghirghini”; astfel a derivat şi “virghir/ă” = “virgin/ă”). În Antichitate, Ţara Magilor era ştiută ca aceea a Mezilor - Media, adică Hyrkania / Ghergania, a Gherganilor - aflată în S Mării Caspice, la N de Gol-An” / Golan şi respectiv de Galileea (este de remarcat că Marea Caspică e cel mai mare Lac sărat din lume iar Lacul Galileii e cel mai jos Lac dulce din lume); Imperiul Median - al Mezilor = Magilor - s-a întins dintre Afgani până între Azeri (adică între ceea ce sunt actualele Afgani-stan şi Azerbaidjan), arealul stăpânit în maxima extindere cuprinzând deopotrivă Aryana / Platoul Iranian şi Arran / Albania Caucaziană: Ţara Ghergarilor. Se poate observa că numele acelei Ghergane mame Tethys / Thetys (de fapt Thet-us” = Thet / vechiul termen Grec “tethe” însemnând “bunică”) era al străvechii zeiţe, versiunea masculină Egipteană fiind prin vechiul Zeu Thot; poeţii Homer şi Hesiod din Anatoliana Cume, matematicianul Thales din Anatolianul Milet, ş.a., atribuiau lui Thet / Thetys întreţinerea tuturor fiinţelor (pe de altă parte, vechii Egipteni îl ştiau pe Thot ca arhitectul Universului”, după planurile căruia fiind realizate marile lor monumente / care fizic există, însă ale căror schiţe inginereşti n-au fost găsite arheologic până acum niciunde şi sunt destule monumente măreţe, implicând eforturi sofisticate de concepere şi de ridicare: în vechiul Egipt, Zeul Thot era considerat la On / Heliopolis” ca “inima lui Ră”, adică sediul inteligenţei divinităţii solare iar la Memphis ca “limba lui Pitah”, adică “limba Egiptului” - Pitah / Ptah fiind numele iniţial al Egiptului, aşa după cum Put era vechiul nume al Libiei, conform numelui fratelui Hamit mai mare al lui Canaan, în imediata vecinătate cu Egiptul regiunea fiind cunoscută ca Berqa / Barka - căci Thot era ştiut drept “Verbul Creator”, patronul ştiinţelor, care ca Mag suprem a iniţiat-o în Magie pe Sacra Mamă Isis / “I-sys”). Este de observat că în cadrul ritualurilor de iniţiere, misţii - adică iniţiaţii - erau împopoţonaţi cu nişte pălării mari în formă conică, confecţionate din ierburi înalte (interpretarea populară fiind că tichia ascuţită sau gluga erau considerate simboluri falice). În Vechiul Testament / Biblie, Facerea” 10:6 a anunţat cei 4 prunci ai lui Ham, fiul patriarhului Noe, care în timpul Potopului a fost pe arcă (vechii Egipteni îşi ziceau Hemi iar vechii Evrei - care au scris Vechiul Testament - au emigrat din Egipt): “Iar fiii lui Ham au fost Cuş, Miţraim, Put şi Canaan”; primul născut Cuş a fost etnonimul unor însemnate populaţii din Africa şi Asia, Miţraim / “Miţ-raim” era sinonim cu “Moşul Raiului”, Babilonian notat ca “Mus-Ri” / Musri - fiind egalat de către istoricul Philon din Byblos cu Misor, cel care a introdus în lume uzul sării, fiul Titanului Magos şi tatăl “Taurului Solar” Taaut / Thoth iar conform cronicarului bizantin George “Syncellus” / “Co-locatarul” el corespundea primului faraon Menes, stăpân peste Egipt, tărâmul pisicilor / mâţelor - Put a fost eponimul Libiei şi în fine, mezinul Canaan a fost tatăl lui Gherghe-seu / Sf. Gherghe (iată că şi biblic Ghergheii au fost notaţi drept Canaaniţi, respectiv cei mai tineri Hamiţi, inclusiv genetic Ghergheii fiind ştiuţi ca recenţi pe scara temporală). Așadar, Hamitul Sf. Gherghe din Canaan - Vestul Asiei - avea din partea tatălui unchii și verii primari în NE Africii:
Stăpânirile fraților mai mari ai lui Canaan
În perspectivă geografică, cei 4 feciori ai lui Ham au fost - în ordinea biblică a nașterilor - Etiopian, Egiptean, Libian și Canaanit (azi Palestinian / Israelian): așa s-au și înmulțit bărbații Homo Sapiens - la început, toți negri - treptat de la S spre N; se poate observa că stăpânul Egiptului a fost Mis-Raim” / Miț-Raim” = Moșul Raiului” și e de știut că Negru” s-a fixat la Suomi / Finici ca “Musta” / “Mus-Ta”, de exemplu Marea Neagră în limba lor fiind “Musta Meri” (ca Marea Moșului-Tată, adică Marea bunicului). Masculinizarea a fost practicată şi de vechii Greci - plasați între Egipteni și Suomi / Finici - de pildă Gherghinul Homer în cântul 14 din Iliada” (“195. Pân’la hotarul pământului vreau să mă duc spre vederea / 196. Lui Okeanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys”, “240. …apele lui Okeanos / 241. Râul din care cu toţii noi zeii ne tragem fiinţa”, etc.), făcându-l pe zeul apelor dulci Okeanos - fratele Rheii - eponimul Fluviului Istru, care era Râul Rheii” = DunăRea” / Dunărea: apa curgătoare patronată de sora sa (mama lui Poseidon, zeul apelor sărate); sorgintea unor asemenea transferuri se explică prin străvechimea lor, cu rădăcinile în timpurile androginilor (ale făpturilor umane fără sex / gen definit precis ca de formă imprecisă, adică nici muieresc, nici masculin).
Marea Gorgană / Caspică
Denumirea Caspiană - pentru Marea Caspică împreună cu zona înconjurătoare - era strâns legată de străvechii Kaspi / Caspi, de pildă Anticul Georgiano-Anatolianul Strabon în Geografia” XI 3:1 consemnând la începutul mileniului I că “întregul perimetru Caspic - inclusiv marea - aparținea Albanilor / tribul după care și-a primit numele acum fiind dispărut”: arheologul German Ernst Herzfeld 1879-1948 i-a identificat pe Kaspioi / Caspi cu Kasiții / Kușanii anteriori Indo-Europenilor, care populau Munții Zagros (geograful Georgiano-Anatolian Strabon XI 1:7 a mai scris despre Caspica şi că era Marea Hyrkană). Dr. Mohammad Ajam a explicat despre “Numele Mării Caspice”: “Numele său a derivat de la oamenii care i-au populat țărmurile, toponimia reflectând prioritar suzeranitatea istorică; Marea Caspică este cel mai mare lac din lume, pe malurile sale urmele arheologice dezvăluind existența paleolitică a primilor oameni civilizați vreodată. De-a lungul timpului, Marea Caspică s-a numit Gorgan / Jorjan, Ghilan / Jilan, Kharazm, Korasan, etc., Europenii spunându-i Hyrkan, Morgan, Khazar, Caspică, ș.a.” (De-a lungul timpurilor, stăpânii Gorgani riverani ai Caspicii au fost numiți Dakhi în E, Hyrkani în S, Albani în V, etc., de pildă în Munții Caucaz din apus prezervându-se ca Gargari / Ghergari, căci cei de pe înălțimi, în mediu mai izolat, s-au dovedit întotdeauna mai conservatori decât cei de la joase altitudini, unde mediul permite circularea mai amplă; în Antichitate, MasaGeţii din N Caspic au fost ştiuţi ca Alani: despre Halani / Iazygi se ştie că au fost rudele Oseţilor din Caucaz şi că au ajuns să numească pe teritoriul României de exemplu “târgul Iaşilor”). În Epoca Pietrei, Ghergarii au populat malurile Caspicii - Mare denumită Gorgană datorită lor - dar totuşi, fiind sărată în mica măsură, i-a determinat pe Gherghi / Ghergari să ajungă şi pe malurile Pontului dulce, care era un uriaş Lac cu apă dulce alimentat din topirea Nordicei calote polare înainte de a deveni Marea Neagră (sfârşitul dulcelui Lac Pontic şi începutul săratei Mări Pontice a fost în mileniul VII î.C., după cum au reţinut şi străvechile relatări ale Românilor, foştii oameni ai Raiului, ai soarelui Ra şi ai Râurilor; la sfârşitul glaciaţiunii, “Ru-mânii” / “Ro-mânii” au coborât “din cer” - adică de pe înălţimile Munţilor - în Văile ce se încălzeau, prezenţele lor la Vale fiind lângă valurile apelor curgătoare dulci, astfel ajungând să fie ştiuţi şi ca Valahi mai ales în Vestul Pontic).
Mama Isis
Cercetătorul Român Petre Morar a scris: “Un important postulat se enunță astfel: ‘Un nume propriu provine din limba și cultura în care are o semnificație ca substantiv comun, adjectiv sau verb’. Zeul zeilor vedici a fost Diaus Pitar = Tatăl Ceresc (pe vremea romană, Diaus Pitar a devenit marele Jupiter; observați aici mecanismul de agregare a 2 nume vechi, ca proces de formare a unui nume propriu nou). Diaus Pitar la greci a devenit Cronos, care analog lui Pitar a fost deposedat de către propriul fiu, în cazul vedic Indra, care l-a prins pe Pitar de picior și l-a tras jos din Ceruri. Găsim în limba română cuvântul ‘pitar’ explicat: ‘titlu dat boierului care se ocupa de aprovizionarea cu pâine’. Cuvântul românesc ‘pitar’ este asociat cu pita, exact cum era și în vechime, unde era folosit ca titlu de familie, dat bărbatului care era responsabil cu câștigarea pitei. Este o potrivire sintactică și semnatică perfectă între însăși numele regelui zeilor vedici, marele Pitar / Tatăl Cerurilor și substantivul românesc ‘pitar’. Numele vedic Pitar are corespondent în limba română substantivul comun ‘pitar’, deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea numele vedic de Dyaus Pitar (cu multe milenii în urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu traco-geto-dac)”. Este interesant că vechii Egipteni credeau despre Zeul Focului Pitah / Ptah că s-a retras în Sud, de unde controla apele Nilului, înaintea plecării realizând primul oraş, pe care l-a numit On - în onoarea Zeului Cerului An - unde şi-a instalat fiul Ra / zeu atât al Cerului cât şi al Pământului, care a făcut la On (identificat ca Heliopolis, azi Cairo / oraş mai populat decât oricare de acum din Europa) un mare altar, unde şi-a adăpostit obiectul sacru” cu care călătorea; Lumea Cealaltă” / din adâncuri - unde mergea Ra - la Egiptenii vechi se numea Tuat”, respectiv Khert / Gherg şi literalmente însemna “Tărâmul Zeilor Muntelui” (cu reprezentare prin “Textele Piramidelor” sub bolta cerului, ca o uriaşă vale ovală înconjurată de Munţi înalţi, prin care curgea un Râu cu foarte multe braţe - ce însă în cea mai mare parte a timpului nu erau navigabile, aşa încât arca lui Ra era utilizată ca “barcă de pământ” / sanie - ţinta destinaţiei după traversarea Lacului de pe fundul acelei genuni / cuve alungite fiind scara celestă din vârful “Muntelui Luminii”, pe care se ţinea legătura şi cu Cerul): între ceea ce în S Mediteran era Zeul Focului Ptah (tatăl protector al pâinii făcută în vatra incandescentă / cuptor) şi ceea ce în N Mediteran era Zeul Făurar He-Phaistos” / Vulcan, iscusit mânuitor al focului - patronul meşteşugarilor - au fost echivalenţe semnificative.
Zeul Hefaistos / Vulcan
În 2003, Camelia Tripon din România a reflectat într-un studiu: “Cercetătorii au dovedit că vechii egipteni erau albi iar americanul Edgar Cayce a afirmat că ‘Marea Piramidă a fost construită de Ra-Ta şi tribul său; ei veneau din Carpaţi’. Hathor era zeiţa egipteană a asfinţitului şi călăuză a morţilor. După cum ştim, oamenii când mor trec ‘hotarul’ dintre lumea celor vii spre lumea cealaltă. Hathor a fost soţia zeului Ra şi mama lui Horus, fiind patroana muzicii, dansului, dragostei şi bucuriei. De aici un alt cuvânt legat de numele ei este şi ‘hatâr’ (a face cuiva pe plac). În ‘Larousse’ se afirmă că ‘Nu se ştie de ce egiptenii au considerat-o pe Hathor şi Doamnă a Puntului’. Dacă facem legătura dintre imnul înălţat lui Amon-Ra, în care se spunea că zeul-soare venea din ‘Punt’, înţelegem; de asemenea, inscripţiile egiptene de la mijlocul mileniului II î.C. menţionau că ei au ajuns la un ţărm jos şi au navigat în lungul unui fluviu, unde locuitorii aveau pielea asemănătoare cu a egiptenilor, purtau barbă şi părul lung, şi au adus aur de acolo. Prin acea relatare ajungem la Dunăre - la aurul ce putea fi transportat pe la Porţile de Fier - şi ajungem la vechimea Doamnei din Punt sau din Pontul Euxin, cum i s-a spus în istorie. Termenul vechi indo-european Hatha-Yoga defineşte un sistem hindus care prin exerciţii fizice şi posturi necesare purificării conduce la ‘eliberări’, adică la trecerile hotarului dintre vii şi ceilalţi. ‘Dicţionarul explicativ român’ menţionează că ‘hotărî’ are aceeaşi rădăcină cu ‘hotarul’, ignorând că din Altai s-a trecut peste teritoriul locuit de indo-europeni. Unor lingvişti le este greu să cunoască istoria, când mai simplă este deschiderea unui dicţionar al vecinilor. Cum s-au înţeles egiptenii, grecii, macedonenii, persanii cu geto-dacii atunci când făceau schimburi comerciale? Ne spun Ovidiu şi Horaţiu, născuţi înaintea lui Iisus: dacii aveau un idiom asemănător latinei. Dacă am intrat în ‘hora’ cuvintelor, putem să-i reabilităm şi acestui termen originea: acum 6 milenii - cu 2 milenii înaintea chinezilor - hora era incizată pe vasele Culturii Cucuteni, când a fost şi un cult solar, cu semne cunoscute ca Yang-Yin (păstrate în desene şi sanctuare); poate aceasta este explicaţia la spusele lui Jean Vertemont, care afirma că indo-europenii au dus civilizaţia lor până în China. Hora este un dans ritualic închinat soarelui. El leagă românii de egiptenii care au avut un cult solar şi o trinitate prin Ra, Hathor şi Horus, ce reprezentau o horă a ciclului diurn. Coroana Boreală - constelaţia ce străjuieşte cerul României - în popor se numeşte ‘Hora’ iar o astronomie de excepţie s-a practicat la Sarmisegetuza (sora cunoscutului Stonehenge)”. În 2012, cercetătorul Român Costel Popescu a scris: “La Sarmisegetuza, în Munţii Şureanu, la Grădiştea Muncelului, lângă Orăştie, se află un sit arheologic, care după numele Sarmis-Se-Getuza însemna Sarmis / Hermes - Nemuritorul - Geţilor. Sarmis sau Hermes era nepotul Titanului Troian / Atlas, rege / bazileu peste cele 2 Sarmaţii, adică fostele regate ale lui Uran în nord (viitoarea Atlantidă) şi Ra în sud, Mare Preot al Soarelui în sud şi - ca orice mare preot al sudului - purta numele de Apolo, numit şi Io-An = Ianus cel cu 2 feţe (2 regate), Armis sau Hermes Mercurius Trismegistul (de 3 ori mare, rege, profet şi înţelept)”. Însemnarea Egipteană veche despre Lumea Cealaltă” - numită “Neteru Khert” = “Gherg” sau “Duat” - era prin următoarele simboluri (Duat / Tuat făcea referire la “Casa celor 2”, adică a Cerului și Gliei):
Mărturiile vechilor Egipteni au rămas că ridicarea celor mai mari monumente ale lor a fost cu ajutorul Gardienilor Cerului” - nominalizat fiind însă doar Zeul Thot - dar planurile încă lipsind, ne-existând fizic niciunde, până azi (nici măcar o schiţă n-a fost găsită, în consecinţă deducţia ajungând la ideea că machetarea acelor vechi monumente de fapt nu aparţinea localnicilor, ceea ce confirmă tradiţia Egipteană că autorul a fost Zeul Ceresc Thot). Respectivul cuplu de Titani Oceanos-Thetys / Ocean-Thet s-a evidenţiat prin neimplicarea - pe lângă liderul Erei de Aur, fratele lor Cron / Cronos, însemnând Timp” / cu înţeles similar Evreii vechi indicându-l pe Cain, primul născut al lui Adam şi Eva - în fapte reţinute ca semnificative pe atunci (de la Khronos / Cronos - care purta coarne - a rămas în vocabular coroana): nici în castrarea tatălui lor Ur-An” / Uranos şi nici în bătăliile nepoţilor de pe Muntele Sacru Olimp (denumire ne-Indo-Europeană, Olimp” / Ulimp” însemnând Iluminat”, aşa după cum Luna - unde L”, ca şi “Il”, era prefixul sfinţeniei - literalmente era Sf. Una = “L-Una” / Luna, prin Una înţelegându-se contrapartida feminină a masculinului Unu / An sau Anos / Onos); coarnele - înţelesul lor fiind de raze - încununau în formă de coroană luminatul şi nemuritorul conducător, numit Cron/os, adică Timp. Sunt multe exemple de vechi alegorii, ca aceea despre dezavuatul Cain - de către rudele sale - ce a fost confirmată de istoria omenirii (că nomadul a fost ucis de timp) iar pe de altă parte despre timp, sub forma dezavuatului Cron - de către rudele sale - care a ajuns în abisul Tartar / Gargar. Nepot al lui Ur-An”, Poseidon - fiul lui Cron/os şi al surorii Rhea - după ce (ca parte a taberei Olimpienilor) a fost printre învingătorii vechilor Uriaşi, a luat în stăpânire Mările / apele sărate iar celălalt nepot, Zeus / fratele mai mic al lui Poseidon, a luat în stăpânire Cerul condus cândva de Ur-An” / Uranos; variante asemănătoare despre primii oameni - cuprinzând păcatul primordial, fratricid / omor în familie, sexualitate / inclusiv castrare, triumful mezinului, etc. - au fost relatate de vechii Egipteni, de vechii Eleni, de vechii Evrei dar şi de vechii Etiopieni (de exemplu prin Cartea lui Enoh”, cu eroii principali ca îngerii gardieni Gregori) sau de către Sumerieni / autonumiţi Ghiengar, despre gardienii Kurgar-Ru, partea Muntoasă a Sumeriei de altfel fiind numită Kurgal: la Sumerieni “kurgaru” era “sămânţa vieţii” iar în Română s-a fixat “curvaru” cu sensul de persoană destrăbălată (întreţinând relaţii sexuale cu oricine). “Latino-maniacul” Dan Alexe în cartea sa “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” din 2015 a admis: “Kurva e un termen preistoric”; însemnând “dragă”, “latinescul ‘cara’ - de unde vine ‘cherie’ în franceză, ca şi ‘cara’ în italiană - are aceeaşi etimologie cu ‘curva’.” Mama lui Poseidon, Ghergana Zeiţă Rhea - fiica Cerului şi Pământului Ga - ai cărei credincioşi erau numiţi Kureţi / Cureţi de către vechii Greci, conform filozofilor Antici ca Platon sau Chrysippos 279-206 î.C. din Soli 36,44 lat. N, 34,32 long. E / Kilikia, prin numele său însemna “Curgătoarea”, etimologic atribuită unei mari întinderi de apă, a cărei oglindă reflecta soarele Ra (însuşi cuvântul “Marea” / “Ma-Rhea” provenind de la Mama Rhea), cum au fost în acea familie lingvistică toate cele legate de ea, ca “măreţ”, etc.; inclusiv denumirea Dunării (principala apă curgătoare la Marea Neagră) a apărut din combinaţia “Danu” - orientalul pentru Râu - şi divina “Rhea”: concret, Dunărea era “Râul Rheii” (e de ştiut şi că paleo-Dunărea avea debit mai mare decât Dunărea acum).
Cuva Mării Negre
În secolul IV î.C., filozoful Aristocles - zis Platon - fiind în vârstă a redat în 2 Dialoguri” ceea ce era consemnat cu hieroglife pe o coloană a Templului lui Net din Zau / Sais 30,57 lat. N, 30,46 long. E / Delta Nilului (acolo se pare că în tinereţe a fost sclav, vândut de Dionisie cel Bătrân”, comandantul Siracuzei / Sicilia); Net / Neit la Egiptenii vechi era fiica soarelui Ra - atestată din timpul primei dinastii, adică de la sfârşitul mileniului IV î.C., în postura de vaca Raiului” fiind considerată şi ca Nut / Nuit, patroana Cerului, existentă predinastic în Egipt - iar coloana cu povestea Atlantidei acolo putea fi din acel timp, instalată în templul ei din Sais la sfârşitul mileniului II î.C., atunci când a fost ridicat (ca unul din parii / stâlpii întemeietori ai sfântului locaş): Zeița Nut / Net a avut 4 copii, cununați între ei (Osiris și Isis, respectiv Set și Nebtet), datați în mileniul V î.C. Este de știut despre cea mai veche inscripție Cariană din Egipt că a fost una bilingvă tocmai pe soclul statuii Zeiței Net / Neith aflată acolo - în Templul ei propriu din Sais - datând din timpul faraonului Psame-tik” / Psametik I (secolul VII î.C.), care a reușit să se elibereze de tutela Asiriană; pe atunci, Carianii - Gherganii din SV Anatoliei - asigurau garda faraonului iar textul însemna Pruncii Zeiței Net sunt Cariani”:
Inscripție Cariană / Ghergană în Sais
Este evident că printre depozitarii de prim rang ai cunoașterii Atlante au fost Carianii Gherghi: exact din acel timp al angajării lor la vârful puterii Egiptului (secolul VII î.C.) au început colonizările puternice ale Pontului - fostul areal Atlant - de către Cariani. Coincidența etnică și coincidența temporală nu au fost deloc întâmplătoare: printre urmașii vitejilor pirați Cariani - din rândurile cărora se recrutau atât viteji mercenari pentru faraon, cât și viteji coloniști pentru coastele Mării Negre - se știau multe despre Atlanți (însuși părintele istoriei” - Carianul Herodot - a scris firesc despre Atlanți, în secolul V î.C). Coloniile se întemeiau corespunzător unei geografii sacre iar Carianii - care au fondat multe colonii pe malurile Pontice locuite de Geți - nu au făcut excepție de la așa ceva, ba dimpotrivă: s-au așezat temeinic pe fostele locuri Atlante din Bazinul Mării Negre (așa cum nu erau coincidențe de timp ori de etnie, nu au fost nici coincidențe de geografie). În Marea Mediterană s-au răspândit mari culturi ale Vechii Lumi; o întrebare potrivită ar fi: unde să fie căutată Atlantida? Spre răsăritul Mediteran ori spre apusul Mediteran? Vechiul Egipt nu și-a datorat apariția prin contactul cu capătul apusean al Mediteranei - acolo unde în Antichitate au ajuns să fie fixate Coloanele lui Hercule - și nici n-a fost influențat de vreo Civilizație oceanică, de dincolo de Gibraltar dar se știe că primii faraoni (dinaintea Antichității cu aproape 3 milenii) se mândreau de străvechile contacte ale înaintașilor cu Atlanții: așa ceva reprezintă încă un element despre proveniența Atlanților (Platon notând că aceia au fost în conflict cu băștinașii Balcanilor - din ceea ce se numea Peninsula Haemus - Egiptul fiind Țară Hamită); așadar - din perspectivă Egipteană - direcția spre Atlantida n-a fost Vestică, ci Nordică. Filozoful Crantor 350-275 î.C. din Ghirighia / Kilikia a verificat ceea ce a redat Platon, în Templul lui Net / Nut din Sais găsind coloana respectivă, care relata în hieroglife cele afirmate în manuscrisele Dialogurilor” (de altfel, aceeaşi poveste era cunoscută şi Sumerilor / Sumerienilor - care au instaurat Paradisul pe Pământ” - ori vechilor Indo-Iranieni). O ipoteză este însă despre nivelul cunoștințelor hieroglifice ale investigatorului Anatolian, care putea să fi fost amăgit de relatările și traducerile localnicilor despre Oamenii Mării” de la sfârșitul mileniului precedent: Oamenii Mării” au format o putere într-adevăr cutezătoare, pornită tot din N, în conflicte atât cu vechii Eleni, cât și cu vechii Egipteni (filozoful Platon a scris despre precedenții cutezători Atlanți că au avut lupte deopotrivă în Balcani și în N Africii); Dorianii / Heraclizii și Oamenii Mării” - la sfârșitul mileniului II î.C., unii pe uscat și unii pe apă - erau înrădăcinați în Nordul Vechii Lumi (Bazinul Pontic), tot de acolo provenind și Atlanții, însă anterior lor cu 5 milenii. Se poate observa că în Sais / Egipt înaintea vizitei Elenului Platon din secolul IV î.C. au trăit Cariani / Ghergani - din secolul VII î.C. - care desigur că știau chiar mai multe decât a scris filozoful Platon (aveau cunoașterea avansată deopotrivă deoarece au fost anteriori - deci mai apropiați de sursă - fiindcă au trăit acolo și nu au vizitat locul ca Platon, respectiv Carianii / Gherganii putând fi chiar cei care au ajutat transmiterea legendei Atlante); o dovadă scrisă a fost din secolul precedent filozofului Elen Platon ceea ce a scris istoricul Herodot Karka despre Atlanți (marele istoric Carian a fost în Egipt). Atunci când gardienii Cariani au scris că erau din aceeași familie pe soclul sfintei statui a Zeiței Net în Templul din Sais al ei, orașul Egiptean respectiv din Delta Nilului a fost reședința faraonului pe care îl păzeau acei străjeri Anatolieni (cu rang de capitală, localitatea existând de pe timpul când profetul Moise a fugit de acolo cu robii Evrei neleproși); așa după cum a scris și filozoful Antic Elen Platon, preoții timpurilor știau multe - ei fiind în general și păstrătorii cunoștințelor importante - reciproca fiind valabilă la Cariani, care în Țara lor de pe partea cealaltă a Mării Mediterane aveau drept cel mai întins așezământ religios ceea ce a fost Sanctuarul Gherga (impozant, lung de circa 1,5 km, având în centrul său Templul Gherga / modest dar foarte semnificativ), oficiat de preoții Gherga: rolul concret Gherga a fost de placă turnantă” - asigurând cel mai important nod Carian, inclusiv din punctul de vedere al cunoașterii - pe relațiile de la templu la templu (între Gherga / Caria cu Sais / Egipt pe de o parte și cu coloniile Pontice, de pe tărâmurile ex-Atlante, pe de altă parte). Ținând cont că până în prezent Sanctuarul Gherga din SV Turciei nu a fost cercetat arheologic, ipoteza că ar putea revela artefacte surprinzătoare e deschisă: în secolul VII î.C. - când în Sanctuarul Anatolian Gherga pe lângă construcțiile din lemn au început să fie realizate și primele construcții din piatră - cele 2 așezăminte religioase (din Sais / Egipt = NE Africii și din Caria / Anatolia = SV Asiei Mici) erau cele mai relevante locații cultice pentru liderii ambelor popoare riverane, tema Atlantă fiind așa de pregnantă încât a determinat interes colonizator Carian ferm, implicând puternice desfășurări de forțe în Bazinul Pontic = S Europei, timp de secole; în spațiul României, pe coasta Dobrogeană - la S de Delta Dunării - și azi pot fi văzute vestigiile ruinate Cariane ale acelor timpuri (ca de exemplu Histria, Tomis / azi Constanța = cel mai mare oraș al regiunii și cel mai mare port al României, etc).
Cu numele iniţial Zau” - adică “Zeu” - Egipteanul oraş Sais literalmente însemna “Sfânta fiinţă divină” (de pildă, la Etrusci “ais” = “fiinţă divină” iar în timpul lor, cei mai respectaţi erau “Aus-Onii” / AusOnii, denumirea provenindu-le din legătura cu străvechiul termen “ais”: erau dintre divinii urmaşi ai lui An. Anticii Eseni / “Es-Eni” din Canaan - oriental “Hasan” fiind numele pentru “Frumos” - Asanii / Asăneştii Medievali = Aromâni imperiali ori înaintea lor Geţii “As” de asemenea ştiau că erau din neam divin, de pildă Valahii fraţi Asan / AsAn, care au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar la sfârşitul secolului XII, de fapt fiind “corciţi” Cuman, ceea ce n-ar avea de ce şoca unii rasişti actuali visând purităţi entice, căci în fond Cumanii descindeau din Marii Geţi şi de altfel, în Evul Mediu Românii, descendenţi din Geţi, şi Cumanii, descendenţi din Marii Geţi, au constituit împreună Ţara Românească, alt element incomod” privind primii voivozi Români fiind confesiunea lor creştină, nu ortodoxă ca a majorităţii supuşilor, ci catolică datorită lucrului lor îndeosebi cu Cavalerii Ioaniţi şi Templieri, trecerea oficială la ortodoxie fiind în secolul XIV, după interzicerea Ordinului Templierilor și datorită acţiunii viguroase a Sf. Nicolae Gherga = Sf. Nicodim, Aromân înrudit cu dinaştii Basarabi); de exemplu, istoricul Britanic Steven Runciman 1903-2000 în Istoria cruciadelor” a scris despre naţionalitatea Vlahă / Română a celor din Dinastia Asan / Asen - care în 1185 au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar - iar Dr. Matei Cazacu în 2013 a susţinut că Asan era porecla” (Cumană - dată de mama fraţilor - însemnând sănătos”, numele lor de familie, după tată, nefiind ştiut): istoricul Bulgar Plamen Pavlov în 2000 a scris despre bijuteriile Cumane ale dinaştilor Asani, de problemele din secolul XII la Izvorul Sf. Atanasie de pe Muntele Athos cu luptătorii Cumani Assen, etc. (diversitatea etnică a multora de pe glob - inclusiv a celor aparţinând naţiunii Române - fiind mult mai bogată decât ar părea la prima vedere, ceea ce s-ar putea observa şi relativ facil oricând chiar pe vreo stradă din România actuală, privind la întâmplare varietatea grozavă a tipurilor de trecători, majoritatea cetăţeni Români, foarte diverși, deloc omogeni). Descendent al regelui Codrus al Atenei care a fost ucis de Doriani / Heraclizi în 1068 î.C., legislatorul Solon sosit din Balcani - discipolul înţeleptului AgaTârs Anacharsis din spaţiul Românesc - a fost în capitala Zau / Sais a Egiptului faraonic în secolul VI î.C. / în 590 î.C., când acolo garda faraonică era formată din Cariani / Ghergani (gazdele sale de limbă Greacă, la care nu numai că a tras, ci care l-au şi îndrumat, pentru a cunoaşte organizarea locală); după cum a scris Plutarh, preotul Sonchis de la Templul lui Net din Sais i-a prezentat atunci lui Solon povestea Atlantă (Elenul Solon - care a călătorit şi pe coasta V Anatoliană - a fost un discipol al maeştrilor Gherghiţi / Ghergani, învăţând atât de la Cariani, cât şi de la nobilul AnaCharsis dintre AgaTârşii Dunăreni, înţelept omorât din acea cauză / pentru ceea ce a făcut, în propria familie). În Egiptul pre-dinastic, Nut - protectoarea Cerului, acoperită cu stele, având ca simbol scara - a fost sora şi soţia lui Gheb / Keb, patronul Pământului, echivalaţi de Plutarh cu Rheia şi Timpul / Cronos; e de remarcat că la cei vechi a rămas nostalgia puternică după cei de la miazănoapte - chiar din Nordul îndepărtat / denumiţi Hiperborei - nu după cei din Vest (aşa după cum e poziţionat Oceanul Atlantic faţă de Africa şi EurAsia): principalele locuri de intersecţie între Fino-Ugrii Nordici şi Hamiţii Sudici au fost Caucazul şi Anatolia (e de ştiut că Fino-Ugrii aparţin Uralicilor iar Turkii aparţin Altaicilor). În particular, interesul vechilor Egipteni / Hamiţi de reţinere a poveştii a fost şi deoarece Atlanţii venind din N s-au aşezat la V de ei, în Libia (după cum numeau zona Africană din apusul lor); mai mult, este de observat că în concepţia veche Egipteană, sufletele morţilor se îndreptau întotdeauna spre V de ei - peste Sahara - acolo unde s-au stabilit Atlanţii: strămoşii spre care se îndreptau defuncţii (străvechea credinţă era că atunci când mureau, răposaţii se alăturau / se integrau marii familii a înaintaşilor), un rol similar în apusul Imperiului Atlant fiind îndeplinit, în spațiul Românesc, de regiunile Banatului şi Maramureşului, la marginile Carpaţilor Vestici, aflate dincolo” de Ardeal, ca părţi ale tărâmului unde s-au dus cei anteriori Atlanților. (Dacă Imperiul Atlant era acolo unde azi sunt apele Oceanului Atlantic, atunci la Vest exista America: pe continentul din emisfera Vestică - Lumea Nouă” - până acum nu s-au înregistrat însă ecouri Atlante de aceleaşi intensităţi cu acelea din Lumea Veche” / Oicumenă”, aflată în Est; Ecuatorul longitudinal”, adică meridianul Greenwich - numit astfel după un cartier al Londrei / capitala Britanică - convenţional delimitând emisferele E şi V, trece prin apusul Europei şi Africii). Eternul Zeu Pitah / Ptah - după care Egiptenii vechi şi-au numit Țara de pe Valea Nilului - era al realizatorilor de bărci, echivalentul său Elen ajungând Poseidon, zeul apelor sărate / redându-se astfel un parcurs istoric, de la apele dulci la apele sărate; conducătorii vechilor Egipteni s-au tras din Atlanţi (la început, lui Pitah i se zicea Tatenen” / Tanu”, fiind un aspect al lui Gheb: zeul pământului din ape). În Egiptul vechi a fost o situaţie mlăştinoasă Fluvială echivalentă temei oceanice Atlante, aşa cum stă scris şi în “Dicţionar de simboluri”: “În mitologiile egiptene, naşterea pământului şi a vieţii era concepută ca o ieşire din apele oceanului, asemenea peticelor de nămol rămase după scăderea apelor Nilului. Creaţia - chiar şi cea a zeilor - s-a ivit din apele primordiale. Zeul dintâi era numit ‘Pământul care iese la suprafaţă’.” Povestea Atlantidei şi-a găsit în Egipt teren prielnic de păstrare timp de milenii datorită fenomenului revărsării Nilului cu regularitate - menţinând fertilitatea Văii inferioare a Fluviului - ceea ce a favorizat întreţinerea mitului diluvian (la fel petrecându-se în mediile umede fluviale Asiatice, din Ghienghir - vechiul nume al Mesopotamiei - ori vechiul Bazin Ggargha / Ghaggar din N Indiei).
În Trilogia culturii”, filozoful Lucian Blaga - academician din România - a enunţat: “Miturile nu pot fi tălmăcite în graiul ideilor. Ceea ce ni se revelează prin mituri, nu este revelabil decât pe această cale. Acest ceva e inaccesibil ideii. Întocmai cum ceea ce este ‘poezie’ într-o poezie, nu poate fi tradusă în proză. A prozaiza mitul înseamnă a-l degrada la alegorie, şi este o ocupaţie seacă şi fără duh a pedanţilor, care focului astral îi preferă zgura. Miturile şi ideile au obiective diferite; în realitate, ele nu se întâlnesc deloc prin revelările lor. Astfel, ideile nu vor fi niciodată în stare să înlocuiască miturile, sau să le facă de prisos. Fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără a-şi da seama, să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică. Ca o mărturie despre această atmosferă mitică stau chiar cuvintele noastre: întocmai cum diferitele obiecte poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în diversă măsură o sarcină mitică. Cuvinte precum ‘cer’, ‘pământ’, ‘înalt’, ‘jos’, etc., sunt încărcate cu o cu totul altă sarcină mitică decât cuvinte ca ‘vertical’, ‘linie’, ‘superior’, ‘inferior’, etc. Cuvântul ‘toiag’ poartă altă sarcină mitică decât cuvântul ‘baston’, care e deşertat de orice asemenea sarcină. Şcoala psihologică modernă s-a oprit la formula că miturile ar fi expresii simbolice ale realităţilor noastre inconştiente, adică visurile colective ale popoarelor, întocmai cum, după şcoala psihanalitică, în visuri şi-ar găsi un ventil simbolic, anume porniri refulate şi legate de străfundurile vieţii noastre inconştiente, tot aşa în mituri şi-ar găsi un ecou simbolic străfundurile vieţii inconştiente colective. Astfel zeii cosmici, stăpânii lumii luminii, ar exprima simbolic conştiinţa umană, câtă vreme contra-zeii întunericului, demonii haosului, ar exprima - tot simbolic - inconştientul uman, cu toate pornirile sale monstruoase. În luptele mitologice, de proporţii cosmice, dintre zei şi demoni, s-ar oglindi şi s-ar concretiza imaginar lupta dintre conştiinţă şi pornirile inconştiente ale omului; încuviinţăm că interpretarea e ingenioasă. Dar interpretarea preface o trans-semnificaţie într-o semnificaţie materială; mitul e din nou prefăcut în alegorie. Ne îngăduim deci observaţia, că mai înainte ca miturile să exprime simbolic structurile psihice ale omului, situaţia reală ni se pare tocmai pe de-andoaselea. În realitate, psihanaliza nu s-a mărginit la sondaj psihic, ci a imaginat structurile psihice ale omului în analogie cu imaginile mitologice. Psihanaliza, în pofida faptului că se crede aşa departe de orice gânduri ‘preconcepute’, închipuie de fapt conştiinţa ca lume a zeilor, iar inconştientul ca haos, ca iad, ca lume a demonilor. Iată o dovadă, cât de mult omul modern, chiar în exemplare intelectualizate şi cu maniacă grijă de a se deparazita de aşa-zise prejudecăţi, trăieşte sub sugestii mitice. Din parte-ne ne-am ridicat în orizont şi stil împotriva concepţiei despre inconştient ca haos şi dezordine, în favoarea unui inconştient cosmotic. Chiar dacă am admite analogii materiale între visuri şi mituri (în acest sens fiind interpretată de pildă mitologia indică), nu trebuie să scăpăm din vedere dizanalogiile: ele sunt aşa de impresionante şi prezintă un profil atât de viguros, încât - odată surprinse pe zare - vom fi împiedicaţi o dată pentru totdeauna de a mai defini miturile ca ‘visuri’. Caracterizez miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic - şi în material de experienţă vitalizată - anume trans-semnificaţii: miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie, şi întâiele mari manifestări ale unei culturi. În această calitate a lor ele vor purta întotdeauna pecetea unor determinante stilistice; ele vor fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii. Cu aceasta se rosteşte însă şi diagnoza diferenţială faţă de visuri. Să se remarce că visul nu apare niciodată stilistic modelat. Visul, cel de pe planul psihologic, e a-stilistic, ca orice fenomen natural. Psihanaliza, în unul din momentele ei fericite şi de inspirată seriozitate, a definit ‘visul’ ca un ventil pentru redobândirea unui echilibru psihologic. Iată caracterizarea unui rost conceput sobru şi verosimil, care ni se pare însă de tot eronată - ori cel puţin piezişă - când vrea să însumeze şi miturile. Dacă visul e a-stilistic şi face parte din tehnica echilibristicei psihice, ţinând astfel pur şi simplu de ordinea naturală a omului şi oarecum de aparatura securităţii sale interioare, cu totul altul e cazul miturilor. Mitul apare în coordonate stilistice, e determinat de categoriile abisale, şi ţine de destinul creator sau demiurgic al omului: tot atâtea aspecte şi planuri de desfăşurare, cu care visul n-are nici un contact. Se ştie că teogonia grecească începe cu haosul dar culminează în orânduirea cosmosului; zeităţile intermediare dintre haos şi cosmos - ca Uranos sau Cronos - au fost înlăturate de Zeus, mai presus de toate un reprezentant al ordinei: de făptura şi fiinţa zeilor greceşti ţin şi limitele, limitele în genere (zeii nu se deplasează decât creând margini)”. Demonii erau consideraţi ca fiinţele divine asemănătoare zeilor prin puterile deţinute; demonul fiinţei umane a fost identificat cu voinţa divină (şi - prin urmare - cu destinul omului). Demonii au fost Geniile intermediare între zeii nemuritori şi oamenii muritori (fiecărui om i se atribuia un Geniu care îndeplinea rolul sfetnicului de taină, permiţând vederea mai departe); spre deosebire de demonul interior - un fel de simbol al legăturii omului cu o conştiinţă superioară, îndeplinind uneori rolul de înger păzitor - pentru mulţi “primitivi” demonii au fost fiinţe distincte, ivindu-se atât în împrejurările bune, cât şi în cele rele ale vieţii: de fapt “de-mon” = “al doilea om” (la modul literar). Dublul divin - geniu sau demon - poate fi văzut ca un ecou al Lumii “Celeilalte” / Lumii “de Dincolo” (găzduind nemuritori, îngeri, ș.a.); egalitățile dintre Genii / demoni și Gherghi - fie Gregori sau Gherghe-sei / Ghirga-șiți ori Karkinoi / Cabiri, ș.a. - au fost solid evidențiate prin surse multiple din timpuri străvechi, începând cu vremurile pre-diluviene.
Paleo-ape în EurAsia