Încă din Vechea Lume s-a fixat credința răsplatei divine pentru oameni ca fiind Raiul / Edenul: fericitul loc de început, apoi pierdut: deşi tot globul a auzit de Atlantida şi de importanta sa cultură, foarte puţini iau în considerare însă la modul serios Civilizaţia Atlantă; mai mulţi se referă la descendentele imediate ale Civilizaţiei Atlante, anume apreciază Vechea Civilizaţie Europeană / Civilizația Dunăreană şi Civilizaţia Indului ori şi mai mulţi iau ca repere succesoarele Civilizaţii Sumeriană, Egipteană, etc. Autorul Originii Gherga face parte dintre cei care nu ignoră Civilizaţia Atlantă - chiar dacă fizic capitala Imperiului Atlant încă n-a fost găsită - şi o consideră în contrast cu o altă Civilizaţie (contemporană, pe atunci), anume cea a Cornului Abundenţei: ambele Civilizaţii - Civilizaţia Imperiului Atlant şi Civilizaţia Cornului Abundenţei - au fost pre-diluviene; imediat după Potopul Pontic au fost post-diluvienele Civilizaţii Europeană, Indiană, ş.a.m.d. Situaţia a demarat în mileniul XI î.C., odată cu aglutinarea Atlanţilor, adică a “Oamenilor bărcilor”, în Estul Europei. În mileniul X î.C., începerea topirii calotei glaciare din N Europei a condus la alimentarea puternică a apele curgătoare din Câmpia E Europeană, paleo-Râurile umflate (în cele mari fiind şi delfini, a căror amintire - îndeosebi fiindcă au fost emblematici Atlantidei - păstrându-se în veneraţia Antică faţă de ei) vărsându-se la S în 2 locuri aflate sub nivelul Oceanului planetar: în Marea Ghergană / Caspică - pe atunci mai întinsă decât acum, al cărei nivel e şi în prezent cu 28 de metri sub cel al Oceanului planetar - şi în Lacul Pontic, pe atunci cu oglinda apei mult mai jos decât nivelul Oceanului planetar (Marea Neagră, aflată pe locul fostului Lac Pontic, cu suprafaţa mult mai mare decât acela, în prezent e conectată la Oceanul planetar şi de aceea acum are nivelul egal cu el / delfini încă existând, protejaţi de convenţiile internaţionale). La N de Caucaz, zona joasă şi mâloasă dintre cele 2 Mări, Caspică şi Neagră - cu multe noroaie - a fost prielnică răspândirii însămânţărilor, în umiditate fiind mai mare decât cea a Cornului Abundenţei / Semilunii Fertile, în care zona Mesopotamiei (regiunea dintre Fluviul Tigru de 1850 km lungime şi Fluviul Eufrat de 2800 km lungime, Fluvii ce curg în Golful Persic din Munţii Taurus şi respectiv din “Ar-Arat” / Ararat) era cea mai fertilă; treptat (datorită şi dezvoltării habitatului în condiţiile cele mai grozave ale lumii pe atunci), Imperiul Atlant / Borean - centrat pe mult mai josul Lac Pontic decât Marea Caspică - a ajuns să fie considerat Rai. În lucrarea “Renaşterea” din 2013 a cercetătorului Bănăţean Ion Jugănaru / alias “Raven Alb” - stabilit în SUA - stă scris: “analizând harta şi ştiind pe unde trecea marginea calotei, reiese de ce vechii Egipteni, vechii Greci şi bineînţeles Atlanţii au crezut că Europa însăşi a fost o insulă enormă; toată partea din Nord care a fost acoperită de gheţari a fost considerată apă îngheţată, Mediterana mărginea Sudul iar Atlanticul Vestul, acel teritoriu imens fiind Atlantida originală”.
 |
| Câmpia Est Europeană |
Elefanţii reprezintă şi acum cele mai mari animale de pe uscat. După cum a consemnat Platon, Imperiul Atlant era faimos şi pentru “marele număr de elefanţi”: cei mai mari elefanţi au fost mamuţii - gen mamifer din familia “Elephantidae”, a strămoşilor elefanţilor - ce au existat în toată Epoca Pietrei, ultimele exemplare dispărând în Epoca Bronzului.
Un număr mare de mamuţi necesita desigur un spaţiu mare de trai: corespunzător notițelor filozofului Antic Platon, Imperiul Borean / Atlant era în suprafaţă “mai mare decât Asia şi Libia la un loc”, adică mai întins decât “Asia” = Anatolia / Asia “Mică” şi “Libia” = Sahara, împreună, ceea ce concret pe teren însemna o bună parte a Anatoliei, Marea Neagră şi cea mai mare parte a Câmpiei E Europene, laolaltă; inclusiv actuala Mare Azov - iniţial având numele Karga - pe atunci era o câmpie mănoasă (accesul dinspre N la Lacul Pont / Sarmat era prin Defileul Kerch al paleo-Fluviului Don, acum Strâmtoarea Kerch).
 |
| Elefantul și lebăda |
Arheologii au prezentat felul în care îşi consolidau locuinţele cei din Epoca Pietrei în EurAsia: colibele aveau armături din uriaşii fildeşi ai mamuţilor şi pereţii întăriţi de marile oase ale coastelor mamuţilor. Printre uneltele cu care hăcuiau carnea mamuţilor erau lamele din obsidian (considerat metal până în Antichitate - ca “auri-Garg” / “auri-calc” - “oricalc” = cupru aurit de Platon): este o sticlă vulcanică, formată prin răcirea rapidă a lavei ieşită la suprafaţă - de obicei neagră, ce prin fracturare are marginile foarte tăioase - principala sursă de provenienţă în Epoca Pietrei fiind ocurenţele din Capadochia / centrul Anatoliei (favoritele Marii Zeiţe Ghea / Ghirghe - divinitatea Pământului - erau pietrele negre, adică obsidianul din Anatolia populată de Ghergari, meteoriţii de oriunde şi respectiv şunghitul din Karelia / zona Nordică având cea mai mare densitate genetică Gherga din Europa; în vechime, căderea meteoriţilor i-a făcut pe unii să creadă că bolta cerească era pietroasă, conceptul despre Cer în Vechea Lume - după cum scris în “Etimologii” și episcopul Isidor al ViziGoților din Sevilla în secolul VII, ViziGoții cârmuiți de dinaștii Balți fiind “Viteji” / “Îndrăzneți”, după cum a interpretat în “Getica” din secolul VI cronicarul Iordanes, Latinul “audax” având echivalentul vechi Germanic “baltaz” însemnând așa ceva - fiindcă acela era rotund, rotitor și arzător / fierbinte). Privind denumirea Capadochiei / Kapa-Dokiei (regiunea din centrul statului Turc): e interesant că în limba Turcă “Poartă” e “Kapî”, ceea ce conduce pentru Capa-Dochia la înțelesul de “Poarta Dokiei”. Pe de altă parte, e de ştiut despre rădăcina Greacă “Mes” - de la cel mai vechi nume al Lunii - după cum a studiat şi cercetătorul Francez Rene Alleau în 1953, că a dat termenul “metallon” pentru “metal” (iar oricalcul / obsidianul din Capadochia de la început a fost categorisit ca metal, întâi așa având denumirea sticla vulcanică iar apoi cuprul aurit). În termenul “oricalc” - astfel cum a notat filozoful Elen Platon - ca încă o confirmare că sursa sa a fost autentică străveche, se poate facil recunoaşte “strălucirea Gherga”: “ori-calc” = “auri-Garg”; aceeaşi rădăcină a strălucirii “ori” a fost şi pentru “Olimp” / Muntele Sacru (strălucita / “stră-lucita” denumire olimpică întâi consolidându-se în Anatolia, apoi trecând în Balcani). Probabil primul Munte Sacru Olimp - căci de-a lungul vremurilor au fost mai mulţi Sacri Munţi Olimp, într-o răspândire de la E la V - era vulcanic, bogat în aflorimente de obsidian / oricalc (adică “auri-Garg”): Muntele Sacru Olimp era gazda Zeilor iar primul din respectivul lanţ Montan (care a şi transmis denumirea) şi-a căpătat numele de la “strălucitul Gherga”. Oricalcul / Obsidianul a fost o resursă Anatolică Montană dar şi Carpatică de mare preţ în paleolitic / Era de Aur, sticla vulcanică respectivă fiind comercializată de pildă cu succes inclusiv în S / în Cornul Abundenţei (îndeosebi în Canaan şi Mesopotamia, după cum au relevat cercetările arheologice, acolo obsidianul paleolitic fiind dovedit ca Anatolian); limita dintre Cornul Abundenţei din S şi Imperiul Atlant din N a fost Anatolia (celălalt areal mare de utilizare al oricalcului / obsidianului a fost cel Carpatin, aparţinând integral Civilizaţiei Atlantidei): obsidianul = oricalcul a aparţinut Imperiului Borean / Atlant (mult ulterior - în Antichitate - prin termenul Grec “oreichalkos”, respectiv Latin “aurichalcum”, s-a numit unul dintre metale, anume “alama”).
Marginile Imperiului Borean / Atlant erau străjuite de ape dulci (în N fiind gheţurile calotei iar în rest fiind paleo-Râurile, paleo-lacurile, paleo-bălţile şi paleo-mlaştinile datorate uriaşei topiri), interiorul său fiind de asemenea brăzdat de numeroase ape mari, ceea ce a provocat în areal un avans al vieţii fără precedent; baza imperială era în capitala Atlantă, organizată pe o Insulă aflată “dincolo de Coloanele lui Hercule”. La timpul de demult când cei din vechiul Egipt au reţinut povestea Atlantidei, prin “Coloanele lui Hercule” nu se înţelegea Strâmtoarea Gibraltar (ca în vremea mult ulterioară a lui Platon), ci Strâmtoarea Garganele / Hellespont, la început “dincolo” de Coloanele Ghergarului Hercule - ale celui vechi dintre cei 2 Hercule care au fost descrişi de Greci / primul Ghergar, al doilea Elen - fiind zona actualei Mări Negre, nu Oceanul Atlantic; că zona a fost populată de Ghergari rezultă şi din toponomiile celor 2 Defilee devenite post-diluvian Strâmtori ale Mării Negre: Gherghel / Bosfor în S (cu Marea Marmara / Albă) şi Kerch în N (cu Marea Azov).
Primul Hercule - cel străvechi / “din bătrâni” - era Ghergan (din Ghergania / Media după cum a rămas scris şi pe inscripţiile sale în Bănăţenele Băi Herculane, din cea mai veche staţiune a României): se poate observa şi că numele Hercule reda puterea Ghergule, a Gardienilor Ghergari, preocupaţi de paza trecătorilor și strâmtorilor (popular, Românii zic “Gârlici” unei intrări strâmte, în mitologia Română rămânând şi descrieri ale călătoriilor spre “ostroavele blajinilor” / fericiţilor - de pe “celălalt tărâm” - prin Gârliciul Pământului, înfăptuite de către eroi mitici); de altfel, a rămas consemnat că G/Hercule a învăţat de la Nordicul Teutar / Gheugar să tragă cu arcul (în Muntenia până la sfârşitul mileniului II pentru arc s-a folosit “harc” / cuvânt apropiat de Hercule, al cărui puternic arc a fost găsit de Ahei în Lemnos - Insula consacrată Zeului Pelasg Vulcan - căci o profeţie era despre cine-l avea că putea învinge Troia, ceea ce apoi s-a şi întâmplat). În spaţiul Românesc, arcurile erau realizate mai ales din lemnul alb de “gladiş” (“Acer Tataricum” / care produce cea mai multă miere dintre toate speciile de arţari); mult ulterior, Elenii vechi au auzit de extraordinarul voinic Ghergar Hercule şi l-au preluat ca fiul Ghergarului Zeus (însă cu unele acţiuni atribuite de către ei interesat îndreptate tocmai contra celor cu care era înrudit). În 1810, filozoful Scoţian William Drummond - din clanul fondat în secolul XI de către nobilul Maurice / Marius, al cărui tată a fost Arpadianul Gyorgy / Gheorghe = fondatorul Dinastiei “Negre” în Nordul Dunării, de unde a fost Negru Vodă, ultimul exponent, ca întemeietorul Țării Românești la sfârșitul secolului XIII - a cercetat etimologia Hercule: “Practica obişnuită a vechilor Greci era să preia nume orientale (cel mai vechi Grai Grec a fost în Dialectul Lydian din Peninsula Anatolia - provenind de la Pelasgi - cu care prima versiune a limbii Etrusce ce au vorbit-o cei migraţi după Războiul Troian în Peninsula Italică a avut mari afinităţi), la fel procedând apoi Latinii, preluând şi ei nume Asiatice pentru marii Zei, de exemplu Janus fiind Zan / On sau Oan / Oannes. În Lumea Veche, Iana era Zana iar Zan era Zeul An. În Graiul Eolian / Eolic - din Vestul Anatolic - Zan era Jupiter / Ju-piter şi Zana era soţia sa (după cum se poate vedea în lucrarea filozofului Porphyry / Porfiriu despre viaţa lui Pitagora). Fenicienii aveau Ana pentru Lună; în limbile orientale străvechi, An / Un sau On însemna Soarele iar Ana / Una sau Ona însemna Luna: Ana în Sanscrită era Mama (se poate vedea legătura cu Luna). În trecut, Hercule a fost respectat pe 3 continente, în Africa / ca de exemplu în Egipt, în Asia / ca de exemplu în Fenicia şi în Europa. Diodor din Sicilia a afirmat că Hercule era o divinitate Egipteană iar Hesychius din Alexandria i-a indicat numele Egiptean ca Gigon / Chon; în vechiul Egipt, Chon era echivalat şi cu Saturn / Set (care - sub forma de Chion în Orientul Mijlociu - era acelaşi cu Moloch). Plaut - părintele teatrului Roman - îl numea pe Saturn la fel cum o făceau Fenicienii: Chion (primul nume al Italiei a fost Chonia / Chone - de la Hercule ‘Chone’ - după cum a notat Castella, Hesychius indicând că o parte a Italiei se numea Saturnia). Însă Moloch - către care se făceau sacrificii umane - era numele Egiptean atât pentru Marte, cât şi pentru Hercule, deci numele lui Hercule nu provenea din N Africii / Egipt, chiar dacă era venerat acolo ca unul dintre zeii proprii. În Asia, de pildă în Fenicianul Qart / Tyr - port pe coasta Est Mediterană - Templul lui Hercule era probabil cel mai vechi, de la întemeierea oraşului, acolo fiind supranumit Melicertus, însemnând ‘puternicul rege’ (nume compus, din ‘Melec’ = ‘rege’ şi ‘Ereţ’ = ‘Terra’). Mitologia era conectată cu astrologia: Soarele era mai iubit iarna decât în restul anului iar simbolul său solar - fie Saturn, Chon, Hercule, Moloch ori Marte - era deosebit de venerat, căci prin cele 12 munci depuse în parcurgerea anului reprezenta cele 12 luni / zodiace; Macrobiu a pus egalitatea între Hercule şi Marte, ca acelaşi spre care se îndreptau rugăciunile preoţilor ‘Sali’ (după cum a menţionat Vergiliu), el remarcând despre Chaldei că au numit drept Hercule planeta denumită de alţii Marte. Athenagoras a afirmat că Orfeu folosea pentru Hercule aceleaşi epitete ca pentru Zeul Timpului şi îl considera pe Hercule egal cu Saturn. Vechii Greci şi Romanii îl ştiau pe Hercule ca soarele iernii, pielea de leu - panteră Hyrkană / cea mai mare felină din lume - în care umbla indicând evident sezonul; ghioaga sa emblematică, prezentată anual de Hercule fiului Maiei - care i-o returna înfrunzită - era o alegorie elegantă a întoarcerii primăverii, când toată vegetaţia înverzeşte. Hercule nu era legat doar de Set / Saturn, ci şi de Horus - patronul anotimpurilor - fiind iubit de la început în Egipt, ca soarele universal, steaua din centrul sistemului planetar, în jurul său vechii Egipteni ştiind că gravitau toate (inclusiv Pământul, Marte, Jupiter, etc). Vechiul nume al lui Hercule era ‘Hercle’ / ‘Her-chul’. La Egiptenii vechi, ‘Hor’ însemna ‘Soare’ dar şi ‘rege’ (la fel cum în Ebraică cuvântul ‘aur’ a ajuns ‘foc’ / ‘lumină’): era rădăcina primei silabe a lui Hercule; pe cealaltă parte, ‘koli’ era ‘vulcan’ (‘munte ce arde’). Nu am mari dificultăţi în a deduce că Hercule a derivat din ‘aor’ / ‘hor’, adică ‘aur’ şi ‘chul’ / ‘chol’, adică ‘universal’: prin ‘Hercul’ - eroul Hercule - se exprima ‘focul universal’ (păgânii venerau imens focul)”.
 |
Porţiuni inundate (cu roşu) la Potop
|
În cel mai îngust loc al Strâmtorii Dardanele / HellesPont, azi în Turcia, Coloanele lui Hercule erau pe ambele maluri - pe cel Anatolian / Troian la Abydos 40,12 lat. N, 26,24 long. E şi pe cel Balcanic / Trac la Sestos 40,13 lat. N, 26,23 long. E, în Peninsula Chersoneos / Gallipoli - străjuind “poarta” ariei portuare a Imperiului Borean / Atlant (ProPontis, adică Marea Marmara, ştiută ca Marea Albă), apoi încadrând vadul de traversare al apei, folosit timp de milenii; în urmă cu 5 milenii, Gherganii Troiani au realizat acolo prima instalaţie de iluminare costieră din lume, prin constanta întreţinere a focurilor pe ambele maluri (utile ziua - pe ceaţă - prin răspândirea mirosului de fum iar noaptea şi prin luminare, administrarea făcând-o din motive comerciale, ceea ce le-a adus o mare prosperitate), Troianii ridicând şi faruri acolo - pe locurile Coloanelor lui Hercule - la Abat-On / Abydos realizând primul Far din lume, faimos încă din mileniul III î.C.: veşnicele focuri din strâmtoare indicau locul plăţii vămii / trecerii dar mai erau utile şi navigatorilor, pentru preluarea de sfinţita apă proaspătă, lângă ele servind o masă caldă (ori focul putea fi luat pe bărci / corăbii, pentru gătit). În 2015 și colectivul de geneticieni coordonat de către Dr. Ayca Omrak de la Universitatea din Stockholm / Suedia a evidențiat că principala sursă genetică Europeană a oamenilor neolitici a fost Anatolia: “Stabilirea numeroaselor complexe culturale în Egeea și Balcani n-a apărut înainte de circa 8 milenii și jumătate față de prezent, după mai mult de 2 milenii de când ele existau în zona de bază; am analizat genetic rămășițe umane din urmă cu aproape 7 milenii, din Kum-tepe - dealul de lângă mai recenta Troie - având afinități cu actualele populații dintre Caucaz și Sardinia, concluzia fiind că de acolo a avut loc expansiunea neolitică în Europa”. Numele Coloanelor, atribuite Ghergarului Hercule (cel cu mult dinaintea Elenilor vechi - existenţi din mileniul II î.C. - care i-au preluat aventurile dar au şi adăugat altele, ca de exemplu din cele prezentate de Elenii vechi la imaginarul lor Hercule unele fiind împotriva Ghergarilor), era “Garganele”, dat şi Strâmtorii unde se afla “poarta” portului Atlant, ulterior Coloanele respective fiind ştiute ca marcând vadul pentru traversarea cea mai convenabilă între Anatolia şi Balcani: de aceea, de la Coloane, e pluralul Dardanele pentru Garganele (corupţia lingvistică “D” peste “G” fiind frecventă în vechime, dovedită nu numai de practica populară - ca Marea Mamă Ga devenită “I-Da” / Ida, eroul Gargan ştiut ca Dardan - ci şi ştiinţific); acolo, Strâmtoarea putea fi şi înotată (în trecut era mai îngustă, în prezent e mai largă, având 1,2 km, justificând focurile noaptea pe maluri pentru delimitare, utile atât bărcilor la navigare, cât şi traversărilor dintre maluri, oamenii transportându-şi turmele, etc., peste apă, des apucându-i întunericul la operaţiunile transferurilor repetate între maluri până erau trecute toate fiinţele şi toate bunurile / ceea ce contrastează cu Strâmtoarea Gibraltar dintre Africa şi Europa - unde mult ulterior s-a mutat denumirea de “Coloanele lui Hercule” - lată de 14,3 km, în vechime cu trafic mult redus, atât pe apă între Mare şi Ocean, cât şi între maluri, prin comparaţie cu Strâmtoarea dintre Asia şi Europa). De altfel, pluralul transmis peste timp al Dardanelelor nu se datora doar Coloanelor, ci simplu derivând masculinul Garga-nele se poate înţelege prin sufixul “nele” tocmai acei mari prinţi (adică “nuni”) de la care s-a fixat apelativul respectuos de “nea” pentru “nene”: acolo - pe ambele maluri ale Strâmtorii - îngrijirea Coloanelor era asigurată de familiile Ghergare, stăpânele zonei marcate de ele; în mileniul I î.C., Carianul Hecateu i-a numit pe cei de lângă Coloanele lui Hercule ca “Mostinoi” / Moştenitori. Savantul Român Nicolae Densuşianu în “Vechile tradiţiuni despre Columnele lui Hercule” a reflectat: “Pindar a scris că Hercule a pus acele columne ca mărturii celebre pentru navigaţiune fiindcă el a făcut marea navigabilă, el a scrutat vadurile apelor şi a însemnat totodată (prin ‘mete’) şi pământul, afirmând că apoi ultimele puncte ale călătoriei pe apă şi pe uscat erau la Hiperborei. Pliniu a scris că după ce munţii de pe amândouă părţile au fost împreunaţi şi s-a deschis strâmtoarea lăsând să curgă marea, indigenii au dat numele de Columnele lui Hercule la cei 2 munţi ce formau strâmtoarea: ‘Abila Africae’ pe un promontoriu alb şi ‘Europae Calpe’. Situaţiunea geografică a acelor columne - după cum rezultă din sentinţele oracolelor şi din unele descrieri topografice mai autentice - a fost în primele timpuri ale istoriei foarte bine cunoscută. Mai târziu însă, când navigaţiunea pe apele cele mari a trecut din mâinile Pelasgilor sub Imperiul Fenicienilor, când Oceanul Homeric a fost confundat cu marea externă sau cu Oceanul Iberic, adevărata poziţiune a Columnelor lui Hercule a devenit enigmatică pentru lumea Grecească din părţile meridionale. Acea obscuritate geografică a făcut apoi pe o mare parte din autori să presupună că Columnele lui Hercule se aflau nu lângă Oceanul Pelasgic - sau al teogoniei - ci lângă Oceanul Iberic, care de altminteri numai foarte târziu a început să fie cunoscut lumii comerciale din părţile de răsărit ale Mediteranei. Astfel se introduse în literatură credinţa generală despre Columnele cele miraculoase ale lui Hercule că trebuiau să se afle la strâmtoarea Mediteranei dintre Spania şi Maroc iar fiindcă în acele părţi nu existau nici tradiţiuni, nici monumente privitoare la Hercule, numele de Columne a fost aplicat la cele 2 promontorii ale Europei şi Africii, cel din partea de Nord fiind numit Calpe şi cel de Sud Abila. Acea transpoziţiune a Columnelor lui Hercule de la Oceanul Homeric la Oceanul Iberic aduse apoi o confuziune enormă în geografia, în etnografia şi istoria timpurilor pre-Herodotice”. În secolul II î.C., geograful Artemidor din Efes / Anatolia a verificat Strâmtoarea Gibraltar şi n-a găsit pe partea Africană nimic în legătură cu Abila iar savantul Strabon - tot din Anatolia - în “Geografia” III 5:5 a adăugat că aveau motive raţionale aceia care susţineau despre Coloanele / Columnele lui Hercule că au fost în altă parte. Paralele între Strâmtorile Gibraltar şi Dardanele se pot observa inclusiv din denumiri: Calpe / în Europa şi Abila / în Africa la Strâmtoarea Gibraltar, respectiv Gallipoli / în Europa şi Abydos / în Anatolia la Strâmtoarea Dardanele: Calpe-Gallipoli pe partea Europeană, Abila-Abydos pe partea Africană; e de ştiut că Strâmtoarea Dardanele se află între Europeanul ţărm Trac al Peninsulei Gallipoli şi Anatolianul ţărm Troian, Abydos aflându-se spre Frigia, care în vechime era numită Afriki (“Africanele”, anume Anatolienele Abila / Abydos erau confirmate atât onomastic, cât şi topografic, opuse Europenelor Calpe / Gallipoli, de altfel - datorită presiunii Anticilor Eleni din S - Tracii ajungând să întemeieze pe litoralul Pontic al Bitiniei chiar colonia Calpe / Kerpe 41,09 lat. N, 30,13 long. E, căci malurile Pontului / Mării Negre au fost puternic colonizate în Antichitate mai ales de Cariani, foştii Troiani de pe coasta Anatoliei apusene şi urmaşii lor fiind împinşi încolo nu numai de către regrupările ancestrale, ci şi din cauza agresiunilor vechilor Eleni Balcanici, care în Marea Egee începând cu mileniul II î.C. au devenit tot mai insistenţi). În 1892, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - aflat în trecere prin portul Galipoli, în lucrarea “De la Românii din Turcia Europeană” a afirmat despre ceea ce era pe atunci în jur: “În Munţii Peninsulei Galipoli se găsesc Armâni păstori, cu deosebire Fârşeroţi” (la Moscopole - fosta metropolă Armână din Albania / cea mai însemnată din Balcani - unde Casa Comercială Gheorghiu / Gherga a fost principală în Evul Mediu pentru emanciparea localităţii, erau acelaşi tip de Armâni).
 |
| Grafică imaginând primele Coloane ale lui Hercule |
Ca fapt divers, e de observat că la Români a rămas în vocabular ca “troiene” mormanele de nea iar ca “surduc” denumirea pentru trecerea strâmtă, cu coaste râpoase şi pietroase (strâmtoarea se numea “surduc”, cu aşa nume cunoscându-se de exemplu un pas în Valea îngustă a Jiului ori diverse locaţii în apusul Munţilor Poiana Ruscă, în Banat). Prin Coloană - “Hermă” / piatra falică a Gherganului Hermes iar apoi prin stilizare Obelisc - se poate înţelege Pomul Cunoaşterii (binelui şi răului), Arborele Vieţii, Copacul Cosmic; Hermele / Coloanele Ghergarului Hercule străjuind Grădina Raiului îşi pot avea paralela biblică prin pomii sădiţi în Eden, menţionaţi de Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza”: nu era ceva neobişnuit, căci şi filozoful Platon a scris despre coloanele din principalul Templu Atlant (ce pot fi înlocuite cu pomi / ca al cunoaşterii, de la începuturi cunoaşterea fiind preţioasă, ca şi azi). De altfel, coloanele din Templele Anatoliene ale timpului Atlant s-au păstrat (dezvelite arheologic - de exemplu din piatră peste 2 sute de coloane, înalte şi de 6 metri, în formă de “T” - pe “Dealul Buricului” sau “Poarta Soarelui” / Portasar, azi Gobekli Tepe, în Turcia, științific constituind cel mai vechi ansamblu de arhitectură monumentală din lume, acolo întâi fiind aşezarea religioasă cu scopuri sacrificiale şi apoi aşezarea urbană, dezvăluind că în paleolitic nomazii culegători și vânători aveau capacități pentru asemenea realizări monumentale, nu doar ulterioarele comunități sedentare, așa cum a studiat și Dr. Ian Hodder de la Universitatea Americană Stanford) cu decoraţiunile lor sculpturale semnificative, Coloanele lui Hercule de la poarta portului Atlant - Strâmtoarea Garga-nele / Dardanele, la Marea Albă / Marmara - încadrând ceea ce a rămas în memoria colectivă ca “Poarta Raiului”; iar “la poartă” până recent, constant în lume - de-a lungul mileniilor - s-a practicat comerţul, tradiţional târgurile fiind aşa organizate (în cadrul porţilor, la porţile aşezărilor / cetăţilor, etc.), specific în cazul Atlant menirea portului său din Marmara / “ProPontis” fiind tocmai cea de mare negoţ şi nu militară, după cum a consemnat cu scrupulozitate Platon. Corespunzător generalului Sicilian Hermocrates - din secolul V î.C. / care era din Siracuza şi a fost anterior lui Platon - capitala Atlantis a Imperiului Atlant avea 2 colonii importante, una mai mare la peste 700 km SE şi una mai mică la aproape 600 km NV (după cum au notat în 2010 şi cercetătorii Diego Marin, Ivan Minella, ş.a.): se poate observa că pe un asemenea aliniament se încadrează 3 locaţii esenţiale, anume Poarta Soarelui / Dealul Buricului în Sud-Est / Anatolia - la graniţa Imperiului Atlant cu Cornul Abundenţei - respectiv capitala Atlantida a Imperiului Atlant şi colonia Imperiului Atlant din fosta Deltă a Dunării (acum pe fundul Mării Negre) în Nord-Vest / Europa. Prin comparaţie cu vestigiile de la Anatoliana Poartă a Soarelui - de pe Dealul Buricului - se pot imagina splendorile contemporanelor Coloane imperiale (ştiute ca ale lui Hercule), se pot imagina facilităţile descrise de filozoful Platon ale AtlantIdei / capitalei imperiale, etc.: Imperiul Atlant - care se desfăşura la N de Poarta Soarelui / Dealul Buricului, inclusiv în spaţiul actualei Românii - constituia la timpul său partea cea mai dezvoltată a lumii / planetei. Pe ambele maluri ale Garga-nelelor, exemplele ulterioare denotă valorificări asemănătoare, într-o oarecare continuitate istorică: Regatul Troian pe malul Anatolian imediat după sfârşitul Epocii Pietrei a prosperat prin comerţul maritim, Imperiul Otoman pe malul Balcanic din Evul Mediu cârmuia prin “Înalta Poartă” iar în Balcanii Medievali - după cum a observat şi istoricul Român George Cadar în “Origini” - “Vlahii erau paznicii, stăpânii trecătorilor; şi se ştie că, cine stăpânea trecătorile, controla vama”. Coloanele Ghergarului Hercule au încadrat atât Strâmtoarea Garganele / Dardanele, cât şi vadul apoi dintre Abydos şi Sestos - dintre Anatolia şi Balcani, respectiv între Asia şi Europa - marcând ritualic / ceremonial trecerea, cu simbolizare milenară (începând de la Poarta Raiului - până la celelalte semnificaţii - fiind un important centru mondial de difuziune al riturilor / ceremoniilor de trecere).
 |
Troada / Troia (NV Anatolic)
|
Dr. Mircea Eliade în “Folclor şi literatură” a scris: “Poarta joacă în viaţa poporului român - ca şi a altor popoare - roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi; ea e o făptură magică, o stăpână cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţă. Prima trecere pe sub poartă înseamnă intrarea în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la cununie şi pe sub poartă mortul este dus - solemn - spre lăcaşul de veci. E - atunci - o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe - cu un om mai puţin - să vegheze alte naşteri, alte cununii, alte morţi”. În 1909, etnograful Francez Arnold van Gennep în “Riturile de trecere” a notat: “Viaţa individuală - oricare ar fi tipul de societate - constă din a trece succesiv de la o vârstă la alta şi de la o ocupaţie la alta. Acolo unde vârstele şi ocupaţiile erau separate, trecerea era însoţită de acte speciale - cum ar fi ucenicia pentru meserii - care, la semi-civilizaţi, constau din ceremonii, pentru că la ei nici un act nu era absolut independent de sacru. Orice schimbare în starea unui individ comporta la ei acţiuni şi reacţiuni între sacru şi profan, ce trebuiau reglementate şi supravegheate astfel încât societatea generală să nu sufere deteriorări. Viaţa individuală consta astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi şi finaluri formau ansambluri de acelaşi ordin: naşterea, pubertatea, cununia, paternitatea, specializarea ocupaţională, moartea; şi fiecăruia dintre acele ansambluri i se raportau ceremonii al căror obiect era identic, adică realizarea trecerii individului dintr-o situaţie determinată la o altă situaţie determinată (obiectul fiind acelaşi, era absolut necesar ca mijloacele folosite pentru a-l atinge să fie cel puţin analoge, individul transformându-se după ce a străbătut mai multe etape şi a depăşit mai multe frontiere). De aici, asemănarea generală a ceremoniilor naşterii, pubertăţii, logodnei, cununiei, paternităţii, funeraliilor; de altfel, nici individul, nici societatea nu sunt independente de natură, fiind supuse ritmurilor care influenţează viaţa oamenilor. Şi în univers există etape şi momente de trecere, avansuri şi stagnări relative, suspendare; am putea adăuga ceremoniilor de trecere umane şi pe cele privind trecerile cosmice: de la o lună la alta (ceremoniile de lună plină, de exemplu), de la un sezon la altul - echinoxuri, solstiţii, etc. - de la un an la altul, etc. Până cu puţin timp în urmă, trecerea de la un domeniu seniorial la altul - frontiera fiind ca o linie ideală trasată între piloni sau borne - se însoţea prin formalităţi de ordin magico-religios; în mod obişnuit, teritoriul ocupat de semi-civilizaţi era definit de accidentele naturale, locuitorii şi vecinii ştiind foarte bine în ce limite teritoriale se întindeau drepturile şi prerogativele lor: depăşirea bornelor naturale - fie copaci, stânci sau ape sacre - era interzisă, sub ameninţarea unor sancţiuni supranaturale. De cele mai multe ori, limita / hotarul era cu marcarea prin pietre în picioare - borne, stâlpi, porticuri - plasate de-a lungul său şi însoţite de rituri de consacrare; protecţia interdicţiei putea fi imediată sau mediată (prin divinităţi de frontieră, ca de exemplu Hermes, ale cărui borne - ţăruşi, pietre, etc. - erau asociate cu falusul / penisul în erecţie aproape oriunde). Prin fixarea ceremonială a limitelor cu borne, un anumit spaţiu determinat era luat în posesie de o anume grupare determinată, încât încălcarea - ca străin - a acelui spaţiu rezervat însemna un sacrilegiu identic cu acela de a pătrunde ca profan într-o pădure sacră sau într-un altar / templu, etc. (uneori s-a confundat acea credinţă într-un teritoriu sacru astfel determinat cu credinţa sacralităţii întregului pământ, ca Pământ-Mamă; fiecare parcelă era sacră pentru posesorii săi). Deci interdicţia de a pătrunde pe un teritoriu avea caracter magico-religios propriu-zis, ea exprimându-se prin borne, etc.: se înţelege că acele semne nu erau puse în toată lungimea frontierei, ci doar în locurile de trecere, pe drumuri şi la intersecţii; mai complicat decât un ţăruş întărit cu un snop era ridicarea unui portic - format din 2 pari / stâlpi înfipţi de care atârnau ouă, cranii, etc. - marcând trecerea. Mereu teritoriul avea în jur o zonă neutră: fâşia neutră de graniţă - ce era a ‘nimănui’ - deseori o pădure unde fiecare putea vâna cu drepturi depline, etc. (zona era sacră pentru locuitorii ambelor teritorii învecinate); din punct de vedere magico-religios, oricine trecea de la un teritoriu la altul se afla - pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat - într-o situaţie specială, căci ‘plutea’ între 2 lumi (acea situaţie-limită se regăsea evidenţiată în toate ceremoniile ce însoţeau trecerea dintr-o parte în alta). ‘Porticul’ ritual nu acţiona totdeauna direct, în unele cazuri constituind adăpostul unor divinităţi speciale: ‘păzitorii’ care luau câteodată proporţii monumentale, ducând porticul, pragul, etc., în plan secund. Lor li se adresau rugile şi sacrificiile: ritul trecerii materiale a devenit rit de trecere spirituală (nu mai reprezenta un act de trecere ce realiza pasajul, ci forţa individualizată care asigura pasajul în mod imaterial, prin ceremonii). Printre riturile de trecere se cuvine a cita cel de străbatere al trecătorii cu depunerea de ofrande şi invocaţii faţă de geniul locului, ca în Maroc, anume Kerkur; trecerea apei era frecvent însoţită de ceremonii, la fel îmbarcarea sau debarcarea, frecvent însoţite de rituri de separare la plecare şi de rituri de agregare la întoarcere. Diverselor rituri de fixare a geniului protector le urmau riturile de agregare: libaţiuni, vizite ceremoniale, consacrarea diverselor părţi, împărţirea bunurilor, mesele în comun, etc.; riturilor de intrare le corespundeau riturile de ieşire, ce erau fie identice, fie inverse. Riturile de intrare, de aşteptare şi de ieşire formau împreună riturile de trecere”. Coloanele lui Hercule n-au străjuit doar Strâmtoarea Garganele / Dardanele; cercetătorii le-au identificat inclusiv la Porţile de Fier - pe cel mai mare defileu European, numit Gherdap - şi în alte părţi de la graniţa Atlantă (căci ele marcau porţile imperiale ale Raiului): de aceea, exprimarea din exteriorul Imperiului Atlant sub forma “dincolo de Coloanele lui Hercule” însemna indicarea interiorului Atlantidei. Aceea a fost cea mai mare putere navală a timpurilor, bărcile desigur fiindu-i necesare atât pentru faptul că îşi avea capitala pe o Insulă Vestică a Lacului Pontic, cât şi deoarece pentru deplasările în vastul Imperiu - întins din Sudica Anatolie spre Nord până la calota polară - erau nenumărate ape de străbătut; descrierea sa includea faptul că suprafaţa îi era formată din “cea mai grozavă câmpie împădurită din lume” şi o înşiruire muntoasă ce separa accesul celor din Imperiul Atlant de Mare: aceea era în S coama Anatoliană foarte abruptă, în locul unde acum e Bosforul fiind bariera până la care se întindea Mediterana prin Marmara / ProPontis, de acolo provenind soţia Clito a lui Anax = Poseidon, care i-a născut 5 perechi de gemeni / care au devenit 10 proprietari, fiecare a câte unei părţi din Imperiu, după numele primului fiu Atlas fiind numite, aşa cum a consemnat Platon, atât Insula de la Lacul Pont pe care s-au stabilit, cât şi oceanul înconjurător - de apă dulce - ca “Atlantic” (conform descrierii Antice, Imperiul Atlant era brăzdat de lungi canale ce conectau aşezările, bărcile transportând cele necesare într-un trafic cum nu mai era întâlnit niciunde în Lumea Veche).
 |
| Reconstituirea capitalei Atlante (perspectivă din N) |
Accesul din capitala Atlantă spre Marea exterioară - aceea fiind Mediterana - e descris ca fiind “dintr-o vastă zonă portuară, printr-o strâmtoare”, ambele elemente geografice indicate corespunzând tocmai Mării Marmara / ProPontis şi Strâmtorii Garganele / Dardanele (în Oceanul Atlantic e dificil de conceput o asemenea conectare, din moment ce era Insula Atlantidei şi accesul maritim putea fi de jur-împrejur - oricum - aşa fiind firesc la o Insulă; însă în cuva alungită / ovală a actualei Mări Negre - din care priveliştea înconjurătoare era formată doar de înălţimile marginilor - ca Insulă aflată la marginea Lacului Pontic, legătura maritimă a Atlantidei cu restul lumii se făcea prin parcurgerea în partea imperială Sud-Vestică a povârnişului de câteva sute de metri diferenţă de nivel a locului ce a devenit Bosfor, pentru a ajunge în Cornul de Aur al actualului Istanbul: loc foarte bun pentru alte bărci, de navigare marină şi nu de navigare Pontică ori Fluvială ca în circuitul intern al Imperiului Atlant / de altfel, descrierea lui Platon cuprindea în “continentalul” Imperiu Atlant Muntenii din zona aflată la altitudine, care locuiau înălţimile înconjurătoare ale capitalei ce era “lângă câmpie”, adică jos, la poale). Civilizaţia Imperiului Borean / Atlant a dezvoltat corăbiile, ca “sufletele Gherga”: corabia / “co-ra-bia” reproducea pământul Ga, soarele Ra şi sufletul Ba (forma sa primară - barca / interpretată invers, într-o practică orală străveche, fiind apoi co-ra-bia / corabia - era expresia regală a sufletului iar arca indica nava solară). Faptul că onomastica Gherga era în zonă se datora îndeosebi celor sosiţi din Munţii Gherghi - coborâţi de pe malurile apelor din înaltele Văi ale nodului Pamirului şi ajunşi acolo într-o migrare ce a fost dinaintea Potopului Pontic până în mileniul VII î.C. inclusiv - împreunaţi cu localnicele populând fosta genune / cuvă a Mării Negre, pe fundul căreia se afla Lacul Pontic; percepţia Atlantelor - locuind joasele pământuri - a fost de împreunare cu acei Munteni Gherga ca fiinţe coborâte de la mari înălţimi, “din cer”: mitul că făpturi divine masculine - foarte pricepuţi la multe - s-au cununat cu frumoasele pământence nu doar s-a fixat, ci s-a şi propagat, regăsit ulterior de exemplu la Sumerieni / “Ghiengar”, relatat de patriarhul Enoh / ca despre “îngerii Gregori”, ş.a. (locaţia fiind şi transferată de aceia pe partea cealaltă a lanţului Muntos Caucazian, acolo fiind primele tentative ale oamenilor de refacere ale Raiului, prin Paradisul pe Pământ). Este de ştiut că “genunea” (cuvânt autohton Românesc, conform academicianului Petriceicu Haşdeu în 1894 - care în “Cuvinte den bătrâni” a afirmat şi că de fapt era folosit de Daci - Dr. Ioan Russu în 1981, ş.a.) înseamnă “apă adâncă” / “troscot în codru” - adică “lemne pe apă” corespunzător Dr. Tache Paphagi în 1925 - fixându-se în Română ca “abis” / “hău”: “prăpastie adâncă” / “ochi de apă”, în vechime având înţelesul de “mare”, pentru “genune” Românii folosind şi “gerure” (iar cuvântul Latin “caerula” a ajuns să însemne “albastrul Mării / Mare”).
 |
| Lanţul Caucaz |
Gherganii sosiţi din Munţii Gherghi / Asia Centrală în jurul Lacului Pontic - pe actualul fund al Mării Negre, de la limita Asiei cu Europa - au realizat în areal împreună cu Atlantele primele din extraordinarele Grădini Hesperide știute ca Vestice / desigur fiind așa pentru realizatorii lor Estici (răspândite apoi îndeosebi în Bazinul Mediteran, odată cu migrarea Atlantă acolo, grădinile rămânând celebre în istoria Vechii Lumi ca mediile favorite pentru orgii, ca ecouri şi a junglelor de cândva); din împreunările Gherga cu Atlantele au rezultat copii, fii şi fiice Gherga: în Grădinile Hesperidelor, Merele de Aur au fost fructele nemuririi. Hesperidele erau Gardienele grădinilor cu mere de aur (paznicele livezilor cu gutui, respectiv ale aflorimentelor cu pepite de aur): Amazoane / Ghergane; e de observat că Indo-Europeanul “mer” - însemnând “a străluci” - s-a regăsit ca rădăcină atât la Românescul “mere”, cât şi la Muntele Sacru Swarga / Meru din N Indiei ori la Mărţişor, Zeul Marte, luna Martie, măreţ, etc. (proto Indo-Europeanul “Greg” / “Ghera” însemna “strălucire” / “stră-lucire”).
 |
| Semnul Swarga |
În Era de Aur, pentru cununii unele daruri poate constau în mere împănate cu pepite, la Români păstrându-se până în Epoca Modernă obiceiul ca unii peţitori să-şi anunţe intenţia oferind mere în care erau înfipte monede (interesul dolfului pentru mere fiind de fapt cel pentru bulgării de aur). Conform celor mai vechi mărturii, fiii Gherga au fost “Uriaşi”, “viteji”, “vestiţi” şi reciproc, Gorgonele / Ghirgheanele - femeile Gherga / fiicele Gherga - au fost partenerele Atlanţilor. Datorită ştiutei ipostaze Ghergare a lui Zeus - mezinul Zeilor - se poate înţelege şi că Zeul Anax / Poseidon (fratele mai mare) era Ghergar, fapt confirmat nu doar prin descendenţi, ci şi prin ascendenţi: părinţii lor erau GherGa (fiind copiii Cerului şi Pământului Ghea / Ga).
 |
Potenţialitatea seismică
|
Povestea Atlantidei relatează despre capitala circulară - alimentată de ape naturale atât calde, cât şi reci, având clădiri decorate cu obsidian / “oricalc” la Platon - că a fost zguduită de multe cutremure (geologic, placa Anatoliană este foarte activă seismic) şi “s-a înnămolit, scufundându-se”, din cauza unui cataclism natural neobişnuit; înnămolirea era deoarece Atlantida avea o reţea de canale între Insule, ce s-au colmatat prin acumularea de aluviuni: conform lui Platon, Imperiul Atlant era compus - pe lângă capitala de pe Insula Atlantida - şi din multe alte Insule, adică teritorii înconjurate de ape (cvasi-majoritatea acelora de fapt fiind în N Anatoliei). Nu altundeva decât în Anatolia, în locația denumită “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului”, la Portasar / Gobekli Tepe în Turcia (parte și a Civilizaţiei care a inventat agricultura, dezvoltată în “Cornul Abundenţei”), se află cel mai vechi sanctuar din lume - contemporan deopotrivă cu Atlantida, fiind oficial atestat de la mijlocul mileniului X î.C. - plin de coloane / stâlpi şi sculpturi împodobite cu oricalc / obsidian:
Cu numele Armean de Portasar (aflându-se în apusul Armenilor, în zona Kurzilor) și însemnând “Dealul Buricului” sau “Buricul Montan” - tradus în Turcă ca Gobekli Tepe - în Română acel Sanctuar PortaSar / “Porta-sar” ar fi “Poarta soarelui”, interpretarea denumirii fiind elocventă pentru ceea ce era, la limita Imperiului Atlant: așezământ religios şi vamă, din Epoca Pietrei; în 2009, matematicianul Armean Vachagan Vahradyan - pe baza orientării monumentelor din areal față de Constelația Lebedei - a încadrat vechimea respectivei așezări între mileniile XVII î.C. şi X î.C., corespunzând redării acelui timp, fapt apreciat ca posibil și de către Dr. Klaus Schmidt, arheologul German care a excavat locul în premieră şi a afirmat că de acolo începea Grădina Raiului (“Poarta Soarelui” a funcţionat pre-diluvian / dinainte de Potopul Pontic). Complementar savantului German Karl Schmidt / care a condus șantierul Gobekli Tepe până în 2014 când a murit, în anul 2015 Dr. Dragoș Gheorghiu - profesor universitar în București / capitala României - în mod semiotic (adică pe baza științifică a studierii semnelor din Sanctuarul de la Gobekli Tepe și a relațiilor acelora cu mesajele codate transmițând ideile de atunci și de acolo) a prezentat un exercițiu de imaginare arheologică sub forma unui “Râu de traversat”, cuprins în cartea “Râurile din preistorie” editată internațional de Andrea Vianello / Italia: iconografia preistorică a Sanctuarului de la Gobekli Tepe a interpretat-o ca uriașa hartă a mediului înconjurător prezentată spațial, în piatră, de realizatorii paleolitici (Dr. Klaus Schmidt a imaginat Sanctuarul de la Gobekli Tepe ca un loc de atragere a nomazilor vânători și culegători din areal, în zona respectivă ulterior mai ivindu-se monumente similare, toate contribuind în timp la sedentarizările oamenilor). Relația oamenilor cu apa este o trăsătură culturală universală. Potrivit chimistei Jolanta Wagner din Polonia (în 2003) “sănătatea noastră depinde în mod critic de sursele dietetice de acizi grași esențiali, care se găsesc predominant în mediile umede”. În secolul XX, arheologii au acordat atenție acestei relații dintre oameni și apă, în special în zonele aride ale Pământului, de exemplu geologul American Raphael Pumpelly în 1908, arheologul Australian Gordon Childe în 1928, ș.a., propunând modelul de oază pentru a explica domesticirea animalelor și apariția agriculturii. Așadar, începând cu societățile Vechii Lumi, apa era foarte importantă. În 2004, Marc Verhoeven de la Universitatea din Tokyo / capitala Japoniei a susținut că “inițial plantele au fost cultivate lângă râuri, lacuri, mlaștini și izvoare”. Paleo-economiile depindeau de resursele acvatice nu doar pentru procurarea hranei, ci și pentru schimburile comerciale. În multe regiuni orientale, starea apelor curgătoare fluctua sezonier: în 2012 Alisha Steward de la Universitatea din Brisbane / Australia, Daniel von Schiller de la Universitatea din Girona / Spania, ș.a. au afirmat că albiile uscate constituiau coridoare de comunicare terestră, facilitând contactele, fiind de mare importanță pentru nomazii preistorici, vânători și culegători. Râurile nu au fost doar mijloace de subzistență, ci și parte a cosmogoniei străvechi, apele ajungând să fie incluse în mitologiile populațiilor primordiale pentru multe motive. Dr. Dragoș Gheorghiu a observat că la Sanctuarul de la Gobekli Tepe animalele reprezentate iconografic pe stâlpii de piatră erau din medii diverse, atât uscate, cât și umede, ceea ce l-a ajutat în concluzia că așa ceva indica deopotrivă și spațiile acelor viețuitoare, ca o hartă preistorică. Metoda redărilor cognitive ale locurilor surmonta dificultatea plasării geografice bi- ori tri-dimensionale, fiind preferată de străvechile cartografii, ce prin abordările vizuale favorizau evocările; corespunzător acelei perspective, o viețuitoare era contextualizată prin asocierea cu un habitat specific, așa că reprezentarea era atât zoomorfică, cât și topomorfică. În Epoca Pietrei, veneratele totemuri erau legate de anumite animale, astfel că implicit rezulta și unde activau oamenii, anume în ariile geografice de trai ale acelor viețuitoare. Unele sculpturi înfățișează plase, în care puteau fi prinse deopotrivă păsări în aer, diverse animale pe pământ ori pești din ape. Geograful Brian Harley în 1989 a accentuat aspectul retoric al străvechilor înfățișări cartografice: “pașii făcuți pentru realizarea unei hărți - anume selectarea, omisiunea, simplificarea, clasificarea, crearea ierarhiilor și simbolizarea - sunt inerent retorici”. Sanctuarul de la Gobekli Tepe a fost în sine o hartă retorică a vremii sale. “Citirea” se făcea din poziția centrală - cu publicul situat în mijlocul structurilor circulare - privind spre stâlpii având animalele prezentate coborând pe ele, într-o mișcare centripetă; mai mult, dacă structurile erau acoperite - și se pare că uriașii stâlpi “T” au fost pilonii de susținere ai acoperișurilor - luminile necesare dar înșelătoare agitau (ca irizațiile apei vreunui Râu) dinamica imaginilor animaliere, văzute chiar ca în mișcare: în Vechea Lume, apa a jucat un rol esențial în simbolismul societăților Tradiționale - astfel cum au documentat învățați ca Românul Mircea Eliade, Francezul Gilbert Durand, Americanca Preston Blier, ș.a. - iar coborârile respective pe toți stâlpii ale animalelor șerpuitoare semănau semnificativ cu cascadele (ceea ce - după conținutul amănunțit al fiecărei imagini animaliere și poziționarea în peisajul mai ud sau mai uscat - oferea înțelegerea locației respective, în sensul apropierii sau îndepărtării de ape, importanței mitice / mitologice, etc).
În Anatolia s-au întâlnit 2 Civilizaţii pre-diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant / dominată mai ales de vânători şi cea Sudică a Cornului Abundenţei / dominată mai ales de culegători, populate post-diluvian în majoritate de Hiperborei / Nordici şi Hamiţi / Sudici, ele post-diluvian trecând îndeosebi la creşterea animalelor / în N, respectiv la cultivarea plantelor / în S; convenţional, Potopul Pontic a marcat transformarea străvechilor vânători în vechii păcurari / păstori şi a străvechilor culegători în vechii agricultori, grăbindu-se sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei, sincron în Asia apărând prima Civilizaţie post-diluviană independentă din lume în NV Indiei / în Bhărat iar în SE Europei apărând Vechea Civilizaţie Europeană centrată în Banat, care au avut mai multe culturi regionale / locale (descendenţii celorlalţi 2 fii ai patriarhului Noe, conform Vechiului Testament / Bibliei - Iafeţii şi Semiţii, mai puţin numeroşi - în general s-au răspândit similar, în N şi respectiv în S, Iafeţii fiind albii “însemnaţi” / adică tatuaţi, purtând podoabe / zorzoane ca de exemplu cercei, femeile și bărbații purtând cerceii în urechi pentru a se feri de deochi, etc. iar Semiţii fiind mulatri “corciţi” / metiși, un exemplu celebru fiind patriarhul Ibrahim / Avram = strămoșul Arabilor și Evreilor, care a avut mama Hamită / Gorgonă). Vechiul Testament a descris ordinea celor 3 fii ai patriarhului Noe ca Iafet, Sem, Ham (blond, roșcat, brunet); primul născut a fost “Însemnatul” Iafet / strămoșul Iafeților (“Facerea” 10:2), apoi Sem / strămoșul Semiților (“Facerea” 10:21 notând că Sem era “fratele mai vârstnicului Iafet”, în unele interpretări apărând însă, în mod diversionist, că Sem ar fi fost “fratele mai mare al lui Iafet”, ignorând deopotrivă la fratele Iafet adjectivul scris Evreiește גדול “gadol” = “cel mare” / “vârstnic” și prima traducere în Greacă din “Septuaginta” - realizată în Alexandria secolului III î.C. - ce explicit a consemnat că Iafet era primul născut al lui Noe) și în fine mezinul Ham / strămoșul Hamiților (“Facerea” 9:24), acela fiind bunicul Sfântului Gherghe = Gherghe-seu / Ghergheseu (“Facerea” 10:16); Evreii în enumerarea biblică a fraților l-au trecut - ca Semiți - pe strămoșul lor Sem mereu cel dintâi, însă textele n-au confirmat că așa ar fi fost și ordinea nașterilor acelora. “Jidovii”, în Tradițiile Românilor, au fost străvechii Uriași iar ca “Jidani” au fost denumiți mult mai recenții Evrei; genetica a demonstrat că din haplogrupul masculin “IJ” s-au ramificat bărbații “I” / majoritari printre Români și bărbații “J” / majoritari printre Evreii Semiți: așadar, asemănarea onomastică a bărbaților din cele 2 spații - European și Asiatic - revelată deopotrivă lingvistic și religios a ajuns confirmată și prin înrudirea relevată științific (iar așa cum din mare vechime au fost legături între ziditorii Jidovi / Valahi și vălurire, ulterior Jidanii tipic s-au zidit în ghetouri ori în Israelul actual îi îngrădesc fizic pe vecinii Palestinieni, în Europa asemenea hotar - după căderea Zidului Berlinului / la sfârșitul Războiului Rece - mai existând în S Panonic, pe granița Ungariei cu Serbia, gard de frontieră contra migranților orientali). Grecul Homer în “Iliada” 8:478 a scris despre Iafet că era fratele Zeului Cronos iar Grecul Hesiod în “Munci și zile” a precizat că “Însemnatul” Iafet a fost tatăl “Chibzuitului” Prometeu / Gadeiros (“promotorul” focului), frate geamăn cu Zeul Atlas (eponimul Atlantidei): iată că Iafet a existat în vechile scrieri atât ale Grecilor, cât și ale Evreilor. Noe a avut 500 de ani când a devenit pentru întâia oară tată (“Facerea” 5:32) și a avut 600 de ani la Potop (“Facerea” 7:6); Sem era de 100 de ani când a avut primul fiu, la 2 ani după Potop (“Facerea” 11:10), deci Noe avea 502 ani când i s-a născut Sem. Nu se știe despre Ham (cel mai tânăr fiu al lui Noe / “Facerea” 9:24) când s-a născut - căci Biblia nu precizează - intervalul posibil pentru apariția mezinului Ham fiind după nașterea lui Sem până cu ceva ani înainte de Potop, căci Ham imediat după Potop a fost destul de mare, având și copii, atunci când și-a văzut tatăl Noe beat și gol, astfel încât a atras un blestem de la acela pentru ca mezinul său Canaan să-și servească unchii, respectiv frații mai mari ai tatălui Ham, adică pe Iafet și pe Sem: așadar, printre Homo Sapiens n-a fost armonie nici post-diluvian, patriarhul Noe hotărând astfel. Genetica a confirmat textul “Genezei” / “Facerii”, în sensul că Gherga e tip relativ recent Homo Sapiens iar biblicul Gherghe-seu = Sfântul Gherghe era fiul mezinului Canaan al mezinului Ham al patriarhului Noe, deci băiatul celui mai tânăr fecior al celui mai tânăr fiu al lui Noe, adică tip relativ recent: scrierea religioasă a fost confirmată de știință. Gherghe-seu a fost fiu al lui Canaan (conform Vechiului Testament / “Facerea”) iar urmașii Gherga-sei au dominat N Canaanului timp îndelungat, Biblia notând că Iisus - în secolul I - l-a exorcizat pe Gherghe-seu în Ghergasa (pe malul Galileeii - Lac dulce alimentat de Râul Iordan - areal foarte fertil în Orientul Apropiat). “Cornul Abundenţei” cuprindea Bazinele Tigrului şi Eufratului în zona răsăriteană / Asiatică, un renumit loc al său (în zona apuseană / Africană) fiind Pitah - “Ţinutul Pitei / Pâinii” - pe fertila Vale a Nilului: “Ptah” = Vechiul Egipt.
 |
| Cornul Abundenţei |
După ce i-au învins pe foştii Cro-Magnon, războinicii Atlanţi au intrat în conflict cu cei similari lor, Homo Sapiens din Balcani, mulți Atlanți migrând până în Africa Nordică - peste Sahara verde - în locurile unde au fost atestaţi ulterior, în Munţii de pe coasta N Africană a Oceanului Atlantic, numele lor fiind preluat acolo de Munţii Atlas şi de Oceanul Atlantic (în legătură cu plasarea Atlantidei în Oceanul Atlantic, este greu de imaginat o înnămolire în Oceanul Atlantic - mai ales că geologii n-au putut identifica în el un teritoriu cu o suprafaţă aşa de vastă ca aceea anunţată de Platon, de milioane de kmp - şi apoi un conflict al Atlanţilor în Mediterana tocmai cu a treia Peninsulă Europeană în ordine de la Oceanul Atlantic, după Peninsulele Iberică şi Italică / mari Peninsule în care n-au fost consemnate preistoric ori istoric evenimente conflictuale de acel gen: Atlanţii, în refugierea lor de la Lacul Pontic - devenit Marea Neagră prin spargerea Bosforului de către Marea Mediterană / Marmara datorită cutremurelor şi inundarea Raiului în care trăiau - au avut incidente, după cum a scris Platon, nu cu alţii decât desigur cu vecinii din S Balcanic, adică de la Marea Egee, în tranzitul spre SV (e de remarcat proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “dgher” pentru “inundare” / “Dgher-Ga” literalmente fiind inundarea Ga, a pământului); etimologia Egeeii apare la Anticul Hesychius din Alexandria - port pe coasta Sudică a Mediteranei - care a scris despre vechiul cuvânt Grec “aiges” însemnând “valuri” iar Gea / Ga era Marea Mamă, în vechea Greacă impunându-se de altfel “aigos” pentru “Capră”, ceea ce de fapt ilustra numele tradiționalului totem (după cum a apreciat și filozoful Român Vasile Lovinescu). Astfel se explică atât prezenţele din vechi timpuri ale Gorgonelor şi Ama-zoanelor / “zânelor Mamei” (femeilor Atlante / însoţitoarele angrenate ale Atlanţilor) din Caucaz şi Carpaţi / respectiv Caucazul Vestic, până în N African - unde de pildă influenţa din Pont în Pitah / Ptah, adică Egipt, a fost relatată chiar de către vechii Egipteni - cât şi puternicele aspecte Hiperboree în Lumea Veche, începând din paleolitic: marile migraţii mereu au fost de la răsărit spre apus (în Epoca Pietrei nu s-a înregistrat nici un aport civilizaţional dinspre Atlantic spre E, în sensul susţinerii ipotezei existenţei Atlantidei în Oceanul Atlantic); de altfel, monitorizarea răspândirii vestigiilor culturale - cele mai avansate din lume ale vremurilor diluviene fiind în EurAsia - indică răspândirea lor generală dinspre Asia spre Europa, nu invers (iar mai importantă decât locaţia Atlantidei - indiferent unde a fost - pentru această lucrare de filogenie umană e alăturarea sa cu Gherga). După Potopul Pontic, Tradiţiile Atlante ale navigatorilor pre-diluvieni din Pont / Reţeaua Okean au fost preluate de Pelasgii marinari ai Egeeii, îndeosebi de cei de pe coasta Anatoliană şi perpetuate insularilor de acolo: aceea a fost realitatea neolitică în areal.
În plus - după Pontus Gargarus, Zeul tuturor apelor, din prima generaţie divină - se adaugă succesiunea mitică păstrată de legende, anume că Oceanus / Zeul apelor dulci, din a doua generaţie divină, l-a precedat pe nepotul Poseidon / Zeul apelor sărate, din a treia generaţie divină: parcursul de la dulce la sărat a fost în cazul Atlant (în Marea Neagră, nu în actualul Ocean Atlantic ce mereu a fost sărat, Insula capitalei Atlantidei fiind înconjurată de apa dulce a Lacului Pontic / pe larg Imperiul Atlantidei - format nu din una, ci din mai multe “Insule”, conform relatării lui Platon - de asemenea fiind înconjurat de apa dulce scursă din gheţuri a Reţelei Okeanos); Imperiul Atlant nu era constituit doar din Insula Atlantidei pe care era capitala, ci era format - aşa după cum a consemnat Platon - din multe pământuri înconjurate de ape, cârmuite de 10 mari proprietari, scurgerile din uriaşa calotă polară pe Câmpia E Europeană, până la Lacul Pontic, formând “Oceanul Atlantic” (adică al apelor dulci ale lui Oceanos, a cărui reţea acvatică străbătea şi înconjura “lumea” de atunci) care a intrat în stăpânirea lui Poseidon / fiul Rheii şi a celor 10 urmaşi Atlanţi ai săi, cronologic în Marea Neagră apa sărată urmând apei dulci, aşa după cum a fost demonstrat şi de cercetările submarine ale Epocii Moderne. În Oceanul Atlantic (presupus mult ulterior ca “gazda” Atlantidei) pe de o parte, geologic n-a existat nici un parcurs de la apa dulce la apa sărată, nicicând; pe de altă parte, mitic toate relatările Vechii Lumi despre Atlantida au fost din surse foarte depărtate de Oceanul Atlantic (şi nu din zonele apropiate de el).
De altfel, descendenţa din Zeul apelor dulci / al apelor proaspete - numit Apsu / Abzu - a fost redată şi în Karduniaş / Babilon, din Epoca Bronzului, de lucrarea despre creaţie “Reorganizarea lumii” / “Emuna Eliş”, prezentând aceeaşi intrigă între Zei ca şi cea redată ulterior de Elenii vechi (menționând că Marele Zeu An - notat în Mesopotamia și Anum - a fost zămislit de Tatăl An-șar și Mama Ki-șar, inclusiv că pre-diluvian lumea ştiută era cârmuită de 10 regi / pe acea bază consolidându-se sistemul zecimal, utilizat azi, mai ales că era în concordanţă cu cele 10 degete; e de ştiut că în Sumeria / Babilonia, unul dintre cei mai vechi Zei autohtoni era purificatorul Gerra / Gibil - al luminii şi focului - zis şi Gebal / Gabil, prunc al Zeului An şi Mami Antu / Ki, în consonanţă cu Marea Mamă numită Kubaba / Kybele). Atlas a fost primul născut dintre prinţii Anuna, respectiv cel dintâi dintre pruncii Zeului An (care poseda Edenul, poreclit de aceea Poseidon de către vechii Greci); posesiunea lui Atlas - fiul lui An - era “An-Atolia”: Anatolia (partea Sudică a Atlantidei / Imperiului Atlant). Restul Imperiului Atlant era stăpânit de ceilalţi 9 fraţi ai lui Atlas / Proteu (fratele geamăn al lui Atlas era Gadeir / Prometeu, ceilalţi fraţi - ca 8 patriarhi - făcând parte din celelalte 4 perechi de gemeni, după Potopul Pontic răspândirea urmaşilor lor fiind de altfel în cele 4 direcţii cardinale). Oricine poate uşor observa discontinuitatea cazului Atlant, atât în timp, cât şi în spaţiu: primele mărturii (cele mai vechi şi cele mai consistente) au fost în V Asiei, respectiv în E Europei şi E Africii; la început n-a fost nici o problemă a locaţiei. Mult ulterior - după milenii - Atlantida a fost “smulsă” din contextul său şi plasată în Oceanul Atlantic, la V de EurAsia şi Africa; explicaţia discontinuităţii este inclusiv onomastică: la început, oamenii numeau locurile unde se stabileau iar doar după întemeieri unii oameni au acceptat să preia nume de la locurile unde trăiau (capcana de acest gen în timp a fost şi în alte cazuri, confuzia provenind din cauza concentrării pe aspectul sedentar al oamenilor - fiind neglijat aspectul nomad al oamenilor - căci unii migratori, aşezaţi pentru o vreme într-o zonă, foarte des prin integrare au ajuns să fie consideraţi acolo autohtoni sadea, de multe ori mai patrioţi locali decât localnicii cu rădăcinile mai vechi în zona respectivă). Omul nu este o vieţuitoare sedentară, ca planta (cei antrenaţi să vadă istoria doar în mod static fiind în dizarmonie cu aşa ceva, poate şi cu mişcările / migrările prezentate de Originea Gherga). “Oamenii bărcilor” / Atlanţii - urmaşii lui Atlas - conform relatărilor din Sais şi din Atena / consemnate de Platon, erau numiţi după părinte, care era de la Marea Neagră şi nu erau numiţi după coasta V Africană a Oceanului Atlantic, unde sunt Munţii Atlas: filozoful Elen explicit a notat asta, că numele Atlanţilor provenea de la părinte şi a fost dat locului, nu invers; iar Anatolia / “An-Atolia” - posedată de divinul An - reproducea prin Atolia ceea ce vechii Greci au înţeles ca Atlas, primul rege Atlant (Anatolia / “An-Atolia” era Peninsula lui Atlas - din clanul lui An - şi făcea parte din Imperiul Atlant). Faptul că după migrarea post-diluviană în apus toponimia a preluat denumirea Atlantă confirmă regula dintotdeauna că oamenii botezau locurile - în geografie numele nu existau din neant - şi nu locurile botezau oamenii (de altfel, în secolul II î.C. Apollodor din Atena a scris că Atlas era Hiperboreu / din Nordul său - nu Libian, deci nu din Sudica Africă - iar în secolul I î.C. geograful Anatolian Strabon a indicat că numele iniţial al Munţilor Atlas de pe coasta Oceanului Atlantic era Douris, aşa că pretenţia originii Atlante dinspre Oceanul Atlantic, toponimia fiind târzie, apare fără sens); aşadar, printr-o abordare eronată / mult ulterioară, Atlantida a fost asociată cu Atlanticul (ca şi Raiul cu Mesopotamia sau Potopul cu Araratul): în prezent, mulţi ignoră dovezile Antice, greşit “ştiind” - din vreo sursă dubioasă, nedezvăluită nimănui - despre denumirea târzie de Atlantic că e cea a locului iniţial Atlant, o plăsmuire ce desigur n-a dus la nici o descoperire concretă, cu toată scotocirea Atlanticului (mai mult, despre Gadeiros - respectiv Prometeu, fratele geamăn al lui Atlas - se ştie că a rămas pironit în Caucaz iar introducerea a mii de km de la o ipotetică Insulă din Oceanul Atlantic până la graniţa Caucaziană dintre Europa şi Asia e anacronică, deoarece gemenii stăpâneau împreună Atlantida). Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu - primii născuţi ai “Însemnatului” An / Poseidon - se pot vedea în imaginea următoare (de pe un vas din secolul VI î.C.):
 |
| Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu |
De altfel, în mileniul I î.C., învăţatul Anatolian Hecateus - din Teos / Ionia, zona adoratorilor Yoni, adică ai vulvei, care a predat Trakilor / Tracilor în Abdera 40,57 lat. N, 24,59 long. E / pe malul opus Insulei “Ta-so” / Thassos - a clarificat că Oceanul Hiperboreilor nu era nici Oceanul Atlantic, nici Oceanul Arctic, ci Marea din Nordul vechii lumi Greceşti, numită “cea mai admirabilă dintre mări”; imediat după el, Apoloniu din Rodos (Insula al cărei prim cârmuitor a fost Kerka-phos) în “Argonautica” 4:282 a afirmat că Dunărea inferioară / Istru era “Keras Okeanio”: “cornul lui Oceanus” (Dunărea a fost şi este principala apă curgătoare în Marea Neagră) iar Bazinul Dunării inferioare - conform datelor istorice, geografice, logice, etc. - a făcut parte din Imperiul Borean / Atlant. De altfel, în “Teogonia”, Gherghinul Hesiod a indicat că “Hesperidele - dincolo de Okeanos cel strălucitor - aveau grijă de frumoasele mere de aur şi de pomii ce rodeau acele fructe” (în acele îndepărtate vremuri - în arealul respectiv climatul fiind mai cald decât în prezent - “merele de aur” erau considerate gutuile, provenind din Caucaz). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre teogonie: “Luptele dintre zei, eroi, uriaşi, care apar în diferite mitologii - şi în special în opera lui Hesiod - îşi au izvoarele în amintirile străvechi transfigurate în mituri, în arhetipurile conştiinţei colective sau într-o dramaturgie a pasiunilor omeneşti. În 1952, Paul Diel a stabilit o corespondenţă între cele 3 generaţii de zei ale lui Uranos, Cronos şi Zeus cu cele 3 niveluri de dezvoltare ale conştiinţei: inconştientul, conştientul şi supraconştientul. În 1965, Andre Virel a interpretat aceste 3 generaţii ca un simbol al dezvoltării individuale şi sociale: o primă fază de proliferare haotică şi iraţională, bogată în ambivalenţe; o oprire violentă, brutală a creşterii; reluarea progresului sub semnul organizării. Într-un cuvânt, o vitalitate explozivă; o separare netă a ambivalenţelor; o integrare a contrariilor printr-o stabilire de planuri şi o depăşire, sursă continuă a progresului. Având aceste chei, putem să găsim şi altele noi, care nu sunt cu siguranţă cele pe care le conştientizau limpede şi vechii autori; astfel devine posibilă o interpretare simbolică foarte coerentă a ceea ce trece sub privirea prea multor cititori superficiali drept dezmăţul şi neruşinarea unei imaginaţii delirante”. Sedimentele transportate de curentul sărat Mediteran în Marea Neagră s-au depus de-a lungul timpului în mari cantităţi (spre comparaţie, Fluviul Dunărea - cu debit mai mic - construieşte vizibil la suprafaţă Delta Dunării); în consecinţă, de exemplu la N de Istanbul - în Marea Neagră - cele ce au fost cândva aproape de maluri (colibele inundate din Epoca Pietrei, rămăşiţele străvechilor localnici, etc.) acum sunt îngropate adânc.
Savanţi ca Dr. Robert Ballard / arheolog marin American, Dr. Siegfried Schoppe / istoric German, ş.a., au studiat temeinic urmele Atlante în Marea Neagră (Dr. Fredrik Hiebert / arheolog American a afirmat despre o fostă aşezare din N Anatoliei, aflată la peste o sută de metri adâncime în Marea Neagră - pe traseul a ceea ce era în paleolitic “Drumul Mierii” - că “această mare descoperire va rescrie istoria culturilor din EurAsia”); din Timişoara, Dr. Ion Pachia a datat Pelasgii în acele timpuri, cu răspândiri de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic. Victoria Homo Sapiens şi asupra Cro Magnon (după ce - mult anterior - a fost asupra Neandertal) s-a concretizat în dezvoltarea Atlantidei: cel mai grozav loc de trai din lumea acelor vremuri, în timpul topirii gheţurilor calotei Nordice; Atlanţii = “Oamenii bărcilor” se întindeau imperial în E Europei din Peninsula Anatolia până în Peninsula Kola, vestigiile Saami / Sa-meni, adică ale “Sfinților oameni” - ale populaţiei cu cel mai mare procent genetic Gherga din Europa, care avea ca pasăre sfântă lebăda, celebrată în Martie, vechii Greci notând lebăda Cygnos ca născută de Kalyke - fiind datate de arheologi din mileniul VII î.C., îndeosebi în N Peninsulei Kola (ce e complet aflată dincolo de Cercul Arctic, unde pe atunci - în mod poate ciudat / paradoxal - clima era mai propice vieţii pe coasta Oceanului Arctic decât pe coasta Sudică a Peninsulei Kola, la Marea Albă, greu locuibilă şi în prezent). Lebăda - pasăre acvatică iernând în România mai ales în Delta Dunării iar apoi cuibărind în N Europei și Siberia - a fost respectată în Nordul EurAsiei uneori cu aceeași venerație ca și leul înaripat / cu pene din Sudul EurAsiei, simbol al maiestății (denumirea Sudică de “leoaică” poate că s-a întâlnit mitologic cu cea Nordică de “lebădă”). Este de remarcat că Munții Pirinei - în mijlocul căruia trăiesc Vasconii / Bascii care vorbesc o limbă ne Indo-Europeană - își au numele de la Pyrene / soția Zeului Ares, denumire sub care mai era știută Kalyke, mama lui Cygnos, având ca simbol lebăda (prieten bun cu Phaeton / “Phaet-On” = Fătul-frumos din Bazinul Dunării); Bascii / Vasconii numesc cortul / coliba ca “olha” (o stranie rezonanţă cu Olah / Valah): cortul e locuinţa nomazilor. În Peninsula Kola sunt piramide estimate în 1997 de academicianul Valery Cudinov, Dr. Vladimir Demin, Dr. Dmitry Subetto, Sergei Smirnov şi alţi savanţi Ruşi ca vechi de 9 milenii:
După pierderea imperială Atlantă - datorită catastrofei naturale menţionată de Platon, inclusiv pe baza celor reţinute de vechii Egipteni - au apărut atât Vechea Civilizaţie Europeană în Bazinul Dunării inferioare, cât şi prima Civilizaţie post-diluviană din lume în Bazinul Ghargar / Ghaggar din N Indiei (acolo azi fiind Fluviul Ind, curgând în Marea Arabiei / Oceanul Indian): prima Civilizaţie post-diluviană propriu-zisă din lume a pornit din mileniul VII î.C. calendarul în Bazinul Gharggar / Ghaggar - un mediu umed ca Atlantida - sub patronajul Mamei Ghirghe, în aşezări urbane ca în Cornul Abundenţei; Vechea Civilizaţie Europeană care a apărut în mediul mai apropiat de Atlantida al Bazinului Dunării inferioare - cu realizări începând tot din mileniul VII î.C., ca primele exploatări aurifere, prima scriere din lume, etc. - era continuatoarea Atlantidei (după cum au dovedit şi arheologul submarin Petko Dimitrov în 2004 pe baza descoperirilor din dreptul coastei Bulgare, Dr. Adrian Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi care a publicat în 2010 cercetările sale despre motivul Potopului în folclorul Român - diferit de ulteriorul Potop biblic ploios, în mod esenţial fiind despre revărsarea sălbatică a Mării - ş.a.), tot sub patronajul Mamei Ghirghe, având aşezări urbane aşa cum existau şi în Cornul Abundenţei. În completare - şi pentru comparare - se pot vedea primele semne din scrierile Dunăreană şi Indiană (din cele 2 Civilizaţii post-diluviene - Vestică / Europeană şi Estică / Asiatică - succesoarele imediate ale Nordicei Civilizaţii Atlante):
În marja temporală cea mai generoasă, existenţa Civilizaţiei Atlante poate fi apreciată pe o perioadă maximă de 5 milenii, între mijlocul mileniului XI î.C. şi mijlocul mileniului VI î.C. Lămurirea cadrului temporal, politic, cultural, social, etc., este necesară înţelegerii celor întâmplate în zonă: spre exemplu, Bazinul Dunării inferioare timp de aproape 4 milenii - de la mijlocul mileniului XI î.C. până la mijlocul mileniului VII î.C. - a fost parte a organizării umane pre-diluviene, cu climatul calm al fericiţilor Pelasgi din Imperiul Atlant; din mileniul VII î.C. au început să se aşeze masiv printre ei Anatolieni, împreună cu care au dezvoltat - din motive religioase - prima scriere din lume, ca parte a Vechii Civilizaţii Europene pe care au avut-o în perimetru, cu baza în Banat. Influenţa Atlantă asupra Egiptului vechi nu putea fi în primele sale 2 milenii imperiale - căci Platon a notat apariţia primei aşezări permanente în Egipt la mijlocul mileniului IX î.C. - ci în următoarele 3 milenii ale puterii Atlante (adică mileniile VIII-VI î.C. / perioadă în care a fost fixat Potopul Pontic de către majoritatea specialiştilor) iar în mileniul V î.C. pe Valea Nilului s-au structurat deja mai mult decât localităţi: primele formaţiuni statale atunci, care au apărut acolo în Nordica Deltă a Nilului / adică în Egiptul de Jos şi în Sudul Nilului / adică în Egiptul de Sus (Gherganii lansând apoi - de la sfârşitul mileniului IV î.C. - faraonii din aşezarea Gherga de pe Valea Nilului, prima dinastie unind Egiptul); de altfel, iniţial termenul de “faraon” / “fara-on” (“pharaon” / “phara-On”) a provenit din “peraa”, ce însemna acolo “casă mare”, respectiv “faraon”, cu înţelesul de “marea casă a lui On” / “fala lui On”). În EurAsia, în ambele vechi Civilizaţii - adică la E în cea Veche Asiatică, din Bazinul Ghargar / Ghaggar şi la V în Vechea Civilizaţie Europeană / urmaşa Atlantidei - au fost evidenţiate de către savanţi mai ales legăturile Anatoliene, respectiv a zonei din S Mării Negre; din fosta Cultură a Mării Negre, Atlanţii au avut ca partenere Ghirgheanele / Gorgonele - inclusiv în migraţia lor spre N Africii - iar Amazoanele / descendentele Atlante au avut ca parteneri favoriţi Ghergarii, mărturiile despre acele vechi parteneriate fiind multiple (mitice, istorice, genetice, ş.a.), ca parte a povestirii Gherga. Istoricul Rus Valeri Briusov 1873-1924 în “Dascălul dascălilor” a cugetat: “Comunitatea de elemente, care a stat la baza culturilor foarte variate și foarte îndepărtate una de cealaltă din vremurile timpurii - Egeică, Egipteană, Babiloneană, Indiană veche, etc. - nu poate fi explicată pe de-a-ntregul prin împrumutarea de către unele popoare de la altele, prin influențe reciproce și prin imitații. Trebuie căutată la baza tuturor culturilor străvechi o anumită influență unică, care singură poate explica analogiile minunate dintre ele. Trebuie căutat dincolo de limitele vremurilor timpurii o lume civilizată, necunoscută încă de știință, lume care a dat cea dintâi impulsul spre dezvoltarea tuturor civilizațiilor cunoscute nouă. Egeenii, Egiptenii, Babilonenii, Grecii, Romanii au fost dascălii noștri, dascălii Civilizației Moderne. Dar cine au fost dascălii lor? Cui putem da numele de mare răspundere de ‘dascălul dascălilor’? Tradiția răspunde la această întrebare: Atlantida!”
Iată ce a scris Platon în “Dialogul Timaios” - dintre un bătrân preot Egiptean şi înţeleptul Solon, petrecut în secolul VI î.C. la Templul din Sais al Zeiței Net - începând cu indicarea întâietăţii activităţii străvechii Mari Zeiţe în Balcani, faţă de Egipt (alegând ca “oamenii să fie asemănători cu Ea însăşi”, Gherghinul Homer - înaintea lui Platon - anunţând în “Odiseea” 10:135 că Marea Zeiţă Kirke era nepoata Zeului Okeanos al apelor dulci; acele Zeițe - ca Marea Mamă Ghirghe / Kirke, Net, ș.a. - au fost venerate de către Amazoanele contemporane cu Atlanții și cu Gorgonele, după cum a scris și istoricul Diodor din Insula Sicilia): “Solon, îţi voi povesti totul ţinând seama de tine şi de patria ta şi - mai ales - pentru a cinsti zeiţa care proteguieşte şi cetatea ta, şi pe a mea, şi care le-a ridicat şi le-a instruit; pe a ta a întemeiat-o prima, cu un mileniu înaintea cetăţii mele, dintr-o sămânţă de la Ghea şi de la Hefaistos, zeul focului. Apoi a întemeiat-o şi pe a mea; de atunci s-au scurs 8 milenii. Acesta este numărul scris în sfintele scripturi. Aşadar, îţi voi înfăţişa pe scurt instituţiile şi cele mai mari fapte ale strămoşilor de acum 9 milenii. Vom relua totul în amănunt, cu textele în faţă. Îţi vei face o idee despre legile lor, cunoscându-le pe ale noastre, căci multe din legile de atunci le vei găsi şi acum la noi. Astfel, în primul rând, preoţii sunt separaţi de ceilalţi oameni, la fel şi meşteşugarii, la care fiecare îndeletnicire are munca ei specială, fără să se amestece una cu cealaltă, ca şi cea a vânătorilor, a păstorilor, a plugarilor; în ceea ce priveşte războinicii, ai observat - fără îndoială - că sunt separaţi de toţi ceilalţi, acelora fiindu-le interzis prin lege să se ocupe de orice alt lucru în afară de război. Adaugă la acestea forţa armelor - a scuturilor şi a lăncilor - pe care noi le-am folosit înaintea oricărui alt popor, învăţând să le mânuim de la zeiţa care întâi v-a învăţat atâtea pe voi. Cât despre ştiinţă, vezi desigur cu câtă grijă ne-am preocupat de ea încă din primele timpuri, fiindcă am vrut să ştim alcătuirea lumii; plecând de la acest studiu al lucrurilor divine, s-au descoperit toate artele folositoare vieţii omului, până la arta prezicerii şi a medicinii ce veghează asupra sănătăţii noastre. Constituţia şi ordinea au fost stabilite de zeiţă, mai întâi la voi - când a întemeiat cetatea voastră - alegând locul unde v-aţi născut, cel mai potrivit pentru a da naştere celor mai inteligenţi oameni. Cum ea iubea în acelaşi timp ştiinţa şi războiul, şi-a ales ţara în care urmau să se nască oamenii cei mai asemănători cu ea însăşi, şi pe aceea a întemeiat-o cel dintâi, ca stat. Şi voi v-aţi condus după aceste legi şi altele mai bune încă, întrecându-i pe toţi oamenii în toate felurile de virtuţi, cum era de aşteptat de la astfel de copii şi învăţăcei ai zeilor. Noi păstrăm aici - în scris - multe din marile fapte ale cetăţii voastre, pe care le admirăm, însă una dintre ele le depăşeşte pe toate, în măreţie şi eroism. Într-adevăr, scrierile spun că cetatea voastră a nimicit odinioară o putere uriaşă, care se îndrepta cutezător dinspre Marea Atlantică asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă. Pe atunci, acel ocean putea fi traversat, căci exista o Insulă în faţa strâmtorii, numită - după cum spuneţi voi - ‘Coloanele lui Hercule’. Acea Insulă era mai mare decât Libia şi Asia adunate la un loc. Din ea, cei care călătoreau pe atunci puteau trece în celelalte Insule şi de acolo se putea ajunge oriunde pe continentul ce se întindea în faţa lor spre mare. Căci tot ce era dincoace de strâmtoarea de care vorbeam semăna cu un port având intrarea îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau într-o adevărată mare iar pământul ce o înconjura putea fi numit - pe bună dreptate - continent. În Atlantida, regii au întemeiat o mare şi admirabilă putere, care îşi întindea dominaţia asupra întregii Insule şi asupra multor altora; în afară de aceasta, dincoace de strâmtoare - de partea noastră - ei erau stăpânii Libiei până în Egipt şi ai Europei până în Tirenia (Nordul Peninsulei Italice). Într-o bună zi, acea putere - adunându-şi toate forţele - a încercat să supună dintr-o singură lovitură ţara voastră, a noastră, şi toate popoarele de pe cealaltă parte a strâmtorii. Atunci, valoarea şi forţa cetăţii voastre, Solon, străluci în ochii întregii lumi. Cum le întrecea pe toate celelalte în curaj şi arta războiului, ea veni în frunte şi sprijinindu-se numai pe forţele ei, datorită neajunsurilor create de ceilalţi - ajunsă astfel în primejdia cea mai mare - ea îi învinse pe năvălitori, ridică un trofeu, salvă de sclavie popoarele care nu fuseseră încă supuse şi acordă cu generozitate libertatea tuturor celor care, asemenea nouă, locuiesc dincoace de ‘Coloanele lui Hercule’. Dar începură cutremure şi inundaţii nemaivăzute şi în cursul unei singure zile şi nopţi nefaste numeroşii voştri luptători au fost înghiţiţi dintr-o dată de genune iar Insula Atlantida prăbuşindu-se în mare dispăru, de asemenea. Iată de ce încă şi azi acea mare nu poate fi străbătută şi cercetată, navigaţia fiind împiedicată de nămolul căruia i-a dat naştere Insula prăbuşindu-se”.
Faptul că relatarea Antică a indicat despre Atlanți / “Oamenii bărcilor” că inițial au mers din locația lor “acvatică” în Europa și Asia (explicit fiind notat că așa ceva a fost deopotrivă / sincron în cele 2 continente), plasează Atlantida în EurAsia - între Europa și Asia - pentru că altfel, dacă Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, atunci puteau fi consemnate Europa și Africa ori Americile, etc.; apariția Asiei în mit - pe atunci mai ales Anatolia fiind știută cu așa denumire - provenea din poziția Atlantidei între Anatolia = Asia “Mică” și Europa: acolo e Pontul (Marea Neagră). Filozoful Platon a scris explicit că Atlantida era înconjurată de atâta pământ încât era “numit - pe bună dreptate - continent”: realitatea este că pământul înconjoară Marea Neagră integral (față de Marea Egee spre deosebire - de exemplu - ce e deschisă către restul Mării Mediterane, etc.; mai mult decât o “adevărată Mare” este Oceanul Atlantic, ce nu e înconjurat de vreun continent - așa cum e fostul Pont / Marea Neagră în EurAsia - ci separă continentele din Emisfera Estică de cele din Emisfera Vestică, astfel încât apare încă un argument despre poziția Imperiului Atlant / Atlantida, că nu putea fi în Oceanul Atlantic). Numai cine nu vrea altceva decât Oceanul Atlantic pentru Atlantida, nu poate vedea: Oceanul Atlantic nu este - și nici nu a fost - înconjurat de vreun continent; apa Atlantidei însă - corespunzător relatării Antice - a fost astfel, înconjurată de mult pământ (iar acela a și fost numit exact - anume EurAsia - tot de către relatarea Antică, drept supercontinentul unde s-a exercitat dintâi puterea imperială a Atlanților = “Oamenii bărcilor”, textul explicitând că “puterea uriașă se îndrepta cutezător dinspre Marea Atlantă asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă” / respectiv Asia “Mică” = Anatolia). Privind limita marină dintre Europa și Asia, aceea acum e formată din Mările Neagră și Caspică; până în Antichitate, granița acvatică dintre Europa și Asia era formată din Fluviul Don și Marea Neagră (Marea Caspică fiind considerată Asiatică): așadar, prin eliminarea din analiză a Mării Caspice, iată încă un argument despre plasarea Atlantidei, aflată între Europa și Asia, în fostul Lac Pontic - în prezent, Marea Neagră - dimensiunile aceluia mai reduse (consemnate cu rigoare de către Platon) putându-se compara cu cele ale ulterioarei Mări Negre, ivită peste, în aceeași cuvă continentală. Reușita imperială paleolitică Atlantă de extindere a stăpânirii sale până în Nordul Africii a fost dovedită prin influența neolitică a Vechii Civilizații Europene - succesoarea Civilizației Atlante - din Bazinul Dunării prin Peninsula Italică, Insulele Sicilia și Malta, până în Tunisia, Libia, etc.
În “Dialogul Critias” - prin intermediul aceluiaşi preot, în acelaşi Templu Egiptean - Platon a prezentat Atlantida (în descrieri se pot remarca elemente ciudate, că doar o parte insulară Atlantă era spre Mare, ca dimensiunile fostului Lac Pontic de 360 km / 540 km - Marea Neagră având 600 km / 1150 km - se poate înţelege scurgerea dinaintea Potopului Pontic a scurtelor Râuri de pe povârnişurile înconjurătoare până în genunea / cuva ovală a Mării Negre actuale, etc.): “Am mai vorbit despre cum şi-au împărţit zeii lumea - în părţi mai mari sau mai mici - instituind cultul lor, aducându-li-se cinstirea cuvenită în temple şi prin sacrificii. Zeului Poseidon i-a revenit Insula Atlantida. Două izvoare scăldau Insula, unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale erau bogate şi felurite. În mijlocul Insulei, în partea dinspre mare, se întindea o câmpie: cea mai frumoasă din lume şi cea mai roditoare. În centrul acelei câmpii, la o distanţă de aproximativ 50 de stadii (9 km) se vedea un munte nu prea înalt. Acolo trăia Clito, ai cărei părinţi tocmai au murit şi Poseidon s-a îndrăgostit de ea, având împreună 5 perechi de gemeni. Poseidon a împărţit Insula-continent în 10 ţări, hotărând ca fiecare din ele să aibă un monarh, o populaţie şi un teritoriu bine delimitat şi a dat fiecăreia dintre ele un nume. Monarhul cel mai vârstnic a fost numit Atlas şi - deoarece lui îi revenea cârmuirea supremă a întregii Insule - aceea s-a numit Atlantida iar oceanul ce o înconjura s-a numit Atlantic. Nici o dinastie regală nu a avut şi nu va avea vreodată bogăţii asemănătoare. Suveranii dispuneau de toate resursele interne şi externe (multe bogăţii proveneau din afara Imperiului) dar majoritatea bunurilor necesare vieţii se găseau în Insulă: în primul rând, toate metalele, solide sau fuzibile, ce se extrăgeau din mine şi îndeosebi un metal special, de la care a rămas doar numele - oricalcul - era o bogăţie rară, cel mai preţios dintre metalele cunoscute pe atunci. Pădurile Insulei erau dese şi ofereau din belşug locuitorilor materiale de construcţie. Animalele sălbatice şi domestice găseau hrană suficientă, în păduri, pe câmpii, de-a lungul bălţilor, al lacurilor şi al râurilor. Pe Insulă era un mare număr de elefanţi. Florile, ierburile, fructele, răspândeau o mireasmă dulce şi foarte plăcută iar pământul roditor le producea cu dărnicie. Pentru hrana lor zilnică, oamenii foloseau tot soiul de cereale şi de legume iar pentru completarea meselor se înfruptau din fructele proaspete sau uscate (din care ştiau să prepare de asemenea şi băuturi), fructe minunate ce îmbinau nevoia unei hrane sănătoase cu voluptatea gustului, parfumului şi a frumuseţii lor aparte; toate acelea - şi probabil încă multe altele - se găseau din belşug în acea Insulă însorită. Datorită resurselor sale imense, precum şi bogăţiei sale, Atlantida punea la dispoziţia locuitorilor săi toate mijloacele pentru înfrumuseţarea aşezărilor; se construiau temple, palate, porturi, arene sportive. Au făcut poduri peste canalele cu apă ce înconjurau metropola, pentru asigurarea unei legături cu exteriorul şi cu palatul regal. De la început, palatul fusese ridicat pe locul ales de zeu. Fiecare rege adăuga noi frumuseţi palatului moştenit de la predecesorul său, dorind ca măreţia lui să fie neîntrecută. De la mare până la incinta exterioară au săpat un canal cu o lăţime de 3 pletre (90 metri), o adâncime de 100 picioare (33 metri) şi o lungime de 50 stadii (9 km), înlesnind accesul vaselor venite din larg; gura canalului avea o deschidere destul de largă, pentru ca şi vasele cele mai mari să pătrundă cu uşurinţă. Insula ce adăpostea palatul regal avea un diametru de 5 stadii (900 metri); ea a fost înconjurată cu un zid din piatră lat de o pletră (30 metri), ca şi cele 2 capete ale podului. În afara palatului regal, trebuie menţionat templul din centrul acropolei, consacrat lui Poseidon şi Clito. Templul era împrejmuit cu un gard de aur, pentru că intrarea era interzisă. Acolo zeii îi zămisliseră pe cei 10 - Atlas şi Gadeiros în graiul lor (Eumelus în limba noastră), Autochton şi Mneseus, Ampheres şi Evemon, Elasippus şi Mestor, Azaes şi Diaprepes - care guvernau cele 10 ţări ale Atlantidei. Acolo se aduceau ofrandele, acolo se făceau sacrificiile, după anotimp. Templul era lung de o stadie (180 metri), lat de jumătate de stadie şi cu o înălţime pe măsură. Aspectul lui avea totuşi un caracter Barbar: la exterior era îmbrăcat în argint, în afara acroterelor (piedestalelor pentru statui), ce erau din aur; bolta era din fildeş încrustat cu aur, argint şi oricalc (totul - zidurile, coloanele, lespezile - era ornamentat cu oricalc). Erau statui din aur şi se remarca îndeosebi cea reprezentându-l pe zeul fondator, în picioare, cu statura lui impunătoare (capul statuii atingea bolta), în carul său înaripat; apoi, aşezate în cerc în jurul lui, 100 de Nereide călare pe delfini. La exterior, în jurul templului se ridicau statuile de aur ale tuturor prinţeselor şi prinţilor - descendenţi ai primilor 10 regi - şi alte numeroase statui de dimensiuni impresionante, oferite şi de cetăţeni obişnuiţi, din capitală sau din ţările supuse autorităţii Atlante. Mai era şi un altar, executat la dimensiuni proporţionale cu edificiul; de altfel, palatul era şi el proporţional cu măreţia Imperiului. Cele 2 izvoare - unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece - cu un debit remarcabil, erau ideale pentru nevoile locuitorilor prin proprietăţile lor deosebite şi plăcerea pe care le-o ofereau, în jurul izvoarelor fiind aliniate clădiri special amenajate pentru băi, înconjurate de copaci mulţi, creând un cadru natural atrăgător. Atlanţii realizară şi bazine, unele acoperite, destinate băilor calde pe timp de iarnă. Regilor le erau destinate bazine separate de ale persoanelor particulare. Femeile le aveau pe ale lor. Fiecare bazin era realizat în funcţie de destinaţia sa. Apa ce se scurgea din bazine era transportată în Crângul Sacru al lui Poseidon, unde creşteau toate varietăţile de arbori, de o mărime şi de o frumuseţe neasemuită, datorită calităţii solului. În numeroasele porturi ale Atlantidei poposeau nenumărate vase şi se adunau negustori din lumea întreagă, zi şi noapte fiind strigăte, zarvă şi zgomote de tot felul. Ţara era situată la altitudine, falezele coborând abrupt spre mare. Capitala era înconjurată de o câmpie, încercuită de un lanţ muntos ale cărui pante coborau până la mare. Suprafaţa ei avea o formă lunguiaţă, măsurând 3 mii de stadii (540 km) iar până la centru - luând ca referinţă nivelul mării - avea 2 mii de stadii (360 km). Insula capitalei era orientată spre Sud, fiind ferită de vânturile din Nord; munţii ce o înconjurau erau de o frumuseţe şi de o măreţie nemaivăzute. Aşezările omeneşti erau numeroase, din cauza condiţiilor climatice blânde, iar nesfârşitele bogăţii naturale ofereau mijloace de trai îndestulătoare. Numeroasele sate de munte, locuite de oameni liberi, erau bogate; râurile, lacurile, pajiştile produceau din plin hrana necesară animalelor iar pădurile cu arbori de esenţe diferite ofereau materia primă necesară multor meserii. Câmpia avea forma unui patrulater; uşoarele neregularităţi erau corectate de un şanţ al conturului. În privinţa adâncimii, lungimii şi lăţimii şanţului, trebuie să ţinem seama de ce a rămas relatat: fusese săpat la adâncimea de o pletră (30 metri), lăţimea lui fiind de o stadie (180 metri) şi deoarece pe lungime înconjura întreaga câmpie, ajungea la 10 mii de stadii (1800 km). Şanţul era alimentat de apele ce izvorau din munţi, coborau repede pantele, făceau înconjurul câmpiei, ajungeau la oraş prin cele 2 capete ale sale, apoi se scurgeau în mare. De la partea cea mai de sus a oraşului porneau canale de circa 100 picioare (33 metri) lăţime, ce tăiau câmpia în linie dreaptă şi se descărcau în şanţul situat aproape de mare; de la un canal la altul era un interval de 100 stadii (18 km). Ele erau folosite pentru plutărit - se coborau buştenii tăiaţi la munte - şi pentru transportul cu navele al altor bunuri specifice fiecărui anotimp, prin canale mai mici ce porneau din cele principale, asigurând astfel mijlocul de comunicare între canale şi între canale şi oraş. De reţinut că în fiecare an erau 2 recolte, pentru că iarna ploile erau binefăcătoare iar vara erau folosite apele ce ţâşneau din pământ, aduse prin şanţuri. În privinţa numărului de militari recrutaţi din regiunile de şes, în caz de război acela era precizat de un şef, pe care îl desemna fiecare ţinut în parte: mărimea ţinutului era de 10 x 10 stadii; în total, erau 60 de mii de soldaţi. Numărul celor recrutaţi din ţinuturile muntoase era nesfârşit; repartizarea lor se făcea pe localităţi, pentru fiecare ţinut, care îşi avea comandantul său. În plus, obligaţia principală a fiecărui comandant de unitate de luptă consta în asigurarea a 4 marinari, astfel încât să fie echipate 1200 de vase. În acel fel fu reglementată organizarea militară a capitalei; celelalte 9 provincii aveau propria lor organizare. În momentul când trebuia să se ia o hotărâre judiciară, cei 10 regi se încredinţau - unii pe alţii - de fidelitatea şi devotamentul lor într-un fel deosebit: în incinta Templului lui Poseidon se aflau tauri în libertate; cei 10 regi, rămaşi singuri, rugau zeul să le îngăduie să prindă victima pe care el binevoia s-o desemneze. Apoi, începeau să hăituiască animalul, înarmaţi cu bâte şi parâme. Ei aduceau la coloană taurul prins, îi tăiau gâtul şi lăsau sângele să curgă pe inscripţie (pe coloană erau gravate legile şi un jurământ, având un vas ritualic în formă de cap de taur - ce putea conţine ulei pentru ofrande - şi osândea, cu blesteme cumplite, pe cei care nu i se supuneau). După ce sacrificau victima, ei consacrau tot trupul taurului, umpleau un crater (vas mare) cu vin, aruncau în numele fiecăruia dintre ei un cheag de sânge şi puneau restul pe foc, după ce purificaseră în prealabil coloana; luau cupe de aur şi le umpleau cu lichidul din crater, făceau o libaţie deasupra focului şi jurau că vor judeca în conformitate cu legile scrise pe coloană şi că vor pedepsi pe oricine le-ar fi încălcat şi că pe viitor nu vor încălca - de bunăvoie - nici una din dispoziţiile înscrise, că nu vor comanda şi nici nu se vor supune unui comandament decât conform legilor străbune ale strămoşului lor. După ce fiecare rege îşi lua angajament pentru el şi urmaşii săi, putea bea şi îşi consacra cupa din care băuse Templului Zeului; după toate acelea, ei se ocupau de masă şi de ceremoniile cuvenite. Când se lăsa noaptea şi focul aprins pentru sacrificii era stins, regii începeau să se pregătească pentru solemnitatea ce urma: mai întâi, îşi puneau superbe tunici turcoaz, special făcute pentru acea ceremonie, apoi se aşezau pe locul unde era cenuşa rămasă de la focul mistuitor al sacrificiului, de fapt locul unde făcuseră legământul de credinţă. Restul nopţii era dedicat hotărârilor judecătoreşti: erau judecaţi sau judecau, dacă vreunul dintre ei îl acuza pe celălalt de încălcare a legii. După ce pronunţau hotărârea, o înscriau pe o tăbliţă de aur, odată cu ivirea zorilor; în plus, erau instituite multe alte legi referitoare la prerogativele fiecărui rege în parte, dintre care cele mai importante priveau drepturile şi obligaţiile monarhului: să evite orice conflict armat cu alt suveran - într-un fel, un război fratricid - să se sprijine şi să se ajute unii pe alţii în cazul în care unul dintre ei ar umări să distrugă urmaşii unei familii regale din statul său (să se sfătuiască împreună - ca şi înaintaşii lor - în privinţa hotărârilor ce trebuiau luate în caz de război sau în legătură cu alte probleme de interes comun, hegemonia fiind atribuită numai neamului lui Atlas). Regele nu avea dreptul să condamne la moarte pe nici un membru al neamului său, fără să fi obţinut aprobarea majorităţii (cel puţin 6 din 10). Când elementul divin care sălăşuia în ei a fost pângărit de contopirea frecventă cu elementul pământean vremelnic şi când a predominat latura omenească supusă tuturor poftelor nechibzuite, atunci au început să fie lipsiţi de măsură şi de cuviinţă, nemaiajungându-le prosperitatea de care se bucurau. Cei care ştiau să discearnă binele de rău şi adevărul de minciună i-au văzut în toată urâţenia lor, lipsiţi de orice respect al valorilor reale; cei a căror lăcomie era nemăsurată şi dorinţa de a domina, excesivă, i-au văzut ca o întruchipare a unei vieţi frumoase şi fericite”. Aşa s-a întrerupt relatarea lui Platon despre Atlantida (după care a murit / a fost ultima lui scriere, ca mărturisirea unei taine de către un muribund); de altfel - înaintea lui Platon - Anatolienii Gherghini din Societatea Homerizilor şi Gherganii / Carianii întemeietori ai Şcolii din Milet / Anatolia anunţau că totul provine din apă (Miletul - din Caria = Ţara Gherghiţilor / “campioana” metropolă a colonizărilor Greceşti ale Vechii Lumi - inițial, la sfârșitul Epocii Pietrei, pe când era o Insulă la gura Meandrului, s-a numit Anactoria, după primul său cârmuitor, Uriaşul Anax / “An-Ax”: fiul Cerului Uran şi Pământului Ga). Carianul Pausania - localnic de lângă Sanctuarul Gherga - a scris (1:36) că Asterios / fiul lui Anax, alt Uriaş, având 4,25 metri, a fost îngropat pe Insula Lade din faţa portului Miletului / la gura Râului Meandru. Cercetătorul Englez George Stanley a observat: “Merită remarcat că Insula Delos a fost cândva numită Asteria - după numele diluvienei surori a Titanei Latona - Fenicienii zicându-i Astarte iar Zeul Arcei se numea Asterius / Taurus” (acelaşi ca denumirea lanţului Muntos Anatolian). Indicarea apei termale în Atlantida denotă prezenţa unei falii tectonice - sunt şi acum foarte multe în jurul Anatoliei - inclusiv în urmă cu 5 milenii Troada / Troia fiind întemeiată în Valea Meandrului Negru / Scamandru, cu “un izvor cald şi unul rece” (apa termală însă dispărând apoi).
Conform datării lui Platon despre începutul stăpânirii în Imperiul Atlant şi conform datării savanţilor despre sfârşitul catastrofal, durata de influenţă a celor 10 Dinastii Atlante a fost aşadar în total de 28 secole: o suficientă perioadă de măreţie pentru a se consolida în memoria urmaşilor, peste timp, fixându-se ca fapt istoric. Însemnările lui Platon despre întâmplări îndepărtate - de genul celor despre Atlanţi - n-au fost izolate faţă de restul Vechii Lumi, ci pot fi coroborate cu scrieri Sumeriene, Indiene, etc. (care n-au apărut întâmplător şi nu întâmplător s-au referit la aceleaşi întâmplări; în plus, toate acele vechi însemnări au afirmat solemn că relatau adevăruri - verificate istoric - aşa că nu pot fi aruncate la gunoi, ca deranjând de pildă viziunea spălăcită / seacă a unora cu pretenţii de “cunoscători” a ceea ce a fost, cercetătorii incompleţi / de suprafaţă dorindu-se mai fericiţi dacă asemenea dovezi nici n-ar fi existat, competenţele lor consumându-se eronat prin specializarea mai mult pe contemplarea efectelor, decât pe studierea cauzelor). Preocupări științifice de gen au fost încă din secolul XVIII; de exemplu, academicianul Jean Bailly 1736-1793 (mason care a devenit primarul Parisului în timpul Revoluţiei Franceze din 1789) a scris despre Atlantida prezentată de filozoful Platon că reflecta o poziţie Nordică în EurAsia şi că a influenţat Civilizaţiile ulterioare: “De pildă, cei din Nordul Indiei au fost instruiţi de oameni mult mai vechi ca ei. Mândria naţională a avut interesul eliminării indiciilor. De altfel, oare câţi dintre cei beneficiind de daruri îşi slăvesc binefăcătorii? În ştiinţă sunt permise dubiile - ca mobilizând stabilirea adevărului - însă până la un punct: instituţiile stabilite acolo au fost foarte vechi şi plasate la începuturile orientale iar marile monumente ale cunoaşterii nu sunt ale unora începând să se ridice, ci ale unora care au ajuns la un bilanţ; un palat nu e ridicat de copii! Platon a indicat o inteligenţă superioară străveche, din care doar o parte nesemnificativă a dus la apariţia Atenei. Insularii Atlanţi aveau nevoie de bărci pentru a se deplasa şi astfel s-a ivit navigaţia. Hesiod numea frasinul Nordic - din lemnul căruia se făceau vase cândva - ca ‘astar’. În vechime, uneltele, armele şi bărcile erau din lemn. Inclusiv sorgintea Fenicienilor - mari navigatori - era din Caucazul frasinilor, ei continuând răspândirea în lume a Cultului Soarelui (provenit din Nord, fost primordial al Atlanţilor). Nu e surprinzător că în toate Templele lui Hercule erau 2 coloane: una dedicată soarelui (atât de rar în zonele reci) şi una dedicată vântului (ce făcea viaţa mai ospitalieră). Elenii - care au fost cei mai mari jefuitori Antici - au furat de toate: poveștile națiunilor, eroii, inventatorii științelor, fabulele, inclusiv memoria marii catastrofe diluviene. Diodor din Sicilia a relatat că Uriașii au fost zămisliți de Cer și Pământ, în Atlantida. Pheredykes din Syros a afirmat că Uriașii erau Hiperborei. Prin urmare, Atlantida - Ținutul Uriașilor - era Hiperboree. Cine erau acei Uriași? Ei trăiau într-un ținut întunecos denumit Tărtăria iar Orfeu și Pliniu au spus că Uriașii erau lângă marea înghețată din Nordul EurAsiatic; teritoriul lor a fost vast iar atunci când în fine unii și-au găsit locații permanente, memoria publică a pierdut treptat amintirea așezărilor succesive anterioare. Din asemenea cale parcursă, au fost totuși reținute punctele de start și de sosire, începută sub domnia unui lider și încheiată cu alt lider. Atlantida a cuprins Anatolia și Grecia, cu extensii până în Orientul Apropiat și Africa de Nord. Nu e de neglijat semnificația sacră a Coloanelor lui Hercule, de marcare a hotarului: înaintea Coloanelor de la Gibraltar, altundeva au existat Coloanele lui Hercule; în timp, ele s-au tot mutat, pentru a fixa noile limite atinse ale expansiunii (de exemplu și Fenicienii în Tyr aveau 2 Coloane ale lui Hercule iar anterior așa ceva trebuie să fi existat în Nordul EurAsiei, însă timpul - care a alterat și amintirea lor - le-a fărâmat). Uriașii pomeniți de vechii Greci au rămas captivi în întunericul Nordului Pământului, fiind aceiași cu Uriașii menționați în defileele Caucazului de strămoșii Perșilor sau de cei din Nordul Indiei; Uriașii s-au născut în Munți Nordici și la un moment dat s-au deplasat spre Sud, rămânând venerația multora deopotrivă pentru Munteni și pentru Nordici. Diviziunea dintre Nordici și Sudici a fost un fapt adevărat, notat de Platon în ‘Dialogul Critias’ că exista deja cu 9 milenii înaintea sa, începând cu națiunile de dincolo de Coloanele lui Hercule. Tacit a scris despre existența Coloanelor lui Hercule în Nordul Vechii Lumi, în timpuri demult trecute fiind o individualizare evidentă în EurAsia, redată și de cumulul tradițiilor. Pe de o parte, combatem plasarea Atlantidei în Canare sau America iar pe de altă parte, principalele națiuni ale Asiei au serioase legături Caucaziene, strămoșii Perșilor și celor din N Indiei fiind Atlanți Nordici; Hercule - care a mers în Grădinile Hesperidelor - era Caucazian, Phaeton a căzut în Eridan, lumea zeilor / Lumea Cealaltă era în Nord, etc. Plutarh a scris că Nordicii - unde soarele luminează o oră pe zi - întâi îl slăveau pe Hercule, apoi pe Cron; așa ceva se potrivește Laponiei: nici că se putea o descriere mai adecvată a Arcticii. Plutarh n-avea în fața ochilor hărți ale teritoriilor Nordice; el relata ceea ce s-a păstrat din trecutul îndepărtat, despre Nordul EurAsiei. În graiul celor din Nordul Finlandei / Suomi, Nils Idman a găsit asemănări deosebite cu cuvinte vechi Grecești iar Suedezul Olaus Rudbeck a găsit legături între cele folosite de Saami și Evrei. Plutarh a scris despre Cron / Zeul Timpului că a devenit prizonierul fiului său Zeus / Zeul Vremii, în mijlocul unei mări înghețate, numită Saturnal. Ipoteza climatică este de remarcat: echilibrul temperaturii atmosferei Pământului n-a fost mereu constant; glaciațiunea a cauzat mișcări puternice ale vânturilor, formând 2 zone distincte, Nordul rece și Sudul cald, de la strămoși rămânând amintirea Erei de Aur dar și a durului său sfârșit”. Către finalul ultimei glaciaţiuni, activitatea mărită a soarelui şi vânturile puternice apărute din cauza mişcărilor violente ale aerului - produse din acea cauză solară, ce a dus şi la mutaţia genetică masculină Gherga - au impresionat semnificativ oamenii acelor vremuri paleolitice, cele mai importante manifestări de asemenea gen înregistrându-se în Nordul Vechii Lumi (începând cu fostul Rai, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, populat de Uriaşii stră-Români, strămoşi ai actualilor Români); Gurges - “roata furtunii” - a fost o denumire relevantă dată grozavelor tornade de către Gherghii care populau arealul, după Era de Argint în fruntea Panteonului apărând ca divinitate supremă fratele mai mic al lui Anax = Poseidon, anume cerescul Zeus Gargaros / “Zeul Zeilor” patronând fulgerele, foarte cunoscut peste tot în Pont, mai ales în cele 2 Peninsule din S: Anatolică şi Balcanică.
Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” a scris: “Trecutul a cunoscut Uriaşi depăşind înălţimea de 2 metri. Această categorie umană - corespunzând limpede tipologiei terestre cunoscute - ar putea fi plasată pe teritoriul Atlantidei. Prin compararea legendelor cu imaginile mai ales din frescele egiptene, se remarcă oameni cu statura înaltă, figura plăcută, cu nas acvilin, frunte largă, ochi profunzi iar aşa ceva seamănă surprinzător de bine cu tipul Cro Magnon. Platon a atribuit o origine celestă primului părinte al poporului atlant, cât şi cunoştinţelor gospodăreşti care i-au fertilizat traiul: Atlantida fusese organizată de Poseidon - zeu sosit din cer - care se cununase cu localnica Clito şi făcuse cu ea 10 fii. Urmaşii - laolaltă cu băştinaşii - au învăţat să lucreze pământul, au pus bazele unei bune industrii extractive şi ale unei arhitecturi de rară soliditate şi frumuseţe. În centrul capitalei Atlante era templul cel mai important, unde slujitorii iniţiaţi se îmbrăcau în timpul ritualului cu haine frumoase azurii închise, culoarea amintind originea cerească; serviciul divin nu părea să fie public, vulgul necunoscând de fapt ce se petrecea în interiorul secret al templului, al cărui zid extern strălucea mereu ca văpaia focului şi ferea de priviri coloana de oricalc din mijloc, pe care se gravaseră legile principale. Ce era - la urma urmei - această stranie Atlantidă?” (Se poate observa că termenul Românesc de “Văpaie” a ajuns în vechea Greacă “Hephaistos” iar Latinește “Vulcan”: Zeul respectiv - însurat cu Afrodita / Zeița frumuseții, cea ivită “din spuma Mării”, care avea principalul centru cultic în Caria = Țara Gherghiților, lângă Sanctuarul Gherga - a fost divinizat ca mare cunoscător al luminii, el personificând focul; acvatica / umeda femeie și focosul bărbat erau împreună ca focul cu apa). Pentru Grecii vechi, Zeul Anax / Poseidon a rămas asociat cu cutremurele şi valurile uriaşe, consumul ritualic de peşte fiind în amintirea sa (strămoşii Elenilor - de exemplu cei din Războiul Troian, ca Ahile, Ulise, ş.a. - nu mâncau niciodată peşte, chiar şi când erau rupţi de foame / de altfel ei neavând nici măcar termen pentru “Mare”, de care la început le era teamă); în urmă cu 10 milenii, sacerdoții Atlanți - slujind în sanctuarul central din capitala Atlantida a Imperiului Atlant - erau înveșmântați în albastru (turcoaz / azuriu) deoarece în întâiul rând erau conectați cerește cu Timpul An = Tatăl și abia în celălalt rând erau conectați acvatic cu Apele Mamei, care reflectau Cerul pe Pământ.
 |
| Temperatura medie pe glob |
După Potop, treptat în multe locuri egalitarismul comod al Epocii Pietrei a fost înlocuit de ierarhii. Potopul a fost consemnat de majoritatea mărturiilor umanităţii. Geologii au stabilit că singurul fenomen cu caracter general a fost creşterea nivelului Mărilor şi oceanelor la sfârşitul ultimei perioade glaciare. Istoricul religiilor Mircea Eliade scria în 1968 că “miturile Potopului sunt cele mai numeroase şi cunoscute pretutindeni (deşi extrem de rare în Africa); acest sfârşit al omenirii nu a fost reprezentat ca şi ceva radical, ci mai degrabă ca sfârşitul omenirii, urmat de o nouă omenire. Instituţia regalităţii a descins din Cer, în acelaşi timp cu însemnele sale, tronul şi tiara (coroana din piele, ornată cu pene scurte). Deoarece ordinea socială pe Pământ reprezenta un aspect al ordinii cosmice, regalitatea era considerată ca existând de la începutul lumii. După Potop, ea a fost pentru a doua oară coborâtă pe Pământ. Credinţa într-o pre-existenţă celestă a instituţiilor avea o importanţă deosebită pentru ontologia arhaică. Ea a fost atestată pentru prima oară în documentele sumeriene dar rădăcinile sale veneau din preistorie: teoria modelelor celeste a prelungit şi a dezvoltat concepţia arhaică, universal răspândită, după care acţiunile omului nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de către fiinţele divine. Regalitatea a trebuit adusă din nou din Cer după Potop, deoarece catastrofa diluvială echivala cu sfârşitul lumii: ‘lumea veche’, populată de o umanitate decăzută, a fost scufundată sub ape şi - la câtva timp după aceea - o ‘lume nouă’ a răsărit din haosul acvatic. Potopul a fost rezultatul ‘păcatelor’ - sau greşelilor rituale - ale oamenilor, a rezultat pur şi simplu din dorinţa unei fiinţe divine de a pune capăt umanităţii. Decizia a fost luată din cauza ‘păcătoşilor’. Motivele principale ale diluviului s-au aflat atât în păcatele oamenilor, cât şi în decriptitudinea lumii. Prin simplul fapt că exista, adică era viu şi producea, Cosmosul s-a degradat treptat şi a sfârşit prin a se stinge; acela a fost motivul pentru care el a trebuit să fie recreat. Altfel exprimat, Potopul a realizat la scară macrocosmică ceea ce, simbolic, se efectua în timpul sărbătoririi Anului Nou: ‘sfârşitul lumii’ şi al unei umanităţi păcătoase, pentru a face posibilă o nouă creaţie”. (Timpul acela uriaş - în comparaţie cu durata unui an - a fost enunţat de către vechii Indieni ca “Yuga” / “Yu-Ga” sau “Anul Mare” de către alţi Antici; destrămarea Atlantidei datorită Potopului a dus la încercarea refacerii Raiului mereu de către urmaşii acelor oameni primordiali - se poate observa că puterea regalităţii se exercita de la Curte, etimologic fiind apropierea dintre Curte şi Gurghe / mai ales că a fost atestată istoric introducerea regalităţii în lume de către îngerii Gregori - transmisia dorinţei întipărindu-se peste generaţii până în prezent. Este de remarcat că tăbăcirea pielii - a “argăsi” / “argă-si” - consonează cu Gărga, ca o îndeletnicire practicată de Gherga). Cronologia Indiană a Marelui An = Yuga a cuprins 4 Ere legate de ciclurile lumii, fiecare Eră având câte o zecime din durată dedicată apariției și amurgului desfășurării sale propriu-zise, astfel:
· 1. Krita Yuga (400+4000+400=4800 ani)
· 2. Treta Yuga (300+3000+300=3600 ani)
· 3. Dwanara Yuga (200+2000+200=2400 ani)
· 4. Kali Yuga (100+1000+100=1200 ani)
Fixând anul celui numit asemănător cu Crișan, anume Krișna în India - 3102 î.C. - între cele 4 Ere Yuga / “Yu-Ga”, literalmente reflectând “Iluminarea Pământului”, apar la cele 2 Ere anterioare că ar egala în Epoca Pietrei paleoliticul și neoliticul (limita dintre ele - anume anul 6702 î.C. - fiind în același secol atât cu debutul calendarului Indian, cât și cu Potopul din Pont) iar după cele 2 Ere ulterioare ca încheindu-se Antichitatea și începând Evul Mediu: probabil atunci au fost făcute calculele respective despre cele 4 Ere Yuga (rămânând ca atare). Pe lângă oscilaţiile mari ale nivelului celei ce în prezent e Marea Neagră - de la Lacul Pontic / Sarmat din timpul glaciaţiunii la ceea ce e acum - chestiunea Potopului s-a întâlnit anterior scrierii Bibliei (care a început să fie fixată în scris de Evrei de la sfârşitul mileniului II î.C.): în Mesotopotamia exista Civilizaţia Sumeriană (căreia printre altele i se datorează împărţirea orei în 60 de minute şi a cercului în 360 de grade), aflată în strânse legături cu cea din Bazinul Ghaggar / Valea Indului şi cu cea din Egipt, care în mileniul III î.C. a produs Epopeea lui Ghilgameş - primul text epic din lume / cea mai veche scriere literară a umanităţii, episoade din ea, conform Americanului Stephen Mitchell în 2004, circulând verbal din mileniul VII î.C. - unde e consemnat că stăpâna înţelepciunii a anunţat dezlănţuirea Potopului la modul că “omule...dărâmă-ţi casa, fă-ţi o navă, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuieşte bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii şi încarcă în navă orice sămânţă de viaţă”; de exemplu, în Epopeea lui Ghilga-meş a rămas consemnat că înainte ca oamenii şi pământurile să dispară sub ape, “digurile ce apărau uscatul” au fost “sparte” de năvala apelor, drept urmare ţărmurile fiind măturate de şuvoaie.
 |
| Oan / Oannes |
Este de observat că în Babilonia - care la început era numită Kardu-niyăş - echivalentul lui Oceanos era “Oan-nes” / Oannes (conform istoricului Diodor Sicul 2:28, Ghargheii / Chaldeii au fost primii locuitori ai Babiloniei); cercetătorul Basarabean Victor Kernbach 1923-1995 în “Miturile esenţiale” a scris că “în Babilon, pământul era imaginat ca un capac plutind pe Oceanul mondial ce înconjura ca un fluviu circular lumea locuită şi de aceea vasele de cult, cu capace, se numeau ‘oceane’. Sacerdotul Bel-Usur / Berosos din Babilon a relatat un mit ce nu e asemănător cu nici unul; Oannes - în babiloniană U-Anna - era o făptură care ar fi apărut înainte de Potop, după cum a scris episcopul Eusebiu din Cezareea în ‘Pregătirea întru evanghelie’, care l-a citat: ‘Berosos aminteşte de nişte scrieri păstrate la Babilon despre un şir de 15 milenii, ce povesteau istoria cerului şi a mării, naşterea omenirii, precum şi istoria celor care au avut puterea de suverani. În timpul celui dintâi an, Oannes s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul îi semăna cu al unui peşte: avea picioare omeneşti, însă trupul său se sfârşea cu o coadă de peşte. Graiul îi era articulat. Făptura aceea stătea de vorbă - în răstimpul zilei - cu oamenii şi nu mânca deloc: i-a învăţat ştiinţele şi artele, le-a arătat cum să-şi zidească locuinţe, să întemeieze temple, să se folosească de legi, le arătă cum să deosebească grânele pământului; pe scurt, le-a băgat în minte tot ceea ce era în stare să-i umanizeze. Învăţătura sa era într-atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo îmbunătăţire însemnată. La asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda în mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri: era o făptură amfibie’.” Mesajul mitului este foarte important pentru Gherga şi anume faptul că pescarul Oannes / U-Anna, fiul lui Anu / Zeul Cerului, al cărui mediu favorit era cel acvatic - de aceea fiind ştiut şi ca “Adapa” / “Uan” - pre-diluvian (din mileniul XV î.C., calcul rezultat deoarece în Babilon se folosea calendarul lunar al timpului) a adus înţelepciunea dinspre răsărit, exact din arealul pe atunci populat de strămoşii genetici Gherga (în S Asiei, grupul genetic “N” al lui Gherga şi-a făcut apariţia în mileniul XIX î.C. prin desprinderea din grupa genetică umană “NO” din cauza mutaţiei genetice 231, datorată - cel mai probabil - unei erupţii solare); se poate observa că bărbații genetic “NO” s-au împărțit în cei de tipul “N” - răspândiți în N extrem al supercontinentului EurAsiei, între Oceanele Pacific și Atlantic - și cei de tipul “O”, existenți masiv în Orientul îndepărtat / extremul răsăritean Asiatic (de gen - la modul general - ca “N” = nomazi și “O” = sedentari). După Potop - când în Nordul acelei zone “de baştină” deja a fost mutaţia genetică “LLY22G”, echivalată (fiind palindromă) nomenclatural cu mutația genetică 232, care a dus la formarea tipului Gherga actual - Gherga a reîntărit acel areal Sudic prin instaurarea acolo a primei Civilizaţii post-diluviene independente din lume, întinsă din Bazinul Ghargar al NV Indiei până la Golful Persic: mai mult, Sanchoniathon / primul istoric Fenician - la sfârşitul mileniului II î.C. - l-a notat pe “Oann-es” / “Oan” ca “Dercetus” / reproducând astfel în sonorizarea limbii sale pe Gherghetus.
 |
| Sirena Derketo (ilustraţie din 1652) |
Ca derivate Gherghe, verbele Indo-Europene “dergh” pentru “a înţelege” şi “derk” pentru “ a vedea” s-au regăsit în divina Derketo / Derceto din Orientul Apropiat (nume dar şi funcţii echivalente cu Keto / Ceto a vechilor Greci - fiica Zeului Apelor Pontus Gargarus - eponima cetaceelor, mama Gorgonelor şi Graielor). Patroana lunară a umidităţii şi a pescuitului, Ghergheto / Derketo era cunoscută din N Siriei până în Canaan şi ca Atar-Gatis, venerată inclusiv de Fenicieni (care nu îndrăzneau să plece pe Mare fără să i se roage pentru binecuvântare iar pentru dreptul la pescuit îi plăteau gras preoţii). În secolul II, scriitorul Lucian din Samosata 37,34 lat. N, 38,28 long. E / Turcia - de pe malul drept / Vestic al Fluviului Eufrat - în lucrarea “Despre Zeii Siriei” a comparat-o pe Derketo cu Marea Mamă Kibela şi i-a descris cultul ca având caracter falic, cu multe penisuri uriaşe în forme de Obeliscuri în faţa Templului ei din Hierapolis 36, 32 lat. N, 37,57 long. E / Siria (în N Mesopotamiei), care anual erau decorate prin căţărare ceremonială; între zidurile Templului - unde personalul era format din 300 de adulți, cu mulţi minori ca ajutoare - se practicau orgii şi automutilări. Acoperişul Templului era placat cu aur - la fel şi porţile sale - iar în interior statuile Zeiţei erau din aur, ornamentate cu pietre preţioase; Templul avea un bazin cu peşti sacri (despre care apoi autorul Roman Claudiu Aelian a scris că făceau minuni iar istoricul Procopius din Cezareea Palestinei a notat şi că aşezarea găzduind Templul - Hierapolis însemnând “oraşul sacru” - era cea mai grozavă localitate din acea parte a lumii la timpul său). Alte centre importante de devoţiune ale ei erau în Ascalon, portul la Mediterana al străvechii aşezări Canaanite Beth Gherga (localitate distrusă integral în secolul XX de Statul Israel), la Palmyra în Siria (distrusă în secolul XXI de teroristul Stat Islamic), la Urhâi / Edessa în Turcia, etc.: şi în portul Efes / din V Anatoliei, Zeiţa Lunii Arte-mis - patroana vietăţilor Pământului - avea caracterele ei; la Ugarit - port pe coasta Siriană - Derketo / Atar-Gatis era aceeaşi cu Zeiţa Anat, adică Marea Mamă / “Doamna Mării” (sufixul “Gatis” a dat Grecul “gatos” pentru “peşte”, termenul fiind înrudit cu Grecul “ketos” pentru “cetacee”, “Enciclopedia Evreiască” din 1906 consemnându-l ca derivat din Aramaicul pentru “poartă”, cu înţelesul de “vulvă” sau “gaură” la Hesychius). În Antichitate, Palmyra se afla în mijlocul Coele-Syria / Sudul Siriei (care avea la miazănoapte Siria cuprinzând inclusiv cetatea Garga-miș / Carchemiș pe Eufrat, la răsărit Mesopotamia - vadul la Eufrat fiind Phaliga / Circesium - la miazăzi Decapolis iar la amurg Valea Beqaa, biblicii Gherghesei din Galileea fiind Syrieni = “Oamenii Soarelui”, anteriori față de Palestinieni):
Deoarece Ghergheto / Derketo era Zeiţa Dragostei - cu peştele asociat ca simbolul fertilităţii şi al vieţii apelor - academicianul Rus Mikhail Rostovtzeff 1870-1952 a numit-o “amanta Syriei”; Carianii, după cum a notat Anticul Pausania, au preluat-o ca Afrodita / Zeiţa Frumuseţii - ca “Aphro-ditas” / “Apiru-dita”, literalmente însemnând “Focoasa zeiță”, la Romani fiind Venus - şi la răsărit de Sanctuarul Gherga i-au dedicat principalul centru de cult, în oraşul Afrodisia / străjuit de Fortul Gordiu, cu Gardieni Gherghiţi (în apropiere fiind graniţa cu Frigia, unde au domnit dinaştii Gordias, până la ocuparea de către Perşii care au fost înfrânţi de Makedonii împăratului Alexandru “cel Mare”: Aphriki / “A-Phriki” = Frigienii / A-Frigienii - focoși apropiați cu denumirea de verbul “a frige” - au populat regiunea Anatoliană dintre Sudicii Philistini / Palestineni, respectiv Sudicii Phoenici / Fenicieni şi Nordicii Finici, onomastic putându-se observa aproprierile dintre Afrike și Africa, respectiv dintre Fenicieni și Finici): e de știut și despre existența Gotrei Jate Afridi la Afgani. În ediția re-editată în 1988 de profesorul John Boardman de la Universitatea Oxford / Anglia a “Istoriei Antice” publicată în 1926 de Universitatea Cambridge, apare “coincidența denumirii Aparytae notată de Herodot 3:91 cu tribul Afridi din apusul Peshawar, care e imaginată de alăturata denumire Dadicae, a Muntenilor Daradas - Gilgit / Ghilghiți - a căror distribuție în vechime era mai extinsă decât acum”: în timp, au fost 3 mari locații ale acelorași oameni migrați din răsărit spre apus, anume Afganii Afridi din Asia Centrală, Anatolienii Afriki - mai ales în Frigia - adică în Asia “Mică” / Estul Mediteran și aceia de la care apoi întreg continentul din S Mediteran și-a primit numele de Africa; ceea ce a fost mai interesant a rămas asocierea cu ei a Ghilghiților în Asia Centrală, a Gherghiților în Anatolia și respectiv a Gherghilor în Africa (iar așa ceva chiar contează - foarte specific - în studiul “Originea Gherga”). Despre populația Derdae din Asia Centrală au consemnat și Antici ca Strabon, Pliniu “cel Bătrân”, Ptolemeu, ș.a.; în secolul XIX, Dr. Gottlieb Leitner a scris despre “Dardi-stan” ca fiind zona grupând E Afgan, N Paki-stan și Cașmir iar cercetătorul Henry Bellew - care a arătat în cartea sa “Rasele Afgane” că “Afrida la Iranieni însemna ‘ființă creată’, astfel urmașii primind numele Afridi, știuți și drept Khyba-ris” - a scris că “Dardi-stan conținea Balti-stan = Ghilghit în Valea Indului superior” (arheologul Britanic Alexander Cunningham a egalat “Balti” / “Gilgit” cu “Micul Tibet”): Ghilghiții formează și acum o Gotră Jată - între Jații Asiei și Geții Europei ar fi încă o coincidență, deloc întâmplătoare - fiind de știut că la hinduși “Jati” înseamnă “Naștere” (iar în Antichitate, Asia “Mică” = Anatolia însemna că era “A Nașterii”).
Juno, fiica Zeiţei Derketo - ştiută corespunzător Aramaicului “Talmud” şi ca Targatah - a fost prinţesa numită Sumerian Semiramis / “SemiRa-mis”, cununată întâi cu generalul Onnes iar apoi cu şeful aceluia, cu prinţul Ninus (eponimul oraşului Ninua / Ninive din N Mesopotamiei, de pe malul drept / Vestic al Tigrului, opus oraşului Mosul de pe partea cealaltă a Fluviului); vechii Armeni o ştiau ca fondatoarea oraşului Argeş - Ban / Van - căruia inițial îi ziceau popular chiar aşa, Argeş (istoricul Roman Ammianus Marcellinus a scris că ea a fost prima din lume care a castrat un tânăr iar Syriacul Lucian din Samosata a afirmat că pentru cinstirea mamei sale Derketo a întemeiat magnificul Templu din oraşul sacru Hierapolis: numele de Van unde era cinstită cea care apoi a fost numită Venus - după cum au studiat Marina Kurkchiyan, Edmund Herzig, ş.a. - a provenit de la Ghergheii / Chaldeii “Biaina”, de sorginte Ariană / Huriană, vechii Greci ştiind-o pe “Bia” / “Via” ca fiica Titanului Pallas, foarte plină de viaţă dar şi plină de violenţă). Principalele Lacuri pentru Armeni au fost Van și Sevan, adică - prin betacismul “B”/“V” - Ban și Sf. Ban (e de remarcat că la Traci “a băni” = “a trăi”, ceea ce ar conferi înțelesurile respectivelor Lacuri Caucaziene de “Viață” și “Sfânta Viață”). Lacului Ban / Van (adică “Viață”) i se zicea Argeș; malurile sale erau populate de Gargari (bărbați foarte iubiți de către Amazoane, care îi preferau ca partenerii lor favoriți, redați astfel de străvechile legende, până în Antichitate). Lacului Se-Ban / Se-Van (adică “Sf. Viață”) i se zicea Gegham; malurile sale, din provincia Geghar-kunik a Armeniei (la granița cu Azerbaidjan), erau populate de Ghergari: acolo era marginea apuseană a Țării Ghergarilor = Regatul Albaniei Caucaziene. Arealul hidrografic Ban-SeBan (al Lacurilor Van-SeVan) din zona Caucaziană, cu populația majoritar alcătuită de Armeni și arealul hidrografic al regiunii Vanat / Banat din zona Carpatică, cu populația majoritar alcătuită de Români, au avut legături vechi, facilitate de Amazoane și de partenerii Gherghi (știuți ca Gargari / Ghergari în E și respectiv Ghergani / Gherga în V): ambele medii de viață erau foarte favorabile traiului și s-au evidențiat ca atare în Lumea Veche; azi dulcele Lac Sevan (cel mai mare din Caucaz, se află la 1925 metri altitudine - în urmă cu un secol era cu 20 metri mai sus dar a scăzut din cauza exploatărilor - acum are 1256 kmp) e în provincia Armeană Geghar-Kunik iar săratul Lac Van / Argeș (cel mai mare din Turcia) e în provincia Turcă Van, la graniță cu Iran. O altă apropiere - îmbinând tot aspectele de gen hidrografic-onomastic dintre spațiul Caucazic și spațiul Carpatic - se poate observa între Bazinul având Lacul SeVan / Gegham cu afluenții săi din Munții Caucaz, respectiv Lacul Van / Argeș cu afluenții săi din Munții Caucaz și Bazinul având Râul Argeș cu afluenții săi din Munții Carpați: acele Bazine au fost populate de Gherghi, așa după cum au fost atestări explicite Antice în Caucaz și Medievale în Carpați (documentate și în această lucrare, despre “Originea Gherga”). Conform istoricului Diodor Sicul - de la sfârşitul mileniului I î.C. - împărăţia lui Ninus avea amploarea așa cum se vede:
 |
| Sudul Syriei se numea “Coele” |
 |
| Bazinele cumulate ale apelor Caucazului |
Pe baza Kerygmei Romanului Chremente / Clement din secolul I, care l-a egalat pe prinţul Ninus cu regele Nimrod, preotul Scoţian Alexander Hislop 1807-1865 a afirmat că “SemiRa-mis” / Semiramis a fost de fapt consoarta regelui Sumerian Nimrod - echivalat în Europa cu Hercule - care a ridicat biblicul Turn Babel în marginea Babilonului (văr primar cu Gherghe-seu din Canaan, taţii lor fiind fraţi, conform Vechiului Testament aceia fiind regii Nimrod / “Nim-rod” de la “Neam cu rod” / “Neam rodnic” în fruntea căruia se afla şi Gherghe-seu, adică Sf. Gherghe, cu acelaşi bunic: Ham / Hermes); corespunzător relatării din secolul V î.C. a Carianului Ctesias din Knidos / Anatolia - medicul personal al împăratului Perşilor ArtaXerxes II - Ninus / Nimrod era fiul Marelui Zeu Ba’al / Bel, adică Paal / Pel (numit biblic Cuş) iar cercetători ca Mandell Creighton în 1888 ori Avram Yehoshua în 2011 au relevat că Semiramis / “SemiRa-mis” era de sorginte Babiloniano-Vest Anatoliană / zona din apusul Asiei “Mici” în Vechea Lume fiind puternic populată de Gherghiți. Despre numele acelui Antic savant Ctesias, e de știut că deriva din “Caspic” iar portul Carian din care era se numește Tekir azi; în secolul VI, cronicarul Iordanes din Moesia / Dobrogea = Sciția “Mică” a scris în “Romana” 14 că Avram - strămoșul Arabilor și Evreilor - înainte de ajunge în Canaan (unde a fost găzduit de regele Melchi-sedec al Gherghe-seilor) a trecut prin Chaldeea legendarei Semiramis. În secolul II, istoricul Cephalion - care a scris în Dialect Ionian / Anatolian - a afirmat că Ninus / Nimrod a fost de fapt Gargo-Sfântul = Magul Zoroastru (despre care se ştie că a plecat din Valea Oksos / Ox); astfel, traseul primului Hercule - cel vechi - se poate reconstitui că a fost între Bazinul Oksos populat de Gherghi, via Media / Ghergania şi Anatolia (la Garganele / Dardanele fiind Coloanele lui Hercule, străjuind poarta AtlantIdei), până în Bazinul Okeanos / Dunării, la Gherdap (zona acum populată de Gherga cel mai consistent), în toate acele zone răspândindu-se legendele despre el, în timpurile desigur după ce a plecat: Ghergarul Hercule (Ghergu-res, adică regele Ghergu, devenind Hercules) a organizat împreună cu oamenii săi garnizoanele vămilor Sudice ale Imperiului Borean / Atlant - “Porţile Raiului” - din Caucaz până în Carpaţi, via Capadochia şi Dardanele. Gardianul Garganelelor - primul Hercule / cel vechi - care prin Coloanele lui Hercule străjuia principala poartă acvatică (de navigaţie) a Imperiului Atlant, a fost marele viteaz Ghergar “de la răsărit” coborât de pe înălţimile Asiei Centrale la Strâmtoarea Asiei “Mici” cu Europa, îmbrăcat cu blană de panteră Hyrkană / Ghergană şi dotat cu ghioagă; corespunzător Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” / 2009 “ghioagă era un termen legat de proto Indo-Europeanul ‘ghalgh’ / ‘gholgh’ pentru ‘ramură’ / ‘par’ (goţii aveau ‘galga’ pentru ‘par’ / ‘paloş’), românescul ‘ghioagă’ provenind de la forma mai veche ‘Golga’, după care lichida a metatizat dând ‘gloga’, apoi ‘ghioaga’, de origine traco-dacă”. Pentru “buzdugan” - armă dezvoltată din ghioagă - Aromânii au păstrat termenul de “stupugan”, Kurzii îi spun “gurz” iar vechii Iranieni aveau termenul “gorza”; ghioaga - buzduganul / măciuca - a fost arma preferată a lui Hercule dar şi a lui Mitra / “Moşul Raiului” (zeitatea zoroastră). De bază pentru Imperiul Borean / Atlant a fost dulcele Pont - care îi găzduia capitala AtlantIda pe o Insulă a sa - uriaşul Lac devenit Marea Neagră, cu cele 2 Strâmtori semnificative de comunicare: în Nord Gherg / Kerch cu Marea Karga / Azov iar în Sud Gherghel / Kerkel (acum Bosfor) cu Marea Albă / Marmara. Ce puteau avea în comun Muntenii Pamirieni / “Pa-Mirieni” din Munţii Gherghi ai Asiei Centrale şi Civilizaţia Atlantă (a reţelei Fluviale Okean) a Europei Estice se poate observa şi din coborârea acelora - documentată de cercetători - pe Fluviul Oksos, ce se vărsa în Marea Ghergană / Caspică, pescuitul dar şi navigaţia fiind printre atributele lor: pe Valea Oksos, marele Fluviu Ox / Amu-Darya e navigabil şi acum începând tocmai din portul Kerki / fost Karkuh pentru Iranieni, azi Atamurat în Turkmeni-stan; aşa ceva s-a regăsit pe Okean / Dunăre, unde navigaţia fără oprelişti e de la cataractele numite tocmai Gherdap până la Pont / Marea Neagră (Pont - în care curge Dunărea / Okean - primindu-şi de altfel numele de la Pontus Gargarus, similar cum Marea Caspică - unde curgea Oksos - s-a numit Marea Ghergană) dar şi pe dispărutul Ghaggar din N Indiei / uriaş Fluviu cu izvorul în Munţii KaraKoram, în ambele direcţii - adică în Vechea Civilizaţie Europeană şi în Civilizaţia Ghaggar din Asia - reproducându-se Civilizaţia Atlantă, în cârmuirea căreia au fost atestaţi inclusiv acei Gherghi Pamirieni, rudele deopotrivă ale puternicului Herkules / Ghergures şi Marii Mame Ghirghe / Kirke, după cum au fost atestările din neoliticul Banatului / regiunea din N Gherdap. În secolul III - datorită apariţiei creştinismului propagat şi de Ghergheseii din Galileea / N Canaanului - castrarea în cinstea Zeiţei a fost interzisă, sub pedeapsa tăierii suplimentare a mâinii celui care se castra (ceea ce a oprit ritul).
Enciclopedia “Britannica” a consemnat că numele civilizatorului U-Anna / Oannes, adică Derketos / Dercetus, a fost găsit şi pe o Tăbliţă din Warka / Uruk, respectiv Ὀρχόη / “Orkoe” în vechea Greacă (oraş Sumerian în care Altarul Zeului An/u era cel mai vechi) iar mai mult, în mileniul I î.C., preotul Berosos în Babilon a notat că “înaintea Potopului lumea a fost stăpânită de 10 regi”, indicaţi în secolul I î.C. de istoricul Alexandru “Polhystor” - însemnând “Cunoscătorul” - ca Gharghei / Chaldei (preotul Berosos a fost special angajat de Dinastia Seleucidă pentru a consemna istoria Mesopotamiei, aşa după cum preotul Manethon a fost special angajat de Dinastia Ptolemeică pentru a consemna istoria Egiptului: ambele Dinastii Makedone - stăpânind în Mesopotamia şi Egipt - erau ale generalilor împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, care i-au împărţit Imperiul). Savantul Italian Marco Melini a afirmat că “pe tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk / Warka, multe dintre semne sunt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria / România; orice paralelă între inscripţiile din Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia trebuie să ţină cont de faptul că dezvoltarea scrisului descoperit în Ardeal a precedat curentele evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu”. În 2015, cercetătoarea Română Daciana Matei în “Pelasgia, leagănul civilizaţiei româneşti” a scris: “În tăbliţele sumeriene se relatează despre venirea poporului dintr-o regiune muntoasă, înconjurată de ape. Dar nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă aşa ceva. Singura regiune care corespunde acelei descrieri din apropierea Sumerului este Depresiunea Transilvaniei, fiind descrisă ca o cetate naturală muntoasă înconjurată de ape. De fapt, Tărtăria înseamnă Tartaria, adică teritoriu înconjurat de râuri”. (Este de remarcat că în secolul XVIII - aşadar înaintea descoperirilor secolului XX din comuna Cioara / Săliştea la Tărtăria - academicianul Francez Jean Bailly, preocupat de Imperiul Atlant, a scris explicit despre Tărtăria ca locaţia Nordică a Uriaşilor Vechii Lumi). De altfel, în 1976 cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a scris despre “Sumer - tărâmul zeilor”: “Dacă zeii sumerieni sunt număraţi, lista lor ajunge la câteva sute; dar pe măsură ce sunt clasificaţi, se observă clar că nu sunt doar un amalgam lipsit de orice logică: ei erau conduşi de un panteon de Mari Zei, guvernaţi de o Adunare a Zeilor şi în strânsă relaţie unul cu celălalt (pe dată ce numeroşii nepoţi, nepoate şi alţi urmaşi sunt eliminaţi, reiese un grup destul de restrâns de zei, fiecare cu un anume rol şi cu anumite puteri şi responsabilităţi). Aceia erau - considerau sumerienii - ‘zei din ceruri’. În textele despre vremurile ‘de dinainte de a fi create lucrurile’, nu se pomeneşte niciodată că acei zei ar fi venit vreodată pe Pământ. Dacă privim cu atenţie la acei ‘zei’ care existaseră înainte ca Pământul să fie creat, observăm că ei erau de fapt corpurile cereşti ce alcătuiesc sistemul nostru solar; aşa-numitele mituri sumeriene referitoare la acele fiinţe celeste erau - de fapt - concepţii cosmologice precise şi ştiinţific plauzibile despre cum a luat naştere sistemul nostru solar. Mai erau şi alţi zei, mai puţin importanţi, care erau ‘de pe Pământ’; centrele lor de cult erau - în general - în aşezările provinciale: nu erau decât zeităţi locale. Cel mult, primeau o serie de însărcinări limitate, ca de exemplu ‘zeiţa berii’, care supraveghea prepararea băuturilor. Despre ei nu există nici o legendă; nu aveau arme supranaturale iar ceilalţi zei nu ascultau de ordinele lor. Între acele grupuri era cel al ‘zeilor Cerului şi Pământului’, cei numiţi ‘vechii zei’: erau ‘zeii bătrâni’ din legende şi - conform credinţelor sumeriene - ei veniseră pe Pământ din Cer. Ei nu erau zeităţi locale, ci naţionale, ba chiar internaţionale: unii dintre ei erau pe Pământ încă înainte de apariţia omului; se pare chiar că însăşi existenţa omenirii se datora acelor zei. Erau puternici, capabili de fapte dincolo de puterea de înţelegere a muritorilor; asta, deşi acei zei nu numai că arătau ca oamenii, dar şi mâncau ca oamenii, beau ca oamenii şi - în general - aveau aceleaşi emoţii şi aveau aceleaşi sentimente umane, iubindu-se, urându-se, fiind credincioşi sau infideli. Cu toate că rolurile şi poziţia ierarhică a unora s-a modificat de-a lungul mileniilor, unii dintre ei nu şi-au pierdut niciodată poziţia, iar cultul lor n-a încetat niciodată. Dacă privim cu atenţie acest grup, obţinem imaginea unei dinastii de zei, o familie divină, cu relaţii de rudenie foarte strânse, dar şi foarte divizată. Capul acestei familii era An (sau Anu în textele babiloniene): el era tatăl zeilor, regele lor; teritoriul său era întinderea Cerului iar simbolul său, o stea. În scrisul sumerian, semnul stelei însemna atât An, cât şi Cer, ‘fiinţă divină’ sau ‘zeu’ (inclusiv pentru descendenţii lui An); acele semnificaţii s-au păstrat de-a lungul timpului, de la semnele cuneiforme sumeriene la cele stilizate babiloniene. Din cele mai vechi timpuri până când scrisul cuneiform a început să fie uitat - din mileniul IV î.C., până aproape de era noastră - acel simbol al steluţei era pus înaintea numelui unui zeu, indicând că numele scris acolo nu era al unui muritor, ci era de origine divină. Reşedinţa lui An/u şi tronul său se aflau în ceruri: acolo mergeau ceilalţi zei pentru a primi indicaţii sau favoruri, unde se strângea Adunarea Zeilor, pentru a rezolva disputele dintre ei sau pentru a lua decizii importante; numeroase texte descriu palatul lui An/u (ale cărui porţi erau păzite de zeul arborelui vieţii şi de zeul pomului cunoaşterii), tronul său, felul în care ceilalţi zei se apropiau de el şi cum stăteau în faţa lui. Textele sumeriene au înregistrat nu numai vizite ale zeilor la reşedinţa lui An/u dar şi vizite ale anumitor muritori, cărora li se permisese să ajungă la el, în general pentru a primi nemurirea; o astfel de legendă se referă la Adapa / ‘model de om’, care era atât de desăvârşit, încât a aranjat să fie adus în faţa lui Anu, primind următoarea povaţă: ‘Adapa, vei merge în faţa lui Anu, Regele / Şi drumul Cerului îl vei lua / Când vei ajunge în Cer / Şi te vei apropia de poarta lui Anu / Îi vei vedea pe Purtătorul de Viaţă / Şi pe Păstrătorul Adevărului / Care la poartă stau’. Adapa ‘la Cer s-a urcat / şi s-a apropiat de poarta lui Anu’ dar când i s-a oferit şansa să devină nemuritor, a refuzat să mănânce ‘pâinea vieţii’, crezând că mâniosul An/u îi oferea mâncare otrăvită; a fost retrimis pe Pământ, făcut preot, rămânând însă muritor. Sugestia din poveştile sumeriene că şi muritorii puteau ajunge la ‘reşedinţa zeilor’ - în Cer - şi-a avut ecou în Vechiul Testament despre ridicările la ceruri ale profeţilor Enoh şi Ilie. Deşi An/u locuia în Cer, există unele povestiri despre coborârea pe Pământ, fie în vremuri de mare criză, fie în vizite ceremoniale; cum el nu locuia permanent pe Pământ, nu era nevoie să i se acorde exclusivitatea asupra unui centru de cult. Locuinţa lui - sau ‘casa cea mare’ - a fost ridicată în oraşul Uruk / biblicul Erec, având cornişa ‘lucind ca arama’, casa ‘încântând privirea, cu o ispită de neînfrânt’, textele indicând scopul pentru care a fost realizată, căci era ‘o casă pentru coborârea din Cer’. Unii specialişti văd în Adapa - modelul de om al lui Enki - pe biblicul Adama / Adam; paralele biblice pot fi şi cele 2 zeităţi gardiene - ale vieţii şi adevărului - Eva însemnând ‘viaţă’, cealaltă femeie (numită Lilu / Lilith de către Evrei) fiind legată de cunoaştere”. Enki = Ea / cu pronunția “aya” l-a avut ca frate pe Enlil = El / cu pronunția “al” (printre pruncii lui El au fost Elohim / “Elo-Him” și Baal / Bel = “Ba-El”): ambii, Ea și El, respectiv “Aya” și “Al” - recunoscuți ca Zeul acvatic al cunoașterii / înțelepciunii și ca Zeul vântului / tornadei - au fost primii născuți ai lui Eno, adică An = Zeul ceresc al timpului; e de ştiut o consemnare interesantă din “Cartea lui Enoh / Eno” - anume o versiune din Manuscrisele de la Marea Moartă, găsită în Grota Qumrân 4 - despre cel care a sedus-o pe Eva, că a fost îngerul Gadriel, “prunc al Cerului”. În 2011, cercetătorul Josua Mark din New York / SUA a afirmat: “Mitul lui Adapa provine din secolul XIV î.C. - când Kuşanii / Kuşiţii domneau în Babilon - aşa după cum reiese din tăbliţele cuneiforme traduse în 1912 de Robert Rogers; Anu / Zeul Cerului s-a supărat că vântul din S nu mai bătea şi printr-un mesager a aflat că vântul ar fi fost oprit de Adapa - furios că vântul acela i-a răsturnat barca - ceea ce a adus supărarea lui şi l-a făcut muritor. În secolul III î.C., Berosos l-a numit Oannes pe Adapa şi l-a descris ca amfibianul civilizator, el de fapt urmând tradiţia Sumeriană a preoţilor pre-diluvieni ai lui Enki” (Zeul “En-Ki” / Enki al apelor dulci, acoperit cu solzi ca un crap și purtând caduceul, care din mileniul II î.C. a început să fie notat cu ideograma numerică sacră “40”, conform lucrării “Enuma Eliş” / “Reorganizarea lumii” din Epoca Bronzului, a cârmuit împreună cu fratele său geamăn “En-Lil” / Enlil cele câteva sute de Genii numiţi Sumerian ca Anunaki / Anuna - prinţii “Celeilalte Lumi” - înalţii fii şi nepoţi ai lui Anu / Zeul Cerului şi Ki / Zeiţa Pământului, care s-au încrucişat cu pământenele; de altfel, supărarea faţă de încetarea vântului Sudic - ce la început favoriza climatul Atlant ca foarte prielnic traiului - se datora opririi curenţilor de aer din Emisfera Nordică în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni, fenomen meteorologic demonstrat ştiinţific: topirea calotei Nordice a încetat prin calmarea activităţii solare, atunci oprindu-se vântul cald Sudic şi s-a instaurat clima actuală, în zona temperată a planetei - în care e şi Marea Neagră - acum iernile fiind potrivit de reci / uneori geroase iar verile potrivit de calde / uneori caniculare). Se poate observa că mai târziu, după cum a studiat și cercetătorul Român Bogdan Lupescu, termenul folosit în ghematria Anatoliană pentru “40” - ideograma străvechiului Zeu Enki al apelor - a fost Cârc / Kîrk; ținând cont că fratele său - Zeul Enlil al tornadelor - era știut ca Gurges / Kalkal (atât în Anatolia, cât și în Mesopotamia), reiese identitatea lor, ca fiii Zeului An / Anu: erau Ghergari (Gurges și Cârc - respectiv Kalkal și Kîrk - împreună cu tatăl lor au constituit Sfânta Treime Sumeriană, cunoscută ca formată din primii 3 Zei, anume An / “Anu”, Enlil / “An-Lil” și Enki / “An-Ki”). Poziţia urmaşilor lui Anu în Sumeria - Kurgal / Ghiengar - a reieşit și printr-un sistem unic: “rangul numeric” al marilor Zei; cea mai mare valoare în sistemul hexagesimal era atribuită lui An / 60, apoi lui Enlil / 50 iar după Enki / 40 erau luna Sin / 30, soarele Şamaş / 20, etc. (în Kurgal / Sumeria, cele câteva sute de Zei Annuna - descendenţii lui An - se ocupau cu treburile “de jos”, Zei mari fiind doar o duzină / primii 12).
Povestea era ştiută în Mesopotamia aşadar dinaintea relatării sale de către “prima carte a lui Moise”, de către preotul Fenician Sanchoniathon ori de către dialogurile filozofului Elen Platon (verificate în Egipt de contemporanul filozof Kilikian Crantor): pe cele 3 continente (Europa, Asia, Africa, întâlnindu-se în Estul Mediteran) era aceeaşi relatare; pe lângă aceia, în secolul III î.C. preotul Manethon din Egipt a afirmat că Țara “Siriat” - adică însorita Atlantida - s-a scufundat în urma unei mari catastrofe petrecută în timpul lui Thot / Hermes. Este semnificativă instrucţiunea Gherganului Hermes despre cum se începea intonarea “Imnului înnoirii”: seara, cu faţa la vântul de miazăzi (o reminiscenţă pre-diluviană); de exemplu, acel vânt cald Sudic - constant şi puternic - când a topit gheţurile calotei Nordice a dus şi la formarea Lacurilor glaciare / alpine din Carpaţi (aflate în “Căldări” / depresiuni circulare, în corelaţie cu Gărgări, căldarea - vasul cu toartă folosit pentru transportul lichidelor - fiind în aceeaşi semnificaţie acvatică, pentru așa ceva mai fiind şi denumirea de găleată, limba Română rămânând una dintre puţinele de pe glob în care s-au păstrat cuvinte străvechi, consacrate de milenii, încă în uz, resursa pe care o constituie străvechiul vocabular Românesc pentru timpurile îndepărtate fiind chiar de rang mai însemnat decât vechile consemnări Grecești din E Mediteran, Sanscrite din N Indiei, etc). Aerul rece, fiind mai greu, totdeauna e la joasă înălţime - de pildă e staţionar în depresiuni - iar în compensare aerul cald se ridică pe înălţimi, relatările străvechi pomenind vântul cald de la miazăzi (opus celui rece polar de la miazănoapte) din timpul dezgheţării ultimei glaciaţiuni. În preistorie, degajarea constantă de aer polar de către calotă spre S a determinat oamenii să trăiască mai mult pe Munţi, deasupra grohotişurilor, unde bătea vântul cald dinspre miazăzi (asemenea fenomen din timpul ultimei glaciaţiuni - cu stabilirea paleoliticilor deasupra grohotişurilor - a fost studiat în 1976 de arheologul Francez Jean Clottes şi în Pirinei, la strămoşii Vasconilor / Bascilor): aerul rece - fiind mai greu - era pe Văi iar aerul cald - fiind mai uşor - bătea spre înălţimi (inclusiv azi oricine poate observa că în depresiunile Montane temperaturile medii sunt mai reduse decât mai sus, de pildă “polul frigului” din România fiind la curbura Carpaţilor - în Ţinutul Secuilor, cu climatul cel mai “neprietenos” din Țară - în depresiunile căruia mereu se strânge cel mai greu aer, cel rece). Când glaciaţiunea s-a încheiat, aerul cald dinspre miazăzi s-a oprit, căci n-a mai fost cauzat ca să bată, de către aerul rece dinspre N (ce s-a redus la puterea de azi); în schiţele precedente se observă că întotdeauna înaintarea aerului rece / mai dens înlocuieşte aerul cald / mai uşor, determinându-i deplasarea sub formă de vânt cald (iată de ce oamenii au început să adore Munţii - înălţimile pe care erau, inclusiv mai aproape de Cer - Soarele oferind căldură fiind desigur și mai apreciat de către Nordici decât de către Sudici, întărind astfel Cultul Soarelui). De altfel, spre deosebire de Sudicii care preferau să se deplaseze în răcoarea nopţilor - sub patronajul lunii - Nordicii preferau să activeze diurn, în căldura Soarelui. Mărturiile despre vechile vremuri diluviene, diferite în timpi şi în locaţii - Hermes instaurând rugăciunea spre vântul Sudic, Adapa bănuit că a oprit vântul Sudic, Platon anunţând că Atlantida era orientată spre Sud, ferită de vântul Nordic - erau aceleaşi faţă de puternicul şi constantul vânt cald dinspre S, ce era venerat în Nordica Atlantida (în raport cu Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă).
Acum numit în Libia “Ghibli” iar în apusul său “Chergui”, vântul cald din Sudica Sahară - denumit şi “Siroco” / “Scirocco” - bate dinspre Sud înspre Nord peste Marea Mediterană, atingând Balcanii ca “Jugo”: un ciclon tropical în SE Europei, masa sa de aer fierbinte, uscat şi prăfos, la întâlnirea aerului rece din Nord provocând mari furtuni şi ploi masive; opus acestui vânt cald din Sud este puternicul “Gregal”, vântul rece Nordic, provenind din Balcani. În prezent, circulaţia şi respectiv schimbul atmosferic dintre N şi S (dintre frontul rece de la miazănoapte şi frontul cald de la miazăzi) nu mai e la intensitatea masivă din urmă cu 10 milenii, când uriaşa platoşă a calotei polare provoca - similar cu un imens frigider - puternicul vânt fierbinte / tropical, rămas mitic în amintiri; străvechile nume ale ambelor vânturi însă s-au conservat - sub formele de Gregal / Gregale şi respectiv Ghibla / Chergui - deoarece au fost de la Gherganii aflaţi sub influenţele lor, inclusiv la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Privind tandemurile vânturilor reci şi calde, e de ştiut că în vechime inclusiv perechea contrariilor cald-rece se găsea într-un tandem lingvistic: rădăcina proto Indo-Europeană era aceeaşi “kel”, atât pentru “cald”, cât şi pentru “rece”; lingvistul Julius Pokorny a arătat că proto Indo-European noţiunile atât de cald, cât şi cea de a răci, aveau sensul subsidiar de “a arde” şi astfel în diferite limbi Indo-Europene termenii de “cald” şi de “rece” - unul sau amândouă - aveau asemenea sens (sinonim “frig” şi “frige” - cuvinte atestate ca Trace - s-au contaminat reciproc ori azi în limbile Indo-Europene se pot observa de pildă că Românescul “cald” are opusul Englez “cold” = “rece”, etc). În 2019, Dr. Bruno Glaser de la Universitatea Halle-Wittenberg din Germania a demonstrat științific că în vremea glaciațiunii oamenii nu trăiau în Văi, ci pe culmile Munților (iar nu pe perioade sezoniere, ci îndelungate, dovezile existând arheologic): “la mari înălțimi, cu toate că oxigenul e mai puțin, oamenii timpurii se bucurau de precipitații mai abundente iar viețuitoarele se adunau mai numeroase, atrase de condițiile de acolo, ceea ce sus nu consuma energiile oamenilor pentru a le vâna așa ca jos, deci beneficiau și de mai multă carne; fenomenul a fost dovedit inclusiv în Munții Bale ai Etiopiei, chiar de 2 ori, în urmă cu 45 de milenii și în urmă cu 10 milenii”.
O dovadă în plus despre vremurile străvechi a fost fixarea pe “Tăbliţele Sumeriene” din mileniul III î.C. a Epopeii lui Ghilga-meş - a “moşului Ghirga”, adică a lui Gherga din bătrâni / din vechime - întâiul text epic din lume / prima scriere literară a umanităţii (genurile literare sunt 3 - epic, liric şi dramatic - iar începutul literaturii în lume a fost cu genul epic). În Antichitate, eroul Ghirga de exemplu în “Cartea Uriaşilor” - unul dintre Manuscrisele de la Marea Moartă - a fost indicat ca pre-diluvian şi notat de profesorul Claudiu Aelian 175-235 ca Γίλγαμος = Gîlga-moş / “Moş Gîlga”; academicianul Alexandru Dima 1905-1979 (care a tradus în Română Epopeea lui Ghilgameş) a scris: “Mai veche decât ‘Iliada’ şi ‘Odiseea’, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş avea să-şi ia locul de cinste - rânduită în 12 Tăbliţe numerotate cu grijă - în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive. Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele homerice pentru Grecia mileniului I î.C.: glorificarea unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său. Poemul nu-şi datoreşte însă valorea universală datorită vechimii, ci mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături morale, ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una din explicaţiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura mileniului III î.C. are atât farmec şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită - cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică aproape 5 milenii după crearea ei. Ghilgameş a trăit efectiv. Opera babiloniană s-a infiripat din vechi poeme şi balade sumeriene. Lucrarea ni-l prezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat de obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin Adunarea Bătrânilor, le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal al orânduirii timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă, vitejie şi înţelepciune (aşa cum ni se spune în epopee) şi a ajuns să se impună semenilor săi: el i-a silit să construiască zidurile capitalei sale - dezgropate sub oraşul Warka - căci ‘zeii i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor’. Ghilgameş l-a doborât pe monstruosul stăpân al Pădurii Cedrilor - localizat de savanţi ca stăpân în Liban şi Capadochia - fiind o îndepărtată înrudire tipologică a lui cu Hercule. Mitul omorârii balaurului - cântat de creştini în legenda Sf. Gheorghe - prin tăbliţele dezgropate în Mesopotamia e dovedit ca avându-l strămoş pe însuşi Ghilgameş”. (Ninive / Irak, pe malul Fluviului Tigru - locul unde era păstrată Epopeea vechiului Ghirga de către biblioteca acelui rege al Asiriei, în timpul căruia oraşul era cel mai mare din lume - îşi avea numele Ninive de la “nuna”, însemnând “prinţ” = “prunc” Sfânt, în Aramaică preluat pentru “peşte” şi scris în formă de semilună).
Între peşte şi vulvă s-au observat asemănări deopotrivă de formă - ca în schiţa anterioară - şi de iz / miros; de altfel, simbolul creştinilor a fost peştele înaintea folosirii crucii: Iisus vorbea Aramaica iar numele Maria al Mamei Sale era mistic legat de Mare / marin - apa cea mai mare, având cei mai mulţi peşti - inclusiv Lacul Galileea, pe malurile căruia s-a manifestat public cel mai mult, ajungând să fie numit şi ca “Marea Galileeii” / la N de “Marea Moartă” (ce n-avea însă pește). Înainte de Iisus, la Marea Egee, în portul Efes al Ionianilor (unde primul cârmuitor a fost regele Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris), Zeiţa Artemida - cu talie de peşte, al cărei Templu de acolo a fost una din minunile Vechii Lumi - era reprezentată acoperindu-şi vulva cu un peşte: amuleta din peşte suprapusă organului genital feminin a fost un motiv foarte popular, peştele sacru fiind “peştişorul de aur”. Peștele - fie de apă dulce, fie de apă sărată, fie cu carne albă, fie cu carne roșie, fie din ape calde, fie din ape reci - a fost mereu apreciat pentru însușirea sa prolifică, fiind evident legat de străvechile ritualuri ale fertilității: nu întâmplător, în folclor a rămas “peştişorul de aur” - îndeplinind dorinţe - având o posibilă legătură chiar cu blonda vulvă Ghergană, deosebită de neagra vulvă Amazoană. Există de asemenea conexiunea dintre peşte şi peşteră / peşte-Ră: similar după cum peştele a fost pus în legătură cu vulva, aşa şi peştera era văzută ca vulva pământului, sufixul “-Ra” de la “peşte-Ra” făcând deosebirea, cu indicarea sa pe măsura puternicului Ra (mai mari decât găurile în pământ ale Troglodiţilor ori decât grotele, întunecoasele şi umezile peşteri / “peşte-ri” erau partenerele - constituiau contrapartida - luminosului Ra ceresc): udele peşteri erau simbolic considerate în Pământul Ga ca “peştii lui Ra”. În imaginea următoare se poate observa un peşte iar prin rotire în sens orar, o fată:
În “Collectarium canonum” din 1012, episcopul German Buchard din Worms 49,37 lat. N, 8,21 long. E (de pe Rinul superior) scria despre vrăjile Medievale de dragoste că - pentru a mări atracţia partenerilor - unele femei “iau câte un peşte viu şi-l vâră în sex, îl ţin acolo până ce moare iar apoi îl gătesc şi-l dau bărbatului să-l mănânce, pentru ca ardoarea aceluia pentru ele să sporească”. De fapt, deseori peştele a fost şi un simbol cultural falic, Hope Werness în “Enciclopedia simbolismului animalier în artă” din 2003 argumentând că sculpturile mileniului VII î.C. de peşti găsite la Gherdap - Defileul Dunării - indicau credinţa (de atunci şi de acolo) că oamenii erau “Pruncii Fluviului”. Privind prima epopee din lume, începută între Fluviile Ghiengar / Kurgal, adică între marile ape ale Mesopotamiei / Sumeriei, în Tăbliţa 5 a “Epopeii lui Ghilgameş” apare că vechiul = “moşul” rege Ghilga / Ghirga şi prietenul său Enkidu au tăiat cedrii dintre însoritul Masiv Chermon / Hermon - cel mai înalt al Înălţimilor Golan - şi Poarta Zeului / Terasa din Baalbek, amicul Enkidu descoperind “locuinţa tainică a zeilor Anunaki” iar în Tăbliţele 9-11 ale Epopeii e descris voiajul vechiului erou Ghirga / Ghilgameş (“moş”, adică din bătrâni) în căutarea nemuririi; chinuit de teama morţii, s-a dus să ceară secretul vieţii veşnice unicului supravieţuitor al Potopului, spre Muntele Maşu / Caprei (“Maşu” / “Meşa” însemnând Arian dar şi Sanscrit “Capră”) “aflat în Calea Soarelui” - adică spre Vest - unde s-a adresat celor care vegheau: “Pornit-am pe un drum lung, ca să ajung la străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul Zeilor, căci vreau să-l iscodesc despre moarte şi viaţă!” primind răspunsul ca să traverseze “şirul muntos” (drumul dintre Mesopotamia şi Marea Neagră trece doar prin Munţi, Ghilga-meş anunţând în Epopee că era sosit dinspre răsărit). Ajuns pe partea cealaltă, însuşi Şamaş - Zeul Soarelui - l-a sfătuit să se ducă pe malul Mării şi s-o caute pe hangiţa Siduri, care locuia într-o casă singuratică şi umbla acoperită cu văl / pe atunci vălul având denumirea “khirqa”; regele Ghirga - învelit într-o cergă - i s-a prezentat ca fiind învingătorul Taurului Ceresc şi cel care l-a doborât pe stăpânul Pădurii Cedrilor, anunţând că doreşte să ajungă la străbunul său, la care ea i-a răspuns: “Nimeni, din cele mai îndepărtate timpuri, n-a străbătut marea în afară de Şamaş, însă luntraşul e aici şi încearcă cu el iar dacă nu e cu putinţă, întoarce-te la mine”. (Este de ştiut că în trecut exoticii cedri veşnic verzi formau codri de conifere şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, copacul trăind multe secole - până la un mileniu - atingând înălţimi de zeci de metri, exemplarele Nordice fiind cele mai de calitate, având proprietăţi curative: frunzele sale consumate măreau potenţa masculină şi rezistenţa la diverse boli, după cum a studiat şi academicianul German Peter Pallas 1741-1811, de pildă călugărul Rus Grigori Rasputin 1869-1916, care şi-a petrecut viaţa în orgii, provenind dintr-o zonă Siberiană cu cedri sunători; o bucăţică din lemn de cedru în casă alunga moliile - ceea ce era esenţial pentru păstrarea cergilor de lână - iar din el se făceau cutiile de rezonanţă ale instrumentelor muzicale / cele mai valoroase, mobilier cu miros plăcut ori ambarcaţiuni. Pe de altă parte, un conifer răspândit în Carpaţi e ienupărul, popular numit “turcel”; deoarece fructele sale parfumate se coc chiar şi iarna, ienupărul e considerat cel mai puternic antibiotic natural: privind denumirea populară, termenul pre Indo-European “terk” însemnând “ramură” pare să fi fost rădăcina pentru coniferele mici “turcei”, aşa cum încă sunt numiţi ienuperii în Munţii Retezat din Carpaţii Sudici / Meridionali). Priceputul luntraş i-a zis “Ghilga-meş, ridică-ţi securea de luptă, afundă-te în codru, taie nişte prăjini, fă vâsle şi adu-le”. După ce a traversat “Apele Morţii” ale Mării (probabil sulfuroase, cum au fost ale Mării Negre după Potop), Ghirga l-a întâlnit pe bătrânul său străbun - singurul om nemuritor / nepieritor - căruia i-a cerut: “Povesteşte-mi cum ai luat parte la Sfatul Zeilor şi cum ai dobândit nemurirea”, la care acela i-a spus că “Dintr-o dată, zeii cei mari, conduşi de tatăl lor Anu, hotărâră să dezlănţuie Potopul” şi i-a povestit cum şi-a făcut nava - având toate dimensiunile egale în mărimi - astfel ca să supravieţuiască împreună cu soţia, pe care a urcat “toate neamurile, prietenii şi meşteşugarii, turme rătăcitoare şi fiare sălbatice” până când apele s-au liniştit, acostând pe Muntele Nitsir, atunci când corbul căruia i-a dat drumul de pe navă nu s-a mai întors. Zeul Enlil / “En-Lil” - sfetnicul Zeului Anu - “s-a urcat pe navă şi luându-mă de mână, m-a dus pe punte; a dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o în genunchi lângă mine. După ce ne-a atins frunţile, s-a aşezat între noi şi ne-a binecuvântat: ‘Mai înainte vreme eraţi făpturi omeneşti, acum sunteţi asemenea nouă - zeilor - şi să trăiţi departe de oameni, la obârşia apelor’, astfel că după aceea am ajuns în acest tărâm îndepărtat”. Cei 2 soţi vârstnici (nemuritori datorită Zeului Enlil, care avea fratele geamăn Enki / numit Oannes de către Babiloneni) l-au ospeţit pe Ghirga şi i-au spus că nemurirea e asigurată de o buruiană aflată pe fundul mării, ai cărei spini ca ai trandafirului sfâşie mâinile, Ghirga reuşind s-o culeagă. Bucuros, viteazul Ghirga a pornit spre casă cu buruiana nemuririi “leac împotriva spaimei, prin care se dobândeşte vindecarea desăvârşită, din care eu însumi voi mânca şi mă voi întoarce la anii mei tineri”, însă (pe când se scălda la un izvor) i-a furat-o un şarpe / numit de Ghilga-meş “leu de pământ”, lunga şi greaua călătorie fiind zadarnică în acea privinţă, rămânând - prin ceea ce a redat Epopeea eroului Ghirga / Gherga - beneficiul pentru cunoaşterea universală. (Povestea a fost reluată în secolul V î.C. de tragicianul Elen Eschil din Eleusis, care l-a localizat ca “Pontios” pe muritorul pescar Glaukos, despre care se ştia din vechime că a observat învierea unui peşte prins de el după ce a atins o iarbă / algă din Mare şi atunci a sărit în apă exact în acelaşi loc, fiind admis de fraţii Oceanos şi Tethis alături de ei şi făcut Zeu / nemuritor).
 |
| Ghirga / Ghilga |
Mitul Sumerian al înţeleptului Atra-hasis Gardu - reluat sub forma poemului “Când zeii erau încă oameni” în cuneiformele mileniului II î.C. din Mesopotamia / înaintea scrierii Bibliei - explică riguros cauzele antropogoniei şi Potopului, construind şi ipostaza umană insolită a fugii din lumea evidentă, furnizând informaţii complementare Epopeii lui Ghilga-meş (de altfel, în Tăbliţa 11 a poveştii eroului Ghilga / Ghirga fiind menţionat Atra-hasis Gardu): “Când zeii erau încă oameni, îşi luau asupră-le povara muncii şi îndurau truda; mare era truda zeilor, grea le era munca şi lungă era suferinţa lor. Cei 7 mari zei Anunnaki voiau să-i facă pe Dîn-Gîri să îndure munca. Părintele Anu era regele lor, sfetnicul lor era Enlil războinicul, cămăraşul lor era Ninurta iar Ennugi era străjerul lor. Fiecare zeu şi-a luat în mână paharul, a aruncat zarurile şi fiecare şi-a primit partea: Anu a urcat în Cer, Enlil a dobândit Pământul pentru fiinţele sale, prinţului Enki i s-au dat apele. După 4 decenii de chin, Dîn-Gîrii s-au revoltat şi au refuzat lucrul. ‘Veniţi, haideţi să-l ridicăm din jilţul său pe Enlil - sfetnicul zeilor - Eroul! Acum vestiţi războiul, să ne avântăm în luptă!’ Zeii auziră chemarea; Din-Gîrii şi-au pus foc peste unelte. Prinzându-se unul de altul, veniră la poarta altarului lui Enlil, Eroul. Noaptea era la veghea de mijloc, locul fu împresurat fără să ştie Enlil. Dar portarul Kalkal stătea de veghe şi se nelinişti; Kalkal îl trezi pe Zeul Focului Ghera, fiul lui Anu. Ghera îşi trezi fratele - stăpânul Enlil - şi-l sili să se scoale din pat: ‘Stăpâne Enlil, suntem împresuraţi, bătălia se apropie’. Enlil deschise gura şi îi spuse crainicului Ghera: ‘Ia-ţi armele şi stai în faţa mea!’ Ghera îşi luă armele şi stătu în faţa lui Enlil: ‘Stăpâne, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai teme chiar de copiii tăi? Dă poruncă să fie coborât aici Anu şi să fie adus dinaintea ta fratele Enki’. Enlil deschise gura şi zeilor - rudelor sale - le grăi: ‘Pentru ce i-am învinui? Truda lor este grea şi cazna lor este lungă; zilnic ei scormonesc pământul, grea este plângerea lor. Se află poate vreun leac pentru necazurile lor. Este acolo Născătoarea: să facă dânsa o fiinţă omenească, Omul, ca să poarte el jugul, lăsându-i liberi pe zei. Ei o chemară pe zeiţă şi o întrebară pe moaşa zeilor, pe înţeleapta Mami: ‘Tu Născătoare, eşti cea care fi-vei făuritoarea omenirii. Fă o fiinţă omenească ca să poarte jugul - din porunca dată de Enlil - pentru ca omul să ia asupră-şi povara asprei trude a zeului’. Mami deschise gura şi marilor zei le spuse: ‘Nu e datoria mea să fac asta, sarcina asta este treaba lui Enki; el este cel care limpezeşte toate lucrurile: să-mi dea lut, ca să mă apuc de lucru!’ Enlil deschise gura şi le grăi marilor zei: ‘Voi pregăti scăldătoarea de curăţire. Să fie tăiat un zeu, iar ceilalţi zei, cufundându-se în sângele lui, să fie purificaţi! Cu carnea şi cu sângele acestui zeu, Mami să amestece lutul, astfel ca zeul însuşi şi omul să se afle amestecaţi laolaltă în argilă; fie ca în vremurile care vin să auzim sunetul tobelor. Cel ieşit din această carne de zeu să fie un duh şi omul să se cunoască prin semnul acesta de fiinţă vie, să nu se uite că se cuvine să fie un duh!’ Marii Anunnaki - cei care se îngrijesc de destine - răspunseră în Adunare ‘Da!’ şi atunci Enlil pregăti scăldătoarea de curăţire. În Adunarea lor, zeii îl tăiară pe zeul Gheştu, înzestrat cu inteligenţă. Cu carnea şi cu sângele său, Mami amestecă argila. În şirul vremurilor, ei auziră sunetul tobelor. Ieşit din carne de zeu, el a fost un duh şi recunoscut a fost Om prin semnul acesta de fiinţă vie, ca să nu se uite ce se cuvenea, el făcutu-s-a duh. După ce Mami frământase lutul acela, i-a chemat pe marii zei Anunnaki. Marii zei şi Din-Gîrii scuipară argila. După 10 luni, buricul special s-a deschis şi Omul s-a născut”.
 |
| Ombilic Babilonian (mileniul II î.C.) |
“Atunci Mami deschise gura şi grăi către zeii cei mari: ‘Mi-aţi dat o poruncă. Am împlinit-o. Aţi înjunghiat un zeu cu tot cu inteligenţa lui. V-am curmat truda voastră supărătoare şi munca voastră cea aspră am dat-o în sarcina omului. Aţi strămutat tânguirile voastre în omenire, v-am desfăcut jugul, v-am statornicit libertatea’. Când zeii o auziră spunându-le acestea, alergară spre ea să-i sărute picioarele: ‘De acum înainte numi-te-vom Stăpâna tuturor zeilor, fie acuma numele tău!’ Atunci intrară în Casa Destinelor prinţul Enlil şi înţeleapta Mami. Când se strânseră născătoarele - şi călcând argila - se făcură lehuze, Mami nu mai încetă să răspândească descântecul pe care, şezând lângă dânsa, îl poruncise Enlil să fie rostit. Când îşi isprăvi descântecul, ea rupse 14 bucăţi de argilă: 7 bucăţi puse la dreapta şi alte 7 bucăţi la stânga, iar între ele aşeză o cărămidă. Şedeau adunate 7 şi 7 învăţatele născătoare: 7 din ele aduseră pe lume făpturi bărbăteşti, 7 aduseră pe lume făpturi femeieşti. Mami, cea care făureşte soarta - după ce ele sfârşiseră a le face perechi şi când isprăviră a le aşeza perechi, dinaintea ei - făcu omenirii legi. 12 secole nu trecuseră încă şi ţara locuită se şi întinsese, popoarele se înmulţiră. Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe care îl făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Ivească-se o ciumă care să-i silească să tacă!’. Nu trecuseră iarăşi alte 12 secole şi ţara locuită iar se întinsese şi se înmulţiseră popoarele. Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe care o făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Curmaţi-le oamenilor toate mijloacele de hrană, încât faţă de foamea lor să se rărească ierburile, Ramman - fiul meu - să-şi oprească ploile şi acolo jos să înceteze creşterea apelor, vântul să bată şi să usuce pământul, norii să se adune fără să verse o picătură de ploaie, împuţineze-şi ţarina darul, zeiţa secerişului să-şi acopere pretutindeni pieptul şi nici o bucurie să nu le mai rămână oamenilor’. Lui Ramman oamenii îi zidiră un templu. Ei vestiseră aceasta şi crainicii strigară, împrăştiind zvonul. Dinaintea lui Ramman ei aduseră turte coapte iar lui îi plăcu prinosul lor de aluat copt. Faţă de acele daruri, lui Ramman i se făcu ruşine şi el ridică mâna. În toate dimineţile el făcu să plouă din ceaţă iar în fiecare noapte lăsă roua să pice pe furiş, să nu afle Enlil. Grânele încolţiră pe ascuns în câmp, oamenii se hrăniră şi foametea plecă de la ei. Sus în Cer însă ploile încetară, jos izvoarele nu mai crescură din apele subpământene, sânul Gliei nu mai odrăsli ierburi şi copaci nu mai crescură din ţărână, nu se mai zăreau oameni la muncă. Negre fuseseră ogoarele, acum erau albe iar câmpia cea largă se acoperi de sare. În anul dintâi, oamenii se hrăniră cu pir. În anul al doilea mâncărimi îndurară. Când veni al treilea an, chinurile lor ajunseseră de nerecunoscut din pricina foamei: acoperite erau feţele lor ca de malţ; ajunseseră la capătul vieţii. Verzui păreau feţele lor şi cu toţii umblau încovoiaţi. Când veni al patrulea an de foame, umerii lor laţi se făcuseră înguşti şi picioarele lor lungi se făcuseră scurte. Când veni al cincilea an, fiica pândea intrările mamei, însă mama nu-i deschidea uşa fiicei ei; fiica urmărea cumpăna mamei, mama urmărea cumpăna fiicei. Când veni al şaselea an, părinţii mâncau la prânz carnea fiicei lor şi se ospătau din carnea fiului lor. O casă se năpustea asupra alteia; ei abia îşi mai târau zilele spre capătul unde viaţa se curmă. ‘Tu să iei seama bine la cuvântul pe care doresc a ţi-l rosti! Gardule, ascultă cu luare-aminte, fii cu băgare de seamă la toate vorbele mele: nimiceşte-ţi casa, înjgheabă-ţi o navă, scârbeşte-te de toate averile şi viaţa ta s-o scapi! Nava pe care va trebui să ţi-o faci să aibă aidoma una cu alta toate mărimile. S-o acoperi încât soarele lăuntrul ei să nu-l vadă; podită să fie deasupra şi dedesupt şi toată alcătuirea ei să fie trainică iar catranul să-l întinzi gros, ca să dureze. La ceasul sorocit - când Şamaş cel care porunceşte cutremur la apus va face să plouă cu belşug de păsări şi puzderie de peşti - ia seama bine la clipa când te voi chema: atunci să intri în navă şi să tragi uşa după tine. Ia-ţi cu tine grânele, bunurile, pe femeia ta, neamul tău şi aşişderi meşteri lucrători, vitele de pe câmp, fiarele sălbatice. Voi vesti, pentru ca ele să se afle în preajma uşii tale’. Atra-hasis deschise gura şi grăi lui Enlil, stăpânului său: ‘N-am făcut niciodată o navă, zugrăveşte-mi planul ei în ţărână’. Sfatul primit a fost ca să-şi nimicească locuinţa şi cu acele materiale să construiască arca. Enlil deschise clepsidra, o umplu cu nisip, ce-i prevesti, după o săptămână, Potopul. Atra-hasis adună pe Cei Străvechi şi le grăi: ‘Zeul meu nu mai cade la învoială cu al vostru. Enki şi Enlil s-au mâniat unul pe altul. Ei m-au alungat din casa mea. Dar întrucât nu am încetat vreodată să-l cinstesc, Enki iată ce mi-a vorbit: anume că nu mai pot să rămân împreună cu voi şi nu se mai cuvine să pun piciorul pe pământul lui Enlil’. Atra-hasis îşi sui toată familia în navă. Apoi mâncară şi băură cu toţii; el tot intra şi ieşea, fără să se aşeze ori măcar să se ghemuiască pe vine, căci inima îi era sfâşiată, fierea i se urcase în gură. Înfăţişarea vremii se schimbă. Ramman tună în nori. Când răsună glasul zeului, se aduse catranul spre a fereca uşa. După ce se închise uşa, Ramman tună mai departe în nori. Potopul se dezlănţui. Furia lui - ca o bătălie - se rostogoli peste oameni; nu se mai putu zări om cu om: în prăpădul acela, nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul mugea ca un taur şi vântul cârâia ca un vultur, răcnind; bezna era groasă iar soarele nu mai era nicăieri!” În 2013, Dr. Johanna Tudeau de la Universitatea Britanică Cambridge l-a descris pe Zeul Focului Ghera / Girra (la vechii Greci Zeul - şchiop / falic - Hefaistos Khalkeus, echivalat de Romani ca Vulcan): “A fost un Zeu Sumerian venerat în Mesopotamia până în perioada seleucidă, jucând un important rol în ritualurile de purificare. ‘Lista Genouillac’ a indicat că inițial existau 2 Zei ai luminii și focului, Girra și Gibil. ‘Lista Weidner’ a Zeilor a indicat contopirea lor în perioada veche a Babiloniei. Fiu al lui Anu, Zeul Girra a fost patron al metalurgiștilor și a fost asociat cu Șamaș, Zeul Soarelui; semnul său era răsăritul planetei Mercur iar simbolul lui era torța”. Șamaș în Mesopotamia era echivalentul masculin al divinei Șemeș care în Canăn / Canaan era Zeița Soarelui, fiica Așerei / A-Șerei, știută ca “Torța Zeilor” (venerarea ei era prin prosternarea / înclinarea în zori spre răsărit); Zeul Soarelui adesea avea asociate leoaice, în vechea Persană Șir / Ser însemnând “leu” iar la vechii Sirieni “leu” era “Arya”. De altfel, despre Pelasgii Cabiri din Insulele Egeeii - având ca emblamă peștele - şi Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / România a scris în 2013: “Numele cabirilor trebuie să fi fost enigmatic chiar şi anticilor. Herodot ne asigură că era un cult extrem de vechi, din vremea pelasgilor, fapt care asigura anticilor veneraţie şi consideraţie. Tot Herodot ne-a spus că legenda lor era circumscrisă unui Hermes falic, ceea ce însemna - în limba vulgară - un Hermes cu penisul în erecţie. Epitetele cunoscute ale cabirilor erau: ‘sacrul zămislitor’, ‘vrednicul mire’, ‘cel care despică folosind securea’, ‘sacrul agricultor’, etc. Paralela mire - plugar, respectiv ‘a ara’ / ‘a fertiliza pământul’ dar şi ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a întreţine un raport sexual’ făcea parte din firea lucrurilor celor vechi. Cultul cabirilor se axa pe paralela ‘agricultor’ - ‘mire’, respectiv ‘a însămânţa’ - ‘a insemina sexual’, explicându-se prin epiglesele ‘kersai’ = ‘a tăia’ / adică ‘a ara’ şi ‘a avea raport sexual’ iar ‘kerses’ = ‘nuntă’. Cultul iniţiatic al cabirilor se baza aşadar pe asocierea agrar-sexuală ‘a ara’ - ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a avea raport sexual’; e o asociere arhaică ce vine din neolitic, de la străvechile civilizaţii pre-indo-europene ale sud-estului european. Putem presupune - prin analiza comparată a datelor lingvistice şi religioase - că iniţierea se baza pe această asociere, specifică populaţiilor de vânători şi de agricultori, cum au fost iniţial toate grupele etnice din vechime. Cultul cabirilor trebuie să fi fost unul ‘popular’, accesibil celor mulţi”. Ca observaţii, sunt că în mult ulterioara Latină de la “mire” s-a instalat “miles” pentru “soldat” / “ostaş”, ce a dus apoi la “militar” = “mirele ţării” iar cel care se bate / “Ba-Te” pentru “sufletul Gheii / Gliei”, respectiv luptă pentru Terra, inclusiv cu bâtul / bățul, în pre Kurgană / Indo-Europeană - conform “Dicționarului” lingvistului Julius Pokorny - provenea din străvechea rădăcină sufletistă “bhău”, din care a derivat și orientalul “bet” ca simbol falic. La vechii Greci, falicul / şchiopul Hefaistos Khalkeus era ruda mai mare a Pelasgilor Cabiri / Gherghini (Telchini / Karkinoi); așa-zisa infirmitate a Zeului, denumită “gargam”, literalmente însemna “cu coapsa curbă”, crăcănarea sa poate provenind de la călăritul îndelungat, ceea ce-l asocia Kurganilor / Indo-Europenilor. În 2014, arheologul Irving Finkel de la “Muzeul Britanic” a descifrat povestea cuneiformă a Potopului de pe o Tăbliţă Mesopotamiană / Irakiană, în care arca era descrisă ca rotundă, cu instrucţiuni despre conţinut, ca vieţuitoarele să intre pe arcă “din fiecare câte 2”, etc.; faptele indicate de poemul “Când zeii erau încă oameni” - al lui Atra-hasis Gardu - că nava n-avea ferestre şi că după îmbarcare trebuia “trasă uşa” denotă că era ermetică în toate privinţele: elemente neobişnuite la o corabie obişnuită - căci arca era altceva / era specială - chiar circulară, spre deosebire de biblica arcă a lui Noe, descrisă de “prima carte a lui Moise” / nume însemnând “Moşul” ca realizată dintr-un material necunoscut denumit “lemn gofer” şi paralelipipedică în formă (corespunzător “Fecioarei Lumii” - “Kore Kosmou” din “Corpus Hermeticum” - lăcașul Zeului Hermes = “moșului G/Her” era o sferă). Din instrucţiunile primite de către Atrahasis Gardu (aparţinând înţelepciunii gemenilor Enlil şi Enki) “Vasul să fie MA.GURGUR, o uriaşă corabie care poate să se răstoarne şi să facă tumbe” - ca vasele lui Apsu / “Ap-zu”, termenul folosit fiind “soleleth” însemnând “submarin” - de asemenea se poate observa caracteristica navei de a fi etanşă, atât pentru aer, cât şi pentru apă.
Anticarul Britanic Claude Conder în lucrarea “Hitiţii şi limba lor” din 1898 a scris: “Adorarea vieţii şi teama de moarte apar la baza tuturor religiilor. Numele divin ‘Din.Gir’ (în Turcă ‘TenGri’ / Tengri) semnifica ‘dătătorul de viaţă’, apelativul fiind al ‘nemuritorilor’, ‘strălucitorilor’, ‘puternicilor’; titlul regal Hitit - dar şi al celor din jur - era Tarkon, regăsit la Etrusci ca Tarquin, la Turci ca Targan ori la Mongoli ca Dargo”. Prin echivalența dintre “G” și “T” - câteodată și “D” - practicată în Vechea Lume, acele nume se pot facil decripta ca fiind Gengri / Tengri, Gargan / Targan, ș.a.; în vechea Turkă “Tanrî” înseamna “Tatăl” / “Unicul” iar în actuala Turcă e “Zeul” (credința nu era doar în el, ci și în spiritele care-l însoțeau). În Siberia, Tunguşii / TunGuşii erau cei “din Cer”, în Asia Centrală de pildă Cuş / Kuş însemnând “Cer”, regăsirea fiind atât la Cuşi / Kuşi = “Oamenii Cerului”, cât şi la toponime ca Munţii Hindu Kuş, etc.: denumirile erau preluate de la credincioşii pământenei Ka / Ga; și azi Turcii folosesc termenul “kuș” pentru “pasăre” - în timpuri îndepăratate pasărea considerându-se ca făcând medierea dintre Cer și Pământ - iar așa ceva a devenit emblemă Kușă (Dr. Murad Adji notând în 2007 despre heraldica regilor Kuși că - având ca simbol șoimul “khorug” - provenea din Altai, ei “fiind numiți de Chinezi ca ‘Gui’ - asimilați sufletelor cîteodată demonice, câteodată de ajutor - și descriși ca roșcovani, cu capetele ascuțite din cauza tichiilor”, aspectul lor semănând celor din zona Altai-Iran). De exemplu - din mitologia Iraniană - în “Zend-Avesta” simbolul coroanei era șoimul, apoi figurând și alte ființe înaripate, ca dragonul cu aripi, pantera cu aripi, etc.; vechii Greci - începând cu vechii Anatolieni / cei din Asia “Mică” - au reținut despre oamenii Vechii Lumi că au fost Pelasgi, nomazi ca păsările dar și purtând mândri penele diverselor păsări totemice (literalmente Pelasgii având și acel înțeles de migratori, precum păsările): Kușii au format străvechi populații, deopotrivă în Africa și în Asia (știuți drept Kușani / Cușiți).
În 2007, Dr. Murad Adji - din Moscova / capitala Rusiei - a scris: “În partea orientală a Vechii Lumi, toți protectorii dinastiilor regale aveau aripi: aceia erau îngerii păzitori. Când au început Marile Migrații, exista deja credința în ‘Prea-Înaltul’: zeul asimilat eternului cer albastru. Cei din Altai credeau că de la el venea binele și răul din lume, divinitatea având cea mai mare înțelepciune, de la care oamenii o primeau prin mesaje, corespunzător meritelor. În mod nejustificat a apărut în lume prejudecata că patrimoniul Altaic ar fi fost sălbatic, păgân, Barbar. Cu milenii în urmă, cei din Nordul Indiei au scris despre nou-veniții Nordici, care aveau frumoase fețe albe și trupuri dragonice (exista străvechea credință că reptilele - numite Năga - încolăcindu-se / fiind înnodate natural, protejau gospodăriile); de pildă, cu semnul dragonului - ca Năga - a rămas legendar cârmuitorul Aji Dakha / Azi Dahăka, stăpân în Iran (știut ca străin, din Munții Nordici, respectiv Altai). Foarte ciudat, în cele mai vechi scrieri Indiene sunt poeme dedicate Cerului Nordic, invizibil din India (e menționat soarele de la miezul nopții, apar ode către constelații vizibile după orizontul de acolo, etc.); geografic, din Altai - adică din Sudul Siberiei - deja asemenea fenomene cerești încep să fie observabile: acela a și fost locul de origine al Arianilor (denumirea ‘Arian’ concordă cu vechiul termen Turk ‘aryg’ = ‘nobil’). În Altai, plantele folosite în fumigații - ca ienupării / turceii ori diverse buruieni, cu nume ca ‘archyn’, ‘arjan’, etc. - își aveau denumirile derivate din arhaicul termen Turk ‘ary’ pentru ‘curățat’ / ‘purificat’ reflectând înțelesul de ‘nobil’ / ‘imaculat’ pentru ‘drept’ / ‘sacru’, în concordanță cu sensul ‘Arya’ din ‘Avesta’ și ‘Vede’. În Altai, rugăciunile către ‘Prea-Înaltul’ se făceau prin tonuri corale, cântate sub emblema crucii echilaterale poreclită ‘Aji’, de către clericii numiți ‘șamani’ - termen preluat universal - traducerea pentru ‘Șam’ egalând înțelesul de ‘Magic’ (fie cu sensul de vraci, fie ca acela de infirmier). ‘Maha-Bhărata’ nu e o colecție de basme, ci este o lucrare istorică având multe legende în conținut, dintre care Muntele Sacru ‘Meru’ poate fi recunoscut ca ‘Su-Mer’ în Altai, citadela spirituală ‘Șam-bala’ putând fi decriptată prin înțelesul ‘Șamo’ = Cupola Mănăstirii Tibetane, etc. (‘Șamo’ însemna și ‘Stareț’, referința generală fiind la partea cea mai înaltă a așezământului religios / fie construcție, fie om). Dinastiile regale solare din Nordul Indiei au provenit din Altai. Scrierile Indiene despre Nordici au reținut mai multe decât doar despre Năga sau Ariani, de exemplu lângă parcul Rummindei din Lumbini / Nepal existând inscripția că familia Șakya a lui Budah / ‘Bu-Dah’ - fondatorul budismului - era din Nordul îndepărtat. Urmele Altaice sunt vizibile mai ales în Parția, a cărei întindere era între Bazinul Caspic / N și Bazinul Indului / S. Rudele Parte conduceau Media, Albania Caucaziană, Armenia, etc.: făceau parte dintr-o dinastie foarte puternică, reprezentând întregul Orient Mijlociu în politicile Vechii Lumi. Parții - printre care dominau tradițiile Altaice, monoteismul Altaicilor potrivindu-se cu monoteismul zoroaștrilor din Iran, al venerării focului - au concurat cu succes altă putere Antică, cea a Romanilor. Națiunile fondatoare ale Iranului au fost Dakhe; etimologia termenului Dakh era Altaică, fiindcă ‘Dakh’ = ‘Munte’ (în vechea Turkă). Imperiul Part a fost întemeiat de Dakhii dintre Fluviile Syr-Darya și Amu-Darya, despre care Anticul Anatolian Strabon a scris că erau mari crescători de animale”. (În secolul VI, istoricul Iordanes a scris în “Getica” că Parții au apărut în Asia ca fiii arcașilor Geți care au plecat din armată și nu s-au mai întors să-și termine serviciul militar). Este de știut că la Indieni “inteligența” e “medha” în Sanscrită și “buddhi” în hindi; printre numeroasele fiice ale Zeului Sexului Dakșa erau și cele numite chiar așa - Medha, respectiv Buddhika - ele fiind nepoatele Marelui Brahma (căci Dakșa era fiul Zeului Brahma): însuși Dakșa însemna Sanscrit “Competent”, deci Tatăl “Competent” Dakșa le-a avut ca fiice pe “Inteligenta” Medha și pe “Intelectuala” Buddhika (se poate observa și că în legătură cu vechiul cuvânt Românesc pentru “Cârmuitor” de “Vodă”, anume pentru cel care “vedea” mai bine, a fost - de la început - inclusiv “Buda” / Buddha, prin obișnuita echivalență “V”=“B”). În secolul V î.C. (la începutul Antichității), Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 7:62 explicit a scris că “Mezii anterior erau numiți de către oricare ca Ariani”, savantul Ghergan - Carian / Grec - indicând în “Istorii” 1:101 și că printre “triburile Mede erau cele formate din Magi, Budii, Busae, ș.a.” (e de remarcat că Budii = Vudii, Herodot 4:21 plasând populația de Budini - adică de urmași ai lui Vodă / Buddha - lângă Lacul Maeotian / Karga, azi Azov iar pe de altă parte, Busae proveneau din capitala Mediei, în V Asiei și E Europei ajungând curând foarte cunoscută populația de Bessi, desigur înrudită, deopotrivă onomastic și etnic); hindușii l-au avut pe divinul Budha - diferit de ulteriorul Buda / Buddha = părintele budismului - știut și ca Soumya / fiul Lunii, a cărui zi era “Budhavara”, adică Miercuri: soția lui a fost divina Ida, menționată de literatura Vedică și ca iluzoria Ila, deoarece și-a schimbat sexul (corespunzător “Linga Purana” dar și “Mahabharatei”, ea a fost fiica cea mare a lui Manu - progenitorul oamenilor - însă fiindcă tatăl a vrut băiat s-a rugat Zeilor, devenind posibilă transformarea genului în masculin).
 |
| Kușiții / Cușanii (la V și la E de Peninsula Arabă) |
În 2010, cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a observat după studierea mai multor psalmi Sumerieni - printre care şi “Doamne, tu primul născut al lui Enlil / Când barca cerească la ceruri se urcă / Mare gloria ta este / Enlil în mâna ta a pus / Nemuritorul sceptru” - că “biblicul Eden, însemnând ‘sălaşul celor drepţi’ şi notat cuneiform ‘E.dîn’, deriva din prefixul ‘Dîn.Gîri’ indicând zeii în Sumer” (prefixul “Dîn” / “Dân” de la Zeii Gîri din Ghiengar / Sumeria rezona cu prefixul “Ăn” de la Ăn-Giraş - “îngeraşii” Gărga - din Bazinul Ghargar / NV Indiei); ambele denumiri folosite - în India şi în Mesopotamia - se refereau la aceiaşi “zei” / “îngeri” pre-diluvieni, cu nuanţa Sumeriană că Anunnaki / Gregori erau liderii Sfinţilor Dîn.Gîri (toţi avându-l ca Tată Ceresc pe An, stăpânul Raiului, prinţii Anuna / Anunnaki fiind - prin sufixul titulaturii lor - fiii Născătoarei Ki): așadar, în Sumeria / Ghiengar, cei vechi au afirmat că îngerii Gregori / Anuna ajunși pe Pământ au devenit de cel mai important rang pentru pământeni. Înger / “în-ger” însemna “în cer”; “Dîn-Gîr” literalmente a ajuns să însemne “Din Cer”: povestea pre-diluviană a bărbatului din Cer / “văz-duh” - Zeul An al spaţiului şi timpului - care a avut progenituri cu 2 femei, una celestă şi una terestră (cu cea celestă / cerească pe Din-Gîri iar cu pământeanca născătoare Ki pe prinţii Anuna / Gregori, copii ştiuţi împreună ca “îngeraşi” Ăn-Giraş în Bazinul Ghargar) a fost preluată şi de vechii Evrei pentru descrierea celor petrecute pre-diluvian, atât pentru Adam care s-a însoţit întâi, în Raiul ceresc, cu Lilu / Lilith şi apoi, plecat de acolo, cu Eva, cât şi pentru relatarea co-existenţei pre-diluviene a oamenilor cu Uriaşii / copiii îngerilor “căzuţi” Gregori, desigur din Cer. Este de ştiut că sacrificiul celor din cer pentru pământence era şi în basmul Românilor “Fata din grădina de aur” (ce a fost folosit de marele poet Mihai Eminescu în “Luceafărul”; e de observat că pentru Venus - “luceafărul” cerului - vechii Greci utilizau “Hesperus”). Conform şi altor savanţi - ca Dr. Mircea Eliade, Dr. Fritz Hommel, Dr. John Holt, Dr. Haluk Berkmen, ş.a. - între “Dîn-Gîr” / Dingîr din Kurgal / Sumeria şi Zeul celest Altaic Tengri / Tăngri din Altai au fost depline legături identitare (Dr. Aaron Barton a considerat în 1934 că Zeul Cerului Anu era foarte important în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, adică atât în Altai, cât și în Mesopotamia, astfel egalându-se DinGîr cu TenGri = “Din Cer” / “Prea-Înaltul”); e interesant că mitul lui Atra-hasis Gardu a cuprins mai mult decât crearea oamenilor: şi controlul populaţiei umane (numele Atra-hasis - însemnând “extraordinarul înţelept” - în mileniul I î.C. a fost notat de preotul Berosos în formă inversată, Sisi-tros, acelaşi cu apelativul ultimului dintre cei 10 regi pre-diluvieni pe care i-a menţionat).
 |
| Atra-hasis Gardu |
Gardul menţionat la începutul mesajului dat de “En-lil” / Enlil extraordinarului înţelept Atra-hasis era adresarea oraculară prin împletitura de stuf a altarului unde acela îi venera pe Zeii Anunnaki / Gregori (e interesant că dintre gemenii Zei Anunnaki / Gregori Enlil şi Enki, “En-lil” a preluat pământul iar “En-ki” a preluat apele: era o simetrie a fiilor “En-“, adică “ai lui An”, în forma “-ki” / glie faţă de ape şi în forma “-lil” / sacru faţă de pământ). Mesajul e important: deja dinaintea Potopului Zeii cereşti au luat în stăpânire pământul şi apele; faptul că şi după Potop a continuat cununia mai ales dintre Cer şi Glie este de asemenea important pentru Gherga, explicând îndelungata existenţă Gherga (şi totodată prezenţa divină). SuMerii / Sumerienii au anunţat în scrierea lor cuneiformă că regalitatea a fost adusă pe Pământ din Rai de către Gregori / Anuna (în multe culturi, regii au fost veneraţi ca şi cum ar fi fost Zei), notându-l pe Atra-hasis Gardu ca Ziusudra: ultimul rege dinaintea Potopului (trebuie știut că nu a existat alfabet cuneiform, ci doar scriere cuneiformă); e semnificativ că Sumerienii aveau “Șamu” pentru Cer, respectiv “Ilum” pentru Zeu.
În Asia, ambele mari şi vechi Civilizaţii post-diluviene - cea Sumeriană din Bazinul Mesopotamian / Ghiengar dominată de Ghirga şi cea din Bazinul Ghargar / Ghaggar în N Indiei, cârmuită de Dinastia Gărga - au fost întemeiate în zonele lor intens umede şi masiv mlăştinoase, de oameni ajunşi acolo din N, ştiuţi inclusiv ca Siberieni. În literatura Vedică, “Purana lui Vişnu” = “Veșnicul” 2:2 s-a referit la “Atala, Insula Albă din Oceanul Vestic” - termenii Atala şi Insula Albă fiind menţionaţi şi de “Bhavişya Purana” din mileniul I î.C. - iar “Cartea lui Karna” / fiul Zeului Surya (a opta din “MahăBhărata”) a menţionat că “Atala şi locuitorii săi s-au scufundat în Oceanul Vestic”; despre termenul Sanscrit “purana” ori din “Avesta” / Iranianul “paro” pentru ceea ce însemna “înainte” / “anterior” sau vechiul cuvânt Grec “paros” cu aceeaşi semnificaţie, e de ştiut că erau înrudite iar între Atala și tărâmul Atlant al Zeului Atlas - inclusiv Insula AtlantIda - asemănarea apare evidentă: mai mult, o interpretare onomastică a divinului Vișnu - Sanscrit notat și “IșNu” - ar rezona cu Sfântul = “Iș” Noe care a cârmuit arca la Potopul biblic (după cum a prezentat în 2003 așa observație Americanul Mark Karikas din Seattle 47,36 lat. N, 122,19 long. V / Washington). Învăţatul Indian Bâl Tilak 1856-1920 în lucrarea “Casa Arctică în Vede” a scris: “În Vede, existenţa calendarului luni-solar indică o ‘Casă Arctică’ timpurie. În cele mai vechi lucrări din N Indiei e pe larg menţionată durata pentru zei a zilei şi a nopţii, de câte 6 luni fiecare; de exemplu, în ‘Rig Veda’ 1:69, Manu afirma: ‘Un an pentru om e o zi şi o noapte pentru zei’. Inclusiv Mazda la Iranieni afirma despre locul originar că acolo soarele răsărea o dată pe an. Scripturile Parsi şi Hindi se referă la Cercul Arctic, ca prima casă. Că strămoşii trăiau în zonele polare o indică şi zeităţile vedice, îmbrăcate cu toate atributele Nordice. Sacrul Munte Meru - de pildă - poseda toate caracteristicile polare. Zorii vedici fac referiri explicite la lungii zori polari, când admiraţia prelungitei răsăriri a soarelui era evenimentul anului. Splendoarea apariţiei soarelui - o caracteristică specială polară - este celebrată în multe imnuri vedice, cele mai frumoase din întreaga colecţie; nu este vorba de scurta răsărire la Est - proces rapid, de câteva minute - din zonele temperate sau tropicale, ci de majestuoasa şi aşteptata apariţie a soarelui în partea polară a Pământului, când lumina zorilor se roteşte îndelungat la orizont: o splendoare vizibilă doar în zona Arctică (răsăritul rotitor / repetat a fost menţionat în literatura vedică)”.
 |
| Soarele pe cerul verii Arctice în 24 de ore |
“Corespunzător ‘Rig Veda’ 1:164, carul solar avea doar o roată: soarele însuşi era conceput ca o roată - înaintea inventării roţii ori utilizării roţilor la căruţe - carul solar fiind un monociclu. Totodată, scripturile vedice anunţă şi întreruperea ‘lungului întuneric’; din nou, nu oamenii, ci zeii trăiau în îndelungatul întuneric (de exemplu, zeului Agni i s-a spus că a stat ‘timp prea lung, în întunericul prelung’): acelea erau amintiri vechi de milenii, referindu-se la lungile nopţi polare (ce nu există în India dar există în zona Arctică). Mai mult, ziua şi noaptea au fost personalizate ca 2 surori, care însă - pe lângă însuşirile fiecăreia din cuplu, de strălucire şi de întuneric - mai luau în aspect şi ‘multe alte forme’; aceea era aurora boreală - jocul de lumini strălucitoare pe cerul întunecatei nopţi polare - cu vizibilitate doar din zona Arctică (astfel surorile separate având şi ‘multe alte forme’). Păstrarea focului sacrificial cu ardere neîntreruptă în perioada vedică este o altă evidenţă desprinsă din recele Nord, conservată de la strămoşii locuind în regiunile circum-polare (persistenţa lui fiind viaţă, întreruperea lui fiind moarte). Datorită lungii nopţi polare - de jumătate de an - numeroase ritualuri s-au păstrat nocturne; pe de altă parte, numărul de primi 7 înţelepţi poate fi în legătură cu marele preot oficiant şi ceilalţi preoţi responsabili fiecare de câte o lună luminată pentru serviciile religioase (mai la Sud calendarul având 7 luni de zi şi 5 luni de noapte, respectiv şi mai la Sud 8 luni de zi şi 4 luni de noapte, etc., duratele depinzând de latitudini): diviziunea temporală ‘Yuga’ iniţial forma timpul uman - cu durata mai scurtă de un an, ce apoi a ajuns ca transfer divin pentru lungile perioade ale erelor - caracterul acela fiind acordat de familiile lui Manu, Ăngiras, ş.a., care erau de mari preoţi. Ăngiraşii au fost cei din N cu timpul de serviciu religios cel mai îndelungat - ‘de 10 luni’ - şi au fost cunoscuţi ca ‘pruncii Raiului’, respectiv ‘părinţii noştri’; de la ei s-a ajuns la calendarul sacrificial vedic anual, clar instalat pe 12 luni de către fiii zeului Agni. Este relevant că Arianii din mileniul II î.C. în N Indiei aveau un calendar de 10 luni (urmate de o lungă noapte) iar în mileniul I î.C. primul calendar Roman - introdus de Romulus, cel mai vechi rege al Romei - era cu 304 zile în an (fără a considera iarna): ambele constituiau relicve ale strămoşilor care au trăit în Nord. Teoria Arctică a originii Civilizaţiei din Nordul Indiei explică şi de ce zeul Indra s-a luptat într-o zonă îndepărtată, întunecoasă şi plină de ape; el a eliberat vitele când s-au dezlănţuit apele - liberarea animalelor şi năvălirea apelor n-au fost evenimente separate - iar după aceea soarele a domnit mereu. Lupta lui Indra - care a durat 40 de ani, perioadă în care a făcut multe eforturi şi a întreprins multe căutări, suferind şi de foame - s-a dat ‘la porţile spre tărâmul zeilor, care domneau într-o zonă aflată la mare distanţă, abundentă în ape’, între o mare întunecată şi un ocean strălucitor, luminat de soare; au fost distruse prin inundaţii multe aşezări. Povestea a fost relatată nu doar de ‘Rig Veda’, ci reluată şi de Aitareya Brahmana; nici o teorie n-a reuşit s-o explice pe deplin: apele au fost atât pământeşti, cât şi cereşti. Atunci şi acolo s-au întâlnit puterile Apelor, Pământului şi Cerului, ce aveau împreună ceva comun: moartea, numită Nirrti (forma masculină a numelui - Nirrta - era a lui Rudra / Şiva). Hesiod în ‘Teogonia’ a scris că toate râurile şi fântânile derivau din Okeanos. În ‘Rig Veda’ 10:64 e menţionată curgerea ‘triplă’ a 7 râuri, adică 21 râuri (mai mult decât cele 5 râuri mari din Punjab sau decât ‘Sistemul celor 7 râuri’ din N Indiei / prin adăugarea Fluviilor Gange şi Yamuna): sursa nu era Indiană, ci Nordică; zeii vedici sunt descrişi că utilizau nave cu care îşi făceau apariţia la orizont iar zeul Indra l-a înfrânt pe demonicul Arbuda - patronul apelor - cu gheaţă (şi nu utilizând fulgerul, arma sa preferată), apele încetând să mai înainteze atunci când au îngheţat. Conform ‘Rig Veda’ 8:40, zeul Indra a acţionat în zona unde ‘oceanul avea o parte deschisă’ - în rest ‘acela având multe adâncimi’ - ceea ce a condus la concepţia vedică, regăsită şi la vechii Egipteni ori Greci, a ‘celeilalte lumi’, aflată sub această lume, spre care accesul la început se făcea acvatic. ‘Apah’ - lumea apelor - ocupă un rol important în Vede: conectarea ‘lumii celeilalte’ atât cu apele, cât şi cu întunericul, a fost concepută de barzii hinduşi ca ducând la diviziunea ‘celeilalte lumi’ în Rai şi Iad - în mod similar împărţirii dintre Cer şi Pământ, respectiv Paradis şi Infern - cu deosebirea apei dulci (numită ‘Okeanos’ de vechii Greci sau ‘Âşayâna’ în Sanscrită) şi apei sărate a mării. ‘Casa Arctică’ - zona originară Ariană, a celor ajunşi în mare vechime în N Indiei - a fost împărţită în 10 zone de responsabilitate, aşa după cum reiese din imnurile vedice: protejaţii zeului Indra au fost cele 10 ajutoare Dasa - conform ‘Rig Veda’ 6:20 - alături de el şi când a băut Soma / corespunzător ‘Rig Veda’ 8:52 (dar apoi - mult ulterior - urmaşii unor Daşi din cei stabiliţi între Azerbaidjan şi Afganistan au atacat N Indiei condus de Dinastia Gărga). În acest sens sunt specifice şi cele 10 avataruri - adică manifestările trupeşti - ale zeului Vişnu: fenomenul descinderii deliberate divine prin apariţiile lor între hinduşi (doctrina avatară a fost detaliată în lucrarea numită ‘Gita’ - respectiv ‘Cântecul preafericitului’ - de avatarul Krişna, care în mileniul IV î.C. a fost năşit şi educat în N Indiei de marele preot Gărga). ‘Rig Veda’ 8:3 menţionează primii 10 conducători ‘de aur’, care au fost ajutaţi atât de către zeul Indra, cât şi de către zeul Varuna / ‘Rig Veda’ 7:33; Varuna era justiţiarul oceanelor (venerat în mileniul III î.C. şi de triburile Daşa din Munţii Gherghi / Afgani-stan: o zonă aflată în Asia Centrală, departe de Oceanul Indian). Din epopeea ‘Ramayana’ (în pronunţie ‘Râmâuana’, riguros documentată istoric) se poate afla că adversarul lui Rama / Râmâ - avatar al lui Vişnu înaintea lui Krişna - deja era monstruos, având ‘10 capete’. Parcursul de la primii 7 înţelepţi la cei 10 poate fi simplu interpretat Arctic drept corespunzător timpilor şi zonelor de sacrificiu; nici o altă teorie n-a explicat satisfăcător până acum acele diviziuni vedice. Aşa de multe aspecte nu sunt coincidenţe accidentale şi nu apar doar în redările vedice. Legendele ‘Avesta’ arată că strămoşii Iranienilor cunoşteau zilele şi nopţile polare de câte jumătate de an, menţionând oprirea inundaţiilor provocate de marile ape şi instaurarea puterii solare; primele 2 capitole din ghidul ecleziastic Vendidad - care par a nu avea legătură cu restul, fiind incorporate datorită vechimii lor în tradiţie - pomenesc de regiunea Nordică, cu 10 luni friguroase şi 2 luni călduroase. Printre ţinuturile primordiale - dintre care 10 pot fi identificate nominal - se afla şi Hyrcania (Ghergania de la Marea Caspică, menţionată în legătură cu un păcat neobişnuit), primul fiind Ţinutul ‘Airyana Vaejo’, caracterizat prin ierni dure şi multă zăpadă: singurul ţinut de acel tip dintre ele de fapt, ce nu putea fi decât Nordic şi a rămas ştiut drept fostul ‘Rai’, unde ‘soarele răsărea numai o dată pe an’ iar ‘un an părea o zi’. Corespunzător geologilor, era post-glaciară a început în 8000 î.C. iar cele consemnate în Vendidad sunt clare (când creatorul s-a adresat lui Yima / conducătorul lumii, cu numele derivat din cel pentru gemenii Yama): ‘O Yima, fericita ta lume - cu apele curgând prin câmpurile pline cu ierburi şi cu abundentele zăpezi topite în care se păstrează urmele animalelor - va fi distrusă; de aceea, fă-ţi un cerc mare cu focuri roşii, în care să-ţi aduci oamenii şi animalele’. Pasajul descrie explicit - şi climatic - ruinarea iminentă a unui spaţiu, în termeni la fel cum ar fi făcută şi acum, dacă ar fi de înfăţişat distrugerea mediului Arctic. Desigur că strămoşii acelor oameni existau dinaintea glaciaţiunii; catastrofa care i-a lovit i-a determinat să migreze spre S. Povestea s-a păstrat de-a lungul mileniilor, chiar dacă sensul său primar şi-a pierdut înţelesul complet, cercetările ştiinţifice recente - inclusiv geologice - completând distorsionarea datorată lungului timp scurs de atunci. De pildă în N Indiei, Şatapatha Brahmana (lucrare din Epoca Fierului) scrie că după Potop - cauzat de ‘prâleya’, adică datorită zăpezii / conform învăţatului Pâninî - primul om Manu s-a împreunat cu Ida, de atunci primăvara fiind ştiută ca aparţinându-le. Manu de la Indieni şi Yima de la Iranieni sunt 2 descrieri ale unui personaj implicat în acelaşi fenomen geologic. Inclusiv vechii Europeni s-au referit la Potop, de exemplu pentru Aristotel în lucrarea sa meteorologică acela fiind indiscutabil. Desigur că multe populaţii neolitice erau autohtone în locurile din EurAsia unde au trăit, însă tot aşa de adevărat este că altele au ajuns printre ele din zona Arctică (în N, oamenii au trăit şi între glaciaţiunile anterioare Potopului, cu multe zeci de milenii înainte / maximul ultimei glaciaţiuni a fost în urmă cu 25 de milenii). Conform lucrării mele ‘Orion şi cercetarea vechimii Vedelor’, în mileniul VIII î.C. a început migraţia în EurAsia pentru căutarea unor noi locuri potrivite de trai: au fost peste 2 milenii de explorări pentru aşezare în EurAsia, până în mileniul VI î.C.; atunci a apărut caracterul polar al imnurilor vedice, începând cu mileniul V î.C. fixându-se în ‘Rig Veda’ tradiţia Casei Arctice”. Este de ştiut că “Vendidad” - scriptură “Avesta” de la începutul mileniului I î.C. - a prezentat printre naţiunile de seamă pe cea din S Caspic notată Chakrem / Kakhra, formată din persoane brave şi drepte (“Chakrem” - conform “Imnului Yaşt” 13:89 - semnifica “Roata” iar în context zoroastrian însemna că se opunea demonilor; în Sanscrită “Chakhram” avea înţelesul de “căruţaşul tărâmului” = “cârmuitor”: până atunci, în Vest, Arianii / Hurianii au fost recunoscuţi ca abili mânuitori de care). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Chakră era termenul sanscrit însemnând ‘roată’ şi desemnând punctele oculte de joncţiune ale canalelor subtile (‘nădi’) prin care - conform fiziologiei hinduse - circulă energia vitală; aceste centre, etajate de-a lungul coloanei vertebrale până în vârful capului, pot fi calificate drept ‘vârtejuri de materie eterică’.” Filozoful Român Vasile Lovinescu a comentat: “Vedele afirmă categoric tradiția habitatului primitiv al hindușilor, nu în țara desemnată astăzi cu numele de India, ci într-un ținut extrem nordic, chiar polar. Informația este cu atât mai prețioasă, cu cât Tradiția hindusă e ieșită din marea Tradiție Primordială a ciclului, de origine nordică. Grecii o numeau ‘hyperboreană’ (‘Suprem Nordică’); Homer a pomenit de ‘Ogygia’ unde erau ‘revoluțiile Soarelui’, expresie enigmatică ce nu ar putea avea altă semnificație decât că acolo Soarele avea o mișcare de rotație în jurul Zenitului, fără să apună niciodată. Cine are date exacte despre Tradiția Primordială și localizarea ei geografică își dă seama că Hyperborea și Atlantida nu se exclud și că ultima era riguros subordonată primei, pentru că Tradiția atlantă a fost o readaptare relativ tardivă a Tradiției hyperboreene”. Cercetătorul Grec Nicholas Kazanas - născut în Insula Chios din Marea Egee - a insistat în 2013 pe evidenta implicare Kurgană / post-diluviană în N Indiei, el reuşind argumentarea că asemănările relatărilor celor mai timpurii texte Sanscrite şi ale celor mai timpurii texte Greceşti nu erau de la influenţele reciproce dintre ele, ci proveneau din aceeaşi sursă comună străveche Indo-Europeană (savantul a scris în 2006 şi despre evidenţa Finico-Ugră la Indo-Ariani: “Un timp, Indo-Arianii au fost la Marea Caspică, vecini cu Ugro-Finicii; există multe cuvinte comune în Sanscrită şi în familia lingvistică Finico-Ugră”). Corespunzător “Dicționarului Indo-European” al lingvistului Julius Pokorny, un vechi termen Indian pentru “alb” a fost “Karka”, provenind din aceeași rădăcină ce a dat și termenul de “zăpadă înghețată” (Sanscrit “Kharjura” ajungând să fie “argint”).
Este de ştiut că în vechime, “avatar” era persoana cu puterea de a readuce la viaţă iar dacă semăna cu cineva care nu mai era, atunci personificarea era văzută ca “reîncarnare”; Manu a fost strămoşul omenirii, salvat de Veșnicul Zeu = “Vişnu” din apele Potopului / astfel, atributele separate ale lui Adam şi Noe - redate de Evreii vechi - erau împreunate de hinduşi iar Yam / Yaw era Zeul Apelor în Canaan, fiind notat şi consonantic YW, acolo Dumnezeu apoi ajungând notat YHWH (abrevierea sa prelungindu-se cu “H”): Manu era reducerea onomastică a lui Ra-Manu, prin apariţia sa post-diluviană din mileniul VII î.C. (“Ra-Man” = “Ro-Mân”, adică “omul însoritului Rai”, Manu după Potop simplu însemnând doar “Omu”). Etnologul Român Ion Ghinoiu - profesor universitar - în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999 a enunţat: “Remarcăm cu surprindere că zeul indian al morţii Yama apare cu aceeaşi denumire şi cu aceeaşi funcţie şi la români. Deosebirea constă în faptul că la indieni acela ia sufletele oamenilor iar la români sufletele necuvântătoarelor (de pildă, în Muntenia se spune frecvent - când animalele mor în urma unei molime - că a dat ‘iama’ în ele). Nu este singura legătură posibilă între panteonul vedic şi cel carpatic. Zeul indian al ploii Rudra era invocat de cetele de copii însoţind o ciudată mască fitomorfă - Paparuda, pronunţată uneori Paparudra - în zilele secetoase ale verii iar marele zeu Şiva are o colindă de neconfundat în ziua de Crăciun: ‘Leru-i Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n Cer şi pe Pământ? / Mi-este o dalbă mănăstire. / Între dalbe mănăstiri / Şade bunul Dumnezeu / Şi cu Maica Precista / Lângă Maica Precista / Şade bătrânul Crăciun / Cu busuiocul în dreapta / Cu cruciuliţa în stânga / Şi-mi judecă pe Siva: / Sivo, leo / Vasilco, leo / Ce-ai băut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat? / Sus la munte m-am suit / Jir şi ghindă mi-am mâncat / De-aceea m-am îngrăşat / Mai la vale m-am coborât / Apă rece mi-am băut / Grădinile le-am izbit / Românii că m-au văzut’. (Zeul Siva din Panteonul românesc era sacrificat - prin substituţie, la solstiţiul de iarnă - capul porcului jertfit la Ignat numindu-se Siva / Sila, prin contopire cu Vasilca / Vasile). Modelul neolitic al morţii şi renaşterii timpului a fost preluat şi continuat de indo-europeni, în Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, cu deosebirea că drama n-a mai fost trăită de zeiţă (aşa cum era iniţial), ci de zeul solar, Crăciunul. Specific strămoşilor autohtoni ai românilor, Crăciunul a fost identificat cu zeul iranian Mitra ori cel roman Saturn; peste sărbătorile Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile (la începutul mileniului I î.C., zeul Saturn se celebra la Roma între 7 şi 23 decembrie) iar după apariţia creştinismului, Naşterea lui Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun; în unele sate bănăţene şi ardelene, ziua de 1 ianuarie - care a preluat nu numai obiceiurile, ci şi denumirea sărbătorii - se numeşte Crăciunul Mic. Determinativul de ‘Moş’ purtat de Crăciun sugerează, asemănător Babei Dochia la Anul Nou Agrar, vârsta zeului care trebuia să moară şi să renască la Anul Nou. Prin unele sate româneşti - ca de pildă cele de la confluenţa Someşurilor - ziua de 28 decembrie încă e ‘îngropatul’ Crăciunului. Feciorii adunaţi la casa ‘jocului’ aleg pe cel care va interpeta rolul mortului: acela este aşezat pe targa funerară - o scară de lemn - şi se acoperă pentru a nu i se vedea faţa; pe ultimul drum, ceata de feciori care alcătuieşte cortegiul funerar cântă ‘morţeşte’, lăutarii cântă ca la înmormântările adevărate, cu ceteraşi, popa slujeşte, cantorul ajută. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia parodiei de înmormântare: ‘Măi Crăciune, măi Bătrâne / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi, cu mic, cu mare / Să ducem Crăciunu-n vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O Crăciune, o Bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi nu mai veni / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun’. La ‘produc’ (denumirea copcii sparte în gheaţă), după ce se luau iertările şi se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă; în acel moment, mortul învie, se ridică în picioare pentru a fi văzut la faţă şi se ia după cei prezenţi pentru a-i lovi cu un săculeţ umplut cu cenuşă. Noul Crăciun, împreună cu ceata de feciori, se întoarce la casa ‘jocului’, unde urmează pomana Crăciunului, o noapte de pomină, cu mâncare şi multă distracţie, cu excese de băutură. Cortegiul funerar devine alai de sărbătoare, cu strigături şi melodii de joc. Ospăţul atingea forme dionisiace, de vreme ce beţia era ceva obişnuit la îngropatul Crăciunului; dacă o persoană se îmbăta în cursul anului, oamenii îi spuneau cu ironie că ‘a îngropat Crăciunul’.” Precesta / Precista - titulatura Maicii = Marii Mame - însemna “Preacinstita” / “Preacurata”. Acelaşi savant a notat în “Dicţionar - mitologie română” din 2013: “Baba Dochia e identificată în Panteonul românesc cu Gaea, marea zeiţă agrară celebrată la începutul lunii martie, care torcea firul Mărţişorului; răpusă din cauza gerului (îngheţată de vie) de Măcinici - în ziua de 9, o reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni - se transforma în stană de piatră, local având denumirea ca om de piatră (substanţa primordială a vieţii pe Terra), cu identificarea de către localnici în mai multe masive carpatice. Decesul ei însemna naşterea pruncului Dochia. La solstiţiul de vară devenea Drăgaică / zeiţă-fecioară iar la echinocţiul de toamnă Maica Precesta / zeiţă-mumă; spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, Baba Dochia - zeiţă la vârsta senectuţii - trebuia să moară şi să renască împreună cu timpul: aşadar, Dochia uzurpa metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe neolitice”. (Academicianul Român George Coşbuc în “Elementele literaturii poporale” a afirmat că legenda Dochiei - Mama Omenirii / Zeiţa Fertilităţii - este una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii).
Mitologia Iraniană a precizat că au fost 12 milenii de luptă până la victoria binelui, perioadă corespunzând exact duratei - măsurată ştiinţific - dintre dispariţia Neandertal şi dispariţia Cro-Magnon (ambele eliminări datorându-se lui Homo Sapiens, prin Titanomahie şi Gigantomahie); după ce Neandertal n-a mai fost, ivindu-se ceremonios Marea Mamă Ghirghe, ea a avut cu Timpul / Zurwăn 2 gemeni antagonici: “luminosul” Mazda / Ormuzd asociat cu binele şi “întunecatul” Mainyu / Ahriman asociat cu răul. Codicele “Avesta” - atribuit Sfântului Gargo = Magului Zoroastru / prima religie monoteistă din lume - a anunţat lunga durată a conflictului dintre cei 2 flăcăi, ce s-a încheiat prin apariţia omului primordial, de o netă structură arhetipală: Yima / Homo Sapiens cel mai recent; atunci - după victoria şi asupra Cro-Magnon - a fost întemeiat Imperiul Atlant, ca expresia stăpânirii de către singura specie umană, cuceritoarea universului celeilalte specii umane rămasă din preistorie. În religia zoroastră, Magii au fost preoţii Cultului Soarelui care practicau şi medicina (de la ei rămânând în Română inclusiv verbul “a amăgi” = “a ispiti”); termenul de “medici” a provenit de la ei, de la oamenii Mediei, care practicau medicina mai mult decât ca vraci - ei fiind Magi / Mezi - cunoscând cel mai competent știința lecuirii, din moși-strămoși, recunoscuți ca mari gânditori (renumiți atât ca meditând îndelung mereu pentru a lua corect măsuri, cât și ca măsurând mereu corect apoi, pentru modul lor chiar modest dar foarte corect de acțiune fiind deosebit de stimați în Vechea Lume). Poetul naţional al Iranului Hakim Firdousi 935-1025 din Tus (lângă Afgani-stan şi Turkmeni-stan) în “Şah-name” / “Povestea şahilor”, termenul pentru cârmuitor de “șah” provenind din anteriorul “șar” - parte a istoriei zoroastre - a scris: “În munţi, în urmă cu 10 milenii, au existat oamenii care apoi au devenit Ariani; primul lor conducător a fost Gaio-mer / Kaiomers, care a dat legi. Pe atunci, oamenii trăiau din vânătoare şi din cules; nu ştiau să cultive dar aveau turme de animale cu care se mutau dintr-un loc în altul, îmbrăcaţi în pieile lor. Gaio-mer / Kaiomers a fost o persoană foarte inteligentă. Hărţuit de triburi geloase pe prosperitatea oamenilor săi, în lupta pe care a pregătit-o împreună cu nepotul lui, i-a învins, apoi acela urmându-i la domnie, dinastia instaurată conducând pentru timp foarte lung”. Tradiţia Armeană a reţinut că “Gaio-mer” = “Șeful Terrei” era originar din Mesopotamia de Sus şi că era fiul lui Eno / Enoh iar în manuscrisele musulmane a rămas menţionat că șeful Gaio-mer / Kaiomers a cunoscut adevărul din cărţile lui “Id-rîs” / Idrîs, adică ale lui Hermes / Enoh; în mitologia Armeano-Caucaziană - studiată şi de Dr. Joseph Karst, profesor la Universitatea din Strasbourg - Enoh era identificat cu geniul Karapet, numele provenindu-i de la cuvântul Georgian pentru “poartă”, căci era “Stăpânul Porţii”, cu sensul general de “mesager”. Magul Gargo-“Sfântul” = Zoroastru, fiul Zeului Mazda / “Maz-da”, era din Valea Oksos / Oxus (actualul Afgani-stan), din răsăritul Daxiei / Bactriei de la poalele Pamirului - azi Ai Khanoum / Kohna Qala 37,10 lat. N, 69,23 long. E, ştiut ca “Oraşul Lunii” - străjuind vadul Fluviului, zona fiind foarte bogată în aur, lazurit şi rubine; se poate observa apropierea onomastică dintre “Maz-da” pentru divinul tată al Magului Zoroastru (după cum a scris filozoful Platon) şi “Masa” pentru “Luna Sacră”: în vechiul spaţiu Iranian, Zeul Lunii era Mah (la vechii Egipteni se numea Iah, corelându-se astfel și apariția ulterioară la vechii Evrei a denumirii Yahve pentru Zeul suprem). După cum a arătat academiciana Mary Boyce în “Enciclopedia Iranică” din 1983, “Mazda” era înrudit cu Sanscritul “Medha” pentru “Înțelept” (nomenclatura având aceeași sorginte ca aceea Medă, anume a Mezilor din Mezia /Media). În secolul VI, istoricul bizantin Agathias - din portul Myrina 38,50 lat. N, 26,59 long. E de pe coasta V Anatoliană / Aeolia, între Pergam şi Izmir - a reluat ideea că Magul Zoroastru a fost fiul Zeului Ahura Mazdă (echivalat cu Grecul Zeus); fratele geamăn al bunului Ahura Mazdă era Ahriman Mainyu (întruchiparea răului): ambii erau fiii lui Zurvan = “Timpul” (Crăciun la Români). Zeul Zurvan - creatorul întunericului și luminii - avea ca emblemă 2 Svastici înlănțuite, una reprezentând binele, cealaltă reprezentând răul.
 |
| Ra şi Mitra |
În acelaşi areal - populat de urmaşii străvechilor Gherghi - era iubit Zeul Soare şi Hermes, Magul Zoroastru fiind numit de Platon ca fiul lui Mazda (“Maz-da” = partenerul divinei Luni / Selenei Masa, un alt fiu al Zeului Mas-da / Mazda considerându-se şi Mitra / Mit-Ra = “Soarele nebiruit”) iar pentru Plutarh, Zartoșt / Zoroastru era Magul fondator al întregului sistem de ştiinţe practicat de Magi: e de ştiut că Bactria / “Vactria” a fost vatra strămoşească a iubitorilor focului iar din termenul local “atharvan” pentru “preotul focului” a provenit “vatră” (de unde a rezultat Bactria - denumire echivalentă a regiunii Daxia - acolo apărând şi vechea metropolă “Zari-aspa” = Balkh 36,45 lat. N, 66,54 long. E din Nordul Afgan ştiută ca “Mama Oraşelor”, având citadela de 11 kmp, unde era Poarta Şambalei, cunoscută ca Agharta / “A-Gharta”, anume spre “centrul guvernării lumii”, zicându-i-se Şamis-Balkh / “Şa” = “Apă” dar și “Soare”, “mis” = “moş”, Balkh = “Înălţat”, maestrul sufi Idries Shah 1924-1996, născut în India din nobili Afgani, speculând că denumirea ŞamBalei / “Șam-Balei” provenea astfel, de la “Sanctuarul Soarelui”, acolo fiind venerată Zeița Anahita și ştiindu-se că s-a lansat dar a și murit Sf. Mag Gargo = “Zarto-șt” / Zoroastru, căci a fost principalul său loc de propagandă); Sanctuarul Soarelui = “Șam-Bala”, după cum a documentat academicianul Ferdynand Ossendowski 1876-1945, era știut ca Agharti / “A-Gharti” (echivalentul Grec avându-l în Tartar). De la Valkh / Balkh a apărut denumirea pentru Paktra / Bactria, a cărei capitală a fost acel mare oraș (cu care apoi a rivalizat Babilonul); măreţul oraş Balkh - numit de către Armeni “Bahl” dar zis și Kuş, de pe străvechiul drum al lazuritului comercializat din Epoca Pietrei - şi-a atins apogeul atunci când în extremitatea Vestică a Anatoliei a apărut portul Troiei de veghe la Strâmtoarea Dardanele (adică în mileniul III î.C., căci acolo - în stăpânirea Regatului Troadei - funcţiona foarte importantul vad comercial cu Peninsula Balkanică). Pe de altă parte, Șaman / “Șa-man” e o denumire străveche însemnând deopotrivă “Omul Soarelui” dar și “Omul Apei” (iar similar, “Ro-mân” = “Omul Râului” dar și “Omul Soarelui” - astru știut ca Ra - respectiv sinonimul Valah al său fiind cel acvatic, legat de valurile apei): între străvechii șamani - foarte populari în Lumea Veche - și stră-Români au fost legături strașnice (iar în Europa, Hiperboreii Saami = “Oamenii Soarelui și Vântului”).
În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris “Prin vadul lingvistic: etimologia lui ‘a merge’ în sfârşit explicată” (cu observaţia despre perspectiva acvatică, anume că în dispăruta Latină era încă păstrat sensul primar al legării mersului de traversările vadurilor, ceea ce însă nu s-a mai conservat în Română): “Verbul ‘a merge’ a constituit întotdeauna o enigmă pentru romanişti. Din punct de vedere formal, verbul - cu întreaga sa conjugare modernă românească - corespunde perfect latinescului ‘mergo’, ‘mergere’... care însemna însă ‘a se s/cufunda’. Nu există nici un dubiu aici iar verbul latinesc şi toate derivatele lui nu au avut niciodată alt sens: de la ‘immergo’, ‘immersio’ până la ‘emergo’ şi ‘submergo’, totul are de-a face cu intratul în apă. Flexiunea română corespunde celei latineşti în toate chestiunile de detaliu: de la perfectul (ego) ‘mersi’, care corespunde românescului (eu) ‘mersei’, până la participii şi la supinul ‘mersum’, care corespund ‘mersului’ românesc; în latină însă, ‘mersul’ românesc era întotdeauna o ‘im/mersiune’. Din punct de vedere al mecanismului evoluţiei limbilor românice - aşadar - nu există nici o îndoială: avem de-a face cu acelaşi verb... numai că e imposibil de conciliat sensul latinesc al verbului cu cel românesc. E drept, verbul latin ‘mergo’, ‘mergere’ a mai avut şi sensul figurat al unei dispariţii, precum în ‘caelum mergens sidera’ - ‘stelele care dispar în cer’ - numai că pista e înşelătoare, pentru că şi acolo avem o imagine de dispariţie ca în apă... stelele erau înghiţite de negrul cerului, ele plonjau în eter. Nici aşa nu putem ajunge la sensul banal românesc al deplasării: ‘a merge’. Au fost lingvişti exaltaţi care au văzut aici o dovadă a faptului că românii ar fi trăit refugiaţi în vârf de munte etern ceţos: un călător care coboară spre vale... dispare treptat în ceaţa văii, în care se scufundă, din punctul de vedere al privitorului rămas pe pisc, ca şi cum ar intra în apă. După ce s-a stins hohotul de râs, putem aborda problema într-un mod cât se poate de simplu. Desigur, explicaţia pe care o voi da nu constituie o dovadă. E mai degrabă o remarcă de ordin cultural decât o ‘demonstraţie’. Chiar şi în latină, verbul care desemna deplasarea - ‘vado’ - însemna de fapt ‘a traversa o apă’! Atât prezentul latin al verbului neregulat ‘andare’ / ‘vado’, cât şi grecescul ‘baino’ = ‘a merge’, însemna etimologic ‘a traversa apa prin vad’. ‘Vado’ în latină venea de la ‘vadum’ = ‘vad’ / ‘punct de trecere al apei’ (şi la fel grecescul ‘baino’). ‘Vado’ de la ‘vadum’, traversarea apei... prin ‘vad’ (!) a fost persoana I a verbului în latină şi aşa a rămas până în italiana de astăzi. În română, ‘vado’ a dispărut, rămânând sub o formă atrofiată doar în expresia ‘mai va’ iar verbul a fost înlocuit cu cel care avea sensul imediat apropiat: ‘mergo’, ‘mergere’, tot ‘a intra în apă’... a trece prin ‘vad’ (acesta din urmă rămânând intact ca substantiv = ‘vadul apei’). ‘Vado’ = ‘mergo’... tot o traversare de apă, dar prin vad!”
 |
| Metropola Afgană Balkh / Valkh |
Sfântul Mag Gargo = Zarto-șt / Zoroastru - care a râs la naştere, uimind lumea - aparţinea unei familii de războinici de la poalele Pamirului (în secolul V î.C. Lydianul Xanthus, în secolul IV î.C. Eudoxus din Knidos, apoi Hermodoros, Plutarh, ş.a., au afirmat că deja în timpurile lor Zarto-șt / Zoro-astru era considerat ca vechi de 6 milenii, adică de la mijlocul mileniului VII î.C. / imediat după Potop; de exemplu, în secolul III î.C. Anatolianul Hermippus din Smyrna / Izmir l-a plasat pe faimosul Zoroastru cu 5 milenii înaintea Războiului Troian). Magul Zoroastru / Gargo-șt - profet oriental literalmente înțeles ca “Mare Cântăreț” - a creat Imnurile Găthă, răspândite dinspre răsăritul de unde era, condamnând sacrificiile sângeroase şi a făcut din focul sacru simbolul credinţei sale (în mileniul I, a fost religia oficială a Imperiului Săsanilor - promulgată de Marele Preot Ghirgîr / Kartîr în dauna maniheismului, cumpăna dintre bine şi rău fiind ţinută de Mitra - ultimii adepţi rămânând Guebrii): ca Zeu venerat de Veghetorii vadurilor, Mitra era Gardian al apelor iar împreună cu tatăl Mazda şi cu Burz - suprema divinitate Indo-Iraniană a apelor înfăţişat de hinduşi ca “Var-Una” / Varuna iar de vechii Greci ca Uran / Zeul Cerului şi de “Rig Veda” ca Zeul suprem al creaţiei numit “Apam Napăt” de la compusul dintre “Apă” cu “Nepot” - era alcătuită triada (respectiv Sf. Treime) “Ahura” = “Asura”; privind Indo-Europenii, încă o legătură se poate vedea lingvistic între nepotul Poseidon = posesorul Edenului, nepotul Anului - știut ca Neptun de către Romani - și cuvântul Sanscrit “nápāt” pentru nepot. În “Teogonia Indiană”, savanta Sukumari Bhattacharji 1921-2014 a enunțat: “Secretul puterii supranaturale a Zeului Varuna era Măyă (așa a notat literatura timpurie vedică); lui i se zicea Măyin și Asura (‘Asu’ era sufletul, utilizat de ‘Rig Veda’ 10:15 în legătură cu ‘pitarah’ = ‘strămoșii’). Varuna - căruia i se zicea Asura - avea puterea numită Măyă: el astfel uda pământul, prin ploaia ce o putea declanșa; demonii Asura și-au pierdut puterea lor Măyă din cauza Zeului Varuna. La început, Măyă a însemnat ‘puterea extraordinară a înțelepciunii’ dar ulterior a rămas doar cu sensul de ‘iluzie’ / ‘magie’.” Așadar, din Afgani-stanul Nordic (zona dintre Pamir și Altai) s-a difuzat post-diluvian zoroastrismul = primul monoteism din lume, răspândit de către profetul Sfânt “Gargo-șt” / Sf. Mag “Zarto-șt”, născut în “Orașul Lunii” / Kohna Qala - la un mare vad al Fluviului Oksos - și mort în metropola Vahl / Balkh de lângă delta unui afluent Vestic al acelei mari ape curgătoare (cu izvorul în Lacul Ghalcha / Zorkul din Pamirul “Mare”, care pe atunci se vărsa în Marea Caspică).
Ştiut ca parte a “Caucazului Indian”, Pamir / “Pa-mir” - termenul pentru cei mai înalţi Munţi după Himalaia - literalmente însemna “sacrul mir” (căci “pa” = “sacru” iar prin “mir” nu se numea doar unsoarea sfinţită din mijlocul frunţii, ci se înţelegea şi “trăznet”, “a lua mirul” cuiva însemnând a-l omorî iar “a trage la mir” = “a lovi în frunte”): oriental, pe frunte - între ochi - era marcat “al treilea ochi”, “mirenii” fiind cei însemnaţi astfel, drept credincioşii în sacra treime, însă neaparţinând clerului (dar urmându-i crezul, mai ales în marea vechime, când totul era religios); oriental, Meru era Muntele Sacru unde a fost mariajul pământenei Mame - patronând luna Ma - cu cerescul Ra (semi/luna şi soarele fiind simbolurile puternice ale divinului pentru timp îndelungat şi cu o uriaşă răspândire, foarte des figurate împreună), la S de Pa-Mir / adică de “Sf. Mir”, rolul Meru de Munte Sacru fiind preluat de Tibetanul Kailaş / Muntele Fericirii din Himalaia. În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Ritualul mirungerii este foarte vechi la români, după cum ne confirmă dovezile din religia vedică și cele dăruite din propria zestre a vocabularului nostru. Mărturia este dată și de denumirea românească a unei anumite plante, ‘miruța’, plantă cu flori purpurii / violete (‘Anchysa officinalis’). Dacă mirul e un untdelemn - cum avem în ritualul creștin - de ce oare i-au zis strămoșii noștri plantei acesteia ‘mir-uța’, un diminutiv de la ‘mir’? Pentru că mirul era nu o ungere în religia noastră străbună, precreștină, ci era un punct roșu; de aici asemuirea florilor plantei cu culoarea mirului a condus la atribuirea numelui ei, ca un diminutiv de la mir. Înțelepciunea românilor ce au zămislit aceste cuvinte ne ajută azi să pricepem ce înseamnă ele, cine le-a născocit, în ce perioadă, ce semnificau și ce concluzii putem trage despre vechea noastră religie. Așadar, numele ‘mireasă’ e intim legat de alte cuvinte românești care-i lămuresc proveniența, de ritualul punerii ‘mirului’ pe frunte, corelat cu denumirile plantei ‘miruța’ cu flori purpurii și plantei ‘mireasa’, având culori roșii. Etimologia cuvântului ‘mireasă’ este aceea de cuvânt românesc străvechi. Fiind un termen religios, ‘mireasa’ face parte azi din vocabularul esențial al slujbei creștine în celebrarea tainei cununiei, continuând fără întrerupere un ritual multimilenar. Termenii de logodnică, mireasă, nevastă nu pot fi analizați despărțit. Nevasta e o consecință a faptului că tânăra a fost mireasă și a trecut prin ritualul cununiei: întâi apare numele de mireasă, apoi cel de nevastă (mireasa era statutul ei în ziua ceremoniei sacre, religioase, când preotul aplica mirul sfânt pe fruntea celor 2 tineri și care precedă creștinismul cu milenii). Instituția întemeierii familiei consfințită prin punerea mirului data la noi dinainte de roirea spre India a neamurilor din spațiul Carpatic; punerea mirului roșu - posibil și mirungerea - sunt mai vechi decât practicile creștine cu milenii, dovadă prezența unor ritualuri similare în derivatele indice ale vechii religii vedice din Carpați”. Post-diluvian, Mehr / Mitra, ca Zeul Luminii, a fost slăvit mai ales spre apus - începând cu Valea Oksos - de adepţii Magului Gargo / Zoroastru din Oraşul Lunii iar arealul de unde a pornit acel prim monoteism în lume pe atunci era populat de Gherghi, care (datorită activităţii solare intense din timpul ultimei glaciaţiuni) erau cei apăruţi acolo prin ultima mutaţie genetică, cea moştenită până în prezent.
 |
| Bazinul Oksos în prezent |
Înţelesul originar al arhetipurilor - de modele primitive sau de imagini arhaice din tezaurul comun al omenirii - lasă loc ideii că toate ar fi copiile unor modele arhetipale cereşti, însă mai există o categorie mitologică, a aşa-numiţilor eroi-civilizatori, consideraţi semizei: ei au fost de fapt eroii arhetipali, primii învăţători ai grupurilor umane, primii descoperitori ai elementelor Civilizaţiei (navigaţia, focul, construcţiile, arcul, agricultura, roata, medicina, scrisul, etc.), primii organizatori ai triburilor, primii codificatori ai principiilor juridice şi morale, primii sacerdoţi şi profeţi. Oamenii arhetipali adesea au produs acte de eroi civilizatori: de exemplu, Adam a dat nume plantelor, animalelor şi lucrurilor, descoperind împreună cu Eva, îmbrăcămintea (la început, femeile îşi acopereau coapsele cu un sac doar când aveau ciclu sau când ţineau doliu). Când marile descoperiri au căpătat răsunet mitic în întreaga arie de emancipare a omenirii - ca de pildă agricultura - eroii civilizatori (uneori chiar în grupuri ierarhizate) erau veneraţi de urmaşi. Omenirea a personificat în mituri nu actele civilizatoare în sine: formarea miturilor despre arhetipurile eroilor civilizatori a fost un proces spiritual - adesea îndelungat - de sincretism iar detaliile portretelor dinamice ale eroilor arhetipali s-au selecţionat după ce se colectaseră prin aglomerare de informaţii şi se îngroşaseră până la trăsăturile ideale; cazurile de zeificare ale unor personaje istorice identificate au fost rare (şi atunci operaţia n-a aparţinut direct mitologiei, ci teologiei).
În “Avesta” e notat despre timpurile când cadavrele oamenilor erau lăsate să fie ciugulite de păsări: “Eu, care sunt Mazda, am creat universul acolo unde nu fusese nimic. Potrivnic acestei lumi care este numai viaţă, Mainyu a dat naştere alteia, care este numai moarte şi unde nu sunt decât 2 luni de vară iar iarna e lungă şi ţine 10 luni, răcind într-atâta pământul, încât până şi lunile verii sunt îngheţate şi frigul este începutul tuturor relelor. Apoi, eu am făurit un lăcaş numindu-l Ghaon, care era locul cel mai încântător de pe pământ; acela era semănat cu trandafiri şi acolo se năşteau păsările cu pene de rubin. Atunci Mainyu a făcut insectele care vatămă plantele şi animalele. Apoi, eu Mazda, am întemeiat Muru - oraşul cel sacru şi minunat - iar Mainyu a strecurat într-însul vorbele răutăcioase şi minciuna. După aceea, eu Mazda, am creat fermecătorul Bakhdi - înconjurat de păşuni grase - dar Mainyu a trimis acolo fiare lacome, ce înfulecau vitele folositoare pentru oameni. Apoi am zidit Nişa - oraşul rugăciunii - iar Mainyu a strecurat în el îndoiala care roade credinţa. Eu Mazda, am zidit oraşul Haroju - cel cu palate bogate - iar Mainyu a zămislit acolo trândăvia şi curând oraşul a căzut în ticăloşie. Astfel, fiecare dintre minunile pe care le-am dăruit oamenilor - întru fericirea lor - a cunoscut împotrivire din partea lui Mainyu, prin darurile lui nenorocite; din pricina lui pământul a fost spurcat de pornirile cele rele, el a statornicit datina tâlhărească de a-i îngropa pe morţi în pământ sau de a-i arde pe ruguri, precum şi toate celelalte rele care întristează neamul omenesc. Eu care sunt Mazda, celui dintâi dintre muritori i-am rostit cuvântul meu, descoperindu-i legea: ‘O, tu frumosule Yima, vino la mine ca învăţat întru credinţa mea, să-i fii răspânditor!’ Dar el a răspuns că nu era vrednic, căci n-avea ştiinţa de a fi crainicul legii. Eu care sunt Mazda, astfel i-am grăit: ‘Dacă, aşadar, nu vii nici preot, nici crainic legii mele să-i fii, vai, toate aceste făpturi pământeşti ale mele ocroteşte-le tu, o Yima, şi să le creşti, înlocuindu-mă ca paznic al făpturilor pământului, vino să le fii ocrotitor!’ Şi atunci preafrumosul Yima mi-a răspuns: ‘Voi face să propăşească făpturile tale pământeşti, aceste făpturi ale pământului eu le voi face să crească. Te voi ajuta fiind paznicul şi ocrotitorul acestor făpturi ale tale’. Eu care sunt Mazda, i-am rânduit atunci o oaste şi un plug cu totul de aur. Şi Yima a dobândit în mâinile sale puterea regească. Iar între timp, Yima domnind, s-au scurs astfel 3 secole până când tot pământul larg s-a umplut de cirezi, de cântece, de oameni, de păsări şi de roşii focuri arzând. Mazda s-a întors către Yima: ‘O preafrumosule Yima, iată un prăpăd de geruri este gata să vină în lumea pământească şi furtună de zăpadă se va prăbuşi de la început peste munţii care sunt mai înalţi şi în jos, spre văi. Atunci Yima, va pieri a treia parte din cirezile acestui pământ şi tot ce se află în locuri mai primejdioase şi care sunt în piscuri de munţi şi cei ce umblă prin văgăunile văilor. Peste lumea de trupuri căde-vor ierni ce vor aduce frigul ucigător şi vor lăsa să cadă zăpezile geroase. Tot ce este vietate în ţinuturile pustii sau pe munţi va fugi să se ascundă în adăposturi subpământene. Mai înainte de venirea iernii, ierburi şi plante vor fi pretutindeni dar după iarnă se va socoti minunat locul unde se va ivi măcar o urmă de picior de oaie. Vei face loc înzidit în Var. Îl vei face lung cât o fugă de cal pe fiecare din cele 4 laturi ale sale; şi înăuntru vei aduna laolaltă din cirezile de vite de fiece soi, şi din oameni, şi din păsări. Vei strânge sămânţă de focuri ce ard cu culoare roşcată. Apa o aduci pe o cale lungă şi să mai ai grijă de păsările dinăuntru, îndestulându-le cu grăunţe coapte şi grâul bălan să nu lipsească ori să se împuţineze cu mâncarea făcută. Apoi vei înălţa clădiri cu coloane, cu săli şi cu încăperi retrase. Şi să mai aduni acolo pe toate femeile şi pe toţi bărbaţii cu obârşia cea mai frumoasă, pe cei mai frumoşi dintre ei, pe cei mai puternici; şi să culegi cât mai multe seminţe de arbori dintre cei mai aleşi, dintre cei mai înmiresmaţi ce se află pe pământul acesta. Chiar acum să aduci câte o pereche fără cusur din oricare neam, ca să-şi facă locuinţă - şi acestea împreună cu tine, Yima - în locul înzidit. Să nu fie niciodată acolo chipuri cocoşate, nici sluţenie, o Yima, nici gângăveală, nici ticăloasă pierzanie, nici vreo fiinţă măruntă sau pocită, nici cu dinţii prea lungi şi cu nici unul din multele semne nefericite pe care le adaugă Mainyu celor ce trăiesc pe pământ. Cu un bold de aur să-i călăuzeşti într-acolo pe toţi, Yima - în locul cel înzidit - şi zidurile să ocolească totul de jur împrejur’. În clipa aceea Yima a chibzuit, întrebând: ‘În ce chip voi putea să fac acest loc înzidit despre care mi-ai spus, Mazda?’ Atunci Mazda i-a răspuns lui Yima: ‘O Yima, preafrumosule fiu, iată pământul acesta cu călcâiele tale călcându-l, îl vei frământa în acelaşi chip şi cu mâinile tale, mânuindu-l întocmai aşa cum obişnuiesc oamenii să frământe lutul umed’. Isprăvind de făcut ceea ce Mazda îi poruncise, Mazda îi mai spuse lui Yima: ‘Luminile care lumina-vor acest Var vor fi lumini meşteşugite, fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi a stelelor. Iar după fiecare răstimp de 4 decenii, fiece pereche de oameni va naşte altă pereche şi tot astfel fiecare din toate celelalte soiuri de vieţuitoare. Iar pasărea sfântă va aduce acolo legea’.” După cum a observat în 2004 şi Norvegianul Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard, corespunzător mitului zoroastru de întemeiere a tărâmului Iranian redat de “Videvdad” 1:11 - adică de codul ecleziastic “Avesta” - homosexualitatea masculină a apărut întâi în lume din influenţa demonică pentru a îmbolnăvi Hyrkanii / Gherganii din S Caspic (care formau cea mai sănătoasă creaţie a Zeului Mazda); în sfera morală a doctrinei zoroaste, “arta” / “așa” a fost cunoscută ca “decisiva concepție confesională”, de importanță cardinală în respectiva teologie monoteistă. Este de ştiut că Zeului Mazda în Asia Centrală i se zicea Gorăn / “Gor-Ăn” = “Cerescul An”, tărâmul unde era puternică ştiinţa despre el fiind numit Khura-san (iar în Vechea Europă, a existat “Khar-On” / Kharon, luntraşul spre “Cealaltă Lume”, patronul gladiatorilor); refugiul avestic “Var” a rămas ştiut ca “loc înzidit” (în asemenea conexiune “var” fiind rădăcina pentru “oraş” iar “orăşenii” = “varahii” / “valahii” - adică genericul străinilor pentru Români, rocada “var” / “val” mulându-se din cauza clasicei înlocuiri “R” cu “L” inclusiv în onomastica orăşenilor stră-Români de pe malurile Râurilor, ei de altfel având primele oraşe din Europa - mult ulterior de exemplu la Latini “bărbatul” fiind “vir” iar la Unguri “oraşul” numindu-se “var”: de pildă, în Maghiară Timişoara = “Temes-var” / după cum a observat în 2014 lingvistul Boris Hlebec de la Universitatea din Belgrad, particula “var” / “bar” ajungând valabilă şi în Timoc pentru cele mai timpurii prelucrări ale cuprului). Este de știut despre gospodăriile “de la țară” că erau “vile” (de exemplu, în Antichitate, Romanii au ajuns să-și numească Latin așezările rurale ca “villae”). Valahii în Europa au fost nu doar realizatorii valurilor de pământ, ci şi orăşenii care au zidit în mediul urban (unde şi-au şi văruit lucrările, albeaţa lor apropiindu-le astfel cumva de strălucirea / “stră-lucirea” mult apreciată a divinităţilor): cronologic, se poate lesne observa că iniţial Valahii au fost cei din Văi iubind valurile, stabiliţi apoi pe maluri în aşezări tot mai mari (rotacizarea reliefând relaţia “var”-“val”): Valahii au fost cunoscuți ca străjerii / Gardienii valurilor de pământ protectoare ale așezărilor lor urbane (de străvechi tip “var”, unde se strângeau “Varvarii” / “Barbarii”). În asemenea context, merită o remarcă şi proto Indo-Europeanul “vihros” pentru “bărbat” - legat de străvechiul “vânător” / “erou” - ce a dus la “vârtos” dar şi la “virtute” (forţa castă), “viril”, etc., calităţi tipice şi străvechilor Ghergani; pe de altă parte, în Latină “vir” = “om” / “bărbat” iar “virago” în Latină era “femeie” / “Amazoană”: sensul de luptă era la fel atât Sanscrit / Iranian ca “vîra”, cât și Tocarian ca “wir” sau Got ca “wair” - Kurzii folosesc “miro” iar Galezii “gwr” / care înseamnă și “soț” - vechile așezări “var” devenind în caz de război taberele întărite ale războinicilor (actualul termen Englez “war” pentru “război” fiind sugestiv, la fel de semnificativ ca termenul Român de “vardist” / “gardist” pentru “polițist” = popularul agent de pază al orașului). În 2012, profesorul universitar Oktor Skjaervo de la Harvard a analizat mitul lui Yima (perechea Avestană a Sanscritului Yama): “A cârmuit în Era de Aur și a salvat viețuitoarele de o mare catastrofă prin adăpostirea celor mai bune specimene în așezarea sa denumită Var iar ca atare e sărbătorit la Anul Nou Iranian. Yima a aflat la o întâlnire cu Zeul Ahura Mazda că urma să vină o iarnă severă, cu rezultatul reducerii dramatice a populației planetei iar apele din topirea zăpezilor vor potopi pământul. Pentru ca viețuitoarele să nu piară, Ahura Mazda i-a descris lui Yima cum să realizeze Vara, anume adăpostul cu laturile egale ca un pătrat unde să păstreze în viață ființele pe vremea urgiei reci: i-a explicat cum să lucreze solul și cum să lumineze interiorul (cu 2 feluri de surse, naturale / ferestre și artificiale / lămpi). Yima a selectat pentru subteranul Var câte o pereche - fără defecte - dintre viețuitoare și a găzduit acolo 2 mii de oameni sănătoși, cerând fiecărui cuplu să nu facă mai mult de 2 prunci, pentru a păstra echilibrul; Yima a săpat în adâncimea Var fântâni și canale colectoare pentru a avea apă curată / pură. Acolo a fost un adevărat tărâm al fericirii, condus de Yima: trebuie ca acest mit să fi fost mai vechi ca învățăturile zoroastre”. (Pe lângă amintirea glaciațiunii, în Vechea Lume, ecouri Troglodite - ca orașele subterane din CapaDochia / Sudul Mării Negre - sau coborârea îndelungată a lui Zalmoxe în Grota de pe Muntele Sacru Kogaionon al Geto-Dacilor din Vestul Mării Negre par a fi fost în legături cu mitologia orientală a străvechiului Yima; arca lui Noe din Biblie de asemenea a redat mai multe elemente conectate de Vara lui Yima).
Dacă în Epoca Pietrei Civilizaţiile au fost Fluviale (ca pre-diluvian cea a Imperiului Atlant având Fluviul Oceanus sau cea a Cornului Abundenţei bazată pe Bazinele Fluviilor Mesopotamiei şi Bazinul Nilului inferior ori post-diluvian ca aceea din Bazinul Ghargar în N Indiei / Bhărat sau aceea a Vechii Civilizaţii Europene în Bazinul Dunării inferioare / Banat, etc.), apoi - după Epoca Pietrei - Civilizaţiile au fost şi maritime, ca de exemplu cea a Troiei Ghergarilor / Gherghiţilor în Epoca Bronzului sau cea a Feniciei Ghergaşilor în Epoca Fierului, ş.a.: încă o confirmare - de tip istoric, generală - a parcursului de la apa dulce la apa sărată. De exemplu, argila / lutul folosit la început în creaţia umană era un material tipic Culturii Fluviale. Simetria tipologică a Civilizaţiilor - întâi Fluviale, apoi maritime - n-a fost perturbată de pre-diluviana Atlantida ca maritimă (chipurile existentă în Oceanul Atlantic), căci ea a fost Fluvială; Imperiul Borean / Atlant - cu uscat de dimensiune continentală, dispărut datorită diluviului - nu era în actualul Ocean Atlantic (geologii categoric au infirmat posibilitatea existenţei vreunui aşa uscat în Oceanul Atlantic, ce n-a avut şi n-are decât Insule mult mai mici în suprafeţele lor): cei 10 regi care stăpâneau uscatul Imperiului Atlant nu domneau maritim, ci Fluvial (apele din Imperiul Atlant nu erau stătătoare şi sărate, ci erau curgătoare şi dulci). Civilizaţional, ordinea cronologică a fost Fluvială-maritimă-oceanică: “Okean” explicit a fost cunoscut de vechea lume ca Fluviu, curgător şi dulce, ceea ce face Fluvială Civilizaţia Atlantă, geografic marcată de vechile defilee Gherg şi Gherghel (pe lângă descendenţele Ghergane ale stăpânilor), cu ieşire la Marea cea mai mare din lume - Marea Mediterană - prin Strâmtoarea Garganele / Dardanele; Civilizaţiile ce au succedat-o (ca Vechea Civilizaţie Europeană centrată pe Dunăre / “Râul Rheii”, al Titanei Ghergane cu care Oceanus era frate - unde a rămas cea mai mare concentraţie nominală Gherga din lume - şi cea din Bazinul Ghargar din N Indiei, a Fluviului cu debitul cel mai mare din lumea timpului său din cauza topirii gheţurilor Himalaiei) au fost şi ele categoric Fluviale. Iată 3 Civilizaţii Fluviale ale vremurilor (una pre-diluviană şi diluviană / a Atlantidei, împreună cu două post-diluviene / succesoare ale sale în EurAsia, respectiv în Bazinele Dunării şi Ghargar) având prezenţa confirmată Gherga, realizările penetrând apoi și alte părți ale lumii; abia ieşirea din Epoca Pietrei a adus Civilizaţiile maritime iar apoi pe cele oceanice, a Imperiilor ce într-adevăr au stăpânit oceanele. De aceea - fiind atâtea argumente / de ordin geografic, istoric, onomastic, mitic, genetic, etc. - n-are nici un rost “forţarea” în sensul de a face Imperiul Atlant o Civilizaţie acvatică a Oceanului Atlantic, trebuind acceptat că era de fapt Civilizaţia “Oceanică” a Fluviului Okean / “Oceanus”: o Civilizaţie a celor care trăiau pe uscatul umed - în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni - nu o Civilizaţie marină. La sfârşitul mileniului II î.C., preotul Fenician Sanchoniathon - care a scris după însemnele de pe coloanele celui mai vechi Templu din Byblos / Liban, numele Byblos = Vyvlos fiind de la “Vyv-Ros” adică “Viul Ra” - a anunţat că vechiul Egipt a fost dat de Cronos / Gargaros în stăpânirea lui Thoth / cârmuitorul Cabirilor şi a indicat ca strămoşii a 4 naţiuni importante străvechi pe 4 fii (Atlas şi Autochton cu gemenii lor) dintre cei 10 fii ai lui Anax / Poseidon, stăpâni în Imperiul Atlant, nominalizaţi în mileniul următor de Platon, afirmaţii ce conectau Fenicienii atât cu Atlantida, cât şi cu vechiul Egipt; în 1882, congresmenul American Ignatius Donnelly a enunţat că “Fenicienii şi-au extins aria de dominaţie peste vechea extindere a celor din Imperiul Atlant, de la ţărmurile Mării Negre, în Marea Mediterană, până la coasta Vestică a Africii (zonă unde Strabon a estimat că aveau 300 de localităţi). Preotul Sanchoniathon pretindea că învăţăturile vechilor Egipteni, vechilor Eleni şi vechilor Evrei derivau din cele ale Fenicienilor (urmaşi atât ai celor din Imperiul Atlant, cât şi al unora din Golful Persic)”. Înaintea Antichității, în mileniile II-I î.C. (în Epocile Bronzului și Fierului) se pot urmări atât migrarea Ghetulilor de la Dunărea inferioară în N African - dinaintea Războiului Troian - cât și după Războiul Troian, migrarea Heraclizilor / Dorianilor, tot de la Dunărea inferioară, în Caria / Karka iar ulterior dezvoltării de către ei a pirateriei prin “Oamenii Mării” în Mediterana, după colonizarea coastei Canaanului de către ei / știuți ca Fenicieni KRK, unde principalul lor port era Qart, numit și Sur / Tyr, au ajuns să înființeze Karkedon / Cartagina în cea mai Nordică Peninsulă Africană; deopotrivă capitala Cartagina și Imperiul Fenician au fost fondate de Gherghii din Canaan:
 |
| Rutele Feniciei / Cartaginei (Karkhedon) |
Conform mitologiei Canaanite, Zeii nu locuiau în altă parte - dintre toate direcţiile cardinale - decât în Nord. Apoi, vechii Evrei stabiliţi în Canaan, relatând Potopul în Biblie, au indicat locul salvării patriarhului Noe - din cele 4 puncte cardinale faţă de ei - nu altundeva decât la N de Canaan, pe Vulcanii Ararat din Turcia actuală / cu poziţia între Marea Neagră şi Marea Mediterană (“Facerea” 8): “3. După 150 de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua 27 a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”; pentru “Pământ” se foloseau în Aramaică “Aratha”, “Erd” în Kurdă, “Eretz” în Ebraică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în Germana veche, “Jord” în Daneză, etc. (iar “Ar-Arat” / Ararat a fost notat ca Bariş / “Ba-riş” în secolul I de istoricul Evreu Iosif Flaviu, ceea ce în traducere însemna literalmente “Sufletul înţelept”). Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach - în “Miturile esenţiale” - a enunţat: “se poate presupune că mitul mesopotamian şi cel biblic nu s-au influenţat, ci ambele ar fi variantele folclorice ale unei naraţiuni arhaice comune”. Raiul Atlant (din SE Europei) a încercat apoi să fie reprodus prin Grădina Edenului (din V Asiei), cei ajunşi în N Africii neavând acelaşi succes paradisiac, datorită uscării Saharei; pentru ceea ce în Română s-a perpetuat ca “Rai”, vechii Egipteni aveau denumirea de “Aaru” / “Iaru”, înţelegând aşa îndeosebi un idealist şes cu stuf, plin de Insule cu papură, ca “Lumea lui Osiris”: plasarea sa nu era spre Vest, unde - după arida Sahară - se află Oceanul Atlantic, ci era în Est, spre răsăritul de unde apărea în fiecare zori Soarele, ca tărâm etern bun pentru pescuit şi vânatoare, plin de sufletele persoanelor dispărute / uşoare ca penele, trecute spre Lumea “Cealaltă” prin balanţa operată de soţii Maat şi Thot = “Her-mes” (în E, Mesopotamia - cu cele 2 Fluvii - corespundea Egipteanului Rai, la fel ca Delta Dunării, din N, de altfel pe uscat ruta dintre Nordica Deltă a Dunării şi Sudicul Egipt fiind numai prin E). Este de observat că în timpul primului Potop erau 4 ape de referinţă pentru Gherga sub nivelul oceanului planetar: 2 în Cornul Abundenţei, pe Valea Iordanului (Marea Moartă şi Lacul Galileeii) şi 2 în Imperiul Atlant / E Europei (Marea Ghergană / Caspică şi Lacul Pont / Sarmat); din cele 4, acum 3 au rămas sub nivelul oceanului planetar, căci una a dispărut, prin deschiderea Strâmtorii Bosforului - la început numită Strâmtoarea Gherghel - respectiv prin umplerea fostului Lac Pont / Sarmat, formându-se actualele Mări Neagră şi Azov / Karga, evenimentul geologic datorându-se Potopului şi rămânând fixat ca atare în memoria colectivă, atât istorică, cât şi religioasă. Gherga a fost în miezul civilizaţional şi înaintea Potopului Pontic; ultimele Civilizaţii pre-diluviene - ale “Timpului de Aur” - au fost ale Cornului Abundenţei şi Imperiului Atlant, cu puternice urmări Ghergane în Cultura Mării Negre (şi în jur) inclusiv după Potopul Pontic.
Fostul Lac Pontic - din minim 3 perspective - a fost protagonistul implicat în Rai, Atlantida şi Potop, dezvoltând 3 poveşti separate “puternice”, derivate însă dintr-o singură situaţie, anume că în Rai era Atlantida, ce a fost distrusă de Potop. Între Rha / Volga şi Râul Rheii / Dunăre erau multe Râuri - cu aport de ape din calota polară - arealul cu multe “Insule”, ca atare şi plin de stuf / papură, fiind considerat Rai, patronat de Marea Zeiţă Rhea: zona era favorita pescarilor şi vânătorilor Homo Sapiens, care - atunci când au dispărut rivalii Cro Magnon, din cealaltă specie umană rămasă după vremea Neandertalilor - au întemeiat acolo Imperiul Atlant, o putere civilizaţională Nordică faţă de cea Sudică a culegătorilor şi a primilor agricultori (antropologii au apreciat că în Epoca Pietrei, timp de circa un mileniu după primul contact, vânătorii şi agricultorii s-au evitat reciproc). Sub genericul “Atlantida”, Imperiul Atlant a dominat împrejurimile fostului Lac Pont timp îndelungat - de câteva milenii în accepţiunea lărgită, de la formare până la dizolvare - sfârşitul fiindu-i marcat de spargerea Bosforului de către apele ProPontis / Marmarei, în urma unui puternic cutremur local (generat de întâlnirea plăcilor tectonice Anatoliană şi Balcanică), ceea ce a determinat năvălirea apelor Mediteranei în actuala cuvă a Mării Negre. Academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis în 2016 a atras atenția asupra așa-zisei “perioade Atlantice” de la începutul neoliticului că a fost cauzată de erupția Vulcanului Harga - azi denumit Erciyes Dagi - din centrul Capadochiei, ce a pornit corespunzător “Institutului Smithsonian” în 6880±40 î.C., cu cenușa depusă corespunzător geologilor Francezi de la Universitățile Grenoble, Bourgogne, etc. și în Valea Baalbek din Liban până în 6591 î.C. (geoloaga Yvone Hamann din Elveția împreună cu colegii de la Universitatea Washington / SUA au precizat prin studiul publicat în 2017 că perioada răspândirii materialelor piroclastice - cenușă vulcanică, lapili, bombe vulcanice, etc. - a fost pe o rază de multe sute de km în jurul Vulcanului Anatolian Harga / Erciyes în intervalul 6960-6680 î.C.); activitatea vulcanică serioasă de atunci a dus în 6777 î.C. la ruperea Bosforului și inundarea Atlantidei din mai josul Pont / Marea Neagră de către apele de mai sus ProPontice, ale Mării Marmara / Mediterane.
 |
| Vulcanul Harga / CapaDochia |
Migrările localnicilor în cele 4 zări au propagat nostalgia după Rai, mitul despre măreţia Atlantă şi legenda Potopului, fiecare din teme fiind redată corespunzător conjuncturilor trăite de povestitori, reluările / ecourile diverse - dar asemănătoare - datorându-se inclusiv percepţiilor culturale ale ascultătorilor (şi timpurilor lor, mult ulterioare faptelor). Ca atare, Raiul nu-i de căutat în Mesopotamia (unde prin Paradis s-a încercat refacerea), Atlantida nu-i de căutat în Oceanul Atlantic - numit astfel după urmaşi - iar urmele Potopului nu-s de căutat pe Masivul Ararat: toate cele 3 - Raiul, Atlantida şi Potopul - îşi au sorgintea în jurul fostului Lac Pontic / acum Bazinul Mării Negre; de altfel, în ordinea distanţelor faţă de Strâmtoarea Bosfor - legătura dintre Marea Neagră şi restul apelor planetare - cel mai departe este Oceanul Atlantic / presupus de unii al Atlantidei, mai apropiat fiind Bazinul Mesopotamiei (“Paradisul pe Pământ”) iar cel mai aproape e Masivul Ararat (legat de Potop). Raiul Atlant reflecta Raiul Ceresc iar Paradisul pe Pământ reflecta Grădina Edenului; dinainte de Kurgani, Imperiul Atlant era în apusul Siberiei - aşadar în răsăritul Atlantidei se afla Siberia - a cărei uriaşă Stepă era generic ştiută ca Eden (o denumire sacră - Eden fiind tărâmul Idei, adică al Marii Mame a Pământului - împrumutată pe “Ruta Edenului” şi de Sudica Sumerie / Kurgal, cu înţelesul de zonă joasă, fertilă). Biblia - în Vechiul Testament - descrie în “Facerea” / “Geneza” 2:8 cum a fost la început: “Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (adică pe Adam); e de observat că “Facerea” / “Geneza” 3:23 - “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” - confirmă mitul Sumerian al lui Atra-hasis / Sisi-tros Gardu, că Zeii erau pentru huzur iar oamenii au fost creaţi pentru muncă (scrierile erau din milenii diferite, cea biblică după cea Sumeriană: e de observat că “munca” la vechii Români era ştiută şi ca “tortură”, respectiv “chin”, “caznă”). Conform aceleiaşi cărţi biblice, Cain / “Ka-in” - având un nume ca reproducând perechea Ka-An / primul fiu al lui Adam - a fost mai departe, căci el “s-a dus de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în Ţinutul Nod, la răsărit de Eden” / “Facerea” 4:16 (e de remarcat că, în vechea Română, “Nod” = “Gâlca”: o reproducere Gârga / Gherga). Se poate lesne constata că ambele relatări biblice despre cele întâmplate pre-diluvian (sădirea grădinii “spre răsărit” iar apoi mutarea juniorului “la răsărit” şi de acea grădină) erau văzute dinspre apus, arealul calificat pentru perspectivă fiind Bazinul Dunării - Anatolia; Eden în înţeles Sumerian însemna “Țară deschisă” / “câmpie” (lingvistul Britanic Alan Millard arătând că rădăcina consonantică “DN” semnifica “abundentă / luxuriantă” iar din textul biblic că grădina a fost sădită în Eden - dar şi din explicaţia distinctă a “Talmudului” - se înţelege că Eden era un loc mai mare decât grădina paradisiacă): la E de Raiul Atlant era marea / uriaşa Siberie, un loc documentat ca numit Eden în Epoca Pietrei, din care proveneau “Su-Merii” / Sumerienii (şi din care era însuşi denumirea / de exemplu, în Mesopotamia mileniului III î.C., Akkadienii prin Eden încă înţelegând Stepa din Asia Centrală) iar mai la E era Bazinul Ghargar din NV Indiei. Caracterul de “tărâm sacru” al Anatoliei s-a manifestat pe malul apusean al Mării Negre în Vechea Civilizaţie Europeană - succesoarea Imperiului Atlant - prin întoarcerea cu faţa spre răsărit la rugăciuni (în direcţia geografică a Anatoliei); acea direcţie - fiind şi a apariţiei soarelui - a întărit venerarea astrului şi împărţirea cu timpul a divinizării atotputernicei Mame Ga cu geamănul ei An: Anatolia a fost locul naşterii lor. Pre-diluvian, Zeiţa Pământului Ghea / Ke împreună cu soarele Ra au însemnat Cerul, numit Ke-Ra (soarele Ra a fost mult timp subordonat Marii Zeiţe Ghea / Ga, inclusiv ordinea pronunţiei reflectând aceasta, întâi fiind ea şi apoi el). Cerescul Zeu An - al Timpului - era fratele ei geamăn şi se reflecta în apele Zeiţei Ghea / Ga, progenitura acvatică fiind Rhea. De la apa curgătoare asociată Zeului Anu / adică lui “Dă”-Anu (căci “Dă”/“Ză” era prefixul divin însemnând Zeu / Sfânt pentru Anu) a derivat “dănu” pentru Râu, apa curgătoare a Sfântului Anu; locul cununiei / împreunării Zeiţei Rhea - fiica Zeului An / Anu - chiar cu tatăl ei, patronul Cerului şi Timpului, a fost Bazinul Dunării, care prin onomastica sa le cumulează numele: Râul Zeului Anu / “Dănu” era şi Râul Zeiţei Rhea, căci Dănu + Rhea = Dunărea (în zona EurAsiatică de interes Gherga, în general Râurile mari erau numite “dănu” - ale Zeului / “Zăului” Anu - doar Gorga / Volga, cel mai mare Fluviu din Europa, fiind Ugro-Finic numit Ră / Rhea iar următorul ca mărime fiind nominalizat comun, ca al Zeilor Anu şi Rhea, anume Dunărea). Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” a consemnat incesturile de la început - când populaţia umană era redusă - începând pre-diluvian cu copiii lui Adam şi Eva, un exemplu post-diluvian în capitolul 19 fiind şi al lui Lot, considerat strămoșul Iordanienilor (era fiul lui Aran / Haran, cu care era frate patriarhul Ibrahim / Avram și cu care a fost soră Milca, strămoașa Arameilor), salvat din Sodoma împreună cu cele 2 fiice ale sale, de 2 îngeri:
“30. Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale.
31. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: ‘Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului.
32. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!’
33. Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea.
34. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: ‘Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!’
35. Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea.
36. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor.
37. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: ‘Este din tatăl meu’. Acesta e tatăl
38. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: ‘Acesta-i fiul neamului meu’. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi”.
Familia Semitului Lot - nepot al patriarhului Ibrahim / Avram al Semiților - a fost totuși considerată cea mai puțin depravată din Sodoma, căci nu practica homosexualitatea ca restul (Semiții nu au scris favorabil în Biblie nici despre vecina localitate Gomora, a cărei populație Gomoriană era și aceea păcătoasă, din motive însă neprecizate de Cartea Sfântă): familia Semitului Lot provenea din păcătoasa localitate Sodoma - unde a fost indigenă - așa că incestul a ajuns cu consemnare biblică, deoarece era practică sexuală diferită de homosexualitate. Semiții au scris în Biblie mai amănunțit despre ei înșiși ca Semiți și numai în general despre celelalte 2 ramuri umane (în afară de ei), anume despre Iafiți - urmașii “Însemnatului” Iafet, al cărui prim născut a fost Gomer / strămoșul Gomerienilor, echivalați în Epoca Fierului cu Cimerienii - și despre Hamiți, urmașii lui Ham, al cărui mezin Canaan a fost tatăl Sfântului Gherghe; “Facerea” - cartea dintâi a Bibliei - între Gomer și Gomora, în afara faptului că i-a plasat în același capitol (menționându-i pentru început la 10:2 și 10:19) și în afara legăturii onomastice, nu a mai făcut nici o altă legătură explicită: privind “Însemnatul” = Iafitul Gomer / “Go-mer” se poate ține cont de însemnătatea cuvântului Sanscrit “go” pentru “vite”, denumirea “go-mer” redând înțelesul de “stăpânul vitelor” - căci “mer” = “stăpân” - probabila devianță sexuală din depravata așezare Gomora fiind zoofilia, adică sexul cu animale (de altfel, Evreii mereu au folosit pentru oamenii diferiți de ei termenul “goimi” însemnând “animale” iar - așa cum a documentat Dr. Mihai Vinereanu în 2020 - în vechea Ebraică s-a folosit “khomar” pentru măgar / în Caucaz și Balcani folosindu-se “gomar”). Așadar, cele 2 așezări biblice depravate de la Marea Moartă (ambele distruse în Epoca Bronzului de Dumnezeu după anunțul prin îngerul Gavriil / Gabriel, așa cum a precizat și Coranul în sura 26) s-ar fi evidențiat - pe lângă larga homosexualitate - și prin alte păcate, anume Sodoma Evreilor prin incest iar Gomora ne-Evreilor prin zoofilie; mesajul extras din asemenea episod biblic - ținând cont inclusiv de cel care a pedepsit divin - ar fi că mai mult decât devălmășia deranjau actele între aceleași sexe, învingătoare fiind “morala” contemporană practicată public de vestitele Amazoane cu vestiții Ghergari din N Canaanului (anume, în Caucaz), căci aceia celebrau festiv sexul uman mixt iar nu monosexul, sexul animalier sau alte devianțe: iar așa ceva a contat semnificativ în vremurile Vechii Lumi.
Amoniţii și Moabiţii s-au aşezat în Iordania - lângă Gharqa, Karka, etc. - ajungând până în ceea ce acum e capitala Țării: Amman (cu denumirea sugestivă - Amonită - în legătură și cu Amun-Ra / Amon-Ra = Zeul Soare din Egipt, acolo discul solar fiind Aton iar soarele fiind Ra): un sugestiv rege al Moabiților a fost Balac / Valac - pomenit de Vechiul Testament în “Numerii” 22 - ca oponent trecerii vechilor Evrei pe la el (atunci când aceia au invadat Țara Sfântă / Canaanul, regele a cerut profetului păgân Valaam să-i blesteme, acela însă ajungând să fie omorât de către vechii Evrei, corespunzător “Numerii” 31:5). Este de observat de exemplu că în multe sate Româneşti - până de curând - majoritatea locuitorilor, dacă nu chiar toţi, se ştiau înrudiţi (în diferite grade), nu din alte raţiuni decât genetice / prin motivaţie religioasă însă evitându-se cununiile între rudele cunoscute ca prea apropiate. Dr. Nicolae Lăbușcă în 1922 a scris că “un sat aparținea odinioară uneia și aceleiași familii; toți locuitorii, fără deosebire, erau rude de sânge, urmașii unui strămoș, care statornicise granițele satului”. Așa au fost de exemplu Medievalele Gherghița și Ghergani, ajunse târguri importante în Țara Românească. În 1929, academicianul Niculae Iorga a considerat satul Românesc: “tot o comunitate genealogică, având un strămoș comun”.
Dr. Constantin Miu a studiat “Moștenirea lexicală de sorginte geto-dacă” și a scris în 2014: “Zeul suprem al dacilor era Zalmoxe pe care Herodot îl considera Tatăl Cer. Lexicograful lui Suidas ne-a adus la cunoştinţă că Zalmoxe a fost şi numele unei divinităţi feminine, iar acea divinitate feminină - care purta acelaşi nume cu Marele Zeu - nu a fost alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia şi, mai târziu, Terra. Acea Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu acea divinitate, Nicolae Densuşianu afirma: ‘Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod au pus geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geii cu merele de aur’, la care face referire basmul românesc ‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’ şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor”. Ce ştia cel mai bine An - ca Zeul Cerului - a fost de exemplu descris de poemul Kardu-niaş / Babilonian al eroului Etana / “Et-Ana”, în care e prezentată călătoria post-diluviană a aceluia către Anu, pentru a dobândi “planta naşterii” / “iarba nemuririi”, leac ca să aibă un fiu (Etana - cu ajutorul “Vulturului” - s-a înălţat, într-un zbor asemănător cu cel din “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” / basm Românesc cules în secolul XIX de folcloristul Petre Ispirescu, ucenic al Aromânului Zaharia Karkaleki / Carcalechi, al cărui erou “Prâslea” în vechime era ştiut ca Gheorghe, detaliile oferind priveliştea văzută pe măsura îndepărtării lui de pământul natal): “După un dublu ceas de zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma, priveşte marea dinspre lanţul de munţi’. ‘Pământul arată ca un munte, marea arată ca apa din fluviu’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul arată ca un crâng’. După 3 ceasuri duble de zbor repezit, îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - Pământul, acuma ce e cu el’? ‘Marea-i acuma cât în stropitoarea grădinarului’!” (Versiuni ale poemului sunt scrise în cuneiforme în 3 limbi şi au fost găsite între Ninive şi Susa; într-una, lui Etana i s-a făcut frică de călătorie şi s-a întors, în alta a găsit “planta naşterii” avându-şi astfel urmaşul dorit iar în alta a trebuit să călătorească după leac deasupra cerului lui Anu, în cerul zeiţei): “După un dublu ceas de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca discul lunii iar marea îndepărtată cât o curte-i de mică’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca o turtă şi marea îndepărtată nu-i mai mare decât un coş pentru pâine’. După 3 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum a dispărut Pământul de tot’. Şi pe marea îndepărtată nu s-a mai odihnit ochiul meu” (ultimele rânduri sunt alterate, complet ilizibile; se poate reflecta asupra faptului că în urmă cu atâtea milenii, în Mesopotamia se prezenta ceva ce depăşea simpla intuiţie păstorească Sumeriană, anume: imaginea de disc a Pământului văzut din Cer). Eroul Sumerian Etana / “Et-Ana” era din acelaşi stoc cu prinţii D/Anuna - urmaşii Tatălui Ceresc An - identificaţi de patriarhul Enoh ca îngerii Gregori iar eroul Român “Prâslea” / însemnând “Mezinul” din versiunile iniţiale Româneşti ale basmului “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” era Gheorghe (după cum a identificat Dr. Adrian Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi); de altminteri - pe lângă aceeaşi onomastică - şi rolurile lor erau similare, ale prinţilor / îngerilor Gregori de Gardieni iar al prinţului Prâslea-Gheorghe de a găsi hoţul merelor de aur din grădina împărătească a tatălui său. (În basmele Române au mai fost personaje de legendă din aceeaşi “familie” onomastică a lui Prâslea Gheorghe, ca Gheonoaia, Greuceanu, ş.a., mai mult sau mai puţin fantastice, gheona / gheonoaia fiind cucuveaua / bufniţa, Graucenii fiind Agatârşii - agitând cârjele - etc). Episodul “vulturesc” - acelaşi în toate versiunile, că prinţul se îndrepta cu acel mijloc de transport către tată - în forma relatată de Români a fost dedicat “alimentării” păsării prietene, după ce Prâslea-Gheorghe (aflat într-o genune / prăpastie) i-a salvat puii: “Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea. ‘Greu lucru mi-ai cerut’, îi zise zgripsoroaica; ‘dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini’. Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise: ‘Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne’. Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine şi carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica: ‘Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o’. Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său”. În 2003, Dr. Emil Moldovan a afirmat: “Un număr de legende şi basme răspândite din Caucaz în Europa au ca motiv hrănirea unei păsări fantastice cu carne umană; este vorba de basme ca cel românesc ‘Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur’, cele georgiene despre eroul Amirani, dublura caucaziană a lui Prometeu, etc: motivul este universal răspândit. În unele basme româneşti, eroul este înghiţit şi scuipat afară de către pasăre, motiv care reflectă arhaicul ritual de înghiţire urmat de renaşterea iniţiatică. Fiinţa fabuloasă are o calitate fundamental ascensională. Motivul hrănirii zgripţorului cu carne umană ar putea să reproducă o realitate anterioară mitului, realitate surprinsă parţial de frescele de la Catal Hoyuk; altfel spus, este posibil ca formarea legendei să se întemeieze pe o practică funerară reală, pre-indoeuropeană (în Tibet, oamenii credeau că sufletul unui defunct abandonat intenţionat, din care ciuguleau păsările sau duceau cu ele părţi din carne, ajungea în cer iar sufletul celor sfâşiaţi de câini sau porci era condamnat renaşterii pe pământ). În zona Asiei Centrale, anumite popoare vechi reprobau profanarea pământului prin înmormântarea cadavrelor, expunându-şi morţii, pentru descărnare. Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. scria de obiceiurile funerare ale popoarelor caucaziene (în special al celor din Colchida): ‘Creşteau acolo în şiraguri mulţi arbori cu mlădioase ramuri şi deopotrivă sălcii mari în care atârnau morţii legaţi de crengile din vârf cu funii. Şi azi în Colchida e o nelegiuire mare să arzi pe ruguri răposaţii; nici în pământ nu se cuvine să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-nalţi o piatră funerară, în schimb în crude piei de taur sunt leşurile-nfăşate, departe legate de arbori. Aşa e datina acolo. Femeile sunt în schimb înhumate. Acest obicei funerar este practicat de oseţi, până în zilele noastre’. Pasajul confirmă speranţa în reînvierea oamenilor prin asocierea cu virtuţile regeneratoare ale arborilor; mărturia e legată de un obicei - universal răspândit - cu origini în tradiţiile vânătorilor paleolitici, al adunării oaselor şi depunerii lor într-o piele de animal, cu credinţa regenerării fiinţei umane pornind de la acele oase. În spaţiul românesc, analiza antropologică a fragmentelor de oase de la începutul epocii bronzului a condus către concluzia existenţei unui ritual în care scheletele erau ţinute o anumită perioadă pentru descărnare iar apoi, ceea ce rămânea era înhumat sub pietre (în perioada descărnării, oasele se împrăştiau duse de ploi şi vânturi sau erau împrăştiate de păsările cerului; după un anumit timp, ceea ce era pe tărgi sau în vecinătatea lor era înhumat printre pietrele tumulului, fiind ridicate unele pietre şi depuse resturile scheletelor, apoi adăugate alte pietre pentru acoperirea completă). Spaţiul caucazian şi cel sud-est european nu sunt atât de îndepărtate cultural: potrivit cercetărilor din domeniul pastoralismului românesc, s-a dovedit de exemplu că până la mijlocul secolului XX ciobanii din Mărginimea Sibiului (centrul Ținutului Amlașului stăpânit înaintea întemeierii Valahiei / Țării Românești de către Negru Vodă) obişnuiau să-şi poarte turmele de oi spre Basarabia, Crimeea şi Caucaz, urmând rute de transhumanţă cunoscute din tată în fiu; în trecut, raporturile dintre cele 2 regiuni fuseseră destul de intense, după cum o arată o serie de convergenţe între cultura folclorică a Carpaţilor româneşti şi cea a Caucazului”. Episodul zborului cu vulturul a existat din Babilon până în România (ca al lui Gheorghe-Prâslea) iar cel implicând carnea de om - după cum a observat în 2015 şi cercetătorul Dan Alexe - a fost reţinut inclusiv de către “A-Varii” / Avarii din Daghe-stan / Ţara Ghergarilor; Merele de Aur - caracteristice Grădinilor Hesperidelor - au existat pentru Mezinul Gherga = Prâslea Gheorghe atât în România, cât şi în Georgia (unde în Epoca Bronzului mai era un alt artefact deosebit de important, anume Lâna de Aur): deopotrivă Georgia şi România - de pe malurile E Pontic şi V Pontic - au făcut parte din Imperiul Atlant.
Diluviul / Potopul a fost un eveniment major întâmplat în cuva ovală / alungită Pontică, adică a Mării Negre - geografic aflată între Munții Caucaz şi Carpaţi - punând capăt Erei de până atunci, cea “de Aur”; miturile Antice despre “Insulele Fericiţilor” au fost ecouri ale tărâmurilor Atlante, de pildă generalul Roman Quintus Sertorius 126-73 î.C. (aliat cu piraţii Cyliciei / Khilakku şi negociator cu formidabilul Eupator 134-63 î.C. = cârmuitorul Pontului, descendent din amestecul dinastiei împărateşti a Perşilor cu familiile generalilor Makedoni ai împăratului Alexandru “cel Mare”), a notat că între Insulele Fericiţilor şi Africa erau 2 mii de km: e de observat că literalmente “Perșii” / “Pe-rșii” însemnau “Sfinții înțelepți” (prin particula “Pe” = “Sfânt” și particula “rși” = “înțelepți”). Într-adevăr, distanța dintre Marea Neagră - găzduind “Insulele Fericiților” pe când era marele Lac Pontic cu apă dulce - și Africa de Nord este de chiar 2 mii de km. În spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei, “aur” - pentru “Era” / “Timpul de Aur” dar şi pentru metalul respectiv - împreună cu “a ura” sau “hora” erau toate legate de “Ur-An” / Zeul Cerului, al strălucitorului soare Ra, partenerul Rheii, Marii Mame; la horă - în cercul simbolizând soarele Ra - se strigau “urări” şi “urale” în “cor” către cer de către rârâiţii Pelasgi, oamenii Zeilor Rhea şi Ra, care şi după Potop se mutau “ca păsările”, îndeosebi în scop matrimonial (de pildă - Anatoliano-Georgianul Strabon afirmând în “Geografia” V 2:4 - “ca berzele”), post-diluvian fiind “Era Argintului”: “Timpul de Argint” (o perioadă mai austeră decât cea fericită anterioară), instaurându-se ca obicei solid în Vechea Civilizaţie Europeană întoarcerea pentru rugăciuni cu faţa spre răsărit - locul apariţiei soarelui şi cel de unde proveneau strămoşii, spre care, fiindcă erau “departe”, rugăciunile erau strigate, ca să fie auzite - Gherga avându-şi prezenţa confirmată în areal, inclusiv prin notarea ca Ghirghe / Kirke, de către prima scriere din lume, cu centrul în Banat. Despre “Strigă și strigoi, alte spaime comune cu albanezii”, cercetătorul Dan Alexe a scris în 2014, cu completări în 2015: “Avem verbul ‘a striga’ ca rămăşiţă dintr-un întreg complex mitologic de orori nocturne. Strigă și strigoi sunt în română 2 termeni de foarte mare antichitate. Lucrul e dovedit de supraviețuirea lor simultană în italiană și albaneză, ceea ce arată - ca toți termenii comuni celor 3 limbi - un continuum neo-roman din Italia și Balcani până la Marea Neagră. În italiană avem ‘strega’ = vrăjitoare și ‘stregone’ = vrăjitor; în albaneză: ‘ștriga’, masculin = ‘ștrigan’. În română s-a produs o deplasare de sens, căci ‘striga’ și ‘strigoiul’ au mai degrabă de a face cu lumea celalaltă și cu moroi, decât cu vrăjitoarele și Harry Potter. ‘Striga’ e așadar un termen comun italiano-albano-român. Este extrem de arhaic, vine din latina balcanică, dovada fiind că în albaneză ‘st-’ a trecut la ‘șt-’, exact ca ‘ștrat’ de la ‘stratus’ (în albaneză, ca și în română, ștrat mai înseamnă și cearșaf, ‘strat-stratur’, ‘ștrat-ștrater’). Nu e termen latinesc istoric, e probabil un împrumut latin din grecescul ‘stryx-strygos’ (în latina populară, așadar, ‘striga’ provenea din greacă, ceea ce pentru noi nu are nici o importanță, căci chiar și așa e doar un latinism). Albaneza e o limbă semi-latinizată, iar lexical e la fel de neo-latină ca și româna, doar gramatica ei arată alt model, care însă a influențat profund româna. Știm așadar că termenul vine din cea mai adâncă antichitate, pentru că prezintă evoluția fonetică a lui ‘st-’ spre ‘șt-’ în albaneză, la fel după cum știm invers, că stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie iniţială, dintre ‘ş’ albanez şi ‘s’ românesc, devine limpede că ‘stopan’ albanez (baci de la stână, stăpân de oi) nu poate fi decât un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, ‘ștepan’. ‘Stopan’ nu poate fi decât împrumutat de albaneză din aromâna vlahilor din Balcani sau din proto-română. De fapt, după cum putem vedea aici, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez. ‘Striga’ și ‘strigoiul’ sunt, așadar, în română, 2 termeni arhaici din marele fond latinesc pe care româna îl împarte cu albaneza și pe care lingvistica tradițională ni l-a ascuns. Deseori, latinismele sunt mai bine păstrate în albaneză decât în română. Astfel, latinescul ‘fossatum’, care trebuia să desemneze așezările încercuite cu un șanț, ‘fossa’, de unde ‘fossatum’, a dat în albaneză ‘fșat’, extrem de regular fonetic, dar în română doar ‘sat’, fără fricativa inițială. În română, însă, spre deosebire de albaneză, ‘st-’, ‘sc-’ și ‘sp-’ nu au evoluat niciodată spre ‘șt-’, ‘șc-’ și ‘șp-’ (spre deosebire chiar de multe dialecte italiene), nici măcar în cazurile tulburi în care un ‘-s’ final a devenit ‘-ș’, precum în ‘spiritus’ > ‘spiriduș’, sau în ‘cărăbuș’, care, cu toată prudența lingvisticii tradiționale, vine în mod sigur de la ‘scarabaeus’. Etimologia ezitantă care face să derive verbul a ‘striga’ de la ‘strigă’ este convingătoare și neliniștitoare. Ce ciudat că atâtea generații de lingviști, de la Școala Ardeleană încoace, nu au văzut etimologia simplă a ‘cărăbuşului’! Școala Ardeleană o ghicise, iar Sextil Pușcariu dăduse etimologia corectă din latinul ‘scarabaeus’, dar ea a părut forțată. Dat azi în dicționare fie ca ‘fără etimologie’, ori ca fiind - aparent convingător - turcescul ‘karabaș’ = ‘cap negru’, ‘cărăbuş’ (grecul ‘κάραβοϛ’, latinul ‘s/carabaeus’) este în mod limpede unul din cele mai vechi împrumuturi greco-latinești în limba ce avea să devină româna. Că el vine din cea mai adâncă antichitate și că e înrudit cu latinul ‘scarabaeus’ și cu grecul ‘κάραβοϛ’ avem ca dovadă faptul că cei 2 ‘a’ neaccentuați au devenit ‘ă’, iar ‘-s’ final s-a şopotizat în ‘-ş’. Dacă ar fi fost un turcism ‘karabaș’ recent (care de altfel în turcă nu desemnează un gândac, ci vite cu capul negru), atunci el ar fi fost împrumutat și ar fi fost ‘carabaş’, la fel cum au fost împrumutate ‘caraghios’, ‘caraghioslâc’, ‘calapod’ și o grămadă de alte turcisme și grecisme recente în care ‘a’ neaccentuat nu s-a mai închis în ‘ă’ precum în împrumuturile din antichitate, procesul nemaifiind productiv în epoca recentă. În schimb, precum latinescul ‘spiritus’ care a dat ‘spiriduş’, tot așa latino-grecul ‘κάραβοϛ’ (împrumutat și în latină cu un ‘s-’ protetic inițial ‘scarabaeus’) a dat ‘cărăbuş’. Și-apoi domnii etimologiști n-au văzut probabil niciodată un ‘cărăbuş’, care nu e negru, ci verde-auriu. Rădaşca e în schimb neagră și hâdă, iar etimologiștii orăşeni probabil că le confundă. Derivația fonetică e simplă și impecabilă, și cu toate astea spun de 2 secole despre el că n-are etimologie, săracuţul de ‘cărăbuş de aramă’, despre care scria Blaga că ‘vrea să îl luăm în seamă’.” În cele mai vechi Upanişade, “Sat” = “fiinţa care este”, fiind originea şi pentru Românescul “sat” = “ceea ce este”, întemeiat de un “moş” care îşi aşeza locuinţa - pentru el şi pentru urmaşi - în ceea ce se numea “sat”, care lua fiinţă astfel, reprezentându-i totodată şi “moşia” sa: printre cele mai vechi aşezări - poziţionate pentru accesul facil la apă şi ferirea de fiare - au fost satele întărite de pe maluri (dezvoltate apoi ca nişte “cetăţui”), o zonă plină de asemenea “dave”, adică întărituri pe malurile Râurilor în “tărâmul dănelor” / Eden, al lui An, fiind încă din Epoca Pietrei de pildă Mol-dova; literalmente, numele zonei Moldave e a celei știută din mare vechime ca având pe mal dave - parte a fostului Eden / Rai, străbătut de multe râuri / “dăne” - iar în Balcani Râul Strymos / “Stry-mos” era legendar ştiut ca fiica Gherghiţei Ida şi a Râului Troian Scamandru / “Sca-Mandru” adică “Meandrul negru” (Râul Meandru propriu-zis fiind cel mai important al Cariei = Ţării Gherghiţilor, în V Anatoliei). Graiul “îndărăt” relevă străvechiul termen “dave” / “da-ve” ca “ve-da” / “veda”, ceea ce apropia inclusiv în sens onomastic universul Indian de cel European, în așa-zisa lume Indo-Europeană = Kurgană / Ghergană. Faptul că de Gherga sunt legate - mai mult sau mai puţin evident - nume ca Ardeal, Carpaţi, Crişana, Oltenia şi multe cuvinte din spaţiul Românesc (dar nu numai) nu e surprinzător, ci confirmă vechimea sa imensă. Imperiul Atlant a fost nu numai populat şi de “Gherga-Ani” / Ghergani, ci aceia s-au regăsit chiar în cârmuirea sa. De Ghergan / “Gherga-An” era legat termenul de “Cerc” / “Gherg” pentru Zeul Timpului An, adică reprezentarea plană a “helixului” / spiralei timpului (cu simbolizarea oferită de piciorul îndoit al cocostârcului / berzei, adică al gârgălăului / gruiei sau de bumerangul rotitor, semnul Svasticii - nume Sanscrit, în Română “vârtelniţă” - fiind 2 bumerange încrucişate, reprezentând cei 2 “Zal-moxe” / “Zei-moşi”, adică vechi, anume Cerul şi Glia: emblema Gherga; de la reprezentarea circulară a Zeului An au derivat şi denumirile de “inel”, “unire”, “bun” / însemnând “Sufletul lui An”, “sân”, etc. iar în vorbirea urmaşilor Atlanţilor - ca moştenitorii Zeului An - la multe cuvinte s-a fixat sufixul “an” / “on”).
Iniţial tatuate, apoi şi cusute pe iile Româncelor / cămăşile Românilor, vârtelniţele - ştiute de Europenii Nordici ca Yarga - simbolizau mişcarea timpului, energia regeneratoare, fiind însemnarea străveche pentru înaripare, forţă şi bine: ele făceau lucrurile să se întâmple, povestea ştiută a lor demult legându-se de cele mai puternice 4 vânturi din lume care s-au luat la întrecere, pentru că fiecare voia să stăpânească pământul; îndârjirea le-a făcut să tragă dar n-au reuşit decât să învârtă lumea prin cele 4 anotimpuri. În 1981, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea “Lumini din depărtări” despre “Gherg-On”, notat Grec şi Gyrton / “Gyrt-On” (citit “Gurt-On”) ori Gyrtion: “Gyrton putea fi, pe plan mitic, zeitatea apelor care înconjurau insulele, ţările şi în ultimă instanţă pământul, reprezentarea clasică pentru Okeanos; putea fi numirea conducătorilor cu asemenea descendenţă mitică din marele zeu al mărilor Poseidon; în Anatolia numirea Ankyra / An-kyra pentru Ankara de astăzi ori în Tesalia a cetăţii Gyrton exprimă aceleaşi realităţi”. Gherganii / “Gherga-Anii” au existat în timpul Potopului (atât pre-diluvian, cât şi apoi, post-diluvian), numeroşii Gherghi / Gherga de-a lungul Timpului / “Anului” - cu simbolizarea prin cerc, ca şi cerul - consecvent străbătând mileniile.
