Pe scurt, într-un succint rezumat post-diluvian (adică după Potop / respectiv topirea calotei glaciare din Emisfera Nordică), prezenţele Reţelei Gherga au fost astfel: Gherga care în Asia Centrală - nodul Pamirului, unde sunt Munţii Gherghi - a avut mutaţia la actualul tip genetic în mileniul VIII î.C., s-a îndreptat spre fosta Atlantidă din apus, pe direcţia “mersului” soarelui; conform relatărilor lui Platon - după cele ştiute în Egiptul faraonic - filozoful Antic introducând povestea ca “extraordinară, adevărată în orice privinţă”, Atlantida a fost întemeiată în mileniul XI î.C. de Poseidon / după ce s-a iubit cu frumoasa Medusa, mezina Gorgonelor (Zeul Mărilor Poseidon era fiul Timpului / Cronos şi al Rheii / Marea Zeiţă, acei părinţi fiind copiii Cerului / Uranus şi Pământului / Gaiei).
Direcţia de migrare spre V a rămas până în prezent o caracteristică generală a omenirii, o dovadă istorică fiind şi că polii Civilizaţiilor post-diluviene s-au tot mutat astfel în lume de-a lungul mileniilor; în imaginea următoare se poate vedea sistemul cumulat Aral-Caspic cu albastru - complex acvatic știut la sfârșitul mileniului I ca Bazinul Gurghian, după cum a scris Dr. Zhivko Voynikov în 2018 - și Bazinul vecin Pontic cu galben:
 |
| (Schiță de Dr. Chris van Baak, Olanda) |
Pe o întindere temporală din Epoca Pietrei până în Antichitate, în locuri de exemplu ca Siberia, N Indiei, Sumer, Sahara, Caucaz, Anatolia, Balcani, Banat, etc. a fost explicit - direct şi clar - dovedită Mama Gherga: practic, vestea despre puterea ei a dominat religios oamenii timp de milenii (o performanţă unică în istoria omenirii). În paleolitic - adică perioada Epocii Pietrei când pietrele erau doar cioplite - Neandertalii au dispărut şi vechile ritualuri Magice ale vânătorii au fost părăsite, impunându-se noua credinţă legată de fecunditate şi fertilitate, în care central figura Marea Zeiţă Mamă a Pământului; naşterea divinităţii a coincis cu moartea Neandertală, fiind referinţa supremă religioasă pentru Homo Sapiens până la sfârşitul Epocii Pietrei (respectiv încheierea neoliticului, adică a perioadei şlefuirii / lustruirii pietrei): un timp de peste 20 de milenii. La Potop, ea s-a împreunat cu Zeul Cerului, post-glaciar partenerii fiind veneraţi deopotrivă, bărbatul preluând întâietatea începând cu timpurile metalelor: odată cu Epoca Bronzului, acum 5 milenii (mitologia pietrei - cioplită ori şlefuită - a fost urmată de mitologia metalelor, de la aur şi argint, până la bronz şi fier).
În Epoca Pietrei organizarea societăţii era matri-liniară - adică neamurile erau ştiute prin mamă - Gherga fiind o rezonanţă apărută din timpurile Neandertale, întâi prin Ga pentru Pământ / Glie şi apoi, prin împreunarea din timpul Potopului cu Cerul, ca GherGa; pe atunci era politeism: Mama Zeiţă era cea mai mare divinitate. Din perechea formată de Mama pământeană Gherga şi Tatăl ceresc, “povestea” Gherga a continuat: o veste ştiută de omenire în ultimele 10 milenii (o sută de secole). Marea Mamă, cuplată cu bărbatul cerului, era femeia Gherga, mama copiilor Gherga: Mama Gherga era respectată nu doar de Gherga, ci şi de alţii care au cunoscut-o.
 |
| Zeiţa Mamă Anatoliană |
Primul milion de oameni a trăit pe glob doar după Potop (înainte de acela populaţia era mult mai redusă), nodul Pamirului fiind centrul de difuziune umană apărut, loc unde s-a dovedit în 2007 de către Proiectul Genografic producerea mutaţiei genetice pentru actualul neam Gherga. Primele Civilizări din lume - Indiană, Sumeriană, Egipteană / în ordinea vechimii lor de la răsărit la apus, în paralel cu Cultura Europeană - aşa cum se poate vedea pe harta următoare, realizată de antropologul Canadian Arthur Custance, n-au fost altfel decât Hamite, de exemplu cu prezenţa Gherga ca Gherghe-seu (unul dintre nepoţii lui Ham, fiul lui Noe), începând cu Pa-mir: din Caş-mir / în N Indiei, prin Su-mer / în Mesopotamia, până la Nar-mer / în Egipt, terminaţiile denumirilor (“mir”, “mer”) referindu-se la zone, respectiv oameni; parcursul şi altor grupuri genetice umane a fost prin nodul Pamirului (de exemplu majoritatea Europenilor), acolo Gherghi-stan - respectiv actualul Hindu Kuş din SV Pamirului, geografic calculat drept centrul populaţiei lumii / la cea mai apropiată distanţă medie de oricine pe glob - fiind esenţial pentru Gherga.
Mulţi savanţi, printre care Dr. Spencer Wells, coordonatorul proiectului mondial Genografic - de pildă prin lucrarea “Germenul Pandorei” din 2010 - au fost nevoiţi să admită că omenirea actuală și-a avut începutul acum 10 milenii în Asia Centrală: un timp şi un loc ce în arborele genetic uman corespunde tocmai mutaţiei Gherga. După mutaţia genetică de la începutul mileniului VIII î.C. din Asia Centrală, au sosit de acolo primii Gherga în Banat; timp de milenii apoi, centrul de iradiere şi echilibru între cele 4 zări ale Civilizaţiilor post-diluviene principale - Vechea Civilizaţie Europeană şi cea din Bazinul Ghargar, desprinse din Imperiul Atlant, respectiv Sumeria şi Egiptul, desprinse din Cornul Abundenţei - a fost nucleul Caucazian Ghergar. În imaginea următoare se poate observa răspândirea fondului genetic al mutaţiei paterne precedente Gherga, din care îşi are sorgintea actualul tip uman Gherga (areal în care a fost iniţial întâlnită Marea Mamă):
 |
| Primele Civilizări în Vechea Lume |
Unul dintre “părinţii” proto-cronismului / adică al istorisirii “dinaintea timpului”, cercetătorul mason Cezar Boliac (1813-1881), a scris în 1870: “Poate că nu vom şti nimic despre cei care au asistat la formarea şi la erupţiunile Mării Negre, la cataclismele şi mai vechi poate decât cele menţionate pre locurile ocupate mai în urmă de zişii Argieni, la un mileniu înainte de războiul Troiei. Milezii - zişi mai întâi Cari - poate că vor fi lăsat ceva din omonimia lor în numele munţilor care arată pre vârfurile lor fosilele de vieţuitoare ale adâncurilor mărilor; negreşit că n-au ştiut însă nimic nici ei despre oamenii ce au locuit aceste locuri cu alte forme, cu alte clime. Ş-apoi cât timp nemăsurat a trecut din era când Dacul a făcut cea dintâi cucerire, bătându-se cu ursul şi doborându-l, luându-i pielea spre a se acoperi el cu dânsa de injuriile uraganelor şi de asprimea viscolelor şi luându-i vizuina spre a se adăposti el într-însa, până când să ajungă în înveştmântarea perfectă şi de lux chiar, precum îl vedem pre monumentele ce au scăpat până la noi? Ce timp nemăsurat a trebuit să treacă de când femeia lui, canibală poate, năştea prin scorburi, prin vizuini şi prin peşteri, până când s-o vedem înveştmântată la perfecţiune, cu coafura elegantă, cu marame luxoase şi înfăşându-şi copilul, precum vedem pe reliefurile Coloanei Traiane? Câţi paşi a trebuit să facă civilizaţiunea, dezvoltarea inteligenţei şi a raţiunii în pruncia ei, mergând de-a buşilea; câte generaţiuni au trebuit să treacă, spunând abia câte ceva una alteia, de când Dacul se bătea corp la corp cu ursul cu ciomagul numai, rupt din pădure, numai cu atâta măiestrie ca şi a ursului - până la perfecţionarea arcului cu săgeţi şi cu pene colorate - precum le descrie Ovidiu - până să-şi facă acea pavăză ovală cu aşa ornamente, până să-şi facă acel stindard balaur, cu atâta măiestrie încât să se umfle şi să se restrângă în suflarea vânturilor, acel bucium cu care deştepta văile, nu cred că vreun istoric sau chiar vreun filozof serios se va hazarda vreodată s-o spună. Civilizaţiunea în vechime n-a putut să progreseze cu paşii cu care a progresat şi progresează în timpii moderni, şi cu cât vom urca mai sus în aceste vechimi, cu atâta trebuie să vedem această civilizaţiune învârtindu-se şi reînvârtindu-se în cercuri vicioase, staţionară şi bătând apa în piuă. Omul izolat, omul rar, abia ici şi colo, omul contemplând natura numai, fără idee măcar s-o studieze, s-o explice, ştia puţin să spună urmaşului său. Nu ştim dacă Dacul primitiv, din stânca lui, avea altă cugetare când se întâlnea cu semenul său din cealaltă stâncă decât să-l omoare şi poate să-l şi mănânce; necum să cate a se înţelege cu dânsul prin ceva semne sau sunete, nefixate prin nici o convenţiune, spre apărarea în comun de fiare, de intemperie şi de foame. Fi-vom mai ştiutori ocupându-ne şi chiar numai de omul post-diluvian al Carpaţilor? Ştim noi ceva mai mult despre aceia pre care îi numim Daci decât cele ce au putut parveni prin fragmentele scăpate din diluvii timpurilor istorice ale câtorva istoriografii ale Grecilor şi Latinilor, care au făcut cunoştinţă cu Dacii tocmai atunci când Dacii îşi dădeau suflarea în apogeul lor? Timpul ce a trebuit să treacă de la Dacul în scorbure şi în peşteră până la Dacul în ogrăzi, case şi cetăţi - precum îl vedem pre Coloană - ar fi să-l calculăm poate cu aceeaşi măsură în această adâncime morală cu care calculează geologul adâncimile stratelor pământului. Ţara noastră este plină de artefacte istorice, şi mai plină de artefacte pre-istorice. Comerţul Mării Negre - al acestui Pont, care se zicea înainte Axin în loc de Euxin, adică neprimitor - e dovada cea mai mare că pe coaste se ţinea intens prin Persia, din fundul Indiilor, cu aceste părţi de locuri. Este necontestat că prima civilizaţiune venea din Indii prin Persia, până încă să nu înceapă a veni cealaltă, prin Tracia. Dacia a avut o civilizaţiune înnăscută, cea Pelasgă din Orient şi apoi civilizaţiune Traco-Greacă, venită mai târziu. Civilizaţiunea proprie, în natura şi caracterele ei, a absorbit civilizaţiunile venite de aiurea, încât a făcut ca Dacii, când s-au putut cunoaşte, s-au găsit cu o civilizaţiune aparte, cu un stil al lor aparte, încât Dacii să fie un popor distinct, nici Indian, nici Egiptean, nici Persan, nici Grec, atât în viaţa lui cât şi în costumul lui, cât şi în armarea lui, cât şi în religiunea lui. Convin că civilizaţiunea Dacă a fost târzie, a mers încet, şi că nici n-a ajuns la gradurile celorlalte civilizaţiuni ale altor popoare din vechime, pre care le admirăm în rămăşiţele lor anteistorice, precum India şi Egipt, şi în rămăşiţele lor istorice, precum Grecia şi Italia; susţin însă, cu documentele în mână, că civilizaţiunea Dacilor este foarte veche şi contemporană poate cu cele mai vechi din Orient”. De altfel, asemănările dintre post-diluvienele Civilizaţii Dunăreană şi Indiană se datorau aceleiaşi influenţe, ambele provenind din cea Atlantă, centrată diluvian în jurul Pontului; dintre Indii, partea Nord-Vestică, chiar a Bazinului Indului (unde post-diluvian era puterea Ghaggar) s-a desprins în 1947 ca Țară independentă - care de altfel şi-au primit de acolo onomastica - iar acum se numeşte Paki-stan, în prezent majoritar musulmană, nu hindusă. Civilizaţia Ghaggar - dezvoltată în Bazinul fostului Fluviu Ghaggar - funcţiona în Paki-stan dinaintea perioadei Vedice şi a hinduşilor:
Privind anteriorul atribut al Pontului, neprimitorul “Axin” - care a precedat ospitalierul “Euxin” - se poate reține înțelesul Anatolian / Turc “Aksi” însemnând “Rebel”, cu ecouri ancestrale ca la denumirea Văii Axios / Vardar din Balcani, a Râului Axius izvorând din Valea Beqaa / Liban unde în mileniul V î.C. a fost înhumat rivalul Indian al Zeului “Osi-ris” / Osiris, etc. (pe Valea Beqaa sunt faimoasele podgorii Libaneze, la Baalbek existând Poarta Soarelui a Imperiului Atlant cu Cornul Abundenței). Este foarte interesantă la Nord de Români distribuția cuvântului pentru “castravete” (legumă ca un corn, provenind din teritoriul Indiei de azi, utilizată în Antichitate și la tratarea mușcăturilor scorpionilor, la îndepărtarea șoarecilor din hambare, etc.):
Circulaţiile dintre Bazinele Indus şi Istru (adică dintre Bazinele Ghaggar şi Dunărean) de-a lungul timpului doar au completat moştenirea comună Atlantă: ultima migrare semnificativă dintre Indieni între Români a fost cea Medievală a Ţiganilor / Romilor, astăzi - datorită globalizării - existând fluxul altor oameni, mai ales al migranţilor Indieni pentru rezidenţă în România / mai mulţi decât emigranţii Români în India. Cu mai mult de un secol în urmă, cercetătorul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al Academiei Române - în “Dacia preistorică” a descris foarte documentat mişcările Pelasgilor începând din Asia Centrală în Carpaţi şi difuziunile post-diluviene ale urmaşilor acelora, până după căderea Troiei, în Antichitate: “Înainte de civilizaţiunea Egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revărsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei Pelasge, care a deschis un vast câmp de activitate geniului omenesc. Influenţele acestei Culturi Pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest pământ. Primele mase neolitice, compuse din triburi imense, după ce plecară de lângă Munţii Altai din Asia Centrală şi după ce făcură o staţiune de mai multe secole lângă Marea Caspică, îşi continuară încet drumul lor de migraţiune spre apus, atrase de o climă mai dulce şi de o vegetaţie mai abundentă, revărsându-se cu turmele lor nesfârşite peste văile fertile ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Urmele extensiunii etnografice ale acelor Pelasgi / Arimi sunt la izvoarele Oxus din Asia Centrală şi Arax din Caucaz. Ariman - spun doctrinele lui Zoroastru - înfăţişat ca părintele sau principiul răului în religiunea naţională a vechiului Iran, fu alungat de Zeul Luminii şi precipitat în Infern; personalitatea lui Ariman din ‘Avesta’ era una şi aceeaşi cu personalitatea lui Typhon - fiul lui Tartaros şi al Gaiei - din teologia Egipteană şi Grecească (Zoroastru trăise cu mii de ani în urma memorabilului eveniment petrecut la Dunărea de Jos şi el resumase numai vechile tradiţiuni, credinţe şi legende ale apusului, transmise în Media prin imigraţiuni / după cum a consemnat Isidor în ‘Origini’). Aici, la Dunărea de Jos, s-a format centrul cel mare şi puternic al populaţiunei neolitice în Europa: centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu idei severe religioase. Forma de Arimi corespunde la Rimi. După importanţa ce le-o da Homer, aceşti A/Rimi constituiau în prima eră eroică cea mai întinsă populaţiune Pelasgă; aceşti A/Rimi - după cum spunea Hesiod în ‘Teogonia’ 305 şi 731, aparţinând unei lumi străvechi iar amintirea lor chiar în timpul său se prezenta ca un răsunet depărtat - locuiau la marginea de miazănoapte a pământului cunoscut de Greci. Ei răspândiră în Europa noile elemente de civilizaţiune şi deteră o nouă direcţiune pentru destinele omenirii. Pe piscul Grădeţului - la izvorul Topolniţei - se mai văd şi astăzi ruinele unei întinse zidării uriaşe numită ‘Zidina Dachilor’; resturile acestei puternice şi colosale fortificaţiuni aparţin unui sistem arhaic de apărare. ‘Nu am întâmpinat până astăzi - scria Cezar Boliac - nici o altă cetate Dacă cu aşa întindere şi tărie pe o aşa înălţime’. În împrejurimile acestui puternic centru de apărare întărit de natură şi de mâna omului se mai găsesc şi azi diferite instrumente de piatră şi de olărie neolitică. Aici spun tradiţiunile că a fost în vechime teatrul unei mari acţiuni de război cu un popor din părţile de miazăzi. Dar ceea ce prezintă o deosebită importanţă este că în această zonă, lângă izvorul Bârzei, nu departe de muntele Grădeţ, se află plaiul Curecea, în peştera căruia e tradiţiunea populară că a fost un jidov (Gealat / Uriaş). Istoria politică a Pelasgilor s-a încheiat cu căderea Troiei, de aici încolo fiind numai simple amintiri de resturi împrăştiate, deoarece au fost siliţi de inamicii lor să emigreze din o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă patrie”.
Este de ştiut că locul de provenienţă al Arimilor / Pelasgilor, indicat şi de autorul respectiv în susul Oxos / Oxus - “Fluviul Bovinei”, Gozan pentru Afghani, Vaksu pentru Indieni, Amu pentru Iranieni - e o mare apă curgătoare, aproape cât Dunărea, cu lungimea de 2400 km, ce izvorăşte din Pamir / N Afghani-stanului şi se varsă acum doar în Lacul Aral, fiind navigabil de la portul Kerki 37,51 lat. N, 65,14 long. E / Turkmeni-stan pe 1400 km, până la delta de la vărsare (a fost graniţa dintre Turan / zona Turanicilor din răsărit şi Iran din apus: în vechea Turcă, “tora” însemna “lege”). Fluviul Amu - Vaksu şi Oxos fiind versiuni în limbi diferite ale denumirii sale - începe prin Râul Pamir, ce izvorăşte în Lacul Ghalcha / Zorkul 37,27 lat. N, 73,42 long. E de la graniţa dintre Afgani-stan şi Tadjiki-stan, din Munţii Hindu Kuş, însemnând Munţii “Păsării Indiene” (academicianul Galez Thomas Pennant 1726-1798 a scris că “Munţii Gherghi-stanului erau Hindu Kuş sau Caucazul Indian”; Pelasgii / Arimii - care au ajuns de la izvorul Oxos / Amu în Anatolia, Balcani şi spaţiul Român - erau ştiuţi, inclusiv de vechii Greci, drept mutându-se mereu, “ca păsările”). Este de reţinut că până la începutul mileniului I î.C. Fluviul Oxos / Amu se vărsa atât în Marea Caspică - prin vechiul braţ Uzboi / Uzboy - cât şi în Lacul Aral, numit și Apa Sakâ = “Apa Seacă”, după riveranii Dahi cu acel nume din S său (intrarea în Europa a celor plecaţi de la izvorul Ghalcha / Gharga al Fluviului Amu Darya - notat Vakșu वक्षु de Sanscrita Vedică - fiind pe la Marea Caspică, Su-Merii / Sumerienii înţelegând prin “Aralu” că era “Lumea Cealaltă” / “tărâmul de neîntors”), toată acea zonă fiind numită Chorasmia / oraşul său Gurganj în 1077-1212 devenind şi capitala Imperiului Chorasm / Khurasan, areal despre care specialiştii ştiu că a fost “leagănul zoroaştrilor” iar explicit şi semnificativ Anticul geograf Georgiano-Anatolian Strabon XI 8:8 a scris că era populat de MasaGeţi = Mari Geţi:
Vechiul braț Uzboi / “Uz-boi” al Fluviului Oksos - străbătând ceea ce azi a devenit Deșertul Garagum / Karakum - avea gura în Golful Balkan al Mării Caspice (semnificativă fiind denumirea de Balkan a regiunii străbătută la vărsare în E Caspic, în fosta Dahi-stan / acum Turkmenia); în N Afgan - la poalele Munților Pamir / Hindu Kuș - cursul Fluviului Oksos străbătea regiunea Balkh aparținând Bactriei / Daxiei: pe acolo de-a lungul timpurilor au migrat mulți dintre cei stabiliți la Fluviul Okean / Dunărea și în Balkani ca Pelasgi, Daci, Sciți / Bulgari, ș.a. Ţinând cont de echivalenţele literare dintre formele orientale şi cele Latine “CH”=“G”=“K”=“Q” şi “L”=“R”, prin Ghalcha se înţelege Gharga / Gherga (de exemplu, cercetătorul German Frank Bliss în 2006 a reliefat că însuşi Pamir la început avea numele acela: Gharga). “Enciclopedia Britanică” descria în 1914 populaţia Gharcha de la izvorul Oksos / Oxus ca “diferită de vecinii Iranieni şi Tadjici, fiind formată din oameni înalţi, cu păr brunet sau roşcat, ochi căprui ori cenuşii, feţe ovale, nasuri uşor acviline, vorbind minim 2 limbi”; în 1916, cercetătorul American Madison Grant în “Bazele rasiale ale istoriei Europei” enunţa că “introducerea în India şi Iran a limbilor Ariane - Ghalcha / Gharga şi Sanscrita - a fost o cucerire lingvistică, nu etnică”. “Dicţionarul Triburilor” editat în 1911 la New Delhi / capitala Indiei afirma: “Rasa Ghalcha ocupă partea Nordică a Munţilor Hindu Kuş şi aparţine tipului montan de oameni; au capete mari şi aparţin clar rasei Alpine; în Persană, numele său Ghalcha are semnificaţia de ţăran / rustic” (mult ulterior, în vechea Greacă, Gheorghe a căpătat un înţeles asemănător, de agricultor / cel care lucra pământul, Garga şi “agra” fiind sinonime prin aspiraţia “G” şi prin practica rotirii consonantice Grece); în vechea Română, “zeran” era “ţăran” (de unde şi titulatura de “suzeran” pentru stăpânul / posesorul pământului, zerul aparţinând denumirii fiind lichidul scurs din lapte după obţinerea caşului). Dr. Wilhelm Eilers 1906-1989 (orientalist German) a scris în 1988 despre rusticii Munteni din Pamir / “Pa-mir”: “În Bazinul Oxus sunt urmaşii celei mai vechi populaţii rurale, numiţi Gălca de vecinii Tadjici şi Tadjici de Ruşi (Tadjiki-stan se învecinează cu China în E, Afgani-stan în S, Uzbeki-stan în V şi Kîrghizia în N). Oamenii Gălca vorbesc o Persană / Iraniană răsăriteană şi sunt împărţiţi în mai multe grupuri: Ruşăni pe Valea Oxus, Sogni pe Valea Gunt şi Bărtang pe Valea cu acel nume; sunt câteva mii de persoane în total (unii au rude în Afgani-stan, alţii au fost asimilaţi de Tadjici). Nici una din limbile Pamiriene nu e scrisă; o încercare a sovieticilor de a-i alfabetiza pe localnici n-a fost acceptată. Nu există vreo diferenţă semnificativă între Gălca Pamirului şi Tadjici în privinţa stilului de viaţă, culturii materiale sau organizării sociale: Gălca sunt sedentari / ţărani, care îşi irigă terasele de la poalele văilor, se ocupă cu pomicultura (meri, nuci, etc.) şi cresc turme de rasă, cu care migrează şi acum, însă doar pe distanţe scurte”. În 1969, orientaliştii German Bertold Spuler, Britanic Nevill Barbour şi Elveţian Hans Kissling au precizat că la început populaţia Ghălca / Gharga era formată de “Oamenii grotelor” din Pamir; în 2007, Proiectul Genografic a anunţat - pe baza analizei genetice Gherga - că în urmă cu 10 milenii, Gherga a avut ultima mutaţie genetică în Pamir: iată aşadar că după 38 de ani, geneticienii Nord Americani au confirmat studiul istoricilor Europeni despre ceea ce a fost cândva în Asia Centrală. Specialiștii Pierre Zalloua, Glynnis Breen, Colby Bishop și Marc Haber de la Proiectul Genografic au afirmat în 2012 că “majoritatea Afganilor au un patrimoniu genetic unic, provenit din populația ancestrală care a constituit prima Civilizație acolo, cuprinzând cele mai timpurii comunități de fermieri; analizele genetice au relevat și că diferitele migrări ori invazii au fost asimilate în diverse proporții, Afganii din prezent încă având o varietate genetică unică în Asia Centrală, la așa ceva contribuind și poziția geografică a Afganistanului, la întretăierea rutelor majore de mișcări ale oamenilor, ceea ce a determinat inclusiv dezvoltări culturale deosebite”. Cele mai vechi reprezentări ale oamenilor din Altai - inclusiv consemnările din vechile documente Chineze / vecinii lor din răsărit, al căror nume inclusiv pentru Țara lor China a fost preluat de la nativii Kirăta ai Himalaiei, numiţi Gurka / Gorkha în Nepal, ştiuţi ca oamenii “Rai” - îi înfăţişează ca albi, cu păr lung şi ochi de culori deschise, având feţe largi, cărora le plăceau străinele (în vechile suprapuneri, “L” era utilizat peste “R” iar “T” era utilizat peste “G”, astfel încât iniţial Altai era Argai: o aspiraţie din Gargai; de altfel, cele mai mai mari oi sălbatice din lume - provenind din acel areal Montan - sunt şi acum ştiute ca “arkar” / “argali” = “Ovis Ammon”).
Dr. Ştefan Puşcaşu a afirmat în 2009: “Oaia străveche - numită de specialişti ‘arkar’ - a fost strămoaşa tuturor raselor de oi din Europa; nu exclud posibilitatea ca oaia dacică să fi fost de fapt o subpopulaţie a oii arkar, adică o rasă ce s-a format în neolitic, în spaţiul carpato-pontic, în mileniul V î.C. Pe atunci, zonele agricole europene se aflau în bazinele mijlociu şi inferior ale Dunării. Cum oile aveau nevoie de hrană diferită de cea a omului, acesta a trebuit să urmeze turmele în căutare de zone unde se găsea iarbă din abundenţă, apă şi umbră; acestea 3 sunt elementele fundamentale pentru o turmă. Aşa a luat naştere păstoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale agriculturii. Din oaia arkar a rezultat oaia dacică, din care provin cam toate rasele de oi din Europa Estică şi Centrală; concret, din oaia dacică a rezultat grupa ţurcană. Oaia cea mai veche de pe teritoriul României e ţurcana, moştenită direct de la daci. Ţurcana e oaia din interiorul Carpaţilor; Haşdeu spunea că ţurcana era vechi cuvânt dac, ce însemna ‘oaie’ / ‘capră’. Ţurcana este oaia rustică ce are şi azi, după câteva mii de ani de evoluţie, aceeaşi conformaţie, aceeaşi rezistenţă la boli, cât şi aceeaşi grosime şi lungime a firului de lână. Ţurcana este oaia de munte, cu lâna aspră, care nu se îmbibă de apă atunci când plouă; ‘raţca’ (oaia ţurcană, cu coarnele răsucite spiralat în tirbuşon) e o rasă mai puţin cunoscută, cu aria de răspândire mai redusă, doar în Munţii Banatului. În scenele cu daci se poate observa îmbrăcămintea făcută din lâna oilor, având un soi de pături cu ciucuraşi, purtate ca mantii; îmbrăcămintea dacilor prezenta ciucuri lungi, care nu puteau proveni decât de la ţurcană. Între dovezile arheologice sunt oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de daci zeilor, ce era în special primăvara, când începea anul agricol: oaia ocupa un loc foarte important în viaţa dacilor. Cele mai vechi modalităţi de creştere a oilor sunt nomadismul şi transhumanţa. În cazul nomadismului, păstorul şi oile pribegeau toată viaţa în căutare de păşuni, neavând o aşezare stabilă, pe când în cazul transhumanţei păstorul se întorcea iarna la aşezarea sa. Cum oile se înmulţeau repede, era nevoie mereu de păşuni noi, şi aşa au început deplasările cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Munţii Carpaţi. Unele variante din Mioriţa afirmau că păstorii ajungeau la mare după vreo 2 săptămâni de mers. Distanţele mari nu erau o problemă, păstorii din Carpaţi băteau cu piciorul Peninsula Balcanică iar Mările Neagră şi Adriatică erau aproape pentru ei (au colonizat şi Dalmaţia). O parte din păstori a pornit spre vest; slovacii recunosc că oile lor - din rasa ‘valaska’ - sunt la origine oile păcurarilor din Maramureş. În fosta Iugoslavie, de asemenea e rasa ‘valaska’ (adică ‘românească’, de la ‘valah’); e bine ştiut că majoritatea clasei nobiliare din Serbia era formată din descendenţi ai bogaţilor păcurari aromâni. Vlahii care au ajuns în Munţii Bulgariei au dus la formarea oii de munte bulgăreşti (care - până la primul război mondial - a fost numită ‘ţurcană’); triburile aromânilor care au ajuns până în Macedonia şi Tesalia au adus cu ei rasa ‘vlahiko’. O parte din păstori a pornit spre nord, către Pocuţia, unde s-a format ulterior - prin secolul XIV - rasa ‘gorska’; o altă parte a plecat spre est, unde au găsit câmpiile întinse din actuala Ucraină. Unul din locurile preferate pentru păşunat ale urmaşilor păstorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au rămas până la începutul primului război mondial. Trebuie să reţinem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu turma, ci întreaga sa familie, nevasta, copiii, plus ajutoarele sale, deci o mică comunitate care ajungea să aibă şi alte îndeletniciri. Păstorul era un fel de ‘patriarh’ peste comunitate, care împărţea dreptatea, hotăra nunţile şi înmormântările, ş.a.m.d. Deplasările se făceau cu turme de peste o mie de oi (până la zeci de mii de oi)”. Mult timp s-a zis “cârlană” lânii mărunte a mielului - ulterior similar spunându-se şi iedului ori mânzului înţărcat / adică aceluia care s-a oprit din supt - animalele tinere respective fiind “cârţare” ori “cârlane” (păcurarii / ciobanii lor au fost numiţi “cârlani” iar “cârțan” - însemnând “om naiv” - după cum a observat în 2017 cercetătoarea Valentina Tofan din România, era tânărul inocent ori de vârstă precoce), rădăcina proto Indo-Europeană “keră” fiind şi cea care a dat Englezul “hair”: denumirile erau înrudite cu vechile “cârd” / “krudo” (din fondul pre-Românic), “kerlany” (în vechea Maghiară), “gherlenk” / “jahrling” (în vechea Germană) pentru copilul de un an, etc.; de exemplu, Românii ziceau mielului / iedului “gâţ” (proto Indo-Europeanul era “ghidh” / “kidh”) iar pruncilor care învăţau să meargă le spuneau “târtani”. Este de observat că în vechime, oamenii liberi - părinţi şi prunci - purtau părul lung (la maturi - atât femei, cât şi bărbaţi - pilozitatea era apreciată iar chelia era ruşinoasă); tunşi erau sclavii: semn clar de recunoaştere socială. Ciucurii atârnând la mantii - ca şi părul de pe capete atârnând - semnificau puterile persoanelor (după cum de exemplu rezultă din textele Mesopotame ale mileniului II î.C.), ei putând fi atinşi / apucaţi de supuşi, înodaţi pentru a pecetlui vreo alianţă sau tăiaţi când era vreo repudiere; dreptul Sumerian - prelungit de pildă în Capadochia / Anatolia - prin retezarea poalelor veşmântului înţelegea un act juridic apropiat de cel al retezării părului, indicând puterea de a dispune de acea persoană, cu drept chiar de viaţă şi de moarte, în Canaan “prima carte a regilor” 24 arătând că David l-a surprins pe Saul într-o grotă şi i-a tăiat încetişor poala hainei, cruţându-i viaţa (prin acel gest David asigurându-şi dominaţia asupra regelui Saul): respectivul obicei oriental al ciucurilor a fost foarte puternic prezent la Geto-Dacii contemporani din Europa (ramura lor în Asia fiind formată din Marii Geţi, întinşi spre E până în India şi Siberia). Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu afirma în 1890 “Despre originea şi antichitatea numelor geografice şi istorice” că este de “interes istoric şi lingvistic a studia numele geografice, pentru că aceste numiri sunt documente istorice şi limbistice pentru istoria şi limba popoarelor antecesoare; în toate ţările, numirile geografice purcese din limba popoarelor de azi sunt minoritare: majoritatea numirilor geografice aparţin limbelor altor popoare, mai vechi”. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Populaţiile vorbind limbi altaice au ocupat un teritoriu imens: Siberia, Asia Centrală, nordul Chinei, Mongolia şi Turcia. Se deosebesc 3 ramuri principale: 1) uigură / turcă; 2) buriată / mongolă; 3) tungusă. Habitatul iniţial al popoarelor altaice a fost stepele din jurul munţilor Altai, dintre Tibet şi China întinzându-se la nord până în taigaua siberiană. Diversele grupări altaice, precum şi populaţiile finico-ugrice, practicau vânătoarea şi pescuitul în regiunile septentrionale, nomadismul pastoral în Asia Centrală şi agricultura în zona meridională. Din preistorie, nordul EurAsiei a fost influenţat de culturile şi ideile religioase sosite din sud; însă acele influenţe nu au izbutit întotdeauna să modifice sensibil structurile religioase originare. Unele credinţe şi obiceiuri specifice vânătorilor paleolitici au mai supravieţuit în EurAsia Septentrională, putându-se distinge anumite concepţii caracteristice: credinţa într-un zeu celest - stăpân peste oameni - un tip specific de cosmogonie, solidaritatea mistică cu animalele, şamanismul. Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi cunoscut a fost Tăngri; existent încă din preistoria Asiei, numele său a cunoscut un destin aparte: aria lui de răspândire în timp, în spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor, a fost imensă. El le-a servit ‘păgânilor’ altaici ca să le desemneze zeii, precum şi Zeul Suprem; cuvântul Tăngri era întrebuinţat pentru a exprima divinul, desemnând un etern zeu celest, făcător, înalt, înzestrat cu putere, alb. Organizarea lumii şi a societăţii, precum şi destinele oamenilor, depindeau de Tăngri; prin urmare, orice suveran trebuia să-şi primească investitura de la Cer. Khagan era Fiul Cerului iar suveranul era trimisul sau reprezentantul Zeului-Cer, Cultul lui Tăngri fiind menţinut de suverani în toată puterea şi integritatea. Zeul celest al altaicilor era omniscient. Conducătorii urcau pe vârful munţilor (imagine privilegiată a Centrului Lumii) să se roage Zeului sau - înaintea expediţiilor - conducătorii se izolau cu zilele în corturile lor iar ceilalţi invocau Cerul. Tăngri îşi manifesta nemulţumirea prin semne cosmice: comete, inundaţii, secete. Lui i se aduceau rugăciuni şi i se sacrificau animale. Cosmologia şi cosmogonia popoarelor altaice prezintă un mare interes: ele păstrează elemente arhaice, atestate în numeroase culturi tradiţionale (pe de altă parte, formele în care au fost transmise indică un lung proces de asimilare şi de reinterpretare a anumitor idei primite din afară, în plus cosmologia nepărând solidară mereu cu mitul cosmogonic cel mai răspândit din Asia). Tăngri nu avea temple şi e îndoielnic să fi fost reprezentat vreodată sub formă de statuie. În Asia, ca şi în multe regiuni ale lumii, structura Universului era, în mare, concepută ca având 3 etaje - Cerul, Pământul, Infernul - unite între ele printr-un ax central; acel ax străbătea etajele printr-o ‘deschizătură’, printr-o ‘gaură’: prin acea deschizătură coborau zeii pe Pământ iar morţii în regiunile subpământene şi tot prin ea sufletul şamanului putea să zboare sau să coboare în călătoriile sale celeste sau subpământene. Cele 3 lumi - în care locuiau zeii, oamenii şi morţii - erau deci imaginate ca 3 plăci suprapuse. Numeroase popoare altaice îşi imaginau Cerul ca un cort: Calea Lactee era ‘cusătura’ şi stelele erau ‘găurile’ prin care intra lumina; din când în când, zeii deschideau cortul ca să se uite pe Pământ şi atunci apăreau stelele căzătoare. Cerul mai era imaginat şi ca un capac: se întâmpla ca acel capac să nu fie fixat prea bine de marginile Pământului şi atunci prin crăpăturile interstiţiale pătrundeau vânturile; tot prin acele spaţii strâmte, eroii şi alte fiinţe privilegiate se puteau strecura pentru a accede la Cer. În mijlocul Cerului strălucea Steaua Polară, care - asemenea unui ţăruş - susţinea cortul; ea se chema ‘Stâlpul Soarelui’, ‘Stâlpul de Aur’, etc. Cum era de aşteptat, acea cosmologie şi-a găsit o replică în microcosmosul oamenilor: Axa Lumii a fost reprezentată la modul concret fie prin stâlpii ce susţineau locuinţa, fie sub formă de ţăruşi izolaţi, numiţi ‘Stâlpi ai Lumii’. Când s-a modificat structura locuinţei (de la coliba cu acoperiş conic s-a trecut la iurtă), funcţia mitico-religioasă a stâlpului a fost preluată de deschizătura din vârf, prin care ieşea fumul; acea deschizătură corespundea celei similare din ‘Casa Cerului’, echivalând cu ‘spărtura’ pe care o făcea Steaua Polară în bolta cerească: acest simbolism a fost extrem de răspândit. Ideea subiacentă era credinţa în posibilitatea unei comunicări directe cu Cerul. Pe plan macrocosmic, acea comunicare era figurată printr-o axă (stâlp, copac, munte); pe plan microcosmic, ea era semnificată de stâlpul central al locuinţei sau de deschiderea superioară a cortului, ceea ce voia să însemne că fiecare locuinţă omenească era proiectată în ‘Centrul Lumii’ sau că oricare altar, cort sau casă făcea posibilă ruptura de nivel şi deci comunicarea cu zeii sau chiar (în cazul şamanilor) urcarea la Cer. Imaginile mitice cele mai răspândite (încă din preistorie), ale ‘Centrului Lumii’ erau Muntele Cosmic şi Copacul Lumii: aceste imagini se întâlnesc la populaţiile altaice şi mai peste tot în Asia. Cosmologic, Copacul Lumii se înălţa în centrul Pământului, în ‘buricul’ acestuia şi ramurile lui atingeau mijlocul Cerului: el lega cele 3 regiuni cosmice, căci rădăcinile lui se împlântau în adâncul Pământului. La buriaţi, zeii (Tangeri) se hrăneau din fructele Copacului; alte populaţii altaice credeau că sufletele copiilor, înainte de naştere, se odihneau asemenea unor păsărele pe ramurile Copacului Cosmic şi că şamanii puteau ajunge acolo, în căutarea lor. Despre tobele şamanilor se credea că erau făcute din lemnul Copacului, înăuntrul iurtelor găsindu-se imagini ale sale şi şamanii - de asemenea - îl desenau pe tobe. În plus, escaladând stâlpul ritual, şamanul altaic se urca efectiv în Copacul Cosmic. Mitul cosmogonic cel mai cunoscut la populaţiile Asiei Centrale şi Septentrionale / Nordice a fost aproape universal răspândit, deşi în forme destul de diferite; arhaismul său, răspândirea sa considerabilă - mai fiind atestat în India preariană, în Asia de sud-est, etc. - şi multiplele modificări pe care le-a suferit în decursul vremii, fac din acest mit una din cele mai pasionante probleme. Pentru a pune în evidenţă caracterele specifice versiunilor Central-Asiatice şi cele ale Europei Orientale, să prezentăm ceea ce se poate a fi fost formele dintâi ale mitului; peisajul a fost întotdeauna acelaşi: Marile Ape dinaintea Creaţiei. Scenariul prezintă variante: 1) Dumnezeu - sub formă de animal - se scufundă în hăul apelor ca să aducă puţin pământ din care să facă Lumea; 2) sau trimite pentru aceasta o pasăre de apă; 3) sau face să se scufunde o fiinţă despre care nu ştia până atunci că există şi care se arată - în cele din urmă - a fi adversarul său (şi în ‘Legenda Mării Tiberiade’ / Lacului Galileea - apocrifă din care se păstrează manuscrise medievale - Dumnezeu, care zbura în văzduh, l-a zărit pe Satanail sub formă de pasăre de apă). Plonjonul cosmogonic este atestat, de asemenea, la finico-ugrici, precum şi în Europa Răsăriteană. Şamanismul - în sensul strict al cuvântului - a dominat mai ales în Asia Centrală şi în regiunile arctice; şamanii erau de neînlocuit în orice ceremonie ce se lega de încercările sufletelor: boli (stăpânirea sufletului de duhurile rele), moarte (când sufletul trebuia însoţit pe celălalt tărâm), în unele părţi din Asia apelându-se la şamani când se rărea vânatul sau pentru darul lor de a stăpâni tehnici extatice (divinaţie, clarviziune, etc). Coborârile extatice în Infern (mai grele decât ascensiunile la Cer) au avut o importanţă deosebită în religia şi cultura popoarelor altaice; şamanii întreprindeau acele coborâri ca să dobândească binecuvântarea Suveranului morţilor asupra animalelor şi recoltelor dar mai ales pentru a le arăta drumul celor răposaţi sau ca să găsească şi să elibereze sufletele celor bolnavi, prizonieri la demoni (scenariul era mereu acelaşi, doar episoadele dramatice variau de la o populaţie la alta): şamanul mima dificultăţile coborârii - singur sau împreună cu ajutoarele sale - la sosirea lor sufletele morţilor refuzând nou-veniţilor intrarea şi trebuind să fie îmbunate cu băuturi, la întoarcere ei aducând fiecăruia din asistenţă salutări din partea rudelor moarte. Dar principala funcţie a şamanului era vindecarea, în general bolile fiind puse pe seama rătăcirii sau ‘raptului de suflet’: şamanul căuta sufletul rătăcit, îl captura şi îl introducea în trupul bolnavului; şamanul întreprindea călătoria întâi în sens orizontal - ca să se asigure că sufletul nu s-a ‘rătăcit’ undeva în regiuni vecine - şi apoi în sens vertical, identificând în Infern ‘captivitatea’ aceluia, ‘smulgându-l’ de acolo (căutarea sufletului de către şaman constituia un spectacol). Pe scurt, şamanii au jucat un rol esenţial în apărarea integrităţii comunităţilor, ei fiind luptători antidemonici, elemente războinice; la modul general, se poate spune că şamanii apărau viaţa, sănătatea, fecunditatea, lumea luminii, fiind împotriva bolilor, sterilităţii, nenorocului şi tărâmului ‘beznelor’: în afară de zei şi de fiinţele supranaturale - cărora li se aduceau rugăciuni şi li se ofereau sacrificii - existau ‘specialiştii sacrului’, oamenii în stare să ‘vadă’ sufletele / spiritele, să urce la Cer sau să coboare în Iad. Probabil că un mare număr de trăsături ale ‘geografiei funerare’, precum şi un mare număr de teme ale mitologiei morţii sunt rezultatele experienţelor extatice ale şamanilor. E posibil, de asemenea, ca euforia pre-extatică să fi constituit o sursă a poeziei lirice: când îşi pregătea transa, şamanul bătea în tobă, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’ ori ‘limbajul animalelor’, imitând mai ales cântecul păsărilor; el sfârşea prin a dobândi o ‘stare secundă’, ce declanşa creaţia lingvistică şi ritmurile poeziei lirice. Religiile ce au caracterizat popoarele aparţinând grupurilor lingvistice paleo-siberiene, urale şi finico-ugrice au semănat cu cele ale popoarelor altaice, având multe din elementele caracteristice ale acelora; solidaritatea mistică dintre om şi lumea animală - concepţie magico-religioasă atestată chiar la vânătorii paleolitici - a supravieţuit în Scandinavia prin credinţele în stăpânii sălbăticiunilor (credinţe aproape dispărute în culturile agricole): în Europa, numeroase obiceiuri arhaice au mai supravieţuit la populaţiile baltice, balcanice, în Carpaţi, etc. Religia baltă - la fel ca şi aceea a popoarelor finico-ugrice - prezintă un mare interes tocmai pentru că arhaismul ei poate fi pus în lumină cu ajutorul etnografiei şi folclorului; într-adevăr, aşa cum arată Marija Gimbutas, ramura precreştină a folclorului balt ‘este atât de veche, încât urcă fără îndoială în vremile preistorice, cel puţin până în epoca fierului sau chiar, în ceea ce priveşte unele elemente, cu mai multe milenii înainte’.” În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “După cum există un ‘buric al pământului’, tot astfel Steaua Polară - în jurul căreia pare să se rotească firmamentul - e deseori numită ‘buricul cerului’, butucul roţii sau ţâţâna cerului. Aşa stau lucrurile la numeroase popoare din nordul EurAsiei, cum ar fi koriakii, finicii, estonii, laponii, ş.a. În poezia populară scandinavă ea e numită ‘buricul lumii’.”
 |
Limbile Finico-Ugre acum
|
Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / capitala României a studiat originea termenului de “baltă”, grupat în aceeaşi străveche familie lingvistică stră-Română având şi “daltă” ori “gard” iar Gherga - patronimul familiei, atestat pre-diluvian ca faimos Gardian - s-a evidenţiat prin realizarea de garduri încă din Epoca Pietrei, începând cu protejarea aşezărilor de pe malurile apelor / bălţilor; în 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a notat: “baltă = apă stătătoare, mlaştină, lunca inundabilă a Dunării, e conectată de termenul proto indo-european ‘bhel’ pentru ‘alb / strălucitor’ (deşi asocierea noţiunii de alb cu cea de baltă nu este destul de clară). Existenţa unui cuvânt trac ‘balta’ nu este pusă la îndoială, datorită existenţei toponimice ‘Di-baltum’ în regiunea băltoasă a golfului Burgas. În lituaniană ‘bală’ = ‘baltă / mlaştină’. Marea Baltică are un nume care nu poate fi decât de origine geto-dacă, de la geto-dacii nordici. Dr. Grigore Brâncuş a arătat că marea răspândire a acestui cuvânt în sud-estul Europei, în nordul continentului european, precum şi în unele dialecte italiene, este o dovadă că termenul e din fondul trac”.
Conform şi istoricului Murad Adji din Moscova / capitala Rusiei - care a înfiinţat “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe” - “prin vechiul Altai se înţelege un teritoriu mai larg decât cel asociat acum cu Altai: acel străvechi Altai cuprindea întreg Sudul Siberiei între Lacul Baikal / E şi Pamir / V, învecinându-se cu Tibetul, în timp fiind caracterizat prin mari explozii demografice, până la Marile Migraţii Medievale dintre Baikal şi Dunăre” (despre Tibet / “Ti-bet” - având centrul istoric în regiunea U - e de ştiut că se întinde de asemenea pe o suprafaţă serioasă).
 |
| Pamir, la Vest de Nordicul Altai și de Sudicul Tibet |
Arimii au fost menţionaţi de vechii Greci ca Homer, Hesiod, Poseidonios, Strabon, ş.a. drept cei aparţinând unei străvechi populaţii - deja, în timpul lor - de sorginte orientală iar în legătură şi cu Arax, tipul Caucazian Gherga reflectă aceasta, în plus fiind bogat confirmat istoric acolo parteneriatul sexual al Ghergarilor cu “Ama-zoanele” / “zânele Mamei”. Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a scris în 1895: “Arii au locuit de la mijlocul fluviului Ox la marea Caspică şi s-au întins până în Caucas; apoi spre apus au trecut preste Media şi Mesopotamia, spre Asia Mică. Înainte de Christos cu mai bine de 2 milenii Arii au început a trece preste fluviul Ind şi a se lăţi până la fluviul Gange. Aici Arii ca şi cuceritori au amalgamisat popoare Indice şi prin amestecarea aceea s-a născut Sanscrita poporală. Acei Indo-Ari au compus cărţile religionare ‘Veda’. Din trunchiul Aric s-au rupt ramuri de popoare şi din acelea, cari au venit spre Europa şi-au luat calea preste Asia Mică, aşezându-se în Grecia; altele şi-au luat calea pe dincolo de Caucas, în direcţiunea Dunării şi a Carpaţilor, oprindu-se la gurile Dunării şi Carpaţi. Teritoriul vechiei Arii în general se numeşte Iran”. Influenţele Culturii Ghergare Caucaziene “Kura-Arax” în mileniul IV î.C. au fost prezentate în 2007 de cercetătorii Stephen Batiuk şi Mitchell Rothman până în Munţii Zagros din Iran şi în Canaan:
Britanicul Arnold Toynbee - autorul enciclopediei “Studiu asupra istoriei” - a sintetizat: “Geneza religiilor superioare e ilustrată prin unul din locurile comune ale geografiei istorice; pe hartă e consemnată o porţiune relativ îngustă de pe suprafaţa totală a uscatului Lumii Vechi: este situată în Bazinele Fluviilor Oxos / Amu-Darya şi Iaxarte / Syr-Darya (acolo a fost şi locul de naştere al MahăYănei / Mahayanei, în forma în care ea s-a răspândit asupra lumii orientale / ca mare vehicul religios, ce a dus până la inspiraţia actualului budism). Care poate fi explicaţia unui asemenea fapt? Când este cercetat specificul Bazinelor Oxos-Iaxarte, apare însuşirea că zona era înzestrată de natură cu însuşirea de a sluji de placă turnantă pentru drumuri, ce venind din orice direcţie puteau fi continuate în orice altă direcţie: spre placa turnantă a Asiei Centrale converg drumurile de-a curmezişul Podişului Iranian, spre India, spre Bazinele Tigrului şi Eufratului, prin Bazinul Tarîmului spre Orientul Îndepărtat şi stepa EurAsiană adiacentă (cu capacitatea de conductibilitate ca ‘a doua Mediterană’, atestată de altfel şi prin supravieţuirea fragmentară sub forma Lacului Aral, Mării Caspice, etc.); menirea hărăzită de natură a acelui centru a fost îndeplinită necontenit şi în cursul mileniilor scurse de la apariţia celor dintâi civilizaţii, Bazinele Oxos-Iaxarte fiind scena unde s-au întâlnit - în perioade succesive - civilizaţiile indică, sumeriană / siriacă şi sinică”.
Din vechea Greacă, se pot observa asemănările onomastice dintre Fluviile Oksos şi Okean - adică dintre actualele Amu Darya ce curgea în Marea Caspică / fostă Ghergană şi Dunărea ce curge în Marea Neagră / fostă Getică - inclusiv lungimile lor aproape egale şi faptul că încă din Epoca Pietrei Bazinele lor au fost populate de Gherghi. Munţii Elburz au limita în E cu Munţii Hindu Kuş pe apa curgătoare Hari - având fostul nume Grec Arius / Latin Tarius - cu lungimea de 1100 km (izvorul fiindu-i în Masivul Afgan Baba) iar în V au limita cu Munţii Zagros. În imaginea următoare - realizată în 2006 de fotograful German Cristoph Hormann - e lanţul Munţilor Alborz / Elburz, văzuţi dinspre răsărit (având Marea Caspică la dreapta), pe la poalele Nordice ale cărora au migrat în mileniul VIII î.C. vânătorii-culegători Gherghi dinspre zona Pamir-Altai înspre zona Caucaz:
 |
| Munţii Alborz / Iran |
Se poate remarca multiplicarea nomenclaturală din N Iranului, de la Munţii Alborz, la poalele de miazănoapte ale cărora era Ghergania - adică Ţara Magilor / Media - în V Caspic, unde a fost Albania / Ţara Ghergarilor (cu numeroase toponime Gherga), până în S Rus şi E Mării Negre, cel mai înalt vârf al Munţilor Caucaz fiind fostul Vulcan Elbrus; e de observat că un afluent al Sârdariei / Syr Darya e Râul Chirchik din Uzbeki-stan iar printre primii sosiţi în Europa din Bazinul Oxos / Amu-Darya au fost Gherganii Civilizației Atlante și întemeietori ai Vechii Civilizaţii Europene: cu numele de Ghergari unii au rămas în Caucaz - lanţul Muntos ce separă Asia de Europa - iar unii dintre acei Gherga au ajuns în Bazinul Dunării inferioare, stabilindu-se mai ales în Banat / “Ba-Anat”, începând să fie activi în noul mediu European sub marele patronaj Kirke / Ghirghe (e de ştiut că dintotdeauna şi oriunde generarea culturală a apărut doar datorită înmulţirii populaţiei).
 |
| Gherdap / Porţile de Fier |
Ruta EurAsiatică dintre Ţara Gherghi - Munţii Gherga / Asia Centrală şi Gherganii Bănăţeni / Europa a fost confirmată nu numai istoric, ci şi genetic. Este de observat că în Epoca Pietrei deplasarea Gherghilor / Ghergarilor din Altai în Banat via Caucaz şi Anatolia - petrecută imediat după mutaţia genetică Gherga - a făcut parte din prima difuzie “Indo-Europeană”, ştiută ca formată din mulţimi Gargare, cu centrul de iradiere din nodul Pamirului, premergătoare cu câteva milenii Indo-Europenilor propriu-zişi, urmaşi Gorgani ai Culturii Kurgane (care au ridicat gorgane / termenul Mongol pentru Epoca Bronzului fiind “khirig-suur”). Se poate remarca despre substantivul “gargară” că s-a fixat în vocabular ca operațiunea de clătirea gurii cu apă sărată pentru păstrarea vocii, un înțeles al “gargarei” mai fiind și cel de relatare nesfârșită: probabil era ceea ce transmiteau - prin cântare - mesagerii Gargari (“părinții” limbii Indo-Europene = Kurgana / Gurgana); metoda muzicală a fost cea mai veche formă de circulare a mesajelor importante, probată ca eficientă încă din vremurile când lipseau scrierile sau înțelegerile diverselor Graiuri ale migratorilor / nomazilor (vânători, culegători sau pescari). Ghergarii primului “val” uman (pre Indo-European / începând cu mileniul VIII î.C.) au susţinut matriarhatul iar Gherganii următorului “val” uman (proto Indo-European / începând cu mileniul V î.C.) au susţinut patriarhatul: “clasicii” Indo-Europeni s-au răspândit în lume doar din mileniul III î.C. (după încheierea Epocii Pietrei).
Prima migrare Gherga din Asia Centrală (de referinţă până de curând în Vestul nodului Pamirului fiind “Ţara lui Gherghi” / Gherghi-stan iar în Nordul nodului Pamirului fiind Munţii Cherga / Gherga din Altai, zona dintre ele reprezentând “izvorul” Gherga - locul celei mai recente mutaţii genetice Gherga - acolo fiind şi izvorul Gharga / Ghalcha al Fluviului Amu, pe cursul căruia au coborât noii Gherga la Marea Caspică, pentru a intra în Europa) a fost în cuva / genunea Mării Negre - ştiută pe atunci, în timpul topirii calotei glaciare, ca o apă întinsă - aşezările fiind pe vechile albii ale apelor curgătoare ce o alimentau, până pe paleo-Nistru, paleo-Istru, etc.; deplasarea Gherga din nodul Pamirului a fost spre apus după succesul strămoşilor lor, primiţi foarte bine - de exemplu ca “îngerii Gregori” - de societatea matriarhală care exista în zonele de mai joasă înălţime din Vest. În general, Bazinul Aral colectează apele Pamirului (în trecut, apele Pamirului ajungeau și în Marea Caspică):
 |
| Bazinul Lacului Aral |
 |
| Traseul Gherga - de la E la V - în mileniile VIII-VII î.C. |