În Vechea Lume, profeţii stabileau legăturile dintre lumea muritoare şi cea nemuritoare: erau mesagerii / curierii dintre Zei şi oameni; profeţii interpretau fenomenele meteo, zborul păsărilor, visele ori ghiceau în măruntaiele animalului sacrificat, deseori după drogare, beţie, etc. (când se apropiau de dispoziţia adecvată dialogării cu divinul). Înaintea Războiului Troian, în familia Vest Anatoliană Gharga - ulterior notată Khalkas, Chalcas, etc., în pronunţie Greacă “Khelkă” - erau profeţi, Magi cotaţi drept cei mai buni din lumea de atunci (ultimul ei exponent - profetul Gharga/s scris şi Calchas / Khelka - a sfârşit în V Anatoliei, datorită competiţiei pe care îngâmfat a avut-o cu alt profet, imediat după Războiul Troian); înaintea lor au mai existat profetele Gherghite / Gorgone ale Marii Zeițe Ghirghe, ș.a., instituția profeției fiind preluată apoi de exemplu și de către vechii Evrei - prin profetul lor Moșe / Moise (de la care le-a rămas denumirea religiei ca mozaică), urmat de ceilalți profeți / proroci biblici - ș.a.m.d. Rolul profeţilor în timpul Războiului Troian - cât şi mult ulterior - era foarte semnificativ iar Magul Gharga = Khalkas / Chalca a fost cel mai puternic profet din lume atunci; decizia pentru care dintre cele 2 tabere să se alăture a fost luată după ce Anatolienii Cariani - aliaţi cu Troianii - i-au răpit sora (obicei rămas din Epoca Pietrei, din vremea când Neandertalii răpeau femeile vânătorilor-culegători Homo Sapiens). Istoricii au considerat familia profetului Gharga cu rădăcini Troiane, cooperarea sa cu Aheii datorându-se dorinţei stopării abuzurilor V Anatolienilor, forţarea apropierii lor - a profetului cu Aheii - însă nefiind uşoară (deseori cu fricţiuni ale părţilor). Aşa cum a scris Apollonius Rhodius în “Argonautica” 1:139, la sfârşitul Epocii Bronzului, înaintea Războiului Troian, profetul Thestor Gharga era supranumit “Idmon” / “Id-mon” - însemnând cunoscătorul om al Idei - la fel ca şi tatăl său, care a fost nepotul şefului Lapiţilor din Tesalia: cei care au inventat căpăstrul (pe de altă parte, vechii Eleni au afirmat că profetul Gharga / Calchas - fiul profetului Thestor Gharga, notat şi Thestorides Kalkhas - îl avea ca strămoş pe Titanul Gadeir / Prometeu, prin filiaţia Deucalion-Hellen-Aeolius-Cretheus-Amyhaon-Melampus-Abas). Înaintea Războiului Troian (într-un timp pe când Evreii în Egipt erau sclavi iar primul lor profet - moşul Moise - n-apucase încă să prezică), profeta Theonoe Gharga - fiica profetului Thestor Gharga - a fost luată ca sclavă în Caria; agresiunile V Anatolienilor după fete deranjau profund (un alt exemplu a fost când prinţul Troian Paris a luat-o pe regina Spartană Elena). După eliberarea surorii răpită în Caria, tânărul profet Gharga a prezis Aheilor că Războiul Troian (provocat - oficial, din perspectiva Aheilor - de aroganţa prinţului Paris din Troia) urma să dureze un deceniu iar pentru victorie agresorii aveau nevoie de războinicul Ahile, însă totodată a enunţat şi că Regatul Troiei, respectiv oraşul / capitala putea cădea mai uşor prin strategie decât prin lupte; alte condiţii ce le-a anunţat au fost despre Chryseis - fiica preotului Troian din neamul Ardys - să nu fie captivă Aheilor (pentru că aceea putea comanda ciuma peste ei), că fiica regelui cârmuitor al Aheilor trebuia sacrificată Gherghitei Zeiţe Artemis, etc. Poetul Homer a notat în “Iliada” că în interpetarea zborului păsărilor profetul Gharga / Kalkas n-avea rival iar Kointos din Smirna / Izmir - în “PostHomerica” 9 - a afirmat că Gharga de asemenea era neîntrecut în “citirea” măruntaielor duşmanilor căzuţi pe câmpul de luptă. În 1997, cercetătorii Carlos Parada şi Maicar Forlag au studiat familia Gharga / Κάλχας: “Calchas a avut 2 surori, Leucippe şi Theonoe, care a fost răpită de pe plajă de către piraţi Cariani; tatăl Thestor imediat s-a luat după acei piraţi dar a fost şi el reţinut ca sclav. După un timp, Leucippe a plecat în căutarea lor şi ajunsă în Caria, când a fost văzută de sora captivă - devenită concubina conducătorului Carian - a fost confundată de aceea cu un preot chipeş, trezindu-se cu o invitaţie la amor; fiind refuzată, Leucippe i-a poruncit moartea iar pentru execuţie a fost chemat s-o facă nimeni altul decât sclavul Thestor. Aşadar, tatăl Thestor - care nu ştia că avea s-o omoare pe fiică-sa Leucippe - a primit sabia de la fiică-sa Theonoe; profeţii nu vedeau mai bine decât ceilalţi oameni: nici unul dintre ei nu s-au recunoscut. Însă deoarece faptele nu se întâmplă pentru nimic, când a intrat cu sabia în mână în celulă a avut buna idee să strige că se numea Thestor, că şi-a pierdut fetele Theonoe şi Leucippe, că era un om mizerabil şi i s-a ordonat să comită o crimă. Thestor nu era genul de ucigaş care după faptă să se scuze că a respectat comanda, aşa că a întors sabia spre el însuşi pentru a-şi curma propria viaţă, însă Leucippe - auzind numele - i-a smuls-o şi (după ce s-au clarificat reciproc) împreună cu tatăl a mers spre Theonoe, s-o omoare; dar încă o dată, numele strigate înaintea faptei au dus la descoperirea identităţii tuturor, aşa că familia regăsită s-a putut întoarce acasă, cărând şi daruri primite de la conducătorul Carian. Pe atunci, Calchas profeţea în Megara, anunţând - printre altele - şi că Troia nu putea fi cucerită fără implicarea lui Ahile sau că Troia va cădea după un deceniu (era în anul după ce regina Spartei a plecat la Troia cu prinţul Paris): flota Aheilor - pornită contra Troianilor - tocmai s-a întors din Misia, unde a acostat din greşeală. Telephus - conducătorul Misiei - l-a confirmat pe Calchas: deşi Aheii au fost izgoniţi din Misia, Telephus a fost rănit de Ahile şi deoarece rana nu i se vindeca, oracolul i-a spus că numai cine l-a rănit îl putea vindeca, ceea ce l-a determinat să navigheze în Argos - unde locuia Ahile - implorându-l să-l trateze, oferindu-şi în schimb colaborarea la luarea Troiei; Ahile l-a vindecat prin presărarea din rugina de pe suliţa sa pe rană iar Telephus apoi a făcut ceea ce a promis (confirmând acurateţea informaţiei deja oferită de Calchas prin mijloacele splendidei sale arte). După ce Aheii s-au strâns din nou pentru invazie, vânturile potrivnice nu permiteau flotei plecarea; profetul Calchas a spus că navigaţia nu va fi posibilă decât atunci când cea mai neprihănită fiică a regelui Agamemnon va fi jertfită Zeiţei Artemis: corespunzător viziunii lui Calchas, Zeiţa pretindea compensare căci a auzit cuvintele tari pe care Agamemnon le-a spus pe când vâna un cerb: ‘Nici Artemis nu putea mai bine’. După acel eveniment, vânturile au pornit şi flota Aheilor a ajuns la Troia. În ultimul an de asediu, când ciuma bântuia tabăra Aheilor, profetul Calchas - protejat de războinicul Ahile - a afirmat că aceea s-a datorat batjocoririi unui preot al lui Apollo de către Agamemnon, ceea ce a provocat reacţia regelui (după cum apar vorbele lui Agamemnon către Calchas în ‘Iliada’ 1:105-107): ‘Calcha, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnică vorbă / Răul plăcutu-ţi-a pururi şi pururi menit-ai a rele / Nici ai rostit oarecând şi nici făptuit-ai vreun bine’. În al zecelea an - aşa după cum a profeţit Calchas - Aheii au cucerit Troia prin stratagema Calului Troian, în care era ascuns însuşi profetul, împreună cu alţi războinici. Învingătorii au fost cruzi cu învinşii, omorând mulţi locuitori; degradarea demnităţii învinşilor a fost amplificată nu doar prin curgerea de sânge, ci şi prin abuzurile sexuale produse, ca să fie umiliţi şi mai mult: Aheul Ajax - mai mult bandit decât ostaş - a violat-o pe Casandra în mijlocul confuziei creată de atacul prin surprindere, ceea ce l-a făcut apoi pe Calchas să afirme că Zeiţa Atena era furioasă pe impietatea lui Ajax şi de aceea întoarcerea Aheilor acasă urma să fie catastrofală. După Războiul Troian, coaliţia Aheilor s-a dispersat şi liderii au urmat diverse drumuri spre casele lor. Calchas s-a îndreptat spre S prin Anatolia; la Colophon l-a întâlnit pe profetul Mopsus, pe care l-a testat, întrebându-l câte smochine erau într-un pom sălbatic din apropiere şi când acela a răspuns exact - smochinele fiind numărate de martori - Calchas a închis ochii şi a murit, fiind îngropat la Notium (între Colophon şi Efes)”. Despre Megara e de știut ce a scris istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi”, anume că “a fost întemeiată de V Anatolieni, apoi ocupată de Doriani; după Războiul Troian a fost o mare colonizatoare, formând la Strâmtoarea Kherkel / Bosfor posesiuni ce-i permiteau controlul intrărilor în Marea Neagră: Chalcedon pe țărmul răsăritean și Byzantion pe țărmul apusean. Megara a cucerit și Salamina; a căzut apoi sub dominația Spartei și a încetat să mai joace un rol important”. După Războiul Troian, Dorianii din Megara au fost urmașii Heraclizilor din Bazinul Dunării inferioare, unde au avut Regatul cu capitala Gherghina / Barboși (la cotul Fluviului): onomasticile Gherghina / Galați la Vadul Gherghișan al Dunării și Chalche-don la Vadul Cherchel al Strâmtorii Bosfor nu s-au ivit întâmplător.
