156. Gherga şi Ghergaii

Cultura Ghergă / Keltă
Cronologic - în Epoca Fierului - după mutarea spre apus a Cimerilor (adică a Nord Ponticilor, de la care a rămas denumirea Crimeeii / Sciții înțelegând prin acel termen Negru, indicând poziția) în Europa s-au ivit Celții, care o venerau pe divina Danu ca Zeița Râurilor / Apelor, protectoarea pescarilor și navigatorilor. Ghergaii / Keltaii au fost Celţii (dintre care au făcut parte şi Galii): după Războiul Troian, migrarea lor în apusul European a fost echivalentul pe uscat al mişcării “Oamenilor Mării” din răsăritul Mediteran. În 1889, autorul Jean Laumonier în cartea “Naţionalitatea Franceză” a scris: “ceea ce este în afara oricărui dubiu e originea orientală a Celţilor iar Românii - sau Dacii Moderni - sunt adevăraţii Celţi ai Europei Estice”; de altfel, Velche era o veche denumire a Celților care au populat Vestul European, începând din Epoca Fierului: ei au ajuns acolo venind din Est, Dr. Vladimir Koroljuk 1921-1981 afirmând despre Celții Estici dintre Ardeal și Austria - inclusiv din Panonia - că “s-au Vlahizat”. Foarte concret / efectiv: identificarea celei mai vechi urme genetice “N” printre bărbații Europei - grupul Gherga - a fost realizată prin studiul dezvoltat de Universitatea Estoniană din Tartu în Ludas-Varju-Dulo / răsăritul Panoniei (în Estul Ungariei), datând de la începutul mileniului I î.C. / secolul X î.C.; acolo așezarea s-a dezvoltat ulterior ca tipic Keltă / Celtă. Ghergoii - acum genetic cei mai numeroși în Europa pe malurile răsăritene Baltice / unde se află și Estonia, printre Ugro-Finici - sunt nominal, ca Gherga, cei mai numeroși în Banat (Sud-Estul Panoniei); în Epoca Fierului - adică după Războiul Troian - prezența dovedită genetică Gherga în Panonia a fost anterioară apariției Celților iar așa ceva constituie încă un argument științific privind filogenia vechilor Europeni și locurile specifice fiecăruia în tabloul uman general din acele vremuri. Un colectiv de specialişti coordonat de Dr. Milan Macek de la Universitatea Carol din Praga / capitala Cehiei a observat că “un semn genetic distinctiv pentru celţi pare să fie asociat cu valahii din România şi Moravia, care - conform unor surse istorice - sunt cele mai apropiate rude ale galezilor din Arhipelagul Britanic; oricum, nu din întâmplare acel semn genetic apare la cele 3 grupuri”. Dr. Alexandru Szentmiklosi de la Muzeul Banatului a susținut în 2013 că la sfârșitul Epocii Bronzului, Cornești - cea mai mare fortificație de pământ din Europa, aflată în județul Timiș / Banatul Românesc - importa sare din Ardeal și staniu din Boemia iar după Războiul Troian - la începutul Epocii Fierului - locuitorii au abandonat metropola, ajungând în apus până în N Italiei. Primul mediu favorabil Kelt a fost pe malurile Lacului Halstatt 47,33 lat. N, 13,38 long. E din Austria, având în Europa Centrală cele mai consistente resurse de sare față de cele răsăritene din Ardeal:
Răspândirea Gherghilor / Keltilor în mileniul I î.C.
În 2010, academicianul Britanic Barry Cunliffe (profesor emerit de arheologie la Universitatea Oxford) a enunţat: “Direcţia de migrare a Kelţilor a fost pe direcţia de migrare a Kurganilor (cu valuri de migrări umane din Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului): între primul val Kurgan (de la mijlocul mileniului V î.C.) şi ultimul val Kurgan (de la sfârşitul mileniului III î.C.) au fost aproape o sută de generaţii ale Europenilor care s-au amestecat cu Kurganii; autohtonii Europeni au recunoscut înrudirile lor, însă multe au fost alterate de trecerile vremurilor, de schimbările lingvistice, etc. Denumirea Keltă a fost atribuită corect, unei populaţii familiare. Pe lângă descoperirile genetice şi numeroasele paralele etnice ale populaţiile Moderne cu cele nomade central Asiatice, atrage atenţia un element al aspectului / înfăţişării - în general - al lor: erau ştiuţi ca având părul deschis la culoare (o caracteristică rară în istoria umană); aşa ceva era tipic Nordicilor EurAsiei, ca de pildă Finicilor din haplogrupul ‘NO’, cu o mutaţie unică (părul deschis la culoare şi ochii deschişi la culoare însemna că au avut strămoşi specifici). Genele de aşa tip s-au acumulat printre Turkii Nordici care au co-existat şi care s-au amestecat cu Finicii, după cum a studiat şi Tatiana Chikisheva în ‘Antropologia Siberienilor Sud-Vestici’ (din 2010). Un alt element interesant despre Celţi este că purtau textile similare cu cele Tocariane din Bazinul Tarîm; rămăşiţele Caucaziene din kurganele Altaice, din Bazinul Tarîm (unde sunt Uiguri / Turki Sud Siberieni) dar şi prezenţele Kîrghizilor - ori ale altora asemănători, cu păr şi ochi deschişi la culoare - reprezintă dovezi consistente. În plus, etimologia numelor Celte nu e credibilă Indo-European, însă e credibilă Turk: termenii de bază Celţi au rădăcinile în vechea Turcă. Trecutul Celt a fost foarte bogat iar Dinastiile Celte au avut strămoşi glorioşi. Dezvoltarea Celtă pe continentul European a fost în paralel cu apariţia Fenicienilor în Mediterana, progresul intensificându-se după secolul VIII î.C.”
European ştiuţi “Keltoi” / “Keltai” (după vechea Greacă, reproducând Ghergoi / Ghergai), Celţii s-au răspândit puternic în Europa începând cu Epoca Fierului; căderea Troiei Ghergare - eveniment ce a instaurat Epoca Fierului - a dus nu doar la colonizările Peninsulelor Europene de la Marea Mediterană, ci şi la colonizările Europei pe uscat / continent; în 2006, cercetătorul Ferencz Iosif a scris: “În ceea ce privește cuvântul Keltoi, folosit ca un atribut etnic, apare pentru prima oară în izvoarele grecești ale secolului VI î.C., prima consemnare ivindu-se în lucrarea ‘Europa’ a lui Hecateu din Milet, păstrată fragmentar. Termenul era folosit pentru a desemna populația care locuia la nord de colonia Massalia și într-un sens mai larg, a populațiilor barbare care trăiau în zone din Europa temperată, care într-o perioadă anterioară, se credea că era locuită de populații fabuloase, numite generic hiperborei. Ulterior, în contextul marii invazii celtice din Balcani, ei au fost denumiți Galiatai, apelativ care va fi folosit pentru a-i desemna deopotrivă pe celții din est, cât și pe cei din partea de vest a continentului”. Generic Celţii - denumiţi Keltai - literalmente erau Ghergai (denumirea Celtă era Latină - dată de Romani celei din vechea Greacă de Keltă - pentru numirea Ghergă); printre strămoşii importanţi ai Celţilor / Keltailor au fost Chaldeii / Khaldeii: orientalii Magi Gherghei, buni metalurgi (faimoşi în Mesopotamia, Anatolia, etc.), inclusiv cu denumirea de Chaldoi Georgieni / Caucazieni în Chaldia Pontului / la Marea Neagră. Celţii / Gherghii din codrii Europei au conectat Hyrkania / Ghergania (de la Caspica) de denumirea uriaşei Păduri Hercinice din centrul Europei - având în mijloc Pădurea Neagră - în SV căreia au trăit ei / iar în NE Germanii; de exemplu, pe malurile Lacului Balaton / Valaton - în Panonia - trăiau Keltoii Hercuniați, care în secolul II î.C. au ajuns să emită ca monede drahme de argint. Dr. Alexandru Busuioceanu (Român stabilit în Spania) a scris în 1953: “Pădurea dacică. Înfricoșătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni: ‘codrul frate cu românul’ era originea adâncă a mitului getic, invocat și azi în formula magică ‘foaie verde’, în cântecul popular. Romanii cunoșteau acea pădure de departe, când se vedeau nevoiți s-o ocolească; sau, mai de aproape, când în întunecimea ei pierea vreo legiune ori chiar vreun general faimos. Atunci umbra pădurii dacice ajungea până la Roma și de ea vorbeau poeții și cronicarii care notau dezastrele petrecute acolo. În anul 74 î.C., un general roman, Gaius Scribonius Curio, care-i învinsese pe dardani în Tracia, voia să-i supună și pe daci și ajunsese până la Dunăre. Dar, înspăimântat de pădurile pe care le vedea, s-a oprit. S-a întors din drum fără să facă război, după cum a scris Florus. În altă împrejurare, Roma s-a emoționat de moartea lui Cornelius Fuscus care se înmormântase cu toată legiunea lui în pădurea blestemată. Marțial a scris (în carte, nu pe piatră) epitaful prietenului său: ‘Aici zace Fuscus. Lespedea aceasta nu se mai teme de amenințări dușmănoase, umbra victorioasă a generalului stăpânește pădurea supusă’. Retorica poetului era mai mult decât tragică. Generalul pierise fără victorie. Fără urmă. Înfricoșătoarea pădure nu se clintise. Rămânea mereu mută, întunecată, plină de secretele ei. Pentru mintea anticilor era în toate acestea (și în multe altele) nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor și venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-și adora zeul pe culmi solitare (mai aproape de Zoroastru decât de Pitagora, eclectic al misterelor) avea o știință a secretului, inviolabilă în așa măsură, încât nici azi istoricii nu pot face o distincție limpede între mitul și istoria sa. Acel zeu, deși luminos (zeu al cerului și al nemuririi) rămânea ascuns. Nu i se cunosc altarele și nici chipul. Potrivit unei reguli magice, se reprezenta nu persoana divină, ci principiul contrariu și învins, balaurul cu cap de lup, care slujea și apăra, deși uneori se revolta și-i dădea bătălie lui Zalmoxis în nori. Dacii făcuseră din el stindard și-l adorau, dar trăgeau cu săgețile în nori când izbucnea o furtună. Poate nu este lipsit de interes să menționăm că Wulfila, apostolul goților, capadochian de origine, primise în Dacia, unde evangheliza, acel nume got, care deriva de la cel al lupului. Un asemenea nume putea avea un înțeles tainic printre oamenii din țară. Zeul poporului își ascundea persoana în tot ce era legat de cultul și numele sale. Îi ziceau Zalmoxis, însă uneori și Gebeleizis”. În secolul V î.C., istoricul Herodot Karka 4:49 a scris că Dunărea - ce îşi are izvorul în Pădurea Neagră şi curge în Marea Neagră - începea pe atunci din teritoriul Celt și se vărsa în teritoriul Carian (al Dobrogei, unde era colonia Histria a celor din Țara Gherghiților, denumirea Fluviului fiind Istru); antropologul Carl Virchow 1821-1902 din Pomerania în “Popoarele primitive ale Europei” din 1874 a afirmat: “Celţii care populară Franţa actuală au venit de la Marea Neagră, urcând în susul Dunării” (e interesant că termenul Kelt / Celt pentru “profetă” era “Veleta”). Cercetătorul Francez Andre Lefevre în “Rasele şi limbile” din 1893 a scris: “Celţii șateni - cărora etnografia le relevă urma din Dacia până în Irlanda - şi Galii blonzi, toate aceste popoare care vorbeau Dialecte Indo-Europene, au mers dinspre Orient către Occident; limba Galică era cunoscută ca înrudită cu Latina, ceea ce explică dispariţia ei rapidă”.
Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu în “Studiu despre Celţi şi numele de localităţi” din 1895 a scris: “Nascerea şi leagănul Celţilor au fost în Aria / Iran. Înmulţindu-se populaţiunea, Celţii au pornit din teritoriul Arilor şi s-au lăţit în 2 direcţiuni. Unii au străbătut peste Media şi Armenia spre Caucas şi peste Caucas luând-o spre Nord către Finni şi spre apus continuând linia Dunării şi Carpaţilor, suindu-se la isvoarele Dunării, au trecut Rinul şi s-au oprit la ţărmul Atlantic, până între Munţii Pirinei şi Alpi; unii au trecut pe Insula Britaniei. O altă cale a Celţilor a fost peste Media şi Mesopotamia spre Asia Mică şi Fenicia. Numele cel mai vechi al Celţilor a fost Gael / Gal-dae; prin strămutarea lui ‘G’ în ‘K’/‘C’ iară a lui ‘D’ în ‘T’ s-a format numele Keltoi la Greci, Celtae la Romani. Analele vechi Gaelice sau Irice (din Irlanda) spun că primul cârmuitor al Gaelilor din Asia a fost Absal care în secolul XXIII î.C. a locuit în Sinear=Sumer, de unde a fost alungat, ajungând în Caucas, Gaelii fiind de atunci numiţi Gael-agi / Gaelagi, adică viţă / neam de Gaeli; pe a doua cale - peste Fenicia - Gaelii au pornit de timpuriu (la sfârşitul secolului XVII î.C., Gaelii au ajuns la gura Ebro / Spania). În secolul VI î.C., neguţătorii Greci au numit Ţara Celţilor drept Keltike (Romanii au numit-o Galia, în Iberia fiind Galicia iar în Britania a ajuns Wales / Wallis, adică Ţara Galilor / Walilor). ‘Gallach’ însemna ‘neam de Gall’; ‘G’ din Gael / Gall s-a strămutat în ‘V’ (Gallon - ‘on’ = ‘om’ - e Wallon, însemnând ‘om Gall’). Galii din Galia s-au Romanizat iar popoarele vecine din Galch au format Valch (şi fiindcă unii au strămutat pe ‘ch’ în ‘ş’, s-a rostit ‘Vălş’ / ‘Velş’, ceea ce e identic cu Welsh = ‘viţă de Gall’): deducem că Wallach / Gallach însemna ‘tare’ / ‘viteaz’ şi nu era de batjocură; de bună seamă, o fi fost ceva cauză ca să fim numiţi Valahi, ori după limbă - având cuvinte Gallice în limba noastră - ori după port. Celţii mai peste tot unde au locuit au lăsat după sine numeroase nume. Numele de Cerchez din România ne îndeamnă ca să scrutăm mai departe: Cerchesii e numele vechi avut de Kerketi; ei au locuit în jumătatea apuseană a Caucasului şi azi îi cheamă Circasi (dar numele cel mai vechi a fost Corconti). În secolul IV, între Altai şi Enisei a fost o ţară Cherchis - azi Kirgisia - şi locuitorii se numesc Kirgisi (din forma kirg / quercus = pădure de cerr); numele Corconti e din corc / keirk = ‘oameni locuitori’. Noi avem cuvântul gorun iar ‘Dicţionarul Academiei Române’ îl aduce în asemănare cu un cuvânt Latin închipuit; ar trebui să fie gorgon. În România se află Gorgana = munte în Muscel (ca Garganus în Apulia). Încât numele următoare nu-s de munte ori deal - Gărgăcei, Gărgăuni, Ghergani, Ghergulie, Ghergheana, Gherghişani, Gherghiţa, Giurgena, Giurgiţa, Giurgiu, Gergota, Gurg, etc. - şi deoarece la înălţimi sunt păduri lângă localităţi, întâiul înţeles e de deal (adică ceea ce se vede de departe) şi în al doilea rând se înţelege pădure. Pe timpul Goţilor, în Ardeal a fost o ţară Cauca; la Celţi, ‘coiche’ însemna ‘înălţime’, toate rădăcinile în formele ‘Gug’ / ‘Gheg’ având înţelesul de munte / deal (în 1891 am scris despre muntele Kogaionon din Dacia). Numele Gruniu purcede din ‘gar’ = ‘gra’, deal şi an. Gargaron = vârful Muntelui Ida în Troas amintit şi de Herodot, Ghergovia în Galia, etc., arată că Lumea Veche era deja plină cu nume din rădăcina Gar (la Celţi, ‘grian’ era deal mic). În limba Celtă ‘maid’ însemna ‘câmp’; târgurile şi azi încă în parte mare se ţin afară, la câmp: Măidan - lângă dealuri şi apă - era pe un câmp mic. Medoi / Medii la Greci au fost locuitorii Mediei din Asia. Mediolanium din Italia azi la Italieni e Milano (şi zace la câmp); Medin însemna ‘câmp mic’: Medina se vede că în ‘Med’ avea conceptul de ‘câmp’.” (Cerrul - “Quercus cerris” - e forma de gorun tipic cu răspândirea între Anatolia şi Banat; în aceeaşi lucrare, savantul Român a scris că la vadul de trecere al Dunării de la Barboşi = Gherghina / acum Galaţi exista “DinoGetia = oraş vechi în Dacia, la gura Siretului, lângă Gergina: ‘Din’ era din ‘Dan’ pentru ‘apă’ / ‘râu’ iar ‘Getia’ era din Getul ‘coed’ pentru ‘codru’, la Gergina fiind ‘keirk’ = ‘codru de cerr’.”) Autorul Aromân Toli Gogu a scris în cartea “Romanus și Valachus” din 1939: “Se știe că în vechime limba Latină pentru ‘gama’ Grecesc nu avea litera ‘g’, care se înlocuia cu litera ‘c’. Se scria ‘macistratos’ în loc de ‘magistratos’. Prin secolul III î.C. a fost adoptată și litera ‘g’. Astfel, numele Gal s-ar fi putut scrie Cal iar Galati, Calati. Gruparea consonantică ‘clt’ din Calați corespunde cu scheletul consonantic ‘glt’ din Galati, așa că Celt nu ar fi decât Galt ipotetic din Galați. În treacăt fie spus, Galati are corespunzător Valati, nume ce se dădea Românilor. În unele dialecte Indiane, cuvintele apar cu ‘b’, în altele cu ‘v’; fenomenul ‘b’=‘v’ apare și la Turci. Chiar din perioada Latină se pot urmări asemenea fenomene fonetice. Se știe că Sanscritul ‘giv’ apare în Latină ‘viv’. Ar însemna că substituirea lui ‘g’ prin ‘v’ a fost Antică, la Latini. Ea putea să apară și între diferitele triburi Galo-Celte. Dialectele Celtice erau în unele privinți destul de învecinate cu Latina. Se crede că la Celți exista forma Gaelah. La Anglo-Saxoni apare forma Waelhisc (terminație Etruscă). Un Gaelah ar fi putut da un Gwaelah Velș, din care s-ar fi putut forma la unii Gaelah și la alții Vaelah. Să mai adăugăm că unii explică originea lui Gallus din Latinul Vallus. Etc”.
În 2016, cercetătoarea Ana Chelariu a scris “Despre cer și cer”: “Limba română cunoaște destule omonime, dar puțini știu despre ‘cer’ și ‘cer’: poți spune ‘soarele de pe cer’, dar și ‘în trecut oamenii spuneau stejarului și cer’. Etimologic vorbind este acceptat că ‘cer’ ne-a rămas din latinescul ‘caelum’ = ‘cer’, ‘caeruleus’ = ‘cerul albastru închis’. Copacul care atinge cerul cu ramurile lui tot în latină s-ar găsi: ‘cerrus’ = ‘quercus’, stejar la Plinius, ‘un soi de stejar. Dacă însă lăsăm etimologiile la o parte și ne gândim când și de ce au fost acceptate aceste cuvinte în limbă se schimbă puțin discuția. Mai ales dacă ne gândim că această formă, ‘cerrus’ = ‘stejar’, nu are o explicație clară nici în latină. Cuvintele nu ar trebui luate numai ca instrumente de expresie care au intrat în limbă din cutare sau cutare altă limbă cu care românii sau dacii sau geții au intrat în contact. Cuvintele au rămas în limbă. Astfel ar trebui să începem discuția cu întrebarea: de ce unele cuvinte au rămas în limbă și altele nu? Ce condiții interne au determinat aceste alegeri? Oprindu-ne asupra acestor aspecte extra-lingvistice am înțelege poate că preferința pentru cuvintele care au rezistat trecerii timpului s-ar datora unor sensuri și nuanțe care erau necesare gândirii religioase, filozofice și sociale din acel timp. Și astfel am ajunge la întrebarea cum se face că vorbitorii de latină vulgară au păstrat același cuvânt însemnând și stejar și cer? Desigur ni se va spune latinescul ‘caelum’ împreună cu varianta sa ‘caerulus’, trecând prin fenomenul de rotacizare, ar fi cele mai bune candidate pentru etimologia românescului ‘cer’. Dar nu cumva ‘cerrus’, forma care însemna și ‘stejar’, a avut o importanță anume la această trecere? Și atunci ne putem întreba, ce legătură au sesizat strămoșii noștri între cele 2 noțiuni? Se știe cu destul de multă siguranță că aceste populații, fie ele trace, dace, gete sau latine, făceau parte din marele grup al indo-europenilor, grup care venera ca primă divinitate protectoare cerul luminos. Și mai știm că acest mare grup își ținea procesiunile religioase în aer liber sub umbra deasă a stejarului, sub ‘cerul liber’. Să ne amintim că stejarul era, deci, copacul sacru divinizat la mai toate popoarele europene, cu precădere la celți, spre exemplu. Nu mai puțin sfânt aflăm stejarul în folclorul românesc. Fără a mai aminti de ‘butucul Crăciunului’, stejarul gros care ardea în vetrele țăranilor până la 1 martie, când i se lua cenușa și se împrăștia pe câmp ca să fie recolta bogată. Ba chiar cenușa stejarului sfânt se amesteca în mâncarea vitelor ca să fie mănoase. Conotația religioasă dintre cerul sfânt și cerul sfânt [sic] este destul de clară. Cu timpul însă puterea ‘cerului de cleștar’, ‘cerul luminos’, a întrecut-o pe cea a stejarului ‘cer’ și aceste omonime s-au despărțit, unul cedând locul celuilalt, românul privind ‘cerul sfânt’ și raiul, pare-se, uitând de semnificațiile mitice ale ‘cerului stejar’. Acum cineva ar putea întreba: dar ‘stejarul’? Cum e cu stejarul? E, asta e o poveste ceva mai delicată. Ne apropiem de ‘stejar’ cu teamă, ca și strămoșii noștri. Și numai dacă ne lăsăm purtați de gânduri am putea presupune că acest ‘steg’ era dătător de ‘jar’. Am putea”.
Mitologia Keltă / Ghergă l-a indicat pe Uriașul Gargan ca fiul virginei Belisama / strălucita Zeiță știută de vechii Greci ca Pallas Atena, fertilizată de harul - divinul spirit - al bunului Zeu Belenos, existent la vechii Greci ca luminosul Apollo: aceeași conjunctură a fost și în Galileea secolului I, când Fecioara Maria a rămas însărcinată cu Duhul Sfânt iar apoi L-a născut pe Iisus / Fiul Domnului. În lucrarea “Merlin, preotul naturii” din 1995, autorul Jean Markale a consemnat că “la Celții Bretoni vechiul termen ‘gargam’ însemna ‘șchiop’ - de fapt cu ‘coapsa curbă’ - la fel cum a fost Zeul Hefaistos / Vulcan”. Uriașul Gargan - mare mâncău, strașnic bătăuș dar cu o inimă mare - patrona rezistența Gală față de invazia Romană iar în Evul Mediu, călugării Benedictini numeau păgânii ca fiind “cei ai lui Gargan” = “Gargantua”; până în 1855 - când au fost interziși de Poliția Franceză - “Garganii din Rouen” erau reprezentări statuare priapice / falice de câțiva cm, cu 2 perechi de ochi, purtate la piept de Normande în speranța de a-și găsi bărbați potenți. Ca toponime au rămas de exemplu în Franța Livry-Gargan 48,55 lat. N, 2,32 long. E, localitatea Gargan-villar 43,58 lat. N, 1,04 long. E (în Pirinei) și înălțimi Gargan ca acelea de lângă Neufchatel-en-Bray 49,44 lat. N, 1,26 long. E, Haudivillers 49,29 lat. N, 2,14 long. E, Saffre 47,30 lat. N, 1,30 long. E, Tarentaise 45,33 lat. N, 6,39 long. E, Haute-Vienne 45,37 lat. N, 1,38 long. E, etc. Mama Belisama a lui Gargan avea inscripții dedicate în Franța, ca în Provensala Vaison-la-Romaine 44,14 lat. N, 5,04 long. E, în Saint-Lizier 43 lat. N, 1,08 long. E din Pirinei, ș.a.m.d. Tatăl Belenos a lui Gargan a fost venerat în lumea Celtă - celebrat în Festivalul Beltane ținut la luna plină de la jumătatea perioadei dintre echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară, de obicei la începutul lunii Mai, replicând ceea ce stră-Românii aveau ca sărbătoarea de Armindeni, când după 2 luni de la agățare se strângeau Mărțișoarele - cultul său solar regăsindu-se în Iliria, Noricum, Galia CisAlpină, Galia TransAlpină, etc., de exemplu fiind și patronul orașului Aquielia (dintre Triest și Veneția), având altar la Saint-Sabine 47,11 lat. N, 4,37 long. E în Burgundia, ș.a.m.d.; Irlandezii îl numeau Bile și știau că a fost tatăl lui Mile, etnonimul Milesianilor.
Cercetătorul Galez Phil Carradice a scris în 2011 despre Celți că au provenit de la Dunăre și că au ajuns în Arhipelagul Britanic la limita dintre mileniile II î.C. și I î.C. Antropologul American Carleton Coon 1904-1981 în “Rasele Europei” a enunţat: “Expansiunea Keltă din mileniul I î.C. a fost rapidă şi extensivă, începând cu păşunile Alpine. Factorul principal de influenţă a fost cel Ilir, din Munţii Dalmaţiei / Balcanici (cu schelete de tip Nordic în acel timp, diferite de ale Mediteranilor scurţi în staturi); Kelţii în Europa întâi erau la NV de Iliri, practicau incinerarea şi purtau pantaloni - ambele de sorginte orientală - iar filologic a fost dovedită apropierea vorbirii lor de graiurile Indo-Iraniene, ceea ce înseamnă că au avut contacte culturale anterioare cu cei din Asia Centrală”. În secolul I î.C., poetul Partenie din Bitinia (profesorul de Greacă al poetului Roman Vergiliu) a afirmat în “Poveştile de dragoste” că mama lui Keltos - etnonimul Celţilor - a fost Keltina: un nume reproducând Gherghina, care s-a iubit cu Ghergarul Hercule; mai târziu şi istoricul Appian din Alexandria / Egipt a notat că etnonimul Celţilor era Keltos, frate cu strămoşul Ilirilor. Expansiunea lor culturală s-a manifestat din centrul Europei îndeosebi spre apus. Istoric, prima menţiune documentară despre ei a fost făcută în secolul VI î.C. de Carianul Hecateu din Milet, care a scris despre Ghergaii / Keltaii trăind la N de portul Marsiliei de la Delta Ronului (cel mai vechi oraş al Franţei, întemeiat de Gherghiţii plecaţi - conform istoricului Tucidide - din portul Phokaia, aflat la gura Râului Gediz din golful Anatolian Cume): Keltoii erau indicaţi în Renania, adică în Valea Rinului. Corespunzător cercetărilor arheologice, primele lor manifestări individualizate au fost Alpine, chiar din secolul VIII î.C.: Ghergaii / Keltaii - Ghergoii / Keltoii - stabiliţi în Munţii Alpi după Războiul Troian au dezvoltat metalurgia (ei la început se întindeau între Panonia şi E actualei Franţe), printre invenţiile atribuite lor fiind potcoavele cailor şi cămăşile de zale.
Leagănul Gherg / Kelt
Este semnificativ că Ghergoilor - Keltoilor / Celţilor - le era tipic purtatul colierelor, numite “torc” = “gorg” (în vechea Română denumirea era “gherdan” iar vechii Greci numeau colierele ca “ghirdar”). Ghergaii / Keltaii i-au înspăimântat pe cei care aveau de a face cu ei din cauza Cultului Căpăţânilor: colecţionau capetele învinşilor, expunându-le la graniţele teritoriilor - practica fiind că virtuţile victimelor le reveneau - şi când se mândreau, agăţau cranii umane la grumazurile cailor, pentru etalare atât între ei, cât şi în faţa adversarilor.
În Banat au fost Celți
Un cuvânt vechi s-a fixat de la Celții Voi / Boi pentru războinici, ca “voi” (regăsit la voinici, voivozi, etc., inclusiv la bogați / “bo-gați” care etimologic au fost “războinicii Gheți / Goți”); războinicii Celți Voi / Boi au avut multe vite / boi (animale utilizate și în războaie) iar în migrările lor Antice au intrat inclusiv în Peninsula Apenină (numită “Italiană” de la vechiul termen Grecesc “uitulos” pentru “vițel”, așa cum a scris Hellanicus din Lesbos în secolul V î.C.):
Migrări ale Celților Voi / Boi
Deoarece în răsărit aveau Geto-Dacii, migrarea Keltă / Ghergă a fost îndeosebi spre apus, în secolul VI î.C. - când au fost atestaţi documentar pentru întâia dată, de Carianul Hecateu din Anatolianul port Milet - ei ajungând masiv și în Albion / Arhipelagul Britanic. În secolul V î.C., Carianul Herodot din Anatolianul port Halicarnas / Bodrum - “părintele istoriei” - a plasat “inima” Keltoi la izvorul Dunării iar în secolul IV î.C., marele istoric Ephoros din Anatolianul port Cume al Gherghinilor nota întinderea Keltă ca importantă la gura Rinului şi pe Insulele din larg (Celţii dominau Panonia pe atunci şi au aşteptat decesul împăratului Macedon Alexandru “cel Mare” pentru a ataca Balcanii, în secolul III î.C. o parte a lor - numită Volc / Walh de Germani, respectiv Falco în Latină, adică şoimii Garko - traversând N Balcanic în Anatolia); e de știut - după cum a scris Anticul Anatolian Arrian - că atunci când Alexandru Macedon a atacat Geții de la Istru (era înaintea construcției sale imperiale), Celții de pe coasta Ionică au fost printre cei care i s-au alăturat în campania de la Dunărea inferioară: cu forța Getă nu era de glumit, asemenea alianță Makedonă-Keltă fiind necesară.
Regele Bitiniei Nicomedes / “Niko-Medes” (278-255 î.C., însemnând “Gânditorul Victoriei”, “Nike” fiind “Victoria” iar “Medes” fiind “Gânditorul”) a invitat 10 mii de militari Celţi - dublaţi de femeile şi copiii lor - ca să-l ajute la preluarea puterii în Regat, devenit independent prin efortul bunicului său, care l-a înfrânt pe unul dintre generalii împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”; stabiliţi acolo - îndeosebi în 3 cetăţi Ghergane, anume Ankara / întemeiată de fiul regelui Gordios, capitala Gordion / întemeiată de Gordios şi Pessinos / principalul loc cultic al Gherghiţiei - acei Celţi (între care o bună parte erau “şoimii” Walh / Volc) au precedat invazia Romanilor spre răsărit, aceia supunându-i în 189 î.C. prin bătălia de la Muntele Olimp din Bitinia: Romanii au inclus regiunea locuită de acei Celţi răsăriteni - numiţi Gauli - în ceea ce din secolul următor a fost ştiută ca provincia Galatia a Imperiului Roman (în secolul I î.C., Diodor din Sicilia anunţa că “inima” Keltă pe atunci era Galia / Sudul Franţei actuale, ce avea capitala Gergovia). Keltaii / Ghergaii aduceau jertfe umane Zeului Teutates (generic însemnând “Zeul Tribului”, de altfel şi cuvântul Irlandez “Tuath” însemnând “principatul tribului”); mai multe Zeităţi concurente s-au oferit pentru titlul de Apollo, ca de pildă Grannus (care s-ar părea că-l desemna).
Migrări ale Celţilor
Teologul Origene a scris în “Philosophumena” 1:2 că “Tracul Zalmoxis învățase pe druizi - printre altele - inclusiv divinațiunea prin numere”: în Cultura Keltă, elita druidă și Cavalerii erau printre cele mai respectate categorii (așadar, influența religioasă dar și științifică exercitată de Zalmoxe - foarte apreciat în spațiul Român - asupra celor din spațiul Kelt a fost atestată Antic). În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris: “Unele grupe etnice de celţi au fost confundate cu populaţiile hiperboreene, pentru că au lăsat urme de monumente megalitice şi un simbolism complicat al nordului întunecat, o castă sacerdotală - druizii - sanctuare de piatră, gropi rituale, câţiva arbori sacri: stejarul (pe care creştea vâscul / simbolul vieţii) şi alunul. S-a descoperit la ei cultul capetelor tăiate prin vânătoarea de capete, ca şi cultul sacrificiilor umane. Puterea boienilor (o populaţie celtică din Dacia) a fost desfiinţată de regele Burebista iar restul unor cete celtice de la periferia Daciei au fost eliminate de cucerirea romană”.
Lumea Celtă
(prezentată de Jeffrey King, 2019)
În Irlanda, Colina sacră Tara 53,54 lat. N, 6,36 long. V a fost un loc deosebit de important, de la sfârşitul Epocii Pietrei până în Era creştină: fortificată în Epoca Fierului, Colina a devenit reşedinţa regilor Irlandei. Regalitatea la Celţi / Gherghi era sacră, dobândindu-se după ce viitorul rege avea contact sexual cu Zeiţa care simboliza Regatul sau cu un substitut cabalin al ei; în lucrarea “Topografia Irlandei” din secolul XI, episcopul Valon Gerard din Cambrai 50,10 lat. N, 3,14 long. E / Franţa a scris despre ungerea regelui Irlandez, având ca episod central acuplarea în public a lui cu o iapă albă, a cărei carne fiartă era apoi mâncată de întreaga adunare: prin împreunarea dintre ei, omul şi iapa reproduceau cununia celesto-terestră, viitorul rege substituindu-se divinităţii Cereşti pentru fecundarea Gliei reprezentată de animal. La sfârşitul Antichităţii, Keltoii Merovingieni - în actuala Franţă - anunţau că aveau strămoşii Troiani iar la începutul Evului Mediu Ghergaii erau printre cârmuitorii Albionului / Arhipelagului Britanic, aşa după cum au rămas urmele lor mai ales în Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda (până în N Insulei Irlandei, ca de pildă Lacul Gherg, stăpânit de Dinastia Gherg); în Bretania - cel mai Vestic teritoriu al Franţei - dar şi în Arhipelagul Britanic s-au păstrat de-a lungul timpului cel mai bine rădăcinile Kelte, semnificative în prezent fiind de pildă Ţara Galilor şi Scoţia în Marea Britanie, respectiv Irlanda. Genetic patern, în prezent profilul masculin Celt este consistent între Vestul Panoniei / Austria și Oceanul Atlantic (în imaginea următoare se poate observa că genul central European - de la Dunărea mijlocie și inferioară - în care domină Românii, este de tip deosebit față de restul ansamblului):
Grupările bărbătești Europene
Zeul Dagda / “Tatăl tuturor” se numea în vechea Germanică “Valu-fadher”, în Bretonă “Valu-patir”, în Irlandeză “Olla-thair”, etc.; ca fapt divers - de Română transcrisă fonetic - e de remarcat la istoricul Britanic John Chamberlayne 1666-1723 că a publicat în 1715 versiunea Celtă / Galică a rugăciunii “Tatăl nostru” (anunţată ca utilizată contemporan cu el pe atunci în Wallice / Walles = Ţara Galilor): “Poerintele nostru cela ce esti en cheri / Svintzas case numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer ase si pre poement / Poene noastre tzafoetzioace doe noaoe astezi / Si lase noaoe datorii le noastre, cum si noi se loesoem datornicilor nostri / Si nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentueste pre noi de viclianul. Amin”. După cum majoritatea urmașilor Celților acceptă sosirea unei bune părți a strămoșilor dinspre răsărit, așa și unii Români ar putea accepta sosirea unei bune părți a strămoșilor dinspre răsărit.
Naţiunile Celte acum