2. Obârșia Gherga II

(datorită lungimii, aici continuă Obârșia Gherga)

Faptul că în partea din Dacia cucerită de Romani s-au găsit vestigii ale ocupanţilor nu înseamnă că acolo şi atunci s-a născut poporul Român ori limba Română; aşa ceva, în accepţiunea cea mai timpurie agreată de diversioniştii respectivi “Latino-maniaci” - pentru care “Latinitatea” a ajuns o doctrină aproape de talia dogmei religioase - anume că pe la mijlocul mileniului I numai mulţumită efortului pedagogic Roman, de a-i determina pe autohtoni să înveţe limba duşmanilor ireversibil şi s-o uite pe cea maternă a lor, ar fi apărut Românii şi Româna vorbită de ei, frizează absurdul, împingând Istoria Românilor în derizoriu (căci dacă inclusiv lingvistic sunt vizate doar repere recente, atunci şi Româna Modernă - a secolului XXI - prin numeroasele neologisme se poate declara ca “nouă” faţă de Româna din urmă cu un secol, după cum şi Româna secolului XX prin numeroasele neologisme de la timpul ei era “nouă” faţă de Româna anterioară cu un secol / adică aceea din secolul XIX, ş.a.m.d., baza Românei însă nefiind “buchetele” de neologisme apărute în timp, aşa că referirea la ele ca ajunse să fie esenţa limbii iar nu adausuri limbii n-are relevanţă ştiinţifică): vechea limbă Română, ştiută cândva şi ca Latina rustică sau vulgară - limbă Barbară - a fost echivalenta aşa-zisei Indo-Europene comune (dinaintea existenţei Romanilor în Peninsula Italică / iar chiar aşa o exagerare - că Latina a fost “mama” Românei - e flagrant abuzivă). De pildă, în 2007 lingvistul Francez Yves Cortez a demonstrat că “Franceza nu vine din Latină”, printre altele şi exemplificând: “Cum se zice ‘tratat’? În franceză ‘trate’, în spaniolă ‘tratado’, în italiană ‘tratato’, în română ‘tratat’; în latină? ‘Fuendus’! Cum se zice ‘dezastru’? În franceză ‘desastre’, în spaniolă ‘desastre’, în italiană ‘desastro’, în română ‘dezastru’; în latină? ‘Clades’! Cum se zice ‘luptă’? În franceză ‘luta’, în spaniolă ‘lucha’, în italiană ‘lota’, în română ‘lupta’; în latină? ‘Pugna’! Etc. În toate limbile românice terminologia coincide, însă nu şi cu latina. Ele provin din ceva comun; e clar că au aceeaşi origine, o limbă mamă, care nu este latina. Mai degrabă, latina a fost o verişoară a limbilor românice, nu mama lor! Să ne înţelegem, nu neg influenţa latinei, însă aceea a fost ulterioară, o influenţă din Evul Mediu”. (În Latină, la nişte mari cuceritori cum au fost Romanii, câmpurile semantice importante - ca ale războiului, familiei, etc. - au fost diferite de cele ale limbilor Românice). În 2013, lingvista Carme Huertas din Spania a afirmat că “Limbile românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale. E clar că au aceeași origine, o limbă mamă, care nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a limbilor românice. Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susțină că locuitorii din ținuturile noastre au renunțat la limba lor înlocuind-o cu alta pe care n-o înțelegeau și chiar mai grav, că au început să o vorbească atât de rău încât au pierdut pe drum cazurile şi genurile gramaticale? Cum se face că această limbă nouă e atât de diferită de latină încât latina devine de neînţeles? Şi că toate schimbările s-au produs în doar câteva secole? Prea multe întrebări fără răspuns, căci explicaţiile date pentru a justifica schimbările lingvistice pornind de la latină nu sunt convingătoare. De fapt nici nu răspund la întrebările pe care tocmai le-am formulat. E posibil să existe altă explicaţie? Să vedem mai întâi ce s-a întâmplat cu alte limbi mediteraneene. Comparând, spre exemplu, greaca modernă cu cea clasică, observăm că distanţa dintre ele nu e atât de mare ca distanţa dintre latină şi limbile românice. La fel şi în cazul limbii turce. Şi exact acelaşi lucru se poate spune despre arabă. Faptul că diferenţa dintre limbile moderne şi cele clasice e atât de mică înseamnă că procesul de schimbare lingvistică în interiorul unei limbi nu se produce de la o generaţie la alta prin mutaţie spontanăIbericii n-au vorbit latina, nici romanii care au venit în Peninsula Iberică nu vorbeau latina; fiecare îşi vorbea limba proprie. Latina se vorbea doar în Laţiu, o zonă foarte mică a Peninsulei Italice; ştim asta şi pentru că poetul Naevius pe piatra mormântului şi-a lăsat în anul 201 î.C. textul că ‘romanii au uitat limba latină’.” Cercetătoarea Catalană a continuat în 2016 argumentarea că strămoşul comun al limbilor Românice - între care se numără şi Româna - nu a fost limba Latină, ci o limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din Munţi care au migrat către Europa: “Sistemul de învăţământ spaniol porneşte de la premiza că limba mamă este latina şi ex­plicarea transformărilor lingvistice pe asta se ba­zează. Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive, devenind aşa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi şi adesea com­plicate transformări, a format limbile romanice. Limbile romanice ar fi, aşadar, rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos! Limbile romanice / românice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină, in­clusiv cele îndepărtate, în aparenţă, cum sunt româna și gali­ciana. Latina a fost limba de cultură a jumătate de Europă, timp de multe secole. Şti­inţele umaniste au folosit-o în studiul juri­dic, isto­ric, literar şi - mai ales - religios. Chiar şi astăzi o folo­sim, de exemplu, pentru denumirile ştiinţifice ale plan­telor. În Evul Mediu, era cea mai importantă limbă din Europa, pentru că era limba scrisă universală. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost consacrată intenţionat, tocmai pen­tru că nu mai putea fi înţeleasă decât dacă o stu­diai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a societăţii, adică cei ce nu făceau parte din nobi­li­me şi cler, nu aveau acces la cultură, pen­­tru că nu înţelegeau latina. Oa­me­nii au fost nevoiţi să o ac­cep­te, pentru că a fost im­­pusă de sus în jos, dar popu­laţia de fapt nu a asi­mi­lat-o nicio­da­tă. A rămas doar o limbă scri­să, nu vor­bită. Chiar în Imperiul Ro­man, lati­na era doar o lim­bă pla­ni­ficată şi im­pusă, pen­tru a co­man­da trupele şi a unifica ar­ma­tele de di­verse origini, pentru a re­dacta docu­mente. Am descoperit că nu există, de fapt, nici o do­vadă a existenţei la­ti­nei vul­gare, adică a latinei vor­bi­te de popor. Do­­vezile ara­tă că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că limbile românice sea­mănă mult mai mult între ele decât seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat so­lu­ţii care nu au nimic de-a face cu latina. Ni se spune, de exemplu, despre cuvintele catalane capşi nas’ că vin din latinescul caput şi respectiv nasus. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot cap şi nas, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării! Şi nu doar cuvintele izolate coincid; când un român spune: tot s-a pierdut, un catalan înţelege fără probleme, pentru că fraza se construieşte la fel şi în catalană tot sha perdut’ sau în castiliană todo se ha perdido. Cu greu se pot atri­bui întâmplării asemănările dintre aceste cons­trucţii care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu la­tinescul omnia perdita. Se spune că din latină vine şi casa, unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi nu­meau casele domus. Şi, cu toate aces­­tea, în română, dalmată, italiană, occi­tană sau portu­ghe­ză casa înseamnă casă. Astfel de exemple sunt nu­me­roase. La ele se adaugă chestiuni mai serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inex­pli­cabil, pur şi simplu, şi-au pierdut ge­nu­rile din latină. Chiar şi ro­mâ­na are genuri prin fle­xiu­nea articolului, nu a substantivului pro­priu-zis. Faptul că întâlnim ast­fel de ase­mănări între, să zicem, ro­mână și catalană, despărţite acum de 5 limbi dife­rite şi de peste 2 mii de kilometri, e greu de explicat. Singura explicaţie este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar care nu a fost la­tina, ci o limbă mai veche. Tind să cred că exista o limbă a popoarelor de transhumanţă, cu mult mai veche decât formarea Im­pe­riului Roman, o limbă co­mu­nă a populaţiilor ce lo­cuiau în munţi şi se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin transhumanţe în toate zo­nele Europei. Diferenţele majore au început să apa­ră când toate acele grupuri migratoare s-au stabilit într-un anume loc şi au în­ceput să devină sedentare. Ori­cum, ase­mă­nările dintre română, occitana vorbită în sudul Fran­ţei şi limba bascilor vorbită în Piri­nei, sunt sur­prin­zătoare. Mai cred că aces­te limbi ro­mânice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri lo­cale, uşor diferite pe mă­sură ce se înde­păr­tau ling­vistic şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în Ro­mânia, de pildă, se vorbeşte o limbă ro­mânică, pe un te­ri­toriu mult mai extins de­cât cel ocupat de romani şi că această limbă seamănă iz­bi­tor cu româ­nicele oc­ci­dentale, deşi nu s-a aflat în contact cu ele în ultimele 2 milenii, ne trimite, încă o dată, la o mamă co­mu­nă a acestor limbi, mult mai ve­che de­cât procesul de la­ti­ni­zare. Lim­bile ro­mâ­nice îm­părtăşesc un pro­cent impor­tant de caracteristici fo­ne­tice, lexi­cale, morfosintactice şi seman­tice, ceea ce de­mons­trea­ză un grad înalt de în­ru­dire, cu o tipologie ling­vis­ti­că ce le rela­ţio­nează între ele, dar le dife­ren­ţiază de latină. Fo­netica şi morfosintaxa limbilor ro­mânice nu aparţin tipologiei latine, acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de filiaţie. O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga litua­nia­nă Maria Gimbutas. Ea a afirmat că în Europa a exis­tat o veche civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care și-a avut rădăcinile în Epoca Pietrei. Acea civi­lizaţie ar fi format culturi regionale cu aproximativ 7 milenii înainte de Christos, fără influenţe din Ori­ent, dar la fel de dezvoltate ca şi contemporanele lor din Anatolia. La mijlocul mileniului VI î.C., în prim plan a apărut cultura Vincea-Turdaş descoperită pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre Carpaţi şi Balcani. M-am bucurat să descopăr limba română şi să văd că în ea se confirmă toa­te ideile mele. În sensul acesta, am cons­tatat că în România există deja o mişcare ce încearcă să ne transmită că e mai probabil ca latina să provină din strămoaşa limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule cunoştinţe pentru a eva­lua această ipo­teză, dar sunt date care permit începerea inves­tiga­ţiilor lingvistice de către voi, românii. Tăbliţele de la Tăr­tăria, apar­ţi­nând culturii Vincea-Turdaş, au o vechime de 7300 de ani şi, în mod cu­rios, ele au similitudini cu pie­trele pictate din Franţa şi cu cele din Portugalia. Latinizarea Daciei ridică mari semne de în­trebare, pentru că este imposibil ca o limbă să su­fere un pro­ces de modificare ce durează de obicei milenii, în doar 165 de ani, şi cu un te­ri­toriu doar parţial ocu­pat, unde revoltele erau frecvente. În plus, spre deo­sebire de Spania, unde a existat jugul Bise­ricii Ca­to­lice, în România latina nu s-a impus ca limbă de cul­tură. Unitatea lingvistică a Ro­mâ­niei nu se poate ex­plica prin romanizare, de altfel, factorii de ro­ma­nizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi ale Europei. Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schim­barea tuturor manualelor şcolare şi a cursurilor din universităţi. Orice schimbare, la început, pro­du­ce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare, altă cale nu există!”Oricine poate observa că Imperiul Roman a stăpânit în 3 continente: în S Europei, în N Africii şi în V Asiei; în cele 2 continente vecine Europei - Africa şi Asia - unde Romanii au intrat înainte de a-i ataca pe Daci şi de unde Romanii au plecat după ce s-au retras dintre Daci (deci unde Romanii au stăpânit mai mult timp decât au reuşit în Europa s-o facă printre Daci), n-a fost şi nici nu e limba maternă vreo limbă Romanică. În Europa, Romanii au stăpânit timp mai îndelungat popoare care n-au avut şi n-au ca limbă maternă vreo limbă Romanică (de exemplu pe Germani, pe Greci, ş.a.), nereuşind să le schimbe limba maternă; politica Romanilor faţă de Geto-Daci a fost de jefuirea lor și nu de integrarea lor: privind cetăţenia Romană, e de ştiut că au rămas ordine scrise ale militarilor Romani cantonaţi printre Dacii ocupaţi ce interziceau cununiile Romanilor cu Dacele în timpul stagiului militar, fiind permise numai veteranilor (după minimum 25 ani de activitate în armată), când aceia deja - corespunzător vremurilor - erau prea în vârstă pentru a mai întemeia de fapt familii / gospodării iar de altfel, trupele imperiale în majoritate erau formate din mercenari, nu din “etnici” Romani, deci vârstnicii soţi n-aveau de ce să-şi impună în propria casă o limbă ce nu le era maternă nici lor.
Dr. Augustin Deac a scris: “Se dovedește pe zi ce trece, tot mai argumentat, că ‘formarea limbii și poporului român’ prin romanizarea geto-dacilor de peste 3 milioane de locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă. Arheologul român Vasile Pârvan recunoștea că ‘nimeni n-a putut demonstra convingător acest proces de romanizare’ iar istoricul Petre Panaitescu remarca și el că ‘nu există aspecte mai puțin studiate decât problema romanizării’. Filologul italian Carlo Tagliavini declara: ‘romanii nu și-au propus nici o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor, considerând - dimpotrivă - folosirea latinei culte ca o mare distincție’. Academicianul Niculae Iorga concluziona: nu credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei barbare, care - cu tenacitatea conservativă a femeilor - mai curând ele i-ar fi putut deznaționaliza’. Dimitrie Cantemir - analizând originea cuvântului românesc gluga’ - susținea convingător că este un cuvânt din‘limba noastră dăcească’. Nu limba latină romană cultă a stat la baza formarii limbii române, și - în general - a limbilor zise romanice’, ci tocmai invers, vechea limbă a strămoșilor noștri autohtoni a traco-geto-dacilor, ale căror mlădițe cu milenii în urmă, în diferite etape istorice, au migrat ajungând și pe teritoriul Peninsulei Apenine (a Italiei de astăzi), limba rustică / populară, de neam latin’, a stat la baza forjării târzii, în ultimele secole ale mileniului I î.C., a limbii romane culte, în timpul afirmării și a gloriei Imperiului roman. Filologul Petru Maior aprecia: Limba românilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una este cu limba dacilor, adică cu a românilor din Dacia; de unde urmează că românii aceia cu aceștia oarecum au fost laolaltă’.” Cercetătorul Român Ioan Ispas a scris în 2015: “S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii noștri. Însă istoricii noștri nu îndrăznesc să accepte că latina dacilor era mai veche decât latina romanilor (neacceptând aceasta au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă romanică). Femeile dace nu au învăţat latina de la soldaţii romani. Pe Columna lui Traian de la Roma - o istorie în basorelief a războaielor cu dacii - nu există nici o scenă care să prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace faţă de soldaţii romani; dimpotrivă, există o scenă în care prizonierii romani erau torturaţi de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le înveţe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la 7 ani de la încheierea războiului; cu toate acestea, nu conține nici o scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual cam 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și lăsările la vatră). Dacă răzbunarea femeilor dace față de invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de cruzime, ce să spunem despre scena în care legionarii romani prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o făceau ca să primească decorația ‘Cupa de argint’. Teoretic ar fi fost 2 posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la vatră. Până în anul 197, soldații romani n-au avut voie să se căsătorească. Legionarii romani aveau dreptul la un concediu de 4 luni odată la 4 ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse campanii militare. Rezultă că singura perioadă în care un legionar îşi putea întemeia o familie (după anul 197) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut că în perioada concediului un legionar umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat. Serviciul militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr, orice legiune romană era însoțită de măgari pentru transportul corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război, materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste animale, negustori, sclavi și… prostituate. Toată această adunătură era plasată în spațiul dintre corturi și valul de apărare. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când ajutau la strângerea dărilor. Dacă pentru a demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale. Pe teritoriul României nu s-a găsit nici o dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți ale imperiului s-ar fi stabilit în Dacia. Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care maghiarizează tot ce prind)”.
Tot în 2015, Dr. Paul Cheptea - conferențiar universitar, preşedintele “Terra Dacica Aeterna” - a afirmat: Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape 3 ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de circa 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii. Erau vre­muri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid, erau anumiţi oa­meni cu o misiune precisă, să dea foc membrelor amputate şi cadavrelor, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini supra­vieţuitori ai serviciului militar com­plet. Multe femei mureau la naşte­re. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viaţa nu era simplă. Tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului ve­cin. În interiorul Carpaţilor, ţărăni­mea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie mai stabilă şi mai dez­voltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, căci îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”. În 2016, Mihai Gheorghiu - directorul adjunct al Muzeului Țăranului Român” - a afirmat:“Sunt împotriva idealizării vieții țărănești tradiționale. A idealiza este a avea o privire superficială. Era o viață dură, aspră, o viață pe care noi astăzi nu o gândim la adevărata ei dimensiune. Plutește prea mult un aer folclorizant peste multe din iluziile și prejudecățile noastre. Țăranul român era un adevărat luptător, un om adevărat, care a dus greul supraviețuirii naționale, altfel nu am fi rezistat ca popor. Este meritul pe care i l-au recunoscut atât aristocrația românească, cât și elita intelectuală a României moderne”. Academicianul Bulgar Vladimir Georgiev a afirmat în 1968 că “româna a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute care au o anumită importanţă pentru indoeuropenistică şi istoria ei: este vorba de limba daco-moesiană; româna poate fi studiată chiar ca o limbă indo-europeană specifică”. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu - lingvist Român emigrat în SUA - a argumentat: “O deosebire fundamentală între provincia Dacia şi alte provincii romane este aceea că a fost ultima provincie europeană adăugată imperiului şi prima din care romanii s-au retras. Este puţin probabil ca populaţia satelor să fi ştiut latină iar cei care ştiau erau desigur bilingvi. Astfel, cei care nu aveau nevoie să circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina sau o ştiau în foarte mică măsură. Este evident că puţinii vorbitori de latină, la rândul lor bilingvi, nu au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi. Aceasta numai şi pentru simplul motiv că bilingvii comunică cu ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor maternă, iar cu persoanele monolingve în limba celor monolingvi. Orice persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat de lingvistica românească. Pe de altă parte, este important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la inscripţiile latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o modă a celor avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau chiar neştiuitori de limbă. Theodor Capidan în ‘Aromânii’ a arătat că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti, aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în neogreacă, chiar şi unii care nu ştiau o boabă greceşte. Accentuăm ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor existente într-o regiune, la un anume moment istoric, pot să nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu ‘limba de prestigiu’, fapt bine bunoscut cercetătorilor care studiază societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la îndemână în acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în care limba slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură câteva secole şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi ale boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor maternă? Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei româneşti din Ţările Române. Ştim bine că limba lor maternă era limba română, dar ca orice persoană educată din acea vreme, mulţi dintre boieri ştiau slavonă, mai mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă iar dacă îşi vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la noi”. Academicianul Român Niculae Iorga de altfel a scris: “Inscripţii şi sculpturi lasă cei care au posibilităţi materiale, deci bogaţii, nu oamenii săraci şi umili; e o greşeală istoria reconstituită numai prin inscripţii şi statui, ce este una a celor bogaţi (iar strămoşii noştri nu erau bogaţi, ci formau un popor de ţărani)”. Limba Română de fapt este limbă Românică (grup lingvistic din care a făcut parte şi Latina); limba Română nu este limbă Latină (catalogare improprie, nu numai deoarece Latina / limba administraţiei Imperiului Roman a dispărut, ci şi din cauză că statistic cuvintele Latine ori de origine Latină în vocabularul Român sunt în minoritate iar ca atare - termenii Latini neformând majoritatea - e nepotrivită încadrarea Românei ca “Latină”: dimpotrivă, s-ar părea că o bună parte a Latinei provenea din fondul autohton stră-Român - dar asta-i altă analiză - îndeajunsă fiind clasificarea Românei ca limbă Românică / stră-Româna fiind chiar “naşa” reală a respectivei grupe lingvistice Indo-Europene). De exemplu, Dr. Johannes Schmidt 1843-1905 din Pomerania - lingvist German - autorul “Teoriei valurilor” (susţinând că la fel cum o piatră aruncată în apă generează cercuri concentrice, aşa şi caracteristicile unei limbi se difuzează dintr-un punct central) a afirmat că Greaca, Latina dar şi alte limbi Europene s-au născut din Rumână / stră-Română. Dr. Lucian Cueşdean din România a afirmat în 2012: “Româna onomatopeică precede neoliticul; observaţia atentă a mii de termeni din vocabular ne demonstrează că ‘româna onomatopeică’ stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, pe baza reflectării auditive a lucrurilor, ce a condus la limbajul metaforic al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin morfeme ce au produs cuvinte-metaforă. Modelul onomatopeic a generat sistemul de cuvinte-metaforă; indo-europeana a rezultat din rumâna pelasgilor şi nu invers. Latina s-a desprins din română”. În argumentaţia sa, Dr. Mihai Vinereanu a sintetizat: “Trebuie reevaluat aportul limbii latine la formarea limbii române; în plus, este evident că multe presupuse împrumuturi ale limbii române din alte limbi (greacă, turcă, slave, maghiară, etc.) sunt împrumuturi ale acelor limbi din fondul trac. Am urmărit evoluţia limbilor de la ‘nostratică’ la ‘indo-europeană’, la ‘traco-dacă’, până la română, argumentând cu date lingvistice şi istorice, tocmai pentru a ne îndepărta de interpretările şi teoriile false care au fost susţinute de-a lungul timpului. Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca se învecina şi se înrudea, folosind informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui public, cât şi specialiştilor. O analiză etimologică a tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine. Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii române şi a poporului român - istorici şi lingvişti - să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind istoria, lingvistica şi mai nou, genetica”.
Boreana / Nordica limbă Nostratică a fost vorbită dinaintea constituirii Imperiului Atlant / Borean, filologi ca Aharon Dolgopolsky în 1998, Allan Bomhard în 2014, ş.a., datând-o ca începând cu mileniul XV î.C., din ea, ce a devenit limba Atlanţilor / strămoaşa directă a Românei = “stră-Româna”, derivând - de interes pentru Gherga - mai ales grupurile Kartvelian / Caucazian şi EurAsiatic (cel care a generat Graiurile Gorgane ale Indo-Europenilor); încă din Nordica Nostratică (cu mult anterior Indo-Europenei, adică dinaintea Gorganei / Kurganei, cu 10 milenii, pe când era ultima glaciațiune) embrionii lingvistici Gherga deja existau, în prezent fiind disponibile numeroase reconstituiri realizate de specialişti, ca de exemplu proto-Nostraticul “Khara” pentru “întuneric” a dus la AfroAsianul Gherghi, proto-Nostraticul “Ker” pentru “bătrân” a dus la EurAsiaticul Ghergheros, etc.: iată că dăinuirea Gherga încă din Epoca Pietrei a fost dovedită nu doar arheologic sau genetic, ci şi lingvistic. Dr. Mihai Vinereanu a scris în 2017: “Deși de-a lungul timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând acestei familii de limbi. Mergând mai departe, din cele peste 6 sute de rădăcini nostratice reconstituite de John Kerns și Allan Bomhard în 1994, peste 2 sute se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din ele având 2-3 sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Allan Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în română”. Este de remarcat că arheologia din România, folclorul Românilor, limba Română, inteligenţa cunoscătorilor Culturii Române, ş.a.m.d., constituie tezaure de prim rang pentru cei interesaţi atât în Vechea Lume pre-Romană - cât şi în dezvoltarea actuală - printre exemple fiind: comorile Vechii Lumi găsite de specialişti în România, basmele Româneşti (unele fără perechi pe glob), vocabularul deosebit - multor străini fiindu-le mai greu să-l înveţe decât le e Românilor să le înveţe limbile - premierele extraordinare nu numai religioase, ci şi tehnologice / ştiinţifice produse de cei aparţinând cultural Românilor, etc.; folcloristul Ardelean Ovidiu Bârlea 1917-1990 a afirmat: “Basmul e ca un râu în care se varsă toate celelalte torente ale culturii populare (mituri, legende, credinţe şi practici religioase, concepţii despre lume, etc)”. Oriunde în lume există însă destui oameni care-şi neglijează moştenirile, presupunând că lumea porneşte doar cu propriile lor persoane iar restul nu prea contează, ceea ce nu-i lipsă de “patriotism” sau de “cunoaştere”, ci de energie / vârtute pentru depăşirea orizonturilor (aflate acolo unde sunt - adică tocmai la orizont - îndeajuns de comod pentru a nu deranja): deconectați tot mai mult de natură, oamenii Moderni sunt tot mai lipsiți de energia vitală (pe care încearcă s-o compenseze prin surogate); e foarte vizibil că acum energiile Românilor - ca şi ale multor neamuri / popoare - se consumă ca un foc mocnit, rar ivindu-se ici-colo câte o vâlvătaie / aşa cum ar corespunde potenţialului.
Savantul Basarabean Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” a explicat: “În accepţiunea curentă, noţiunea de ‘mit’ are sensuri paralele - co-existente - de memorie tradiţională (cel fundamental), de tradiţie sacră a unor revelaţii din erele timpurii ale popoarelor şi de simbolistică sau ficţiune metaforică. Originea tuturor miturilor şi - implicit - a religiilor se bizuie pe contemplarea unor fapte reale care depăşeau puterea de înţelegere a privitorilor şi este o prejudecată părerea că fantezia omenească poate inventa ceva din nimic, fără a avea un sprijin în cunoaşterea concretă. Sensul demitizării nu este distrugerea mitului, ci decantarea memoriei de metaforă şi simbol. Luciditatea oamenilor care se preocupă intens de găsirea adevărului e mai logică decât reveria celor care-l ştiu înainte de a-l fi căutat. Mitologia românească nu e cu nimic mai prejos decât ‘frumoasele’ mitologii clasice, vehiculate de mitografi. În spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi găsite dovezi folclorice din pastoralitatea mezolitică şi arheologice de continuitate din neolitic. Ritualuri arhaice ca roţile de foc şi priveghiul, tradiţii sau noţiuni mitice ca tărâmul-celălalt şi pendularea ideii de destin ori chiar elemente lexicale, inclusiv beneficiile literare din basme, balade, etc., pot constitui repere inductive”. Specialiştii în credinţe religioase preistorice au demonstrat că aspectele ritual-cultuale etichetabile ca “populare” s-au dovedit în general a fi mai vechi decât cele specifice mitologiei “literate”; mezoliticul - adică Epoca Pietrei “de mijloc” - a fost împărţirea cronologică a unora pentru perioada cuprinzând deopotrivă sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului: exact timpul de apogeu al Atlanţilor (în al căror Imperiu acvatic = lacustru deplasarea facilă era pe apele rezultate din topirea calotei polare, îndeosebi cu ajutorul buştenilor / plutelor, după glaciaţiune în EurAsia suprafeţe vaste mustind, vreme îndelungată fiind nenumărate bălţi, Lacuri, Râuri ori Fluvii cu ape mult mărite faţă de ce mai e acum, oamenii de timpuriu - în lipsa şoselelor şi podurilor - specializându-se în navigări). Către sfârșitul Epocii Pietrei (în ultimele sale milenii), inclusiv în spațiul stră-Român - de exemplu în Bazinul Dunărean, de la Gherdap în jos - erau tipice elemente ca: în paleolitic și mezolitic au fost caracteristice migrările / nomadismul iar sedentarii - ca piețele / târgurile de la Porțile Atlante sau Atlantida / capitala Imperiului Atlant - erau excepțiile, în neolitic stările inversându-se, anume oamenii sedentarizându-se masiv iar nomazii / migratorii rămânând excepțiile.
Imperiul Atlant cu 3 milenii înaintea Potopului Pontic
(1=Bosfor, 2=Delta Sakarya, 3=Kerch, 4=Caspica, 5=oraș Atlant, 6=Pont, 7=Egeea)
Termenul de “tărâm” probabil a fost compusul “Tă-Râm” pentru “Ţara Rumână / Râmână” / din aşa ceva derivând şi cuvântul Latin “Terra” (iniţial, “Tă-Râm” / Tărâm putând fi chiar Gă-Râm, adică literalmente “Teritoriul” / “Pământul” Român, transpunerea “T” peste “G” fiind frecventă în vechime, Pământul Ga devenind Ta iar luminat de Soarele Ra ca “Terra”); autorul Român Costel Popescu în “Religia nemuririi” din 2014 a scris: “O legendă spune că Ram - prin 6700 î.C., după Kabala - a plecat în Asia iar apoi ‘trecu la cucerirea Indiei aflată în acea vreme sub stăpânirea negrilor, căci a fost o vreme când malurile Gangelui au fost locuite de Etiopieni’ (care se pare că au fost duși acolo de Horus, cu mult înainte de Ram, care era însurat cu o Atlantidă)”. Primul tărâm consolidat imperial - ca Rai - avea aproape de inima sa Ţara Rumână / Râmână, a “oamenilor Raiului” / “Râurenilor” (adică a oamenilor de pe Râuri: “Râu-mâni” / “Ru-mâni” - ulterior ştiuţi şi ca Valahi, adică vâslaşii de pe apele curgătoare - întâi aceia fiind pe buşteni de goruni / stejari scobiţi, apoi pe plute din brazi legaţi între ei). La latitudinile temperate ale stră-Românilor, bradul - verde tot anul, inclusiv iarna - a fost considerat Copac Cosmic = Osia Lumii iar gorunul / stejarul (verde vara) a fost apreciat ca Arborele Vieţii, Pomul Cunoaşterii fiind mărul; încă din timpurile Epocii Pietrei, puterea codrilor a dus la tripla ipostază fitomorfă a Osiei Lumii, prin Copacul Cosmic, Pomul Cunoaşterii, Arborele Vieţii (popular, Osia Lumii era Columna Cerului care trecea prin Buricul Pământului, având tripla dimensiune universală materială, spirituală și sufletească iar în legătură cu forța morală de virtute s-au deosebit personificările de “Fârtat” și de “Ne-Fârtat”, respectiv de bine sau de rău: Fârtații - literalmente cei “fără tați” Neandertali, adică erau Homo Sapiens - își arătau prietenie, solidaritatea lor făcându-i învingători față de străvechii Uriași “tătâni” / Titani, individualiști care erau Neandertali iar după extincția Neandertalilor, fârtații, adică oamenii “fără tați”, au exprimat realitatea poliandră a matriarhatului, considerată pozitivă, pe când situația negativă era cea patriarhală, a recunoașterii pruncului inclusiv de către celălalt părinte). Este de observat că traversarea unei ape curgătoare - chiar şi prin vad - deseori atrăgea ajungerea pe celălalt mal mai la vale în comparaţie cu punctul plecării (tărâmul - având mereu axial Râul - incluzând de obicei ambele maluri, aşa şi extinzându-se popularea unei Văi). De altfel, Dr. Tache Papahagi - profesor universitar, reputat lingvist - a prezentat în dicţionarul publicat în România că la Armâni / A-Români (zişi Vlachi / Vlaki în Balcani), termenul “Avlaki” înseamnă “gârlă” iar “Avlakiu” e “rigolă” / “canal”: înţelesul acvatic - “Valah” fiind apropiat de “val” la Români - s-a prezervat şi ca “Avlaki/u” la A-Români (Vlaki / Vlahi); dintotdeauna poporul Român / Valah - format de “Oamenii Raiului” - a fost cel de pe apele din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din Nordul Balcanic, cu observaţia suplimentară că în zona Balkană / Valkană - populată de Vlaki - s-a practicat des suprapunerea “V”/”B”, în mod similar ajungându-se şi la onomastica Lacului Balaton = Valaton). În Nordul Europei, de unde Medieval s-au lansat Varegii = Vikingii ce au uimit lumea prin capacităţile lor de navigări, “Vala” era forma literară pentru “profetă” - forma populară a ei fiind “Volva” - prin ea înţelegându-se purtătoarea baghetei Magice, care făcea incantaţii (numite “galdrar”); la denumirea Vikingă se poate observa rezonanţa cu onomastica Wulfingă a Geaţilor răsăriteni - de pe coasta Baltică a Scandinaviei - aşa cum ziceau Europenii Vestici (în legătură cu simbolistica lor lupească, anume ca “Lupi de Mare”): denumirea lor Varegă provenea de la Europenii Estici (echivalată Latin prin “verax” pentru “corect” sau de vechile cuvinte Ucrainean “varjah” pentru “voinic”, Rusesc “varyag” pentru “negustor”, German “wara” pentru “credincios” / “loial”, etc., Varegii populând primele capitale ale Rușilor, orașele = “var” Garða și Kiev).
Din timpuri îndepărtate, oamenii au obișnuit pretutindeni să-și denumească așezările - mai ales cele în tandem - ca localitate din “vale” sau din “deal”, “de sus” ori “de jos”, “veche” sau “nouă”, “mică” ori “mare”, etc. (orientările de așa genuri parcurgând mileniile, fiind în uz și azi); “Valahii” au fost cei de la “vale” - din “văi” - adorând “valurile” apelor curgătoare sau stătătoare pe malurile cărora erau stabiliți (în urmă cu milenii, în Europa post-glaciară, stăpânii uriaşei reţele acvatice rezultată din topirea calotei polare Nordice - ce avea ca axă principală Fluviul Dunărea - erau cei numiţi Valahi): în Evul Mediu, Românii populând Valea Dunării inferioare au ajuns să fie larg considerați, de toată lumea, drept cei mai semnificativi Valahi / vârtoși vâslaşi (inclusiv Ţara Românească - de pe malurile Dunării şi ai ultimilor săi afluenţi - fiind ştiută ca Valahia), arealul lor de locuire - cu timpul Românii, adică oamenii de pe Râuri sau “Râurenii” = “riveranii” stabilizându-se pentru trai în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - remarcându-se prin marcarea teritoriului lor cu valuri de pământ şi de aceea rămânând în amintiri ca Uriaşi “ji-dovi” = “zi-dari”, fiind vestiţi realizatori de valuri, din pământ şi piatră, în Vechea Lume. Foarte relevant, teritoriul României este plin de străvechile urme ale valurilor de pământ şi ale “jidurilor” ridicate de Uriaşi, semnificative în Ţara Românească - între Dunăre şi Carpaţi - rămânând numeroasele resturi ale Brazdei lui Iorgu / Novac (din cea mai mare construcţie megalitică - neolitică, datând din mileniul V î.C. - de pe glob); în 2011, cercetătoarea Olimpia Cotan-Prună în studiul “Giganţii - strămoşii noştri Semizei” a afirmat: În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, urieşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori, găligani, gogomani, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, pelivani, plăvani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnici, talani, nefilimi, zaplani, zablăi, zăplani, zmei, etc. Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru Uriaşii care nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare. Uriaşii se mai numeau şi Novaci. Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici Oameni sacri’. În scrierile antice Uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei - eroi la greci - iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare. Brazda lui Novac este unul dintre cele mai importante monumente: ‘Troianul’ începe din Panonia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă până la Don (toate teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale strămoşilor Românilor); Novac era împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe. Isprava Oamenilor Mari, numită ‘Brazda lui Novac’ e cunoscută şi sub numele de ‘Valul Troian’, căci a fost făcută de Omul Alb, Troian: însemnând ‘Alb’, ‘Troianul’ era aşa deoarece semnifica uriaşe depuneri de nea / zăpadă în valuri (la vechii greci, nămetele ‘Troian’ n-avea vreo semnificaţie)”. Privind acei străvechi “Oameni sacri” - Mari şi Albi, blonzi cu ochi albaştri - din spaţiul Român, genetica a confirmat că au fost Fino-Ugri (anume, urmaşii lor fiind mai ales printre actualii Baltici), majoritatea din grupul bărbaţilor fiind cu profilul genetic ca Gherga; e util de remarcat că Velho” la vechii Finici / Suomi avea sensul de Mag (după cum a documentat Basarabeanul Victor Kernbach în Dicționarul de mitologie generală”): apropierea dintre Velho și Valah parcă n-ar fi exagerată dacă se ia în considerare că N Europei a fost populat de cei plecați în urmă cu milenii din vechiul spațiu al Românilor.
Valuri de pământ
Valul - adică meterezul de pământ - era făcut cu materialul locului (argilă / lut), dublat de şanţul însoţitor (apărut datorită volumului excavat), la aşezări cu rol de fortificaţie pentru a stăvili vreo năvală iar la proprietăţi cu rol de marcare a limitelor, hotar pe care se mergea / migra: popular, autohtonii Români - numiţi “Valahi” de către celelalte popoare - ziceau valului de protecţie “jid” iar valului de marcare “brazdă”; la multe dintre valurile ale căror urme există şi acum au lucrat mulţimi de Valahi, timpi îndelungaţi, impresionând Europenii ca realizatori de valuri (de unde şi puternica denumire păstrată pentru ei, de Valahi). Construcţiile respective i-au caracterizat pe stră-Români din neolitic, fiindu-le emblematice în Vechea Civilizaţie Europeană (în Epoca Pietrei, stră-Românii paleolitici / adică pre-diluvieni au fost legaţi mai mult de dimensiunea acvatică a dulcilor ape continentale, inclusiv a navigării peste valurile ce le străbăteau vâslind de pe plute, din pirogi, etc., formând un popor deosebit în Civilizaţia Atlantă iar stră-Românii neolitici / adică post-diluvieni au început să fie legaţi de dimensiunea aşezată / sedentară a stabilirii de-a lungul dulcilor ape continentale, fiind continuatorii celei ce a fost Vechea Civilizaţie Europeană, construind şi tot mai multe valuri de pământ, încă din preistorie denumirea lor de Valahi echivalând-o pe cea de Români); în Europa, în afară de Valahi la Dunărea inferioară s-au mai înregistrat de pildă şi Valoni în Belgia / “Bel-Gia” sau Wales = Ţara Galilor, etc. (de exemplu, în Engleză - limbă Indo-Europeană, chiar dacă nu Românică - cuvântul “wall” reţinând înţelesul termenului definitoriu, adică “zid”, chiar şi oarecum scris ca “val”, în Irlandeză fiind “balla”, etc.: e interesant că Slavii pentru “zid” au “stena” / “stina”, Slavii fiind cei care la începutul Medieval au apărut în E European mimetic pe Văi, imitându-i îndeosebi pe Anticii Valahi). La debutul Evului Mediu, oamenii din N Românilor au început să constituie populații Slave, formate din Slavi, adică din cei slăvind frenetic valorile Românești (începând cu așezările lor tot pe Văile Râurilor, zidind tot valuri de pământ atât pentru apărare, cât și pentru hotărnicie, venerând tot divinitățile Valahe, etc.): de altfel, în Europa dacă Antic cei mai numeroşi erau Tracii - aşa cum a notat istoricul Carian Herodot - acum cei mai numeroşi sunt Slavii (cu răspândirea în Nordul arealului înaintaşilor); mulţi savanţi Români, Slavi, ş.a. au documentat simbioza Slavilor timpurii cu stră-Românii / Valahii din mileniul I - de la începutul Medieval - atestările fiind prea evidente pentru cei care ar căuta disocierile lor. În vechea Europă - în Lumea Veche - Valahii au fost urmaşii străvechilor Uriaşi / “jidovi”, care făceau “jiduri” = “ziduri”: ei “zideau” valuri (de pământ); Valahii - cu denumirea legată de cea a orășenilor din “var” = “oraș”, Varahii fiind locuitorii urbei / primele orașe din Europa găsindu-se în România - erau amicii valurilor (anume, valuri atât de pământ / pentru protecție, cât și valuri de apă / din vad), așezările avându-le nu altundeva decât pe malurile principalelor ape dulci. Prezenta lucrare este colecţia unor elemente mai relevante despre Gherga - ca ecouri ale unor realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel încât nu pot fi ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni liberi (deseori lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par); în mare parte, lucrarea este produsă în Timişoara / “capitala” Banatului şi publicată de către Eugen Gherga (Bănăţean după tată, Dobrogean după mamă), în urma unui studiu ca un rebus Gherga, demarat la începutul secolului XXI, având ca subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi apărută în sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există doar persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant / de altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate pentru întâia dată în lume de către Gherganul Thot / Hermes, că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, fapt reamintit și de Francezul Antoine Lavoisier 1743-1794, “părintele chimiei Moderne”: nimic nu apare din ceea ce nu există. Bucovineanul Mihai Eminescu - poetul cel mai important al Românilor - a spus că “adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”. Ca paralele: dacă printr-o eroare, cineva primeşte pentru orientarea într-un teritoriu harta greşită şi încearcă zadarnic să găsească o locaţie, trăieşte frustrări datorită eforturilor depuse inutil (cu efectul ajungerii la altă destinaţie) ori un diagnostic fals pus de un medic duce la un tratament greşit şi la catastrofă; la fel ca şi condiţia hărţii corecte pentru orientare, în istorie contează cele întâmplate aşa cum au fost - adică realităţile - nu interpretările câteodată intenţionat îndepărtate de adevăr (care - ca elementele unei hărţi greşite - îndrumă spre concluzii eronate).
Legendele străvechi (după cum au consemnat Hesiod, Horaţiu, Ovidiu, Macrobiu, ş.a.) afirmau despre Gherganul Hermes / “Her-moş”, adică “Sfântul-Moş”, respectiv “Vechiul Sfânt” - fiul Maiei, cea mai mare și cea mai frumoasă dintre Pleiade / numite de Romani ca Vergile, adică inocente - că a fost autorul limbii vorbite / că el a dat voce celor dintâi oameni (sau facultatea de a-şi exprima gândurile prin cuvinte); animalul său sacru era câinele, simbol al vigilenţei şi fidelităţii (câinele a fost primul animal domesticit - din lupul cenuşiu, în Siberia Epocii Pietrei - începând cu folosirea sa la vânătoare şi e interesant că un arhaism Românesc pentru lătratul câinelui era “a gârdi”: în prezent pe planetă sunt mult mai mulți câini decât lupi). Oamenii au conferit unor viețuitoare - plante și animale - valori totemice; de pildă, în Vechea Lume ființe aeriene ca vulturii, acvatice ca peștii ori terestre (cele mai multe desemnate) s-au înscris în așa abordări, semnificative fiind pe zone climatice:
·         rece - ursoaica
·         temperată - lupoaica
·         caldă - leoaica
sau barza ori lebăda, șarpele / dragonul, iapa (ca la Troiani), cornutele (ca vaca la hinduși inclusiv și acum), etc. Maia - mama divinului Hermes - a fost fiica Oceanidei Pleione / patroana navigației și a Zeului Atlas (de aceea era Atlantă); teologul Roman Cornelius Labeo a identificat-o pe Maia explicit cu Gaia = Zeița Pământului, ulterior savantul Macrobius în “Saturnalia” 1:12 echivalând-o pe Maia cu Marea Mamă (la fel cum de altfel a făcut-o Romanul Varro în secolul I î.C.), în secolul II autorul Roman Aulus Gellius considerând-o altceva, anume chiar atributul feminin al Zeului Hefaistos / Vulcan. Numele Hermes / “Her-mes” provenea din “Gher-mes” / “Gher-moş” (Gher = Ker / Cer, literalmente - pe silabe - acela fiind “Cer”-“moş”, respectiv “Cerul vechi”); el a fost cunoscut din vechime ca Mag, care purta “keryke-ionul” = “caduceul” / respectiv târşul (la scară mare craca cu care se face o îngrăditură primitivă ori pe care se clădeşte căpiţa de fân sau la scară mică bățul de agitat jarul focului molcom, pentru întreținerea sa). Vechii Greci l-au ştiut pe fiul lui Hermes / “Gher-mes” cu numele de Keryx / Ceryx şi că împreună cu muierea sa (prinţesa Kekropă care patrona roua) a fondat clanul înalţilor preoţi Keruke / Keryke ai Misteriilor. Despre “rouă”, Dicţionarul de simboluri” a notat: “În general, simbolismul legat de rouă e apropiat de cel al ploii dar influenţa sa ţine de o organizare mai subtilă. Expresie a binecuvântării cereşti, ea reprezintă în esenţă graţia care însufleţeşte. În cărţile sfinte ale Indiei era ‘simbolul cuvântului divin’. La grecii vechi, roua era legată de miturile de fertilitate; Dionysos încarna roua fertilizatoare a cerului iar Afrodita era pusă în aceeaşi relaţie cu roua fertilizatoare. Pliniu o numea ‘sudoarea cerului, saliva astrelor’. Importanţa pe care o avea roua în numeroase ritualuri şi preparate magice provenea din faptul că ea împăca opoziţia dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele cereşti şi cele pământeşti; e apa pură, apa preţioasă, apa principiilor prin excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale principiului umed”. Vechii Evrei în Biblie l-au notat pe Gherganul “Her-mes” / Hermes - echivalat cu Ham / mezinul patriarhului Noe - ca bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu”. Este de ştiut că primele grămezi de pietre - numite African “kerkour” sau EurAsiatic “herme” - au fost ridicate religios pe căile oamenilor, pentru a marca drumurile sacre (iar acelea au fost semnele “moşului Her”, adică ale divinului mesager Hermes):
Kerkour = Hermă la poalele Himalaiei
Magul Ghergan Hermes - în ce priveşte cărţile gravate prin grija sa - a poruncit să rămână ascunse privirilor indiscrete (cărţile erau în egală măsură martorele şi intermediarele revelaţiei / în vechea Greacă “martor” = “martus”); în “Imnul înnoirii” a indicat procedura de la începuturi: “Stai în picioare undeva sub cerul liber şi cu faţa către vântul de miazăzi, la apusul soarelui, premăreşte. Fă acelaşi lucru şi la răsăritul soarelui, întorcându-te către vântul de răsărit. Tăcere, copile”. Puternicul vânt cald din Sudica Sahara ce bate peste Mediterana în Nordica Europă în prezent e ştiut ca Ghibla / Chergui; vântul dinspre răsărit - direcţie cardinală numită “Anatole” de vechii Greci - era numit în Antichitate “Vulturnus”, cel opus lui fiind “Circius” / “Cercius”: e de ştiut că în “Lexiconul Indo-European”, “Vultur” = “Gultur” iar pentru “cald” - aşa cum era cerul în timpul topirii ultimei glaciaţiuni - în proto Indo-Europeană se folosea “Guer” / “Gher”. Păsările răpitoare se pot concentra de-a lungul unor culmi atât cu ocazia migrării, cât şi cu ocazia hrănirii. Asemenea zone sunt preferate de păsările cu zbor planat - cum sunt vulturii - din cauza aşa-numitelor “termice” (curenţi ascendenţi de aer cald) favorabili ridicării păsărilor la înălţimi de unde vor realiza zbor planat pe distanţe mai lungi. Gultur pentru Vultur era suprapunerea peste Gurgur, termen Ghergar; printre alţii, în 2013 şi cercetătorul American Joel Wilkinson i-a studiat provenienţa: “Din mileniul IV î.C., cuvântul Indo-European ‘Gultur’ s-a răspândit îndeosebi spre Est, ajungând până în subcontinentul Indian. Gultur e onomatopeic la rădăcină, reflectând rapidele şi furioasele obiceiuri de hrană ale vulturilor; de aici şi denumirea unei ierbivore / bovine sălbatice ca Gaur, deoarece semnifica masa potenţială a vulturilor. În legătură cu Gultur era străvechiul Ghi pentru ‘largă deschidere’, în prezent hinduşii numind vulturii ca Ghi. Vechiul nume Garuda indică originea vulturească: rădăcina Garg imita sunetul făcut de creatură când mânca; Gultur şi Ghi au fost bazele pentru denumirea vulturilor. În Asia Centrală, metamorfoza filologică a dus la denumirea de Karka pentru Vultur iar pentru Vultur, termenul în forma de Ghreib a fost împrumutat de Hitiţi în mileniul II î.C., care a ajuns apoi inclusiv ca Grifon la vechii Greci şi la Romani”. (Cercetători ca Dr. Julius Wellhausen în 1885, William Propp în 2006, Dr. Robert Paul Beekes în 2010, ș.a., au echivalat Cheruvimii din Orientul Mijlociu cu Grifonii din Orientul Apropiat, egalitatea lor cea mai evidentă fiind în Anatolia / Asia Mică).
Vulturul-Grifon
“Gyps Fulvus” = Vulturul-Grifon (Românește zis “vulturul pleșuv”) azi e dispărut din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic: era răspândit între Nordul Indiei, Altai / “Al-Tai” și Pamir - ca limita răsăriteană - până la Strâmtoarea Gibraltar. Pentru “Grifon” / “Grif-On”, Românii au echivalentul “Zgripţor”, prezent în corindele / colindele despre timpuri foarte vechi, diluviene; la vechii Greci, Grifonul era simbolul solar al Zeului Apollo / “A-Pollo”, divin arcaş dotat de îndemânatecul Zeu Hefaistos / Vulcan: Gherghitul Apollo - geamănul Artemidei / şefa nimfelor, mare arcaşă - săgeta cu otravă, aducând moartea sau boli grave, putând însă şi vindeca rănile, căci oricând avea antidotul (Diodor din Sicilia 4:51 a notat că Artemis umbla pe cer în car tras de dragoni).
Grifon
În 1990, Dr. Michael Weiskopf a scris (referindu-se la Cariani, adică la cei din Ţara Gherghiţilor / Vestul Asiei Mici): “Numele Karka apare pe vechea Listă Regală (conform lui Herodot în ‘Istorii’ 1:171 şi 1:174, Xenophon în ‘Cyropaedia’ 7:4, ş.a.); între dinaştii Cariani s-a păstrat continuitatea pe termen lung, unele generaţii fiind bine documentate. În Labraunda, Zeus era echivalentul Iranianului Zeu Ahura Mazdă - adică Stăpânul Suprem - şi adorat ca atare”. (Oraşul Labraunda - echivalat cu Karghe-djak de către arheologul Francez Alfred Laumonier 1896-1988 - se afla în apropierea marelui Sanctuar Gherga: cu lungimea de aproximativ 1,5 km, Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios din Anatoliana Carie = Ţara Gherghiţilor).
Vulturul bicefal în Altai
Timp de milenii, în Anatolia vulturul a fost emblematic (spre exemplu, vulturul bicefal, semnificând prin dublare puterea supremă, ca suveran imperial / “rege al regilor”, a fost reprezentantiv în vecina Kurgal / Ghienghir = Mesopotamia mileniului IV î.C. pentru Zeul “En-Lil” / Enlil - care a fost patronul vânturilor, însemnând “Puntea” - era şi pe hrebul / stema Imperiului Hitit din mileniul II î.C., ajungând preluat şi de Imperiul Bizantin / până în mileniul II, etc.); Zeul Tornadelor Enlil al Sumerienilor - oriental știut ca Bel / Baal, semnificând “Domnul” / “Stăpânul”, “Ba-Al” / “Ba’al” fiind Sfântul Suflet”, unde “Ba” = “Suflet” iar “Al” = “Sfânt” - era Kharbe la Kușani, Kalkal în Mesopotamia, Gurges în Anatolia, Kronos la Vechii Greci, Crăciun la stră-Români, ș.a.
Pasărea dublă
În Dicţionarul de simboluri” e scris despre “vultur, regele păsărilor”: “Vulturul fixând soarele cu privirea este un simbol al percepţiei directe a luminii intelective. ‘Vulturul priveşte fără teamă soarele în faţă’ - a scris Angelus Silesius - ‘iar tu, strălucirea veşnică, dacă sufletu-ţi e neprihănit’. Vulturul a fost substitutul soarelui în mitologia nord-asiatică. Se înţelege deci uşor că pana de vultur şi fluierul din os de vultur erau indispensabili oricui trebuia să înfrunte încercarea dansului care privea soarele”. În Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, Dr. Mihai Vinereanu a scris despre vultur” că provenea din termenul proto Indo-European “uel” pentru “a jefui” / “a zgâria” și că “Walde-Pokorny a derivat latinul ‘vello’ = ‘a sfâșia’ de la acel radical iar în ediția din 1996 ‘Dicționarul Latin Oxford’ - realizat de colectivul coordonat de către lingvistul Britanic Peter Glare - de asemenea a asociat cuvântul Latin vello’ de vultur”; se poate observa că mereu a fost legătură între Vultur și Valahi (oameni denumiți îndeaproape de termenul Latin “Vello”, care își asociau emblematic vulturul, încă din mare vechime). Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a scris în 1999: “Apariţia frecventă a vulturului pe monumentele funerare închinate eroilor dar şi pe stema României nu este străină de cultul neolitic al Zeiţei Pasăre” (Cultul Lunar matriarhal a fost urmat de Cultul Solar patriarhal). În vechime, Soarele - cuvânt derivat din Sf. Ra - a fost personificat ca mare zeu, având un ochi central, zburând pe cer ca o pasăre / “Pa-Să-Re”, cu strălucitorul său car; în legătură cu divinul ochi - respectat solar tocmai din timpul ultimei glaciațiuni / Epoca Pietrei - academicianul Român Petriceicu Haşdeu a început “Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 chiar cu reconstrucţia etimologică la “ochi” şi “urechi”: “Termenul mediu pentru formele Românice ale ‘urechii’ admite probabilitatea masculinului ‘auriclu’, care ar corespunde unui Latin ‘auriculus’ de o provenienţă posterioară, născându-se prin analogia cu masculinul ‘ochi’ în toate graiurile Românice; intima corelaţiune între ochi şi ureche - ca 2 părţi ale capului şi ca organe ale celor 2 sensuri principale - lesne putea să se întâmple oriunde pe cale independentă. Prin aceeaşi corelaţiune, ‘ochiul’ se pare a fi exercitat o influenţă lingvistică asupra ‘urechii’ încă la Romani, dar nu în schimbarea genului, ci în modificarea sensului: Latinul clasic ‘auricula’ avea deminutivul ‘auris’; la Romani, pentru ‘ochi’ era clasicul ‘oculus’ - deminutiv de la un pierdut ‘ocus’ - dar cu o nuanţă dispărută cu desăvârşire deja în cea mai veche Latină cunoscută. Corelaţiunea între ‘ochi’ şi ‘ureche’ - între ‘oculus’ şi ‘auris’ - va fi împins graiul Roman la uniformarea sufixului / a terminaţiunilor, aşa că ‘auris’ pentru ‘ureche’ a trecut de-a dreptul în ‘auricula’, prin simpla analogie cu ‘oculus’ pentru ‘ochi’.” La hinduşi, cu numele “Ajna” - având înţelesul de “comandă” - este ştiut locul de pe frunte pentru al treilea ochi; e de clarificat că Antic Romani” - ca şi Medieval otomani”, ș.a. - nu reprezenta etnia, ci cetăţenia. Privind rădăcinile străvechi ale Românei, e de observat că forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în limba Română, în ea fiind conservate multe din Graiul Vechii Europe: Româna nu este o limbă Modernă sau Medievală - așa cum insistă unii - ci e mult mai veche într-o bună parte a vocabularului și a gramaticii sale. Ca exemplu foarte concret, prezenta lucrare - Originea Gherga - are cel mai însemnat sens în Română (spre deosebire de versiunile sale traduse în alte limbi, cititorii în Română fiind privilegiaţi, ca mai apropiaţi de înţelesuri); de pildă, ce aveau în comun pe timpuri “peştera” şi “peştele” poate fi facil observat în Română (atât onomastic, cât şi ontologic): în paleolitic, peştera era văzută ca vulva / vaginul Pământului iar peştele - cu mirosul asemănător celui al vulvei / vaginului - avea denumirea corespunzătoare (apropierea dintre cele 2 apărând evident în terminologia Română, mai conservatoare în multe privinţe decât alte vocabulare, ale limbilor diferite - însă şi mai noi - în care cuvintele pentru cele 2 sunt aşa de deosebite încât nu mai fac străvechea pereche relevantă / peşteRa” - a cărei gură era luminată de Sf. Ra / Soarele - fiind pizda” Pământului, termen proto Indo-European lingvistic conectat de peşte”, vechii Greci având pynna” pentru organul genital feminin, “păno” pentru “peşte” şi “spîlaio” / “s-pîlaio” pentru peşteră).
Zeul Hermes
Anterior cu mult timp Imperiului Roman - în care era ştiut ca Mercur / Mer-cur” - Sf. Moş” Hermes a decis gravarea cărţilor înaintea dispariţiei sale, datorită următoarelor (apărute în textul Grec “Kore Kosmou” / “Virginitatea cosmosului” 7): “În zori, contempla răsăritul cu ochii săi atotvăzători, când zări ceva neclar şi - pe măsură ce privea - fără să se grăbească, ajunse la hotărârea de a depune simbolurile sacre ale elementelor cosmice lângă obiectele sacre ale lui Osiris, apoi, după ce va face o rugăciune şi va spune anumite cuvinte, să urce la cer”. Despre zorii contemplaţi de Zeul Hermes / “Her-mes” = “moşul Her” / adică “vechiul Her”, e de remarcat că în spaţiul Român din Epoca Pietrei - pe lângă Cultul Soarelui - exista Cultul Aurorei / al zorilor, neregăsit la nici un alt popor European (în Asia Mică, la primii Greci, anume cei Anatolieni, a existat Titana Eos - “Zarea împurpurată”, având ca soră Luna şi ca frate Soarele - sinonima sa în N Indiei fiind Zeiţa Zorilor Uşas / cu titlul mereu la plural, în asociere cu vaca roşcată, denumirea Latină ajungând să-i fie Aurora; de exemplu, în mantra 7 din “Rig Veda” sunt mai multe imnuri închinate răsăritului / zorilor, unele versuri - ca de pildă 7:76 - referindu-se la o perioadă de “câteva zile” trecute între apariţia zorilor şi apariţia Soarelui la răsărit, aşa ceva fiind aspect polar tipic).
Aurora boreală
Eos / Aurora a fost mama înaripatului Zeu Boreas - al Munţilor, al iernii și al vântului Nordic = “Crivăț” la Români - reprezentat în purpuriu, culoare asociată regalităţii, numită de Aromâni ca “Garivaldu” (dar vântul acela n-a suflat niciodată în HyperBorea / tărâmul de la miazănoaptea extremă): Zeiţa Zilei Hemera - cu care s-a înrudit Hera / sora şi soţia lui Zeus, numită Uni de către Etrusci - a ieşit din Gargar / Tartar şi a substituit-o pe Eos = Aurora, patroana zorilor (Hemera - latura nevirgină a Zeiţei Artemis / “Arte-mis”, la vechii Iranieni “arta” însemnând “adevărata” dar și “forța” - i-a iubit pe Orion, Phaeton, Kephalos şi Tithonos / care i-a devenit soţ pe locul unde a apărut Troia); corespunzător etimologiei Nostratice studiată în Facultatea de Filologie a Universităţii de stat “Mihail Lomonosov” din Moscova / capitala Rusiei, rădăcina EurAsiatică “kurv” însemnând “rece” (având sinonime în Tătară “kort” = “troian de zăpadă”, în Finică / Suomi “kuura” / “huurre” = “îngheţ”, etc.) ar fi fost rădăcina lingvistică pentru “crivăţ”, un vânt Nordic aşa de puternic încât curba / îndoia pe oricine sau crăpa pietrele. Artemis / “Arte-mis” = Zeița Arte din moși (adică din bătrâni / din vechime) era a Lunii “Ma-sa”, numele ei putând fi echivalat ca Arte-Masa = “Forța Lunii” / “Puterea masivă”. În asemenea context, MasaGeții = Geții din Asia pot fi similar înțeleși deopotrivă ca Geții “Lunii” sau “Masivi / Mari”; e de știut - după cum a studiat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2016 - că în Mesopotamia mileniului IV î.C. s-a înrădăcinat Cultul Zeului Men al Lunii Masa, acela fiind cunoscut ulterior cu numele respectiv inclusiv în regiunile Anatoliei Caria și Frigia. Pe de altă parte, înaripatul Himeros - unul dintre Eroti, fiu al Zeiţei Frumuseţii Afrodita - a patronat dorinţa sexuală (a avut centrul de cult în Sanctuarul Afrodisia din Anatoliana Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor). La Slavii Baltici, Aurora = Zeița Zaria, fiica Zeului Pe-Run” / Perun (care își comunica voia prin intermediul gorunului / stejarului sacru). În 1987, profesorul universitar American William Mahony - colaborator cu Dr. Mircea Eliade, profesor universitar în Chicago / SUA - a scris în “Enciclopedia religiei”: “Însemnând ‘ordinea cosmică’, noțiunea vedică ‘rta’ era a unei puternice forțe, existentă dinaintea zeilor (care și-au avut sursa în așa ceva); termenul ‘rta’ reflecta rădăcina Indo-Europeană ‘ar’ pentru ‘potrivire’. În ‘Rig Veda’ e scris că ‘zeii s-au născut din rta’ și că ‘zeii posedau rta’; zeii trebuiau să respecte legile ‘rta’ (străjerul / gardianul legilor ‘rta’ era Zeul Varuna, admirat de vedici ca etic ceresc). Tradiția vedică a fost că structurile ‘rta’ permiteau comunității credincioșilor accesul la puterile conducătoare universale”. Principiul “rta” / “ritu” n-a fost unic în India, ci s-a regăsit în Lumea Veche ca de pildă în “Logos” = “Cuvântul”: de exemplu, din Biblie se știe că “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu iar Dumnezeu era Cuvântul” (“Sfânta evanghelie după Ioan” 1:1); după cum au studiat și autori ca Joseph Smith, Carla Fertsman, ș.a., vechii Greci simbolizau cuvântul = “logos” prin “phallus”.
“Rta” / “Ritu”: ordinea cosmică sau ciclul natural
Privind particula comună “a/rta” regăsită conservată și în străvechi termeni Români ca arta, burta / “bu-rta”, harta, martie, Marte, Martin, Mărțișor, poarta / “po-arta”, etc. - despre care s-ar putea vedea, prin egalitatea “a/rta” = “a/rga”, conexarea cu Garga / Gherga - cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris în 2016, privind “Era de Aur”: “Sanscritul ‘Arya’ însemna ‘nobil’ iar India a fost ‘Țară Ariană’; probabil că și vechiul Egipt - denumit ‘Aeria’ / ‘Harie’ în vechea Greacă - însemna la fel. Ariana era denumirea vechiului Iran iar Mezii / Medianii timpurii - din care au apărut imperialii Harri / Huriani = Mitani - au fost Arii notați așa de către istoricul Antic Herodot. Pe mormântul împăratului Darius cel Mare al Perșilor a fost scris că era ‘descendent Ariyo’. Goții aveau termenul ‘Her’ pentru ‘Stăpân’ (sursa Modernului ‘Herr’ ori a prefixului ‘Ar’ la ‘Aristocrat’). Titlul de ‘Ar’, ‘Ari’, ‘Arya’, ș.a. la primii Ariani provenea din termenul Sumerian ‘Ar’ pentru ‘plug’, cu regăsire azi în cuvinte ca ‘a ara’, ‘ar-abil’, etc. Arianii au fost inventatorii plugului și au introdus agricultura în Lumea Veche. Denumirea Armeniei / ‘Ar-Meniei’ a fost pe baza rădăcinii Indo-Europene ‘Ar’ de la ‘Adunare’, pe larg utilizată în termeni privind ‘Soarele’, ‘lumina’ sau ‘focul’; Sumerianul ‘Ara’ însemna ‘glorios’, regăsit la ‘Aristocrat’ / ‘nobil’, pe larg folosit la străvechea indicare de ‘Ariani’ (considerați nobili). Corespunzător vedicului ‘rta’ exista termenul Avestan ‘așa’ / cu echivalentul vechi Iranian ca ‘arta’; semnificația termenului ‘așa’ / ‘arta’ în sfera morală a fost complexă, de importanță cardinală în doctrina zoroastră (în Sanscrită, ‘rtam’ era ‘legea divină’). Armin era străvechiul nume folosit de Perși pentru ‘Gardianul tărâmului Arian’. Fondatorul națiunii Armene a fost Khaldi, cu altarul principal numit Artin, amplasat pe Vulcanul Ararat: el era cununat cu Arubani / ‘Aru-bani’, Zeița Artei și Fertilității și a avut portretul ca persoană înaripată, șezând pe un leu (‘leu’ în Siriacă era ‘Aryo’, în Turkă era ‘Artan’, etc.); Khaldi a fost Zeul Războiului iar templele sale erau adevărate depozite de arme, decorate cu arcuri și săgeți, săbii, sulițe, etc”. În imaginea următoare, la fortul “Ere-buni” / Erebuni = EreVan / Erevan (capitala Armeniei) se poate vedea reprezentarea Zeului Gharghi / Khaldi din mileniul I î.C.:
Zeul Gharghi / Khaldi în Caucaz
În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian - stabilit în Norvegia / Scandinavia - a mai enunțat: “Înrudit cu așa ceva era cuvântul ‘aur’ - în Latină ‘aurum’ - de la rădăcina proto Indo-Europeană ‘ǵʰelh’ a strălucirii = ‘auriu’ / ‘galben’ (în vecinătate fiind cuvântul ‘aurora’ pentru ‘zori’): asemenea relații etimologice presupun înțelesul aurului ca egal cu cel pentru ‘strălucita auroră’. Personificarea zorilor și iubirii a fost printr-o tânără frumoasă: Zeița Zorilor, care la început era și Zeița Dragostei; în timp, rolurile ei s-au despărțit, ca Eos în Greacă / Aurora în Latină = Zeița Zorilor, respectiv Afrodita în Greacă / Venus în Latină = Zeița Dragostei. Etimologia Afroditei - Zeița Dragostei fizice - încă păstra rolul său din Era de Aur ca Zeița Zorilor (căci ‘aphros’ = ‘spumă’ și ‘deato’ = ‘strălucitoare’): numele ei însemna ‘strălucitoarea din ocean / spumă’.” Planeta Venus - asociată Afroditei - devine vizibilă după apunerea Soarelui la Vest (vechii Greci folosind denumirea de Hesperus, nimfele HesperIde - “Domnițele Serii” - fiind Atlante). Pe lângă dimensiunea Vestică, a fost și cea Nordică, astfel completându-se direcția referențială Nord-Vestică: față de Caria / Turcia - unde se afla Afrodisia / centrul cultic al Afroditei - la NV e Banat / România, regiunea unde s-au păstrat conservate foarte bine respectivele tradiții Atlante. Aurora boreală - adică polară Nordică - e un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă pe cerul nocturn în regiunile Arctice, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru: deosebita prezenţă a aurorei în tradiţia Română e mărturia măreţului trecut Hiperboreu al stră-Românilor. Dr. Octavian Buhociu 1919-1978 în “Folclorul de iarnă” a scris: “Ceea ce ne apare ca fundamental, ca rădăcină şi idee directoare, e unitatea comportamentului românesc general cu credinţa în zori, în ziuă, în apropiata răsărire a soarelui. Dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în auroră pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale, după cum ne dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere. Situaţia ‘primitivă’ - încă vie - graţie zorilor, e un fenomen complex de cultură; la acest nivel, situaţia nu se mai repetă în Europa”. Soarele a fost mare zeitate în vechiul spaţiu Român, purtând diverse nume: Crăciun, Salmoxis / Zalmoxe, Ares / Marte, ş.a. (față de străvechiul Ra, termenul “Soare” e legat de Sf. Ares = “So-Ares” iar de pildă, istoricul Mnaseas din Patara Anatoliană la sfârşitul secolului III î.C. a scris că “la Geţi e cinstit Cronos, pe care-l numesc Zalmoxis” - deci în Antichitate se ştia că Zeul-moş / Zalmoxe a fost Moșul Crăciun = Cronos - iar la Aromâni patronul focului era Cărciun = Crăciun); în secolul I î.C. Vergiliu în “Eneida” 3:35, în secolul VI Iordanes în “De origine actibusque Getarum” 40, ș.a. au confirmat importanța Zeului Marte la Geți, pe al căror pământ se credea că se născuse. Savantul German Johann Freinsheim 1608-1660 în “Suplimentele” la cartea 2 din “Istoriile lui Alexandru cel Mare” scrise de consulul Roman “Curce V cel Roșu” = Quintus Curtius Rufus (adică “al cincilea Curtius Roșcovan” - “Rufus” însemnând “Roșcat” - familia sa Curtii existând de la fondarea Romei, în Forumul Roman inițial fiind Lacus Curtius, apă numită așa după clan), a notat că Patara Liciei era locuită de Gherghiți și că era o importantă localitate a Asiei Vechi - denumită Gergythe - alături de Mylasa, capitala Cariei: la 6 secole după înglobarea de către împăratul Makedon Alexandru “cel Mare” a portului Patara în Imperiul său - cea mai mare structură imperială din istoria omenirii până atunci - acolo s-a născut Moșul Nicolae (episcopul regiunii), Sfânt Anatolian foarte iubit de ortodocși, considerat ocrotitorul navigatorilor și copiilor. Poetul Anatolian Homer în epopeea despre Războiul Troian - anume “Iliada” 13:279 - a scris că Zeul Marte era “viforaticul Ares”, cu dublul înțeles că Ares / “A-res” (numele Grec al Zeului) era deopotrivă Nordic și aducea răcoarea morții: în accepțiune Iraniană, Zeul Ares era chiar patron Arian, stăpânul Nordicilor războinici Ariani. Așadar, Zeul-moș a avut nume: era Moș Cărciun / Crăciun (străbătând timpul, numit Cronos de către vechii Greci), respectiv Zeu rece, al iernii sau al morții. Muierea Zeului-moș era Zeița-mamă, care a avut nume: era Circe sau Kirke / Ghirga, bărbatul ei Cărciun / Crăciun fiind de fapt Gherga. În imaginea următoare se poate vedea reprezentarea Zeului-moş într-un gorgan Trac din Aleksandrovo 41,58 lat. N, 25,44 long. E / Bulgaria - secolul IV î.C. - după cum l-a identificat arheologul Georgi Kitov 1943-2008 ca Zalmoxe ( = Crăciun gol):
Zalmoxe
“Labrys” = toporul dublu - purtat de Zalmoxiu / Zalmoxe dar şi de Amazoane - schiţat fiind ca litera”T”, era emblematic la nobilii Cariani / Anatolieni şi Traci / Balcanici (lingvistic, foarte des s-a practicat echivalarea “T”=”G”, pornind de la Uriaşii Titani / Giganţi şi de la zona Tartar / Gargar; de altfel, în alfabetul Grec literele “gamma” = “G” şi “tau” = “T” au reprezentări grafice apropiate, putându-se compara uşor: “Γ” şi “T”, ambele reproducând stilizat vechi arme uşor de aruncat, anume bumerangul şi toporul dublu).
În secolul V î.C., poetul European Pindar a scris despre Amazoanele de la Istru / Dunăre; în secolul IV î.C., Grecul Ephoros din portul V Anatolian Cume - populat de Gherghini - a afirmat că Amazoanele au existat între Caria, Lydia şi Mysia (iar porturi pe coasta Egeii - ca Efes, Smirna / Izmir ori Cume - au fost întemeiate de către ele): a rămas în legende că partenerii preferaţi ai curtezanelor Amazoane au fost albii Caucazieni Gargari = Ghergari. De altfel, în secolul V î.C. istoricul Herodot Karka a scris despre Car, Lydus şi Mysus că au fost fraţi, ei păstrându-se în memorie ca etnonimii populaţiilor respective (fiul lui Car - cel mai mare dintre cei 3 - a fondat Alabanda, cel mai apropiat oraş de Sanctuarul Gherga / cel mai mare aşezământ religios al Cariei); Karghedjak Yaïla = străvechiul oraș Labraunda - având denumirea în evidentă legătură cu “labrys” - se afla în aceeaşi zonă cu marele Sanctuar Gherga din Kerka = Caria iar aşa ceva e semnificativ, fiind mai mult decât o coincidenţă, chiar prin asocierea emblematicului topor dublu cu Gherga (numele având 2 Γ).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Traseul complex al labirintului se regăseşte în stare naturală în culoarele de acces ale anumitor peşteri preistorice; a fost desenat - aşa cum ne-a asigurat Vergiliu - la intrarea sălaşului Sibilei din Cumae. Asocierea labirintului cu peştera e indicată prin faptul că trebuie îngăduit accesul la ‘centru’ printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l interzică celor necalificaţi pentru aşa ceva; în acel sens, labirintul a fost apropiat de ‘mandala’ (care comportă de altfel uneori un aspect labirintic): e vorba deci de figurarea unor încercări iniţiatice discriminatorii, care procedau înaintarea către ‘centrul ascuns’ (‘alesul’ ajungea în simbolul ‘centrului lumii’). ‘Dansul cocorilor’ - ori alt dans labirintic de păsări - a fost desigur legat de întortocherea labirintică. Centrul protejat de labirint era rezervat iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice (ocolişurile labirintului) se arăta demn de a accede la revelaţia misterioasă, odată ajuns în centru, era ca şi consacrat. Ritualurile labirintice pe care se întemeia ceremonialul de iniţiere aveau tocmai drept scop să arate neofitului - în chiar timpul vieţii sale pământeşti - felul de a pătrunde (fără a se rătăci), în teritoriile morţii / aceea fiind poarta spre altă viaţă; într-un anume fel, experienţa iniţiatică labirintică ajutată de firul Ariadnei echivala cu căutarea Merelor de Aur din Grădinile Hesperidelor sau a Lânii de Aur din Colchida: fiecare dintre acele încercări nu semnifica altceva - în limbaj morfologic - decât pătrunderea victorioasă într-un spaţiu greu accesibil şi bine păzit, în care se afla un simbol mai mult sau mai puţin transparent al puterii, al sacralităţii şi al nemuririi. La grecii vechi, labirintul şi mlaştina aveau acelaşi rol. Labirintul ar fi o combinaţie a 2 motive, spirala şi împletitura, exprimând o voinţă foarte evidentă de a figura infinitul sub cele 2 aspecte, adică infinitul în veşnică devenire al spiralei şi infinitul eternei reîntoarceri, figurat de împletitură. Întâia armă-unealtă a omului, securea a fost un centru de integrare, expresia unei permanenţe, un fulger acumulat. Labirintul ar putea avea şi o semnificaţie solară datorită ‘dublei securi’ (emblema regalităţii), amintind trăznetul arhaic al lui Zeus. Securea loveşte şi taie, iute ca fulgerul, zgomotos şi stârnind - uneori - scântei; neîndoios, acela e motivul pentru care a fost asociată - în toate culturile - cu fulgerul şi deci cu ploaia, ceea ce ne îndreaptă spre simbolurile fertilităţii. Prin securea cu tăiş dublu, deopotrivă distrugătoare şi oblăduitoare, ambivalenţa funcţională se materializa pe deplin: simbolismul aceleia trimitea la dualitatea moarte-viaţă, sau dualitatea energiilor contrare şi complementare, apropiind această secure de caduceu”. Toporul dublu / “labrys” a fost arma caracteristică atât Amazoanelor şi Ghergarilor, cât şi a Zeului-moş = Zalmoxe al Geto-Dacilor, regăsindu-se deopotrivă în Kerka / Caria = Ţara Gherghiţilor (din Anatolia / Turcia de azi) şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din România de azi), mai ales la vechii lideri; doborârea unor arbori - unii consideraţi şi sacri, din varii motive - din codrii străvechi se făcea îndeosebi cu toporul: în trecut, la latitudinile medii, vaste suprafeţe erau împădurite puternic, pe atunci oamenii bucurându-se de vegetaţie mult mai bogată decât în prezent. În Epoca Pietrei, Crăciun - fiul Cerului - a apărut în Carpaţi ca partenerul patroanei Magiei Circe (şefa Gliei, fiica Soarelui): după cum a scris poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 14, Magiciana Circe l-a iubit şi pe fiul lui Cronos / Crăciun. Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” al Academiei Române - a afirmat în “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013: “An = personificare a Soarelui; sinonim cu Crăciun, Saturn, Mitra, Şiva, Zeus”. În 2014, cercetătoarea Română Cotan Prună a enunţat: “Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (‘stă jarul’) lăsat să ardă până în primăvară, era sursă de energii pe timpul geros. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro-indiene ca fiind Ker dar şi Kerkion la proto traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun. Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar neolitic şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul European ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile - toate invocă Soarele. Crăciunul exista în datinile străvechi ale geto-dacilor de milenii şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. La albanezi se aprinde o buturugă, numită ‘crencia’; butucul ce arde în noaptea de Crăciun la români se numeşte ‘Colindău’. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul prin care patriarhatul prinde contur şi sens. La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika era acea Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare al energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul ardea până-n primăvară, dar Za-mosa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire împletite, unul alb şi unul roşu, adică energie luminoasă şi energie calorică. Era bine făcută să ardă mult, de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea de la Anul vechi (sleit de energii ca un pod între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii). În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de câte o Mare Preoteasă, când Anul avea 8 luni. Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă dar în calendarul ulterior fenomenul a fost mutat la 1 martie când începeau Zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp au determinat o dată convenţională - stabilită la 25 decembrie - o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat demult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu naşterea lui Mithra, cu gemenii divini Artemisa şi Apollo. De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe’ sunt florile de gheaţă. Anul începea primăvara şi colindele îndemnau la arat. Artemisa era numită Roşia / energia cosmică iar Apollo însemna Albul / strălucitorul sau lumina; ei erau pruncii Cerului (‘Cher-sones’, denumirea străveche geto-dacă legată de cea a Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de energie îngemânat / împletit cu lumina, ca funia: mărţişorul împletit din colinde). Renaşterea naturii în zona nordică era la echinocţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă istorie paralelă a omenirii? Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor - sfinţilor bătrâni - în jurul Crăciunului, care-şi au obârşia în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri. Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, care a păstrat nucleul de ştiinţă. În datini este prezentă ‘capra’ care la noi, în ‘cultul de Sarabă’, are 8 picioare (şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă). În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau 10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul putea să-şi vadă coada mişcându-şi capul. Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de piei de gheaţă. Dokia nu se dezbrăca pentru ca să le reîmbrace la nevoie, ci le lepăda, considerându-le de nefolosit (că s-au evaporat). Când a ajuns pe vârful muntelui, unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii. De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii Lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai. Secretul a fost că dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece. Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde glaciaţiunea, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 milenii Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român. La români se mai păstrează Legenda ghiocelului’, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl-ghiocelul, îi aduce la Soarele primăverii. Omătuţe’ este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a Octogonului sacru’ transmis de către Mama Zăpadă’, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului. Colindele care în vechime se numeau corinde’ erau oraţii’, adică anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele era lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă; acele evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Cel mai cunoscut colind la români se numeşte Florile dalbe’, adică florile albe, ce apar din întuneric. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. care refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de Bună Dimineaţa la Moş Ajun’ şi Mâine cu bine la Moş Crăciun’, urare ce indică Începutul Lumii. Crăciu-Nika era Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul paleolitic: acea Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol - femeie şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprindea cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară, cum spuneau bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor era buşteanul aprins, buşteanul de rugă. Când se crăpau zorile, Zâna Crăciunika aprindea 8 crăciunele şi le împărţea celor 8 vestale, care la rândul lor aprindeau crenguţele adunate de pe buşteanul ce ardea zile întregi ca transmiţător de energii, ce erau duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike’ din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, ca o taină mare’, indicând evenimentul cosmic al naşterii. Crăciunul, cumpăna dintre ani, era marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, ce înconjura un car aflat în mişcare ce purta lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acelui alai cultic flăcăii purtau buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetele trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungau slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imita vuietele universului, când totul se transforma într-un teatru liturgic, prin care se îngropa buşteanul ori se împingea pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierdeau târziu în noapte. Pragul dintre ani era cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor, marcând Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor. Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor (ne stau mărturii numeroase descoperiri arheologice, în aceste sensuri). Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene. Iată că întreaga noastră mitologie - exprimată în datini şi obiceiuri - este istoria existenţială. În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor / arianilor care erau hiperboreenii răspândiţi pe tot pământul: împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei care păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune”.
Cea mai veche mască din Europa
(Valea Cibinului / județul Sibiu)
În neoliticul localității S Ardelene Cristian 45,47 lat. N, 24,01 long. E, zisă Grossau de Sași / Germani - din județul Sibiu - în 2012 a fost descoperită cea mai veche mască din Europa, corespunzător Dr. Sabin Adrian Luca, directorul Muzeului Brukenthal”: “prin tipologia acelei măști, e cert faptul că sculptorul, populația, provin din Anatolia”. Adepţii Marii Zeiţe Kirke / Ghirghe - timp de milenii - au fost credincioşii Gherga (denumiţi după ceea ce venerau, la fel cum de pildă adepţii lui Christos în ultimele 2 milenii sunt credincioşii creştini, denumiţi după ceea ce venerează): aşa ceva a pornit de la hierogamia Gherga / Gher-Ga (a fuziunii Cerului Gher cu Glia Ga), perpetuată cu pruncul Crăci-Un al acelor părinţi Ghergani, anume Cerul şi Pământul, ş.a. Ca diminutiv la Crăciunica, cea denumită Anica / Ana - muierea Zeului An - era (prin măreţia ei de Mare Zeiţă) unică; rima Română pentru Anica / Unica n-a rămas fără ecou, Nike de pildă regăsindu-se în Sudul Vechii Lumi (la stră-Români “voi-nic” - pentru cel viguros / vânjos - însemna în primă instanță “războinic unic” / “războinic victorios”, căci din vechime “voi” = “războinic”, de pildă “voi-vodă” fiind “domnitorul războinic”). Vechii Greci o numeau ca Nike” pe victorioasa Titană înaripată, considerată de unii ca fiica Zeului Războiului Pallas”, fiul Titanului Krios (la început, ea era Atena Pallas - distribuitoarea victoriei - Atena / A-tena” = Prima forță” provenind din As-Ana”, adică literalmente “Osul lui An”, Zeiţa făcând parte din Sfânta Familie); etimologia Nike - de exemplu şi conform Dr. Paul Beekes - era pre-Greacă iar numele bunicului / moşului Titan Krios, fiul Cerului şi Pământului, însemna că patrona Sudul (patronul Nordului era fratele său, numit Polus” / Koios”): ei - Krios şi Koios - au fost fraţii mai mari ai lui Kronos / Cronos (numele pe care îl foloseau vechii Greci pentru Crăciun). Epitetele Zeului Hermes au fost Krio-phoros” (însemnând purtătorul de berbec”, cu apariţiile consacrate primăvara - în martie şi aprilie - purtând animalul pe după cap), mai rar “Mosko-phoros” însemnând “purtător de viţel”:
Principiul clonării (reflectat prin avataruri, gemeni, ş.a.) se transmitea din moşi / bunici spre nepoţi / nepoate şi în formula onomastică, de exemplu vechiul An mereu - stins la Crăciun - reînnoindu-se apoi, ca An Nou: Anul dar şi Ana / Anica - soaţa sa - au parcurs anii chiar cu mult succes, atât milenar, cât şi pe areale mari (în multe generaţii şi într-o largă geografie). Karia / Caria - adică Ţara Gherghiţilor din SV Anatoliei, unde inclusiv azi i se poate vizita cel mai mare aşezământ religios, atât în termeni de suprafaţă, cât şi ca durată de funcţionare, anume Sanctuarul Gherga - era consonantic notată KRK (în primele scrieri alfabetice) şi i se mai zicea Phoe-Nike” / Phoenike iar denumirea de Phoenix” = Phoe-Nix” s-a fixat pentru sfânta pasăre din străvechime, absolut fabuloasă, cunoscută până în India ca Garuda / Garuga, o denumire Ghergană: ea desigur că era bine cunoscută şi de vecinii Carianilor / Karianilor = Gherghiţilor, anume de Phrygii din Anatolia, geografic aflaţi între Sudicii Phoenikieni / Fenicieni şi Philisti / Filisteni - din Canaan - şi Nordicii Phinni / Finici (adică “sfinții nuni” = “sfinții prinți”) din Karelia / Finlanda, ş.a. Titanul Pallas - Zeul Războiului - tatăl Atenei Pallas / Nike (respectiv al stră-Românei Crăciunica / Anica, adică A-Nica”) patrona Constelaţia Auriga, ce răsărea primăvara: în vechime se zicea Auriga războinicului conducător de car; Finicii / Suomi zic Soarelui “Aurinko”. Pe de altă parte, Titanul Polus / Koios - Zeul Nordului - era frate cu tatăl lui Pallas iar denumirea sa literalmente reda ceea ce-l caracteriza: literalmente era coios”, adică fertil (iar aşa însuşire a bărbatului Nordic a fost mult apreciată de Amazoane, începând cu negresele / Africanele care urmăreau Polul Nord în înaintarea din migrarea lor în EurAsia).
Înaripata Nike = Zeiţa Victoriei (Caria)
Datele existente converg spre ipoteza că în Epoca Pietrei arhetipul divinei perechi An-Anat a fost cuplul Crăciun-Circe, al Ghergoilor / Gherganilor stabiliţi nu altundeva decât în răsăritul Panonic (la V de Carpaţi), în Crişana şi Banat; arhetipul masculin Gherga a fost major legat de Crăciun în Crişana / regiunea de la N de Mureş iar arhetipul muierii Gherga a fost major legat de Circe în Banat / regiunea de la S de Mureş: numele patronilor gardienilor din Era de Aur / paleolitic - care străjuiau la apus Imperiul Atlant - au fost însuşite în Era de Argint / neolitic şi transmise până în prezent, prin prima scriere din lume, acolo Civilizaţia Atlantă în Epoca Pietrei continuându-se după Potopul Pontic direct prin Vechea Civilizaţie Europeană (considerând dubletele apreciate iniţial în cele 2 regiuni ca asexuate / castrate iar apoi sub forma clonelor sau gemenilor, Crăciun în regiunea Crişana a Zeului An derivând din Ghergan / Gherga-An şi Circe în regiunea Banat a Zeiţei Anat derivând din Kirke / Ghirghe). O oarecare localizare a oferit-o Plutarh în “De defectu oraculorum” 18 care a scris despre Cronos că a adormit - pentru eternitate - într-o “Insulă Hiperboree”; vechii Greci considerau tărâmul Hiperboreu ca începând din Nordul Dunării, până la Polul Nord. Pentru “durata vieții” / “hotarul în timp”, în vocabularul Românesc s-a fixat termenul “veleat” / “văleat” iar echivalarea Românilor ca “Valachi” / “Valahi” ar egala înțelesul ca “Oamenii Timpului” - adică ai lui Cronos / Crăciun - “văleatul” / “veleatul” însemnând în vechime explicit “Timpul” / “Anul”; mai ales străinii au obișnuit - încă din vremurile vechi - să-i apeleze ca “Valahi” pe Români: Rumânii / Ramanii - adică oamenii Raiului - erau “oamenii de la hotarul Timpului / Crăciunului” = “Valachi” / “Valahi” (respectiv, Uriașii Gealați / Blajini ai Moșului Crăciun, cu înalt respect pentru “văleat” / “veleat”, excelenți Veghetori / observatori ai Cerului - ca astronomi pricepuți și vestiți - sfinți păstrători conservatori ai calendarului circular, la care spirala era semnificativă). În 1971, cercetătorul Adrian Riza din România a arătat că numele “Zărand” din Crişana / Munţii Apuseni - zonă bogată în aur - e de pus în relaţie cu termenul Iranian “zar” pentru “aur” (aşa cum a apărut la Magul Gargo = Zoroastru / Zaratustra, ş.a.); aurul era simbol al firii divine, preţiosul metal fiind din Ţinutul Zărandului (aflat în NE Banatului, anume zona cu Munţii străjuind Bazinul Crişului Alb, de unde încep Moţii, statistic formând cea mai deasă populaţie din spaţiul Român cu păr şi ochi deschişi la culoare, după cum a observat şi cercetătorul Ioan Costea): de altfel, aurului în Greacă i se zice “chrysos” (puternic rezonând cu Crişurile, respectiv cu Crișana) iar în Caucaz pentru “bătrân” e termenul Oset zærond” (just apropiat lingvistic de Zărand), ceea ce aşa poate duce la înţelesul în Carpaţi de Zalmoxe pentru “Zar-moxe” şi literalmente ca “moşul aurit” = “stră-moşul”. În 2012, Dr. Teodor Ardelean a scris despre “Dacii din Ținutul Zărandului” că “piesele arheologice din Zărand, fotografiile din satelit în zona Munților Zărand coroborate cu topice, cântece, credința, limba vorbită de țărănimea română din Ținutul Zărandului și informațiile anticilor înfățișează o realitate aproape de necrezut: originea strămoșilor românilor din această parte a Daciei urcă până la supraviețuitorii potopului”. Despre Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - din SV Anatoliei - trebuie ştiut că odată se numea Chrysaoris, adică Aurita” (după cum a scris în secolul II chiar localnicul Pausania 5:21 - care purta acel nume însemnând Sfântul sfinţilor” - născut în anul 110 lângă Sanctuarul Gherga); același înțeles de Aurita” l-a avut pentru Greci în acel timp Antic și regiunea Crișana (din spațiul Românesc, din apusul Carpatic). Din “Zare” sau “Zori” (derivarea fiind din rădăcina “Gher” / “Ghel” = “strălucire”) s-ar putea vedea că “Zal” - prima silabă din “Zeul-moş” / Zalmoxe - era în legătură cu Soarele / Latin “Solis”, ceea ce însemna că denumirea Geto-Dacă a zeului suprem desemna atributul solar al “luminosului” bărbat: iluminatul bătrân sau strălucitorul moş (nu neapărat în vârstă, ci din vechime); literalmente, în “strălucirea Pământului” = “Gher-Ga” se poate vedea ce însemna Gherga mai ales pentru partenera sa, Mama Pământului / Marea Zeiţă. Mitografii Antici au afirmat că Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr. În neolitic s-au folosit figurine reprezentând urşi şi s-au găsit vase pe care erau reprezentaţi urşi.
Răspândirea urșilor
Pe de altă parte, Zeiţa Artemis - căpetenia nimfelor - era simbolizată printr-o ursoaică. Se poate considera că ursul era animalul sacru al geamănului ei Apollo Gergithios / care era totuna cu Zeul Soarelui, respectiv cu Zalmoxe (în trecut - după cum a apărut şi în “Lexiconul Suida” din capitala bizantină - “Zal-moxe” era folosit deopotrivă pentru Zeiţă şi pentru Zeu). Conform filozofului Porphyrios / Porfiriu din Tyr / Liban 233-303 în “Viaţa lui Pitagora” (care a scris despre Pitagora că a fost discipolul “MorGetului” - adică “Getului Negru” = “Getului Nordic” - Dactylus), Heracles / vechiul Hercule era Zalmoxe = “Zeul-moş”, el prezentând etimologia Antică a lui Zalmoxis: “Unii oameni - spre a interpreta acest nume - spun că Zalmoxis are înţelesul de om străin”. Tot el a afirmat că “Tracii numesc ‘Zalmon’ pielea de animal” (termenul Trac “Zalmon” - corespunzător cercetătorului Antonian Nour din România în studiul “Cultul lui Zalmoxis” din 1941 - era înrudit cu cel Sanscrit “Carman” semnificând “învelit în piele”): “Car-manii” / Carianii - din Caria = Ţara Gherghiţilor, în SV Anatoliei, puternici colonizatori ai Dobrogei inclusiv în mileniul I î.C. - au fost cei care îi adorau atât pe Zeul Hermes, cât şi pe gemenii divini Artemis şi Apollo, în metropola Efes puternic populată de la începuturi de către ei (fiind la mariginea regiunii lor) Templul Artemidei ajungând una dintre cele 7 minuni ale Lumii Antice; anterior Carianilor / “Car-manilor”, adică a oamenilor îmbrăcaţi în piele, fie acelea de urşi ori de lei, ca “Zeul-moș” / Zalmoxe sau ca Hercule, în mileniile III-II î.C. importanţi colonişti la gurile Dunării au fost Gherganii Troiani, care au şi avut - în Epoca Bronzului - Regatul Heraclid, cu capitala la Gherghina (în Nordul cotului Dunării), azi Galaţi. “Întoarcerea Heraclizilor” după Războiul Troian, adică plecarea Dorianilor - de la Istru, via Balcani, în S Anatoliei - întâi, prin stabilirea în partea Anatolică Sudică, a determinat ca ecou imediat instalarea celor din N Anatoliei la Dunărea inferioară, apoi fiind urmaţi de Cariani, din S Anatoliei: astfel s-au instalat Geto-Dacii în fruntea stră-Românilor, ajungând curând la putere în tot spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic; actualii Români - descendenţi direcţi ai Geto-Dacilor, aşa cum au dovedit istoricii - păstrează inclusiv în limba curentă un important fond străvechi de cuvinte, cu nenumăraţi termeni stră-Români (după cum au demonstrat lingvişti competenţi, prin cercetări desfăşurate cu mare seriozitate). În trecut, era o împietate să se rostească numele zeului, fiind interzisă - ca tabu - pronunţarea sa (încălcarea unei asemenea cutume reprezentând o gravă ofensă). “Dicţionarul de simboluri” a enunţat despre tabuuri: “au existat în toate societăţile umane, făcând parte dintr-un sistem animist pre-religios; regulile par să provină dintr-o învăţătură referitoare la suflete şi să fie determinate de simpatii şi antipatii, de preferinţa sau sila diferitelor categorii de duhuri faţă de unul sau altul dintre ele. Mai presus însă de suflete s-a dezvoltat concepţia despre o zeiţă puternică, care le-ar fi stăpânit pe toate; acea concepţie a devenit tot mai importantă iar tabuurile au ajuns treptat să fie socotite mai curând un mijloc menit a atrage bunăvoinţa zeiţei, decât reguli care să se adapteze preferinţelor sufletelor. Principiile de conduită au căpătat deci o bază supranaturală în locul vechii lor baze naturale. Oricât de imaginare ar fi fost primejdiile expuse la încălcarea lor, tabuurile au fost redutabile şi puteau duce la moarte. Închipuirile acţionează asupra oamenilor la fel de eficace precum gravitaţia şi îi poate ucide cu aceeaşi certitudine ca acizii. Tabuurile jucau deci rolul unor izolatori meniţi a ţine la distanţă forţele spirituale ale persoanelor care făceau obiectul lor, aşa încât acelea nici să nu sufere, nici să pricinuiască suferinţă; căci lumea rămânea teafără dacă se ferea de atingerea lor. Tabuurile au fost sacralizante, ca şi ordinea impară”. Despre timpurile vechi, e necesar de observat că în general referințele erau la Zei și mai vechi, de exemplu în Epoca Bronzului nemenționându-se zei contemporani, ci Zei din perioada precedentă a Epocii Pietrei, apoi în Epoca Fierului relatările fiind îndeosebi despre făpturile divine din Epocile Bronzului și Pietrei, ș.a.m.d. (astfel apărând 2 Novac / Noe - cel “bătrân” și cel recent - 2 Zeus / cel vechi și cel nou, 2 Hercule / cel dintâi și cel de apoi, ș.a., ori chiar triplete sau multiple versiuni: ca exemplu sugestiv, ca și Marea Mamă în plan muieresc, similar în plan masculin moșul Her - adică Hermes - a fost foarte vechi, bucurându-se pe spirala timpului de numeroase nominalizări iar primul Hercule / cel vechi, corespunzător filozofului Gal Favorinus 80-160, era numit Chon de către vechii Egipteni, la fel ca şi Cron, pentru care Aromânii au numele de Cărciun iar Românii au numele de Crăciun; primul Zeus, adică “Zeul”, al Grecilor - anume Zeus “cel vechi” - era “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş” al Geţilor, ambele popoare conservându-şi Zeul suprem cu denumiri similare, ca Zalmoxis la Nordicii Geţi şi respectiv Zeus la Sudicii Greci). Patriarhul Noe al Evreilor a apărut ulterior celui reţinut de stră-Români ca Novac: de altfel, primul Potop a şi fost peste Lacul Pontic - actuala Mare Neagră - de unde o bună parte a supravieţuitorilor s-au refugiat în susul Dunării (pe atunci, Evreii - care au scris apoi în Biblie despre Noe - nu existau). În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 2:43 a scris despre 2 Hercule, indicând despre cel dintâi Hercule ca fiind datat de către vechii Egipteni anterior începutului domniei faraonului Amasis / Ah-mose II (570-526 î.C.) cu “17 milenii”: “anii aceștie sînt mulți, pentru că ei lunile facu ani, au trii luni un an” (corespunzător traducerii din Moldova anului 1645); socoteala de 5667 ani solari - cât reprezintă cele 17 mii de luni - adăugați debutului stăpânirii faraonului indicat îl plasa pe vechiul Hercule în mileniul VII î.C. (secolul LXIII î.C.), adică în perioada post-diluviană a primului Potop. Este interesant că echivalarea calendaristică dintre vechii Egipteni și vechii Greci a apărut în ediția Românească din secolul XVII, traducerea fiind făcută probabil după o versiune deosebită a “Istoriilor” Carianului Herodot, ce exista la îndemână pe atunci (de tiparul din 1984 s-au îngrijit Liviu Onu și Lucia Șapcaliu).
Ghergu-regele / Ghergu-res a devenit Herku-les
Regele Ghergu (Ghergu-res / Herku-les, notat după milenii de vechii Eleni şi ca Herakles), fiul cerescului Muntean “Ur-An” / Uran - Titanul “Tătâne” - era ştiut de vechii Români drept Moş Crăciun / nume dovedit de paleolingvişti ca pre Indo-European. Civilizaţia Dunăreană - urmaşa Vechii Civilizaţii Europene centrată în Banat, la distanţă confortabilă / sigură de inundatul Pont - din Ghergu / Herku a transmis (sub formă prescurtată până și în Bazinul Nilului) nume ca Hermes, adică literalmente “moş Her” şi ca Horus / Orus, unii cercetători considerându-l pe Horus / Kheru-Ur drept adevăratul fiu al lui Hermes: de exemplu, oratorul Roman Cicero a scris în “De Natura Deorum” din 45 î.C. că tatăl lui Hermes a fost Zeul Uranus iar conform scriitorului Elen Plutarh, Hermes / “Her-mes” a fost bunicul lui Horus / Hor - tatăl mamei Isis a aceluia - biblic acelaşi “Her-mes” / Hermes fiind echivalat cu Ham, bunicul Sfântului Gherghe / Gherghe-seu, ajuns după Potop stăpân în Ţara Sacră Canaan / cu mult înaintea sosirii vechilor Evrei acolo (e de remarcat că ritualul îmbăierii a fost numit Hammăm” de cei din străvechiul Iran şi iniţial tot împrejurul Caspic de asemenea a fost populat de Iranieni - iar baia ritualică era practicată în marile Fluvii, atât în Dunăre, cât şi în Gange, etc. - Arabii dar şi Anatolienii încă numind baia lor specifică ca Hammam). Harul Zeului Osiris a fost Hor / Horus, acel unic fiu împreună cu părinții Isis și Osiris formând Sfânta Treime a Egiptului; vechiul har divin a fost al lui Her-mes” = “Her moșul”. În 1985, Francezul Francoise Bonardel - profesor de filozofia religiilor la Universitatea Sorbona I din Paris - a comentat: “Faptul că decizia lui Hermes a fost luată în zorii zilei, când privea spre răsărit, întăreşte forţa simbolică a acelui episod. Aurora e ora privilegiată a trecerii prin excelenţă, cea care negociază tranziţia şi schimbarea de stare. Pe de altă parte, răsăritul este - mai mult simbolic decât geografic - locul de unde se manifestă lumina originară, cea care asigură regenerarea şi dă naştere unei adevărate cunoaşteri, prin contrast cu o simplă reprezentare a lucrurilor. Într-un asemenea context îşi are înţelesul păstrarea cărţilor: ‘O, cărţi sacre, scrise de mâinile mele nepieritoare, voi, asupra cărora, miruindu-vă cu licoarea nemuririi, am toată puterea, rămâneţi în vecii vecilor neatinse de putreziciune şi de stricăciune, fără a fi găsite de nimeni din cei ce vor petrece pe acest pământ, până în ziua când cerul îmbătrânit va da naştere unor făpturi demne de voi, cele pe care Creatorul le-a numit fiinţe’. Aici lua sfârşit ciclul revelaţiei hermetice, când Verbul lui Hermes fusese la început singurul revelator. Cărţile permiteau de acum înainte discipolului să retrăiască acelaşi traiect, făcând din el contemporanul, ba chiar noua întrupare a lui Hermes. Verbul lui Hermes era cuprins în originea ecloziunii sale, reducând prin aceasta la minimum distanţa dintre Cuvânt şi descifrarea sa. Faptul că Hermes a hotărât să ‘pună în păstrare’ cele mai importante ‘simboluri sacre ale elementelor cosmice’ pare legat de propria retragere: când zeii sunt prezenţi în lume, simbolurile nu-şi au locul; dimpotrivă, retragerea zeilor presupune ca de atunci încolo ele să mărturisească despre prezenţa lor, ocultată”. Hermes a fost zeul gardienilor, descoperitorul focului şi patronul sacrificiilor, semnul său emblematic fiind “kerykeionul” (cârja decorată cu 2 ghirlande împletite / ce animalier au fost interpretate ca 2 şerpi încolăciţi); fiind mesager / mesa-ger divin, “moşul Gher” = “moşul Cerului”, respectiv “moşul Her” sau “Her-mes” a fost considerat sursa primelor scrieri (cercetătorul Român Dragoş Birlea a scris despre “Mesageri şi etimologie” în 2013 “să vedem cum se zice la ‘mesager’ în câteva limbi: în latină ‘nuntius’, în idiş ‘malak’, în greaca veche, cea mai veche limbă cultă europeană (deşi Grecia a înflorit fără dubii în Asia), mesager era ‘angelos’. Da, surpriză, surpriză. Dacă Dumnezeu ar exista şi ar trăi în altă lume decât a noastră ne-ar comunica, vorbi, trimite mesaje prin mesageri, adică prin îngeri. ‘Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului’ spunea apostolul. Ce ciudat că ‘apostol’ însemna tot trimis, mesager”. (Iar “moşul-Her” era primul “mesa-ger” - cel mai însemnat - el fiind divinul “Gher-mes”, respectiv Hermes, indicat de genealogiile străvechi ca bunic Gherga: era Cerescul moş, adică străbunul / vechiul bărbat divin, foarte important pentru Pământul Ga).
În 1940, filozoful Nicolae Bagdasar în “Teoria cunoştinţei” - editată de Academia Română - a expus: “Gândirea reală şi efectivă este condiţionată de la un capăt la altul de procese psihologice. În număr de 4 sunt acele procese psihologice fundamentale care fac posibilă gândirea: interesul, intenţia, emoţia şi satisfacţia. A spune că orice gândire este călăuzită de un interes psihologic e tot una cu a exprima un truism. Iar a căuta să refuzăm psihologiei dreptul de a se ocupa cu acest interes cognitiv - pe motiv că ar fi un interes ‘specific logic’ - e o raţiune ce nu poate sta în picioare. Căci chiar dacă logica ar fi să se ocupe cu natura specifică a acestui interes, ca interes el cade totuşi în domeniul psihologiei, care descrie natura genetică a intereselor. Iar un logician nu poate în nici un caz admite că interesul cognitiv ocupă un loc cu totul aparte, ca şi cum n-ar avea nici un interes cu viaţa şi ca şi cum ar fi disociat de personalitate. Un atare logician nu poate decât să repudieze opinia după care o gândire ce depinde de interes ar putea fi independentă de psihologie. Gândirea este apoi esenţial ‘intenţională’, şi cu cât ea este mai conştient intenţională, cu atât este mai eficace. Logica nu poate sesiza natura veritabilă a gândirii, dacă nu consideră în mod concret sensul judecăţii, dacă nu ţine seamă de faptul că sensul depinde de întrebuinţare şi întrebuinţarea de intenţia aceluia care vrea să facă această întrebuinţare. Intenţia este încă un fapt psihic şi ca atare trebuie să fie cercetată de psihologie. Orice ignorare a ei ca fapt psihic se răzbună în cele din urmă. Dacă atribuim regulilor logice un soi de valoare intrinsecă, un soi de existenţă dezincarnată, independentă de aplicarea lor la cazurile gândirii efective, le reducem la fantome pe cât de futile, pe atât de ininteligibile. Interesul şi intenţia sunt lucruri esenţiale pentru actul judecăţii şi procesul cunoaşterii. O fiinţă neposedând nici un interes ar fi incapabilă să dea atenţie la ceea ce se petrece în jurul ei, să aleagă cutare lucru în locul altuia, să aprecieze cutare obiect mai curând decât cutare altul şi un obiect dat n-ar putea să-i zguduie apatia mai curând decât un alt obiect oarecare. Spiritul este guvernat de interese variate, ce se raportează toate - direct sau indirect - la funcţiile şi scopurile vieţii. Organizarea spiritului este biologică şi teleologică, adică selectivă. Numai în anumite cazuri, anormale sau morbide, ca de pildă în idioţie, nebunie sau vis, el e privat de organizarea selectivă. În starea ei normală, viaţa mintală este ‘esenţial intenţională’, adică nu este inteligibilă în afară de raporturile sale cu scopuri actuale sau posibile, cu toate că ea nu vizează un scop definit şi clar privit. Emoţia întovărăşeşte gândirea efectivă după cum umbra întovărăşeşte lumina. Tonalităţi afective întâlnim şi la actele de gândire care - la prima vedere - ar părea să nu aibă nici o legătură cu afectele, cum este calculul matematic. Noi putem observa adesea că ura sau iubirea comunică o adâncime de vederi pe care ochii indiferenţei reci nu sunt niciodată capabili s-o atingă. Este exact că uneori - şi la anumite persoane - emoţia, prin unele forme ale ei, poate prejudicia actul cunoaşterii. Aceste cazuri trebuie de aceea cunoscute îndeaproape şi dovedite fiecare în parte. Căci chiar şi cazurile când emoţia prejudiciază rezultatelor cunoaşterii, cel mai bun mijloc de a contracara înclinaţia emoţională constă în a-i admite evidenţa. ‘Credinţa’ nu mai trebuie considerată ca un adversar şi un substitut al raţiunii, căci ea este în realitate un factor constitutiv al acesteia. Raţiunea n-are deci dreptul să conteste sistematic validitatea credinţei, pentru că fără credinţă raţiunea însăşi n-ar fi posibilă. Orice cunoştinţă are un caracter pasional şi emotiv, volitiv şi selectiv; orice cunoştinţă cuprinde în constituţia sa elemente esenţiale neraţionale. Adevărurile matematice însele nu sunt decât în aparenţă lipsite de caractere emotive. În realitate, ele prezintă aceeaşi structură ca toate celelalte adevăruri. Ele nu mai trebuie deci considerate ca o grupă tipică de judecăţi pur raţionale şi ca un ideal către care să tindă celelalte adevăruri. Adevărurile matematice sunt şi ele adevăruri omeneşti, purtând în ele pecetea naturii omeneşti. În sfârşit, orice proces cognitiv care realizează intenţia, care ajunge la rezultatul dorit, procură un sentiment de satisfacţie. Un astfel de sentiment avem şi înainte ca gândirea să-şi realizeze scopul, atunci când procesele ei decurg fără piedică, netulburate, şi se apropie liniştit de scopul lor. Dacă facem abstracţie de sentimentele de satisfacţie, noţiunile de ‘necesitate logică’, de ‘adâncime logică’, de ‘tărie logică’ îşi pierd orice sens. Nu există şi nu poate exista gândire fără interes, fără intenţie, fără emoţie şi fără satisfacţie. Suprimând aceste condiţii, suprimăm gândirea însăşi iar împreună cu ea probabil şi logica, fiindcă sunt condiţii constitutive atât pentru una, cât şi pentru alta. Interesul, intenţia, emoţia, satisfacţia, sunt mai esenţiale gândirii decât vaporii, unei maşini cu aburi”.
Biochimistul Isaac Asimov 1920-1992 de la Universitatea din Boston / SUA - Evreu Rus, preşedintele “Asociaţiei Umaniste Americane” - în cartea “Despre Pământ şi Cer” a scris: “Unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu despre lume atât de mult cât s-ar putea ştii, este acela că pur şi simplu nu se ostenesc să se gândească la aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu gândesc deloc. Toţi oamenii gândesc, însă fiecare persoană tinde să se concentreze cu predilecţie asupra problemelor ce par a fi de importanţă imediată. Ce mâncăm la cină? Cum să-mi plătesc datoriile? Unde să mă duc în concediu? Cum să fac să obţin o promovare şi o creştere de salariu? Oare să aranjez o întâlnire cu ştiu-eu-cine? Ce-o fi cu durerea asta ciudată care m-a săgetat deodată pe sub coaste? Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare dintre noi iar nevoia de a le găsi răspunsurile este adesea atât de puternică, încât nu ne mai rămâne timp să ne îndreptăm atenţia către probleme mai generale, cum ar fi: care este forma Pământului? Un răspuns firesc la această întrebare ar putea fi: Ce-mi pasă? De ce mă sâcâi cu asemenea chestii prosteşti? Ce importanţă are? (Pentru milenii, a fost mult mai simplu ca Pământul să fie imaginat plat - formă ce nu ridica nici un fel de problemă - mai ales că aşa se vede la orizont. V-aţi putea pune întrebarea: Putem oare avea încredere în ceea ce vedem? Este destul să privim spre orizont? De fapt, suntem adesea induşi în eroare de ochii noştri, dacă nu examinăm cu grijă dovezile). A-ţi pune întrebări este de-a dreptul fascinant iar găsirea răspunsurilor devine destul de uşoară dacă abordezi problema metodic. Desigur, orice întrebare conduce de regulă spre alta. Cunoştinţele despre lume nu se înşiruie în linie dreaptă, ci sunt ca o împletitură tridimensională cu ochiurile înlănţuite, aşa încât pentru a răspunde unei anumite întrebări este uneori nevoie să fie mai întâi explicat altceva, ceea ce duce la necesitatea explicării unui alt fenomen, ş.a.m.d. Pe de altă parte, pe măsură ce avansăm de la o întrebare la alta, uneori nu e suficientă raţiunea; trebuie să aflăm câte ceva despre ce au observat şi dedus oamenii de ştiinţă. Gândirea duce la şi mai multă gândire iar acest proces n-are limite. Pentru oamenii care găsesc o bucurie în a gândi, aceasta este calea spre glorie. Pentru cei care nu sunt încântaţi să cugete la lucrurile care nu-i privesc direct şi imediat, necesitatea de a face acest lucru este înspăimântătoare iar ei se îndepărtează de ştiinţă”.
În 1995, profesorul Richard Dawkins de la Universitatea Britanică Oxford în lucrarea “Un râu pornit din Eden” a enunţat: “Toate popoarele au legende privitoare la strămoşii triburilor lor şi adeseori acele legende se transformă în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi venerează strămoşii, ceea ce e şi firesc, pentru că e vorba de nişte strămoşi reali - care deţineau cheia înţelegerii vieţii - nu de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă viabilă, mii de generaţii. Acea minusculă minoritate a unei minorităţi - acea elită reproductivă - este ceea ce viitoarele generaţii o poate considera ancestrală. Descendenţii sunt obişnuiţi, strămoşii sunt rari. Toate organismele care au trăit cândva pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al strămoşilor lor: nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener cu care să se împerecheze cu succes. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în toate acele privinţe, însă nici măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai bine şi uimesc şi mai mult. Deoarece toate organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor - mai degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acelora - toate tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce. Din această cauză, organismele tind să moştenească genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză ţinem la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi - fără nici o excepţie - moştenim toate genele noastre de la un şir neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare; ele se moştenesc neschimbate, excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face genele valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel, propriile gene. Indivizii care s-au născut cu gene valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare - spre deosebire de genele nevaloroase - genele valoroase au cele mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au norocul să co-existe cu genele valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai mult decât noroc pentru a trece prin mii de site aşezate succesiv una sub alta. După o mie de generaţii succesive, este probabil ca genele care au reuşit să treacă să fie cele valoroase. Din perspectiva genelor, există doar concepţia stabilită pe termen lung al râului de ADN curgând neîntrerupt de-a lungul generaţiilor numai temporar adăpostite într-un corp sau altul, numai temporar împărţind un corp cu genele companioane ce pot fi favorizante sau defavorizante”.
Ideea de clonă / avatar - din cele mai vechi timpuri - a apărut tocmai din observarea unor aşa aspecte; remarcarea rezonanţei dintre Românescul “corp” şi Gorg, respectiv Latinescul “corpus” şi Gorgus, etc., reflectă în termenul de corp - cumulând treimea formată din suflet, spirit şi trup - un produs Gherga de fapt, al agregării elementelor esenţiale vieţii omeneşti, cu generarea din unirea / cununia Cerului şi Pământului în fiinţa animând trupul uman (în ultimele 2 milenii, creştinii au prezervat ancestrala triadă prin respectul suprem faţă de Sfânta Treime formată din Creatorul Dumnezeu / Domnul-Zeu = spirit, Sfinţitorul Har / Duhul Sfânt = suflet, Mântuitorul Iisus Christos = trup: în secolul IV, Grigorie “Teologul” - de Nazianz / Capadochia - a predicat că “a încerca înţelegerea nenaşterii = Tatăl, naşterii = Fiul sau purcederea = Sfântul Duh conduce la nebunie”). Privind obârşia, pruncul Gherga şi părinţii săi au format în total 3 personaje foarte importante, încă din timpurile păgâne: Gherga / “Gher-Ga” i-a avut ca tată pe “Gher” = Cer şi ca mama pe “Ga” = Pământ, cei 3 formând treimea emblematică generic numită Gherga şi desigur consacrată aşa, încă din Epoca Pietrei iar de atunci, în legături cu Gherga s-au dezvoltat existenţial o mulţime de alte concepte şi termeni, cu rezonanţe culturale / civilizaţionale până în prezent.
Primul Homo Sapiens din Europa: în Banat
Este de observat că în urmă cu 1000 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Neandertal iar în urmă cu 400 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Cro-Magnon: puterea Homo Sapiens a rămas singura umană în lume; cel mai vechi Homo Sapiens din Europa a fost găsit în 2002 de un grup de speologi din Timişoara în Peştera cu Oase 45,01 lat. N, 21,50 long. E din comuna Bănăţeană Caraşova / judeţul Caraş-Severin - în Epoca Pietrei, peşterile / grotele fiind îndeosebi locaşe de cult, nu locuinţe - acel Homo Sapiens datând din mileniul XXXVI î.C., contemporan cu celelalte 2 tipuri umane, Neandertal şi Cro Magnon (faţa sa a fost reconstruită de specialistul Britanic Richard Neave).
Răspândirea Neandertală la sosirea Homo Sapiens în Europa
Desigur că acel Homo Sapiens din Banat nu era pe atunci vreun explorator izolat în Europa Neandertală, el având părinți Homo Sapiens și anturaj Homo Sapiens (familie, parteneri, ș.a.); străbunicul său a fost Neandertal, după cum a cercetat în 2015 colectivul coordonat de geneticiana Qiaomei Fu de la Şcoala Medicală Harvard / SUA (specia umană a Neandertalilor era originară Europeană şi a fost formată din strămoşii albilor - şi galbenilor - Homo Sapiens, după întâlnirea cu negrii Homo Sapiens, Neandertalii dispărând). În graficul următor apare declinul procentelor de ADN Neandertal la Homo Sapiens (cu individualizarea notată “Oase”, a celui mai vechi European Homo Sapiens, având o zecime ADN Neandertal).
Iată că în Banat - regiune Europeană clar delimitată natural încă din preistorie - speologia / arheologia a confirmat mitologia: 2 surse științifice - imaterială prin etnografia Bănățeană și materială prin artefactul Bănățean, analizat genetic - au indicat același fapt, că actualul spațiu Român a făcut parte din patria legendarilor Uriași (cei care erau corciturile / hibrizii dintre Neandertal și Homo Sapiens); se știe, în plus prin cercetările genetice din prezent, că în Europa Neandertalilor primii Homo Sapiens n-au pătruns exclusiv prin forță, ci și inclusiv prin încrucișările fizice ale speciilor umane - întâi rezultând Cro Magnon - ceea ce face descoperirea Bănățeană de la începutul mileniului III ca extrem de valoroasă (la început, progeniturile uriașe neavând de ce să apară la mari distanțe de prezența în Carpații Vestici / Occidentali a acelor primi oameni). În 2009, un grup de speologi din Crişana - din Arad, Brad şi Ştei - au descoperit în Peştera Coliboaia 46,31 lat. N, 22,35 long. E / judeţul Bihor picturi rupestre din vremea coabitării Neanderthal - Cro Magnon - Homo Sapiens (realizate cu cărbuni pe pereţi, înfăţişând animalele timpului, printre care şi rinoceri păroşi); arheologul Francez Jean Clottes, specialist în arta parietală - după datarea celor mai vechi realizări ale preistoricilor acolo ca din mileniul XXXII î.C. - a afirmat, în 2010: “Acele desene au fost făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau; de exemplu, în Peştera Coliboaia sunt 2 reprezentări de rinoceri iar acei oameni nu vânau rinoceri: ei vânau urşi, reni, bizoni, însă nu rinoceri”.
În acele timpuri ale paleoliticului, oamenii deja trăiau între 2 lumi: cea naturală şi cea imaginară (închipuită de ei pe atunci; aşa ceva făcea deosebirea faţă de orice a existat anterior pe glob - căci nici o vieţuitoare n-a fost capabilă de a gândi similar, despre “Cealaltă Lume” - oamenii reuşind astfel să “păşească” în afara realităţii lor imediate, printre primele sanctuare, în afara celor din aer liber, fiind cavernele / grotele). Primitivii locuiau firesc în colibe din crengi şi piei (din care arheologic nu s-au mai prea păstrat urme naturale); faptul că în grote / peşteri s-au găsit urmele lor (chiar oseminte umane), nu însemna decât folosirea de către ei a acelor spaţii subterane ca locaşe de cult / căci - prioritar - ele erau locuri sacre: pentru aprinderea focului, se folosea iască (o ciupercă parazită) şi pirită - ce la lovire scoate scântei - numele piritei fiind în legătură cu termenul “pyr” = “foc”, fixat aşa la Traci, în Română “de-a pururi” provenind din focul veşnic, căci fiind greu de reaprins, focul era întreţinut mereu să ardă, termenul “pyr” pentru “foc” fiind preluat ulterior şi de vechii Greci, etc. / deja la vechii Români “pururi” fixându-se ca pluralul pentru “foc”, adică “focuri”, respectiv pentru “eternitate”. Sanscrit, “puru” = “plin” iar Trac flamei / flăcării i se zicea “pară” (de unde “pălălaie”, “pârjol”, “pârlit”, “prăjit”, etc.); e de ştiut că focului i se zicea şi “pur” (în Tochariană “puar” iar în Phrygiană / Frigiană “vedi”): se poate observa că termenul în Română de spirală / “s-pirală”, în Greacă “spyris”, etc. provine de la vâlvătaia focului, a fuiorului ridicat, ce învârte scânteile în jurul coloanei de aer cald ce urcă spre cer (în aceeaşi categorie onomastică a purului foc sau a spiralei s-ar încadra şi toporul / “to-porul”, barda numită “tapar” în Armeană ori în limbile Indo-Europene din Asia, în paleolitic mult timp folosit şi prin aruncare, la fel ca bumerangul / unealtă din arsenalul şamanic, toporul dublu fiind numit “labrys” de vechii Greci - arma lui Zeus aşa cum a fost în oraşul Carian Labraunda / Karghe-djak de lângă Sanctuarul Gherga - şi a fost numit “bipennis” / “bi-penis” de către Romani). Corespunzător cercetătorului Român Cristian Pintilie în 2011 “motivul spiralei și-a avut originea în paleoliticul spațiului carpato-dunărean și reprezenta șarpele; după potopul uriaș petrecut pe locul unde acum se află Marea Neagră, un grup aparținând populațiilor carpato-dunărene a dus acel motiv până pe malurile Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spirală (spirala carpato-dunăreană, valuri concentrice, etc. / în hieroglifele egiptene semnul spiralei avea înțelesul de apă)”. Șarpele stă încolăcit la Soare: relația sa cu spirala simboliza regenerarea, în calendarul popular Românesc “zilele șarpelui” fiind primăvara și toamna, prima zi marcând revitalizarea naturii ca urmare a creșterii timpului de menținere a Soarelui pe Cer și respectiv cealaltă zi marcând la venirea anotimpului rece coborârea sub pământ pentru hibernare, ceea ce constituie dovada că șarpele pe meleagurile din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic mereu a simbolizat regenerarea.
Sanscrita a fost printre primele limbi Indo-Europene scrise (în Sanscrită “penis” = “arka” / अर्क - popular fiind “Pala” - dar se știa şi ca “grdă”, respectiv “gereδa” în “Avesta”, cu pronunţia generală “gîrdă” / “ghereda”, etc., denumirile păstrându-se în areal după perioada Vedică, până în vremurile Arianilor, după cum a studiat şi savantul Grec Nicholas Kazanas în 2011); străvechea asemănare Indo-Iraniană “gîrdă” / “grdă” sau “gereδa” / “ghereda” cu Gherga pentru “penis” nu era întâmplătoare, căci aşa se numea sursa fecundității și fertilităţii, propagată în Vechea Lume inclusiv de către diluvienii Pelasgi, printre care - datorită deopotrivă virilităţii şi divinităţii - bărbaţii Gherghi s-au bucurat de mare respect: se poate observa că între vechii Iranieni şi vechii Indieni - anume, mai ales cei Nordici - au fost atât asemănări, cât şi deosebiri (de exemplu, puterea Asura / “Aşu-Ra” era pozitivă la Iranieni însă negativă la Indieni, cu Deva / “Daeva” fiind invers, zoroaştrii care se opuneau incinerărilor pentru a nu spurca focul fiind în antiteză cu hinduşii respectându-l pe Zeul Focului Argi / Agni - Ignat la Români / partenerul Inătoarei de la solstiţiul de iarnă - apoi Indo-Europenii Kurgani îngropându-şi morţii în gorgane, ş.a.m.d.), sursa Gherga după ultima mutaţie genetică masculină ivindu-se tocmai dintre cele 2 popoare, Iranian şi Indian. Se pot remarca și organizările lor sociale pe timp îndelungat, Indienii fiind poliandri iar Iranienii fiind poligami, asemenea organizări sexuale legându-se de organizările lor religioase diferite (așa ceva a dus la antagonism între acele popoare, nu numai în perioade paralele, ci și în perioade diferite); paritatea pe cupluri (în perechea formată din muiere și bărbat), rezonând cu androginitatea primordială - adică fără dominanța feminină ori masculină - împreună cu poliandria / dominanța feminină și poligamia / dominanța masculină, au reprezentat cele 3 ecouri societale ale potențărilor umane. “Om” - termenul divin al Tibetanilor - are drept calificativ pe “zere”, care înseamnă “aurit” (uzitat de zoroaştrii Iranieni); la vechii Indieni, Zeii Argi / Agni, Indra şi Surya erau focurile lumilor terestră, intermediară şi cerească, adică focul, fulgerul şi soarele (mult ulterior, creștinii au asociat incinerările doar cu Iadul). În 2000, Dr. Lucian Cueșdean a afirmat: “Putem constata că limba română contemporană este singura limbă europeană care îl include pe RA în numele astrului solar”. Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a susținut: “Su-rya vedic = Soa-re românesc. În cinstea lui Ra, altarul trebuia să fie spre ‘ră-sărit’. În slujbele de salutare de dimineață și de rămas bun se folosea pentru Ra varianta Re, ca în ‘ut-re-nie’ și ‘vece-re-nie’ (pentru vechimea slujbelor, a se compara cu ‘Surya-na-maskar’, cinstirea răsăritului soare-lui din tradiția vedică și sanscrită, ritual dus de ariani în India). Ridicarea soarelui pe cer era sărbătorită de români prin slujba utreniei, literal ‘slujba ieșirii soarelui’, nume străvechi tot în română. Particula ‘ut’ nu mai există azi în română, dar se poate retrasa calea ei: ‘ut’ prepozițional înseamnă ‘ieșit din’ în toate limbile scandinave (în engleză ‘out’, etc). ‘Re’ e particula esențială denumind astrul zilei cu alunecarea vocalică de la ra’ la re’. Cercetarea ulterioară va putea determina vechimea construcțiilor respective, raportându-se la despărțirea populațiilor scandinave de cele central europene, la o vreme când ‘ut’ era perceput încă și în românește ca prepoziție cu sens de ieșire. Și slujba geamănă - de seară - vecernia este un termen pur românesc. Cuvintele folosite de părinți pentru tinerii căsătoriți, ‘no-ră’ și ‘gine-re’, au fiecare o dublă semnificație dăruită de morfemele finale ‘ra’ și ‘re’. Prima semnificație este cea directă, ca termen de comparație între noua lor poziție față de familiile lor și în cadrul obștii, unde ei sunt priviți ca soarele ‘ra’ ori ‘re’. A doua semnificație este dată de faptul că ei au devenit ‘no-ră’ și ‘gine-re’ prin săvârșirea unui ritual religios de natură solară ‘ra’/‘re’. ‘No-ra’ e numele folosit pentru tânăra fată de părinții fiului cu care ea s-a căsătorit. Este firesc ca în definiția ‘nurorii’ să vedem exprimat punctul de vedere al părinților soțului ei, deveniți după cununie și părinții ei, cu care ea avea să locuiască. Primirea ei în noua casă era prilej de bucurie: o ‘no-uă’ fiică, frumoasă ca soarele ‘ra’ le era dăruită părinților soțului. Proverbul străvechi ‘la soare te puteai uita dar la dânsa ba’ se referă la aceeași comparație cu soarele pe care o are compunerea no’ și ra’. Este ceea ce spune cuvântul no-ra’ în cele 2 silabe morfem. Ea era un dar ceresc ravenirea ei era o binecuvântare, săvârșită prin ritualul solar al cununiei. Ideea de ‘noua’ o regăsim și în ‘neva asta’, contras în nev’asta. ‘Gine-re’ - numele dat de părinții fetei soțului fiicei lor - comunică tot o metaforă de aceeași natură. Particula ‘gine’ din ‘gine-re’ e înrudită cu ‘geană’ / ‘geană de soare’, ‘a se gini’ (legat de ‘ima-gine’), el fiind un om chipeș, splendid împodobit în ziua nunții sale, la care abia de te puteai uita. ‘Vârsta’ este un termen care spune condensat câte învârtiri (v/âr) ale soarelui ‘ra’ până ‘stă’, atâția ani ai; arhaic se spunea ‘v-râ-sta’, nu întâmplător existând variabilitatea în rostire a termenului realizată prin metateză ‘vârsta’ / ‘vrâsta’, oferind soluția prin explicitarea particulelor: ‘învârtirea vâr’ și ‘soarele ra’.” La stră-Români, feminina Inătoare - patronând sărbătoarea dinaintea Crăciunului - se pare că era o veche denumire pentru solstițiul de iarnă, în legătură cu Anatolia: direcția răsăritului veneratului Soare. În 2013, abordând străvechile contradicţii, Dr. Gheorghe Iscru a scris: “La poporul primordial al ‘bătrânului nostru continent’, primul popor cunoscut în istoria locului cu numele lui - pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată tradiţie orală - ‘Vedele’ - probabil la nivelul mileniului VI î.C., de când avem atestată arheologic prima civilizaţie neolitică europeană la Dunărea de Jos. ‘Întâmplător’, zona se află în ‘Dacia edenică’ iar patria originară a pelasgilor a fost spaţiul care în antichitate s-a numit Valahia sau Dacia, cunoscută şi sub numele de ‘Ţara zeilor’ sau ‘Ţara Soarelui’. De aici populaţia a pornit în migraţie pe toate direcţiile cardinale, ducând priceperea şi întreaga ‘casă’, inclusiv amintitele ‘Vede’, probabil orale, amplificate pe traseu; spre răsărit au ajuns până în India, unde s-au sedentarizat”. Privind SE Europei, Elenii şi Ciprioţii - vorbind Greaca - au îndeosebi meritul de a fi conservat o bună parte din patrimoniul Grec, însă în cercetarea Lumii Vechi / trecutului îndepărtat mai importanţi au fost Tracii, mai vechi cu un mileniu decât primii Eleni; anterior Tracilor au fost Kurganii / Gherganii şi alţii, care au trăit în spaţiul Românesc mai multe milenii decât mileniile scurse de la ei încoace: printre strămoşii semnificativi ai Tracilor au fost mai ales Troianii şi Kurganii / Gherganii (iar anterior acelora, Pelasgii Gherghi). O răspândire lingvistică mai mare - ca număr de vorbitori și acoperire teritorială - decât Greaca o are Româna, limbă oficială în 3 entități statale: Provincia Autonomă Voivodina - din Serbia - România și republica Moldova (în lumea actuală, Româna mai e limbă oficială la serviciile ortodoxe de pe Muntele Athos și la activitățile Uniunii Europene); e de observat că Banatul Sârbesc face parte din Provincia Autonomă Voivodina, cu capitala la Novi Sad - adică Orașul Nou” - pe Dunăre, localitate înfrățită cu Timișoara, capitala întregului Banat / inclusiv a Banatului Românesc (Timișoara e oraș înfrățit și cu Seghedin / Szeged din Banatul Unguresc). Despre Banatul istoric ar fi de menționat forma sa aproximativ pătrată - cu fiecare din cele 4 laturi orientate spre câte una dintre cele 4 direcții cardinale principale - iar ca raport de mărime, de exemplu pe diagonala SE-NV, între Orșova / Gherdap = Porțile de Fier” (unde Dunărea străpunge Carpații) și Seghedin (localitate aflată la confluența Mureșului cu Tisa), sunt peste 3 sute de km. Recunoaşterea unui neam n-ar fi altcumva mai uşoară de făcut decât după locurile unde a fost în vechime ori era mai numeros / sau a avut personalităţi puternice (dacă acele repere s-au păstrat până în prezent, atunci cu atât mai mare le-a fost semnificaţia).
Gherga în Banat
Banatul - având cea mai mare localitate Timişoara 45,47 lat. N, 21,17 long. E pe Râul Bega ce izvorăşte din Ţinutul Pădurenilor / “bog” la Slavi fiind “zeu”, “boga” în Turkă fiind “taur”, etc. - este regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E, Dunăre la S, Tisa la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum se întâlnesc graniţele a 3 Țări (alfabetic dar și în ordinea suprafețelor deținute): România, Serbia, Ungaria (împărţire după primul război mondial; după al doilea război mondial, în cele 3 Țări a fost introdus comunismul - disoluţia regională continuând aşa - în acest moment în Banat manifestându-se democraţia). De denumirea Râului Bega - cu izvorul în Banatul Montan / de Sus și cu delta în Banatul de Câmpie / de Șes - s-ar apropia etimologic cuvântul proto German Wag” pentru Curent” / de apă, considerat și baza onomastică a Râului Vah (cea mai lungă apă curgătoare din Slovacia / fostă Wallachia - cu izvorul în Munții Tatra / Carpați și gura în Dunăre - pe care se plutărește inclusiv în prezent). La S de cursul inferior al Râului Mureș (ce formează cea mai lungă apă curgătoare interioară a României) și la N de Gherdap / Dunăre, partea răsăriteană a regiunii, mai înaltă, e Banatul Montan / de Sus = arealul Carpatic” iar partea apuseană a regiunii, mai joasă, e Banatul de Șes = arealul Panonic”. În zonă, spre deosebire de Banatul Olteniei / Bănia, Banatul Severinului, Banatul Vidinului, Banatul Belgradului, denumirea de Bănat / Banat încă se utilizează consistent (nu se cunoaște o denumire a regiunii mai veche decât cea de Banat, cu masivă atestare Medievală: regiunea trebuie să fi avut un nume Antic - și chiar mai vechi - însă pe acela nu l-a consemnat nimeni, prima presupunere, cea mai firească, fiind că în Evul Mediu i s-a perpetuat numele de fapt, pur și simplu; de exemplu, pentru Crișana / regiunea vecină Nordică a Banatului, opinia cea mai pertinentă a specialiștilor față de denumirea sa e că ar fi Indo-Europeană - adică Ghergană / Kurgană - preluată de Traci / Daci iar dacă așa ceva s-a validat, numai cine se opune vehement ar putea justifica prin argumente şi nu prin impresii de ce n-ar fi străvechi inclusiv Banat, numele regiunii vecine din Sud, mai ales că la Traci, după cum a studiat în 1923 academicianul Sextil Puşcariu, verbul “a băna” însemna “a trăi”, Tracii existând de la sfârşitul mileniului III î.C., după ultimul val Kurgan / Indo-European, aşa că acum - la începutul mileniului III - se poate susţine chiar cu mai multe probe despre numele de Bănat / Banat că pare a fi potrivit cu al unei regiuni bună de trai încă din vremuri străvechi). De altfel, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a studiat termenul “ban” în 2011: “Cuvânt românesc străvechi, unul din relictele lingvistice a căror prezență în limbă încă din preistorie poate fi probată fără dificultăți majore; atestările cuvântului în limbile europene și cele indo-iraniene permit o datare aproximativă de 4 milenii și jumătate, cu sensul principal de stăpân / regent”. (Orientalistul Englez Edward Palmer 1840-1882 în “Dicționarul Persan” a indicat că termenul “ban” = “van” la vechii Iranieni - dintre care o parte au migrat în Europa - ajungând până în Bazinul Dunării inferioare din spațiul stră-Român - însemna “gospodar”, ceea ce îl apropia în Banatul din neolitic pe gospodarul “van” al așezării “var” ca purtătorul titlului “ban” al conducătorului în regiunea aglomerată de băștinașii “var-vari”, respectiv Barbari, până în Antichitate, inclusiv). Aşadar, acum - la începutul mileniului III - despre Banat (denumire Europeană regională din mileniul I foarte populară în jurul Defileului Dunării / Gherdap) se poate face paralela atât cu denumirea Asiatică de “hanat” pentru entităţile teritoriale tribale din apropierea stepelor, în sensul de Banat / Bhanat = Hanat / Khanat, cât şi cu onomastica Tracă din Epoca Bronzului, ba chiar şi anterioară, adică din Epoca Pietrei, deoarece rădăcina bunului trai putea foarte bine fi de atunci, din neolitic regiunea Banatului evidenţiindu-se în poziţia centrală a Vechii Civilizaţii Europene, ceea ce a fost de mare influenţă în Lumea Veche, inclusiv în uriaşa Stepă a EurAsiei; de altfel, Medieval liderii acelor structuri teritoriale tribale în stepele EurAsiei au fost atestaţi cu titlurile de “ban”, “han”, “khan”, etc. Corespunzător specialiştilor paleolingvişti, Româna “fată” provine din rădăcina EurAsiatică (ori Nostratică) “bheta” iar Românul “făt” e forma sa masculină; ca fapt divers: e de remarcat că în Ebraică s-a prezervat “banot” pentru “fată” / “femeie tânără”. Literalmente, denumirea “Ba-Nat” pentru regiune însemna că era a sufletului Zeiței Net / Nut (“Ba” folosindu-se pe larg în Vechea Lume pentru “suflet” iar omonimul “Pa” - prin desele egalizări “B”/“P” - pentru “sfințenie”). În folosul explicării mai elaborate a denumirii regiunii Banat (e de remarcat că în vocabularul Hindi s-a fixat “pani” pentru “apă”, apropierea de Banat fiind dublă, atât prin obișnuita echivalare lingvistică “P”/“B”, cât și prin faptul acvatic că de-a lungul vremurilor - până în Epoca Modernă - Banatul a fost foarte umed / mlăștinos): de exemplu, despre numele regiunii vecine Nordice Crișana, arheologul Ioan Crișan a afirmat că-și avea originea în fondul lingvistic Indo-European, referindu-se la un Munte cu semnificație sacră - “Munte Sacru” / așa după cum sunt foarte înzestrații cu aur Carpați Apuseni în care își au izvoarele Crișurile, principalele Râuri ale regiunii - iar academicianul A/Român Niculae Iorga a susținut că numele de Crișan era folosit în limba Dacă (Sanscrit “Criș” fiind știut ca “Negru”, care împreună cu “An” - străvechiul zeu patronând Cerul și Timpul - ar da laolaltă de fapt denumirea inițială a regiunii Criș-Ana / Crișana ca a Nordicului An / căci Negru = Criș se folosea pentru indicarea Nordică, poziție cardinală evidentă față de regiunea Banat, cea care era cândva regiunea de suflet a Zeiței Anat, partenera Zeului An); o altă ipoteză susţinută de mai mulţi lingvişti - ca profesorul A/Român Gheorghe Muşu în 1973 prin lucrarea “Din formele de cultură arhaică” care a legat de Crișana şi Albanezul Gheg “kercu” / Tosc “kercuri” pentru butucul de Crăciun, Dr. Grigore Brâncuş / membru corespondent al Academiei Române care în “Vocabularul autohton al limbii române” din 1983 afirma despre Crişana că era termen Trac, Dr. Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2013, ş.a. - provenienţa în radicalul Indo-European “Ker” regăsit la butuc / “crac” în vechea Română, cracă, creangă, crivăţ, curbă, curcubeu ori Crăciun a fost şi a hidronimului Criş, ceea ce-l reconfirmă pe Crăciun / Crăci-Un (prin sufixul său) ca An / partenerul Mumei Anat iar pe Criş-Ana / Crişana ar numi-o regiunea sa, ca a lui Moş Crăciun, stăpânul Timpului. În 2013, Dr. Zeno Millea - cetățean de onoare al orașului Aiud 46,18 lat. N, 23,43 long. E / județul Alba - a scris: “într-un document al cancelariei regelui maghiar Géza, din anul 1075, Crişul era pomenit sub numele de Crys (prezent - în secolul XIII - şi în Gesta Hungarorum a lui Anonymus) iar nu sub cel de Körös; de altfel, denumirea maghiară, apărută mult mai târziu (în 1590, documentele maghiare încă foloseau forma Crys), este nu numai o preluare-adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă maghiarizare, dusă până la a găsi un termen care - fără a-şi pierde virtuţile paronimice - să aibă şi un înţeles adecvat, Körös (kör = cerc) însemnând ‘cu cercuri’ sau ‘ceva care descrie cercuri’ (meandre - în cazul de faţă)”. Ambele abordări - ale istoricilor şi filologilor - se completează, fiind despre Nordicul Crăciun din vechime / adică “moş” care Herculean căra în cârcă multe crăci ori într-un timp când în spaţiul Carpatic mai existau reni / acum fiind numai cerbi, atunci îi folosea şi pe aceia ca animale de povară să tragă săniile încărcate cu crăci, transportând lemne pentru foc pe lângă meandrele apelor curgătoare din Munţi, apoi şi cu plutele pe Crişuri, sistematic an de an, până să intre iarna în toi (sărbătorirea sa ritualică fiind imediat după solstiţiul de iarnă prin strângerea “crăciunelor” = crăcilor / crengilor uscate şi arderea butucilor - numiţi “craci” / conform şi Dicţionarului de sinonime” din 2002 - specialiştii mai observând şi despre pre-creştinele colinde de Crăciun că în lume cele mai relevante sunt cele Româneşti, în mijlocul Carpatic al Crişanei elocvenţi fiind şi Munţii “Codru Moma” / adică ai “Mumei Pădurii” iar stăpânul Crăciun era ştiut ca bărbatul Marii Mame); în legătură cu centrul regiunii Crişana, numit “Bi-hor” / Bihor - cu semnificaţia de “Hora Sufletului” sau “Dubla Horă”, în cercul femeilor şi în cercul bărbaţilor - e de ştiut şi că în N Indiei există pe Valea Gangelui, la graniţa cu Nepalul / la poalele Himalaiei, foarte populatul stat Bihar însemnând “Domiciliu” iar despre denumirea de “sanie” de la Români e de remarcat că la Buriaţi (populaţia numită local Khalka, a combinaţiei Siberienilor cu Mongolii) e “sana”, la Kazahi e “şana”, la Sameni / Saami e “cionne”, etc., săniile demult fiind folosite în toate anotimpurile şi în toate condiţii, nu doar pe zăpadă: pe atunci, încă nu se folosea roata (în Karelia, Samenii / Saami - cu care rezonează termenul de “semeni” / adică aceia care sunt la fel cu altcineva - fac copca cu “semen” pentru a pescui, cuvântul “semen” la Români fiind drugul având mâner de lemn întrebuințat la spargerea gheții): Dr. Barbara Tedlock în studiul despre șamane din 2005 a scris că Haoma / Soma era băutura sacră familiară și Nordicilor Saami (iar din aceeași bază străveche Românii încă au expresia de “a omeni” - adică a oferi de băut - energia dată de lichidul respectiv, deseori datorită amestecării unor substanțe halucinogene ce produceau și viziuni, conferind inclusiv sentimentul de neînfrângere).
Diferenţele de temperaturi dintre anotimpuri
“Dicţionarul de mitologie română” realizat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu consemnează că “Moşul Codrului era reprezentarea mitică a civilizaţiei lemnului stăpân, împreună cu Muma Pădurii, peste tot ce năştea, creştea şi trăia în pădure, sinonim cu Tatăl Pădurii; Moşul Codrului avea aceleaşi caracteristici fizice cu soaţa lui, Muma Pădurii, cu deosebirea că era mai puţin inteligent şi mai uşor de înşelat”. Este de ştiut despre colinde că sunt cântece tradiţionale Româneşti foarte vechi, cu scopul alungării duhurilor rele ori de reîntâlnire a celor plecaţi pe tărâmul celălalt, având ca funcţiuni rituale urările pentru fertilitate, rodire şi belşug, fiind interpretate după solstiţiul de iarnă - la sărbătoarea Crăciunului - înaintea echinocţiului de primăvară (când era Anul Nou) ş.a.m.d.: la stră-Români, cele mai importante date ale Calendarului Popular au fost cele conectate cu perioada rece a anului, anume Crăciunul şi Mărţişorul (despărțite prin 65 de zile, ambele sărbători fiind cromatic marcate alb-roșu). Așa cum în Crișana = regiunea din N Râului Mureș a Moșului Codrului era respectată Muma Pădurii / Codru Moma, la reciprocitate în Banat = regiunea din S Râului Mureș - a Mumii Pădurii - era respectat partenerul ei, Moșul Codrului; Dr. Bogdan Neagotă a scris: “Moșul Codrului = Mareș-Tatăl / Pădurarul, atestat în Banat, era corespondentul masculin al Mamei Pădurii, neavând cu aceea nici o relație de rudenie. Maternitatea silvană era una integrală, de natură mitică, solidară morfodinamic cu maternitatea divinăților neolitice sau a celor feminine microasiatice, din care ar putea descinde în sens cognitiv. De altminteri, în basmele românești, sunt menționați ambii părinți doar în situațiile de criză ale procreației (tema sterilității familiei împărătești sau a celei plebe, moșul și baba)”. În rest, acțiunile pădurene” ale Tatălui și Mamei erau separate; legături chiar onomastice puteau fi între Tatăl Mareș și Moroii atestați în Ținutul Pădurenilor și în Ținutul Moților, printre care curge Râul Mureș. Tot în 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din București al Academiei Române - a mai scris în “Dicţionarul de mitologie română”: “Cerbul a fost un substitut al zeului patern al carpato-dunărenilor, simbol al virilităţii. Cerbul era asociat atât civilizaţiei neolitice a lemnului (copacii îşi lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii, Muma Pădurii călătoreşte într-un car tras de cerbi), a lutului şi a culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici îşi confecţionau brăzdare de plug), cât şi civilizaţiei indo-europene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumuseţea şi eleganţa corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă şi poate învinge ursul), viteza de deplasare. Din oasele şi copitele sale se confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, brăzdare de plug, cuţite, pahare) iar coarnele erau venerate precum icoanele. A fost intens vânat (după statistica osemintelor din săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-daci, fiind depăşit numai de mistreţ). Cerbul era masca zoomorfă a cetelor de feciori - simbol al zeului adorat - care se năştea şi murea împreună cu timpul la Crăciun (sinonimă cu Capra, Turca, ş.a.); membrii cetei de feciori jucau după fluieraşi şi în strigătele de încurajare ale cerbaşilor: ‘Iese cerbul în drumul mare / Şi frică de nimeni n-are / C-are coarne împungătoare / Şi urechi auzătoare!’ sau ‘Hai sus, sus, cerbule, sus / Că la mândra poale nu-s / Că le-a pus după cuptor / Şi-a pus mâţa păzitor!’ (Banat). Crăciun a fost un zeu specific teritoriilor locuite de strămoşii românilor, identificat cu zeul iranian Mithra ori cu cel roman Saturn. În cultura românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, cu barba de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Butucul de Crăciun era trupul zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea prin incinerare, ritualul începând cu Ajunul Crăciunului (la megleno-români, avea numirea de Cloşcă). Incinerarea butucului de Crăciun era reminiscenţa străvechii civilizaţii a lemnului, cu adânci rădăcini neolitice. Civilizaţia carpatică a lemnului este atestată la români de un adevărat Panteon forestier (Omul Pădurii, Moşul Codrului, Muma Pădurii, Fata Pădurii, Pădureana, ş.a.), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor pădurii - în special ursului şi lupului - de creaţiile folclorului, de arta şi arhitectura lemnului, de obiceiul închinării la brad, de credinţa în copacii sacri, etc. Buturuga avea sensul de trup neînsufleţit, de Crăciun fiind preferată pentru incinerare îndeosebi cea de stejar / din soiul numit Cer’ (leşia din cenuşă de coajă de Cer avea diferite utilizări în medicina şi cosmetica populară; frecvent, lemnul de Cer se folosea în practicile magice de aflare a ursitei şi de căsătorie a fetelor). Trupul neînsufleţit al zeului Crăciun - substituit de butucul numit Cloşcă - era ars puţin pe vatră, urmând ca zi de zi, până după Anul Nou, să fie ars în întregime. Nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi renaşterea (tăiatul buturugii şi incinerarea) stejarului a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit. Având semnificaţii asemănătoare cu falusul din lemn purtat de Mutul cetelor de căluşari, buzduganul - instrument cultic cu înfăţişare de falus - era semnul distinctiv care la Crăciun se punea peste colacul ce urma să fie dat colindătorilor, fiind aruncat din mijlocul horei spre cer pentru fertilizarea spaţiului. Înainte de antichitate, teritoriul românilor era ocupat cu întinse păduri. Efortul multimilenar de transformare a belşugului pădurii în mijloace de existenţă a generat - după succese şi insuccese îndelung repetate - o strălucită civilizaţie forestieră în care omul carpatic s-a exprimat în lemn precum omul mediteran în piatră; strămoşii românilor sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. Pădurea asigura variate mijloace de trai procurate prin cules, vânat, pescuit şi cultivarea poienilor defrişate; ea oferea din belşug lemn pentru construcţie, pentru încălzit, iluminat, adăpost. Locuinţele, uneltele, mijloacele de transport, etc. erau toate din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu divinitatea - toaca - a fost preluat de biserica orientală; românul continuă şi azi să-şi realizeze adăposturile deosebite din lemn: leagănul pentru cel venit aici şi sicriul pentru cel plecat dincolo. Codrul a rămas o temă fundamentală a folclorului şi mitologiei româneşti: sintagma frunză verde’ este nelipsită din cântecele populare iar reprezentările mitice fitomorfe, vietăţile personificate ale pădurii, arborii sacri, plantele folosite în alimentaţie, farmacopeea populară, în vrăji, descântece, etc. alcătuiesc scheletul Panteonului românesc; în numeroase contexte rituale şi ceremoniale vegetalul devine substitut divin în obiceiurile din ciclul calendaristic sau pentru rude în obiceiurile de naştere, cununie şi înmormântare. În raport de suprafaţa pământului, Panteonul a urcat din grota preistorică a Zeiţei-Mumă la nivelul solului şi apoi s-a înălţat spre înaltul cerului, cât mai aproape de reşedinţa Dumnezeului-Tată. Panteonurile - edificii închinate divinităţii adorate în religiile monoteiste sau unor zei ierarhizaţi după putere, grad de rudenie, atribuţii, etc. în religiile politeiste - redau, prin arhitectura şi amenajarea interiorului, idealul de frumuseţe al credincioşilor despre divinitatea lor adorată, geomorfă pentru oamenii neolitici, antropomorfă pentru indo-europeni şi creştini. Bisericile româneşti, mai ales cele din ţinuturile extracarpatice, păstrează numeroase trăsături de geomorfism: turla semisferică, liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor, înălţimea modestă a construcţiei (asemănătoare cu a locuinţelor din jur), ş.a.; acolo, credincioşii fac mătănii şi sărută pământul, deşi ştiu că împărăţia divină este în partea opusă, în cer. Sufletul omului care, prin cel puţin 2 trăsături, este invizibil şi intangibil, ţine de sacru, vizitează - în drumul spre nemurire - mai multe Panteoane în existenţă (trupul, casa, satul, statul, lumea de aici), pre-existenţă (pântecele matern, casa copilului) şi post-existenţă (sicriul, mormântul, cimitirul, lumea cealaltă). Produsul concepţiei - ovulul fecundat - reprezintă capătul nesfârşitului şir de generaţii care îl leagă pe om de strămoşii lui îndepărtaţi. Dacă ar fi posibilă vizitarea primilor săi strămoşi, omul ar trebui să parcurgă drumul invers, să coboare scara timpului la strămoşii animaţi cu viaţă şi apoi la strămoşii animaţi cu energie. Această experienţă retroactivă este trăită la intrarea în pre-existenţă (viaţa intrauterină), când ontogeneza umană repetă filogeneza, şi în post-existenţă (agonia morţii), când muribundul revede secvenţe semnificative trăite între naştere şi moarte. Drumul nemuririi este alcătuit din veacul de om’ sau existenţa / timpul antropomorf (între naştere şi moarte) cu ‘veacul vecilor’ / timpul geomorf, care însumează post-existenţa, de la atom la celula ou şi pre-existenţa, de la celula ou la făptura om. Deşi trecerile sufletului prin adăposturile din interiorul celor 3 tărâmuri sunt însoţite de mari traume, Panteonurile rămân intacte, nedărâmate ritual sau material. Consecinţele devin catastrofale la trecerea pragurilor dintre ele, când la naştere se sparge ‘casa copilului’, la concepţie dispar celulele reproducătoare ale embrionului, fetusului şi fătului iar la moarte trupul este distrus (ritual, prin înhumare sau incinerare). Dacă dorim să obţinem un început absolut, sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, fiind necesar ca rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi să fie complet nimicite”.
Dr. Mihai Zamfir a scris în 2016: “Apărut odată cu poporul nostru, proverbul Codru-i frate cu românul’ nu are în sine chiar nimic surprinzător, deși au fost destui aceia care s-au grăbit să afirme că și-ar avea originea în timpurile sălbatice ale apariției popoarelor migratoare, când românii ar fi fugit din calea acelora ascunzându-se în păduri. Dincolo de imaginea unor lași care fug din calea invadatorilor, un asemenea tablou are un defect fundamental, acela de a ignora o realitate prea bine cunoscută pentru a mai face obiectul vreunei discuții. Este vorba de faptul că teritoriul locuit de români (binișor mai mare decât actuala Românie ciopârțită) era acoperit de păduri într-o proporție sensibil mai mare de jumătate (circa patru cincimi în timpul lui Burebista). Nu este pentru nimeni un secret faptul că terenul arabil al românilor a fost smuls pădurilor fie prin defrișări anevoioase, care au necesitat folosirea pe scară largă a boilor, fie prin manevra destul de riscantă a incendierilor voluntare a pădurilor, cu toate consecinţele care decurgeau din acel procedeu. Nu este, prin urmare, nimic riscant în afirmația că pădurea constituia mediul natural de viață al românilor. Este egal de corect să afirmăm că românii erau la acea vreme un popor de pădureni, după cum se afirmă că erau un popor de păstori. De aceea, povestea că românii fugeau în păduri din calea și de frica migratorilor, când ei, de fapt, chiar locuiau în acele păduri este ceva destul de greu de înțeles. Aflați în mediul lor natural de viață în pădure, pentru a-și putea duce viața românii aveau o singură soluție. Ei ar fi trebuit să dezvolte o civilizație a lemnului, care să le fie foarte caracteristică. Dar poate că ar fi cazul să recunoaștem că suntem pe cale de a spune o banalitate. Deși tot așa de notoriu, dar nu tot atât de răspicat spus, rămâne și faptul că o asemenea civilizație a lemnului nu venea de nicăieri. Ea era caracteristică dacilor și continua să existe ca mod de viață al românilor. Îndeletniciri ca exploatarea lemnului pădurilor, plutăritul, construcțiile de lemn, confecționarea obiectelor de lemn, cu dezvoltările artistice absolut caracteristice au constituit un continuum de viețuire a dacilor, numiți mai apoi valahi și în zilele noastre români. Era normal ca, beneficiind de atâtea foloase din locuirea pădurii, daco-vlaho-românul să perceapă codrul ca pe ceva foarte apropiat, ca pe ceva iubit, în fine - în ultimă instanță - ca pe manifestarea protectoare a naturii în mijlocul căreia trăia, de unde și ideea că acest codru era un adevărat frate. Această relaţie fraternă a lăsat urme de neşters în istoria noastră, urme pe care astăzi le regăsim în vorbirea curentă, trecând peste ele cu multă uşurinţă. Este vorba şi despre faptul că o foarte frumoasă parte a ţării noastre, provincia din interiorul arcului carpatic se numeşte în vorbirea curentă când Transilvania, când Ardeal. Ceea ce reţinem ca semnificative sunt următoarele fapte:
·         ambii termeni, indiferent de origine, definesc teritoriul ca pe o ţară a pădurilor
·         ambii termeni nu sunt autohtoni (căci autohtonii nu spuneau teritoriului lor nici Ardeal, nici Transilvania)”
Acum şi aici dorim să spunem în această privinţă un singur lucru. Invadatorii, şi nu autohtonii, au numit acest pământ în legătură cu realitatea cea mai impresionantă pentru ei: pădurea. Pentru autohtoni, realitatea de fiecare zi, pădurea, nu avea nimic impresionant, care să-i facă să-şi numească patria Ţara Pădurilor. Civilizaţia românilor, civilizaţia lemnului era un dat etnic. De altfel, dacă românii ar fi dorit să-şi numească ţara pornind de la realitatea silvestră, ei puteau folosi cei 2 termeni strict româneşti, codru şi pădure, ambii de origine traco-dacică, termeni în plină circulaţie la timpul acela, ca şi astăzi, de altfel. Nefolosirea lor face dovada faptului că atunci românilor nici nu le trecea prin cap să-şi numească patria cu un termen legat de pădure, aşa cum, mult mai târziu, polonezii folosesc pentru ţara lor termenul de Polska, adică chiar câmpie, iar pentru români pe cel de gorali, adică munteni. O asemenea situație nu putea să nu aibă consecințe asupra mentalității populare și nu putea să nu aibă și o anumită reflectare în limba acestui popor. Vom încerca, pentru moment, să prezentăm cazul unui cuvânt românesc pe care, cu multă ușurința, îl trecem cu vederea. Este vorba despre ‘tapă’. Nu doresc să mă refer la ‘Dicționarul explicativ al limbii române’, unde toate cuvintele au orice origine, numai românească nu, totul provenind numai din împrumuturi. Din cercetările noastre, ‘tapă’ în limba română are sensul mai vechi de semn, sens care se menține și azi în limba ceva mai arhaică a Basarabiei. În limba vorbită de pădurenii din Muntenia sensul este același, termenul desemnând și un tip de tăiere a copacilor prin 2 crestături față în față, aflate însă la înălțimi puțin diferite. Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant și totodată o dovadă a vechimii și a originei dacice a termenului este faptul că, în Dacia, în anii 88 și 102, au avut loc în timpul lui Decebal 2 confruntări cu romanii în locul numit Tape / Tapae. Locul este menționat de istoriografia romană fără nici un comentariu asupra vreunei semnificații a termenului, fiind vorba de tratarea sa strictă ca toponim străin limbii latine. Din desfășurarea evenimentelor, așa cum sunt relatate ele chiar de către romani, reținem faptul că Decebal a ordonat tăierea copacilor la înălțimea unui stat de om, îmbrăcând trunchiurile rămase-n piciore în echipamente de luptători daci, șiretlic ce a produs efectele așteptate. O situație pe care, după un mileniu și jumătate, în linii mari a reeditat-o în Codrii Cozminului Ștefan cel Mare, prilej cu care a și obținut un frumos succes militar contra polonezilor. Atunci când vorbim despre reeditare avem în vedere faptul că este vorba despre utilizarea în scopuri militare a pădurii prin atragerea inamicului în adâncul ei, mediul natural de viaţă al românului, acolo unde, prin manevre specifice, românii aflaţi în largul lor reuşesc să-şi înfrângă duşmanii (ca şi la Tape, ei au tăiat copacii pe care însă i-au prăvălit apoi peste polonezi, strivindu-i): frăția dacilor cu codrul a funcționat și pentru românii Moldovei pe târâmul relațiilor militare cu atacatorii. Romanii s-au întâlnit cu dacii în pădure la Tape - la ‘Semne’ - iar daco-vlaho-românii au continuat să facă tape (semne) în pădurile lor atunci când tăiau copacii. Faptul că, după 2 milenii, limba română încă mai păstrează termenul ‘tape’, chiar în condiţiile în care acesta se îndreaptă spre statutul de arhaism-regionalism, având sensul de semn, adică cel sugerat de evenimentele militare din timpul războaielor daco-romane, sugerează concluzia că termenul ‘tapă’ este un termen românesc de origine dacică”. În Română, tăietura numită tapă” - de la topor - e scobitura de pe trunchiul lemnului când peste lovitura piezișă e alta aplicată orizontal; în sens central Asiatic, de exemplu Iraniano-Turc, tepe” = deal” / gorgan”, adică g/herbul” Kurgan (iar caracterul G” în forma sa scrisă cea mai veche avea exact aspectul de tapă” - al dublei lovituri de bardă / topor - aducând cu stilizarea bumerangului sau a plugului). În continuare se poate vedea cea mai veche statuie sculptată în lemn din lume, un totem - ca o grindă de peste 5 metri înălțime - având tape incizate (datat acum 11 milenii, găsit într-o carieră auriferă din Munții Ural, de pe malul Lacului Șigir / “Și-Ghir” 57,22 lat. N, 60,08 long. E, la N de orașul Ekaterinburg / “Poarta” dintre Siberia și Europa); așa ceva a fost prototipul falicului obelisc = stâlp / columnă (“par solar”):
Totemul / idolul Și-Ghir: cea mai veche statuie sculptată în lemn din lume
În Asia Centrală e de ştiut că zoroaştrii - primii credincioşi monoteişti din lume, care venerau focul - interziceau incinerarea ce putea contamina focul, cărându-și morţii pe înălțimi - așa cum făceau cei din Altai și din Tibet - ca să fie ciuguliţi de păsări, acelea având hrană care altfel - prin îngroparea ori arderea cadavrelor - s-ar fi pierdut; ulterior şi ceilalți credincioşi monoteişti - inclusiv creştinii / așa cum sunt cei mai mulți Gherga - au interzis incinerarea (în Evul Mediu, zoroaștrii Yazd și-au făcut chiar “Turnurile Liniștii” - denumite Avestan “Dakhma” - fără acoperișuri, unde cadavrele erau expuse pe etaje: jos copiii, la mijloc femeile, sus bărbații). În 2002, Dan Oltean în cartea “Religia dacilor” a scris despre ceea ce s-a păstrat în spațiul stră-Român până târziu, după Epoca Fierului, în vremea Antică a regalității Daciei: “Pe vârfurile munților avea loc hierogamia dintre Pământ și Cer, dintre zeița mamă și divinitățile celeste masculine. Piatra simboliza partea feminină. Ca dovadă, toate sanctuarele aveau tamburi mari de piatră cioplită pe care erau așezate coloane masive din lemn, ca simboluri falice”.
În aceeaşi abordare pluridisciplinară despre ceea ce a fost în timpul care a precedat Epoca Bronzului - adică în timpul Epocii Pietrei - denumirea Râului Mureş / Mu-reş”, cel mai lung Râu din România, care pe ultima sa porţiune delimitează cele 2 regiuni (Crişana fiind la N de Mureş iar Banat la S de Mureş) şi curge în Râul Tisa / Ti-sa” ce delimitează la apus ambele regiuni, capătă semnificaţia ca Mu-reş” = Râul Mumei / ori al Lunii Ma, sufixul “reş” putea fi apreciat ca al înţelepciunii “riş” ori simplu, ca “Râu”: astfel, Mu-reş” = Râul Lunii sau Râul Marii Mame / “Mumei”, ambele versiuni corespunzând credinţei în Marea Mumă (înţeleapta regină universală, inclusiv a Râurilor) care avea simbolul lunar Ma”, regiunea ei de suflet fiind la miazăzi de Mu-reş iar regiunea partenerului ei fiind la miazănoapte de Mu-reş; spre comparaţie, de exemplu importante Râuri în Moldova sunt denumite Si-ret” / Siret, P-rut” / Prut, etc. Dr. Mihai Vinereanu a explicat în “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009: “Faţă de proto indo-europeană, în Română vocala ‘a’ s-a închis la ‘o’ iar ‘o’, în unele cazuri, s-a închis chiar la ‘u’, aşa cum reiese dintr-o serie de hidronime româneşti (Mureş, Olt, Dunăre). Mureş - râu în centrul Transilvaniei care curge de la est la vest şi se varsă în Tisa - întâlnit la Herodot sub forma ‘Maris’, provine din proto indo-europeanul ‘morysio’ = ‘mlaştină’; Mureşul curge preponderent în zona de câmpie, cu inundaţii în perioada primăverii, ceea ce justifică numele acestui râu (proto indo-europeanul ‘o’ s-a deschis la ‘a’ în tracă dar în dacă a avut loc închiderea)”. Mai profund, Mureş (Râul Mumei / Mamei”) poate a generat termenul proto Indo-European “morysio” pentru “mlaştină”; în trecut se credea - aşa cum Ti-miş” / Timiş, cel mai mare Râu din Banat, curge în Dunăre - şi că “Ti-sa” / Tisa curgea în Mureş (confluenţa lor e la Seghedin = Szeged / fost Partiscum în colţul NV al Banatului), Mureş fiind considerat astfel mult mai lung, cuprinzând şi multe alte mlaştini pe cursul său, apoi clarificându-se: Marele Mureş” - adică Tisa - îşi are izvorul în “Mara-Mureş” / Maramureş, fiind un Râu cu mult mai mare decât Mureşul (de fapt, Tisa e mai lungă cu 597 km decât acela). În paralel, supradimensionarea statutului Zeiţei Anat a fost de la regină” la împărăteasă”. Zeița Anat din Banat a fost sora și soția Moșului Crăciun din Crișana, deasupra lor fiind Cerul / Gher iar între regiunile lor fiind Mureș / Râul Mumei lor, care era patroana Pământului Ga - hierogamia Cerului / Gher și Pământului Ga al regiunilor lor revelând Gher-Ga / Gherga - astfel apusul Carpatic până la Tisa / Ti-sa” devenind celebru areal European încă din timpul Titanilor prin cele 2 vecine regiuni, Banat și Crișana (în marele trecut dominat feminin, se știa de vestitul partener Nordic, numit Crăciun de Români - începând din Crișana / Vestul Carpaților - și numit Cronos în rest / până mult în Est, inclusiv în Anatolia, Vechea Lume fiind stăpânită de nemuritorul An și apoi de pruncii Anuna zămisliți de divina sa muiere): în Valea Marsyas / acum Cine din Caria - Krka = Ţara Sud-Vest Anatoliană a Gherghiţilor - loc unde se află Sanctuarul Gherga, legenda a fost că din competiţia dintre 2 instrumente muzicale, liră (ceteră / ghitară ori higheghe / vioară) şi fluier (nai / flaut dublu), etc., instrumentul cu coarde folosit de zeul solar Apollo Gergithios a câştigat acolo în faţa instrumentului de suflat folosit de divinitatea lunară a înţelepciunii / cu întruchiparea într-un satir local. Se poate observa apropierea între nomenclaturile Râului Marsyas în Caria - pe Valea căruia funcționa Sanctuarul Gherga - a Râului Mureș ca limita Nordică a Banatului și numele satirului Anatolian Marsyas ori a Zeului Etrusc Mariș (al fecundității și fertilității), strămoșul Ausonilor. Cele mai vechi vestigii ale primilor Europeni sunt păstrate de peşterile din Crişana şi Banat / V Carpaţilor: de dovezile fizice foarte concrete - sub formele de oseminte, artă rupestră, etc. - nu se poate face abstracţie (iar acelea nu-s păreri / opinii, interpretări sau iluzii). Autorul este conştient că în mintea unora ar părea hazardată plasarea Moşului Crăciun sau a lui Cronos = Moşul Timpului” în Carpaţi, mai precis în Vestul României = “Ţara Râurilor”, anume în Crişana (probabil - din rațiuni obscure - acela trebuind, în imaginația unora, să fie oriunde altundeva pe planetă şi în nici un caz în Vestul Român, căci așa ceva ar fi grozav de tulburător) iar catalogarea personajului Crăciun desigur să fie încadrată în cea fără de început” - egală cu a Domnului / problema fiind numai că Dumnezeu e singurul cu asemenea atribut - însă, serios socotind, în mod foarte pragmatic, existenţa conceptului de Crăciun a avut totuşi cândva un început şi de asemenea a avut și un loc originar, undeva pe glob apărând aşa ceva: nimic nu e din neant (iar cine are explicaţii mai savante, are desigur libertatea exprimării). De exemplu, în 2011 un eseu anonim pe Internet - scris în stilul Dr. Ion Ghinoiu - enunţa: “Cei pasionaţi probabil au auzit de ‘Cartea tibetană a morţilor’ ce descrie drumul parcurs de sufletele defuncţilor în lumea cealaltă sau probabil au auzit de ‘Cartea egipteană a morţilor’, o colecţie de texte dând indicaţii privind lumea cealaltă. Cum de n-am auzit de ‘Cartea românească a morţilor’? Foarte simplu, aceasta n-a cunoscut forma scrisă şi d-aia n-aţi auzit de ea. Pentru că în trecut se punea accent mai mare pe memorie decât pe scris; aceasta e caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Coloanei Cerului ce le leagă ca osie a lumii! Ce am putea spune despre această ‘Carte a morţilor’ a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durată de milenii, de pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi: cuprinde formule de iniţiere pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un ‘dincolo’ care în fapt nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte. Această ‘Carte românească a morţilor’ cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti îndeobşte de către coruri feminine. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, subliniind trecerea ‘dintr-o lume într-altă lume’. Aceste cântece funerare nu aparţin categoriei bocetelor şi nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene; ele prezintă uneori o zeiţă a morţii - deloc lugubră, purtând nume ca Măicuţa Bătrână / Mioriţa - în ipostaza păsării de pradă (corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia ‘lua-l-ar gaia’. Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice e lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte (iadul sau purgatoriul), absent cu desăvârşire din aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul său fiind al unui peisaj edenic, al ‘vârstei de aur’, peste care stăpâni absoluţi erau Ghea şi Crăciun, cei 2 Zalmoxe în calitate de stăpâni ai ‘celeilalte lumi’. Deşi nescrisă vreodată, însă cântată la fiecare înmormântare ţărănească, ‘Cartea românească a morţilor’ a supravieţuit de-a lungul multor milenii, sigur din neolitic. De pildă, printre gugulanii din aşezările muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Când vine vorba despre Moş Crăciun - personajul central al sărbătorilor de iarnă - toată lumea ştie câte ceva. Muierile coc colaci (creciuni sau colindeţi) cu forme ciudate, cu care cinstesc cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii. Este o perioadă a practicilor magice, plină de semnificaţii, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de ‘dincolo de lume’; în perioada aceasta până şi bineţe se dă altcumva decât în restul anului: dacă până acum se zice ‘Bună sara deie Dumnezău’, azi se salută cu ‘Bună sara lu Crăciun’ iar răspunsul ce vine instantaneu din partea gazdei e ‘Să trăieşti ficior bătrân’. Întrebând tradiţia românească despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El e ‘Bătrânul Crăciun’, ‘Regele românilor’, ‘Regele păstorilor’; şi ca să fim mai surprinşi aflăm: ‘Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România) peste Uriaşi’. Tradiţia românească ne mai zice că ‘Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor’. În refrenele cântecelor rituale de Crăciun - colindele - mai aflăm ceva interesant: un nume la care savanţii se încurcă în explicaţii fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranul român legat de asta. Este vorba de ‘Ler împărat’ care este tot una cu ‘Novac’ - strămoşul neamului Uriaşilor - ce la rândul lor au fost numiţi de către tradiţia românească ‘novaci’; iar ţăranul român - cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul - plasează patria Uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de jos. Ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun? În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. ‘Asta ştie oricine’ aţi zice; nu oricine ştie că zeul suprem Zalmoxe însemna tocmai ‘Zeul Moş’ (în varianta grecească Zalmoxis), nume pe care îl avea în calitate de strămoş al oamenilor. Istoricul Mnaseas din Patara Anatoliei afirma că geţii îl cinsteau pe Cronos sub numele Zalmoxe ori Cronos a fost preluat în mitologie sub numele de Saturn iar Saturn purta epitetul de ‘sennex’, adică tocmai ‘bătrân’! Novac pomenit de tradiţia română purta şi el epitetul de bătrân. Cronos / Saturn / Zalmoxe era în tradiţie regele vârstei de aur, eră marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi; ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care era numit Moş Crăciun în tradiţia românească e tocmai acela de ‘Crăciun sătulul’. În fiecare seară de Ajun prin satele româneşti se aude ‘Ler, Doamne Ler’. Sintagma ‘Doamne’ s-a păstrat în Ţările Române până la sfârşitul Evului Mediu ca formulă de adresare către domnitorii românilor alături de ‘Măria Ta’, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare, ‘Doamne’ poartă în sine sonorităţile majestăţii; or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat: iată cum se împletesc lumile împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică. Novac bătrânul trăia într-un palat alb, pe un munte înalt, şi era regele Uriaşilor; Ler împărat era ‘cel mai mare, el îi conduce pe toţi’, ‘locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră’, ‘pe un munte mare’, ‘nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat’. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care încă se întreabă: Ler desemna mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zalmoxe ca stăpân peste neamul zeilor şi al oamenilor. Să rezumăm: Bătrânul Crăciun e ‘Regele românilor’, identic cu Bătrânul Novac care domnea într-un ‘mare palat pe un munte înalt’, asemeni lui Ler împărat ‘conducătorul tuturor’. Mai există o latură a Regelui Lumii, implicând simbolismul dublu al lui Ianus. Bătrânul Crăciun era identic cu Bătrânul Novac, care în tradiţia românească avea un fiu, pe numea Iovea, care îi urma în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu e decât aspectul reînnoit al lui Zalmoxe / Novac în calitatea de Regele Lumii. O să întrebaţi: ‘şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun’? Au, căci Anul Nou - în tradiţia românească - se numeşte ‘fratele Crăciunului’ iar în ianuarie erau Calendele lui Ianus. Or - la rândul său - Ianus era identic cu Ion al românilor şi Iaon al grecilor. Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui ‘bătrânului Novac’ ne duce cu gândul la Ianus cel cu 2 feţe, una bătrână şi una tânără; aceasta pentru că Novac înseamnă ‘cel nou’, or contrastele de acest tip (vechi-nou, bătrân-tânăr) erau caracteristice atât lui Cronos / Saturn cât şi lui Zalmoxe / Ianus, căruia poporul român - printr-o alăturare de termeni fericită - i-a zis bătrânul-tânăr. Şi oare nu la solstiţiul de iarnă reînvie Soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc cerescul Apollo şi Soarele dreptăţii, ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, cel care a făcut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi - într-adevăr, în unele legende româneşti - locul lui Novac este luat de Manea ori Zalmoxe, ca stăpân al Cerului mare ‘Cerus manus’. Iată-l pe Regele Lumii - Zalmoxe - strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pământurile pelasgo-româneşti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în Europa, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii le mai ştiu şi le respectă adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului, Caprei, Turcii, pluguşorului. Putem spune fără să greşim despre Moş Crăciun că e emblema principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi”. Sunt firești întrebări de genul: Ce-i cu Crăciun la vechii Români sau Cronos la vechii Greci? Unde şi când a apărut? (Foarte sigur se ştie ceva invers, că nu în Atena sau în Bucureşti, etc. / oraşe ce nu existau la momentul apariţiei lui). Ce-i cu Gorganii / Kurganii puternic atestaţi în spaţiul Român din urmă cu 6-7 milenii ca primii Indo-Europeni din lume? (Foarte sigur este că au lăsat o mulţime de artefacte - dovezi fizice concrete ale lor - inclusiv prin marile morminte Gorgane). Ce-i cu Ghirghe la vechii Români sau Kirke / Circe la vechii Greci? (Marea Zeiţă a fost mult mai veche decât Gorganii; se ştie cert că în Epoca Pietrei - atât în spaţiul Român, cât şi în spaţiul Grec - ea era Marea Mamă / Doamna-zeu” dar nu e tot aşa de cert cum de s-a numit astfel, Bănăţeanul Gherga fiind şi azi un nume destul de aproape de aşa onomastică). Astfel, dintre multele exemple din lume, unul e oferit de Iisus / Fiul Domnului, născut - conform creştinilor - chiar de Crăciun, în fostul Canaan: în legătură cu El este regiunea Galileea - unde a locuit şi a propovăduit - şi un timp: începutul calendarului în uz azi (fie că este sau fie că nu este “convenabil”, oricine - fără excepţie - a avut la apariție o locaţie şi un timp, aşa cum şi Crăciun împreună cu muierea sa Ghirghe = Circe au avut). Această lucrare cuprinde unele enunţuri ce pot bulversa: dacă marii savanţi (care - printr-o ilogică interpetare - poate că sunt tocmai mai mari savanţi datorită evitării unor subiecte delicate”) nu au abordat încă anumite elemente, un Gherga şi-a asumat s-o facă, cu posibilele bucurii sau necazuri rezultând din aşa ceva; în orice caz, intenţiile autorului n-au fost motivate de inducerea unor emoţii negative, ci pozitive (dar sentimentele aparţin fiecărei persoane, armonia cu altcineva totdeauna întâlnind obstacole).
Banat
Vecinii regionali, tot în sensul orar al geografiei, ca şi enumerarea alfabetică a Țărilor - România, Serbia şi Ungaria - ce împart Banatul, sunt: Crişana, Ardealul, Oltenia, Timocul, Valea Moravei, Srem (începând cu zona Belgradului), Bacica şi Sudul Panonic; academicianul A/Român Niculae Iorga în “Istoria Românilor pentru poporul Românesc” din 1926 a scris: “Păstorii Români au înaintat pe vremuri, cătând hrană mai grasă și îmbelșugată pentru oile lor, până în Moravia (unde și astăzi unele localități amintesc ființa lor pe acele locuri); în Munții Galiției, puncte înalte poartă nume curat Românești care arată că pe acolo au petrecut păstorii noștri, au băciuit’, cum am zice, baci Români’, ca și în Bacica de peste Tisa” (vecina apuseană a Banatului - având Tisa în E, Dunărea în S și V - e regiunea Bacica, fostă parte a Daciei, acum împărțită de Serbia și Ungaria). Ca suprafaţă, Banatul este mai întins decât Țări ca Albania, Armenia, Bahrain, Burundi, Cipru, Irlanda, Israel, Kuweit, Liban, Luxemburg, Macedonia, Malta, Muntenegru, Palestina, Qatar, Singapore, Slovenia, Vatican, etc. ori decât entităţi ca Alsacia, Bucovina, Carintia, Cecenia, Crişana, Dobrogea, Flandra, Inguşeţia, Kosovo, Maramureş, Nagorno-Karabakh, Oaş, Oltenia, Palestina, Peloponez, Pomerania, Sicilia, Ţara Galilor, Tesalia, Timoc, Ţinutul Secuiesc, Valonia, etc. (Banatul istoric a fost măsurat în 1897 de Maghiari ca având 29370 kmp). Pentru aprecierea dimensiunilor Banat-Balcani: în km, distanţa traversării Banatului între confluenţa Mureşului cu Tisa / Seghedin din Ungaria şi Dunăre / Orşova din România este egală cu distanţa traversării Serbiei între Gherdap / Orşova şi Coşava / Kosovo (entitate regională învecinată cu Albania din S coastei Dalmate, dintre Eleni şi MunteNegreni, în onomastică termenul Turanic “koş” însemnând “berbec” referindu-se la mulţimea de animale păstorite acolo de Vlahi / Aromâni iar “kuş” fiind “pasăre”, înţelesul Slav pentru “kos” fixându-se ca “mierlă”); Serbia se învecinează cu Bulgaria şi Macedonia iar MunteNegru cu Bosnia şi Croaţia (în toate acele părţi - şi nu numai, ca şi în altele - istoric au fost înregistrate solide prezenţe Gherga). Crişana, Ardealul şi Oltenia / Bănia - regiunile Române vecine Banatului - de exemplu au fost marcate de asemenea cu numeroase prezenţe Gherga în timp; Bănăţeanul Gherga s-a manifestat neîntrerupt din preistorie până în prezent, acesta fiind subiectul principal al lucrării “Originea Gherga”, cu înfăţişarea sub formă de carte într-o “cheie” neobişnuită însă până acum publicului: la modul artistic, se poate considera că la fel cum autorul a ales subiectul şi subiectul l-a ales pe autor. În prezent, numele Gherga este consolidat Bănăţean, aflat atât în Banatul Românesc, cât şi în Banatul Sârbesc - aparţinând provinciei Voivodina / Serbia - cu purtători vorbitori mai mult de Română decât de Sârbă (până la primul război mondial, Banatul făcea parte din Austro-Ungaria); situaţia Banatului în timp a fost foarte dinamică, de exemplu: bunicul autorului s-a născut în Austro-Ungaria, tatăl autorului s-a născut în regatul România iar autorul s-a născut în republica România (familia nu s-a mutat, doar regimurile s-au schimbat). În prezentul text, etniile şi referirile la ele, cu excepţia unor citate, sunt cu majuscule, similar Bibliei Române dar şi scrierilor Slave, Germanice, etc., pentru vizibilitatea mai pregnantă a diferitelor neamuri - Româneşte aşa a fost dintotdeauna scrierea, până la ultimul război mondial - căci reducerile numai cu litere mici ale naţionalităţilor le banalizează identităţile; în mod sinonim, sunt şi direcţiile geografice iar referirile istorice cu “î.C.” semnifică “înainte de Christos” (o utilizare Latină pentru Hristos / Cristos, calendarul folosit curent - şi adoptat universal - începând cu naşterea lui Iisus): mileniile şi secolele sunt numai cu cifre Romane iar anii sunt numai cu cifre “Arabe”, cuvintele importante în legătură cu Gherga apărând îngroşate în ediţia ilustrată (criptografic marcând “Codul Gherga”) iar prescurtările “kmp” înseamnă “kilometri pătraţi”, “lat.” = latitudine, “long.” = longitudine, “Sf.” = Sfânt, “Dr.” = doctor în ştiinţe, “ş.a.” = şi alţii, “ş.a.m.d.” = şi aşa mai departe, “etc.” = “et caetera”, adică “şi celelalte”. Datorită diverselor contexte (trecutului, migraţiilor, etc.) există pe tot globul Gherga, însă concentraţia Gherga cea mai mare - din lume - este în SV României; documentând mărturii ale existenţei Gherga, e de remarcat prima menţiune Medievală explicită în regiune - conform lui Ioan Lotreanu, autorul Monografiei Banatului în 1935 - ca a preotului ortodox Ştefan Gherga, la Biserica Sfântul Nicolae” din Lugoj 45,41 lat. N, 21,54 long. E / judeţul Timiş, scutit de către voivodul Transilvaniei de dările pentru casă şi vie în 1580 (a fost mitropolitul Ardealului în 1561-1562).
Dacă s-ar compara actuala populație a lumii cu un sat având o sută de locuitori, atunci 57 ar fi Asiatici, 21 Europeni, 14 Americani și 8 Africani; ar fi 52 femei și 48 bărbați (30 albi, 70 altfel). A fost socotit şi totalul tuturor oamenilor Homo Sapiens care au existat vreodată: aproape o sută de miliarde. Trebuie ştiut că de-a lungul vremurilor, aşa după cum adunaţi pe parcursul timpului Românii au fost circa un miliard, “autohtonii” Gherga în Banat au fost întăriţi de “valuri” imigraţionale, de-a lungul istoriei - până în prezent - pe glob trăind milioane de persoane numite Gherga / în mare vechime, în unele zone proporţia Gherga a fost mult mai mare decât ulterior şi deseori referinţele au fost la plural, despre Gherghi: volumul uman se poate aproape dubla, considerând atât linia masculină care de un timp încoace a propagat numele Gherga, cât şi linia feminină, ca de exemplu din trecutul îndepărtat Amazoanele curtezane devenite Ghergare, care la rândul lor au avut diverse ramuri în lume, etc. (primul antipapă, Sfântul Ipolit 170-236 / creştin oriental în Roma, capitala Imperiului Roman, în “Cronica” pe care a realizat-o - de mare succes în Lumea Veche, începând de la apariţie - a scris că Ghergheşii, descendenţi imediaţi ai patriarhului Noe, au format o naţiune primordială, notarea despre “naţiunea Gherghee” fiind echivalentă popoarelor mari ale timpurilor cele mai îndepărtate, egale în statut, el menţionând în lista sa cu acelaşi rang vechii Indieni, Egipteni, Greci, ş.a.); toate indiciile, începând cu cele pre-diluviene, arată că Gherghi = Pelasgi / Hiperborei / Atlanţi, naţiunea post-diluviană indicată ca Gherghee de Sf. Ipolit fiind deja veche de multe milenii la timpul său - după cum au documentat arheologii - căci era formată din Ghergani / “Kurgani” = primii Indo-Europeni (strămoşii Hiperborei au fost cei din extremul Nordic al Lumii Vechi, care în timpul glaciaţiunii - când calota polară acoperea o bună parte din Nordul EurAsiei - erau cei de la latitudinea Pontică şi respectiv a României). Conform evidenţelor, Ghergoii / Gherganii existau dinainte de diluviu, fiind în conducerea Atlantă a Raiului / în “Grădina Eden”, cea cerească” (însă Gherganii / Ghergarii care la început au creat acel Imperiu Nordic Atlant erau diferiţi genetic faţă de ulteriorii Gherghi / adică faţă de profilul genetic Gherga de azi, din cauza mutaţiei genetice survenită în urmă cu 10 milenii). De altfel, Dr. Zoe Petre 1940-2017 (al cărei tată, academicianul Emil Condurachi 1912-1987, a fost reponsabilul științific al șantierului arheologic Histria în perioada 1949-1970) când a descris colonizarea Dobrogei mileniului I î.C. s-a referit la “Gergithes”: Gherghiți (fiind o mențiune de specialitate în spațiul Român a străvechilor Gherga / atunci - de exemplu - era un timp anterior împăratului Burebista al Geto-Dacilor); e de ştiut că în mileniul I î.C., Carianii / Karianii - din Ţara Gherghiţilor / V Anatoliei, care la Sanctuarul Gherga aveau cel mai mare aşezământ religios - au colonizat Dobrogea masiv, cu miile (iar aşa ceva n-a rămas anonim, ci în regiunea V Pontică au rămas urmele mândrelor cetăţi dar au rămas şi urmele oamenilor care le-au înfăptuit şi le-au folosit). În 2001, aceeași Dr. Zoe Petre - fostă decană a Facultății de Istorie din Universitatea București - a scris: “Punctul de pornire al oricărui delir sistematic despre un trecut încărcat de glorii este, desigur, o enormă frustrare; cine încearcă să substituie mitologii exaltante unei evaluări critice cumpănite a trecutului le induce românilor o falsă conștiință națională și istorică”. Autorul lucrării Originea Gherga” - ținând cont pe cât posibil de multitudinea dovezilor extraordinare din spațiul Românesc - a fost atent la așa ceva (pe lângă că în anii 1997-1998 au fost colegi la Președinția României, dânsa în calitate de consilier pentru politică iar autorul în calitate de consilier pentru tineret): demersul multi-disciplinar îl depășește oricând pe cel mono-disciplinar iar ca atare abordările pluraliste implică și criticile aferente, ameliorând eventuale excese singulare (există cercetători așa de tare specializați încât nu se pot raporta decât la propriile nișe); îndeosebi în chestiunile mai delicate, opiniile multiunghiulare sunt oricând mai de valoare decât părerile unilaterale.
În 2017, Cristina Hanț - profesoară de Română la Liceul German din Arad - a analizat Latinitatea și dacismul”: Cunoașterea originilor noastre reprezintă fără îndoială nu numai o datorie, ci și o înclinație firească a oricărui om. Trebuie să știm ce am fost pentru a ne defini ca popor și ca indivizi. Tăcerea izvoarelor scrise îngreunează acest proces și permite o serie de speculații. Este necesară o colaborare între specialiștii din diferite domenii pentru stabilirea adevărului și, mai mult, periodic, o reevaluare a descoperirilor anterioare prin cântărirea noilor descoperiri. S-a subliniat, de-a lungul timpului, această idee. Astfel, Victor Kernbach susținea că limba este materialul care ar trebui studiat pentru a stabili adevărata istorie a neamului nostru, ceea ce s-a petrecut la origini: Unii specialiști s-au adresat cu mai multă încredere arheologiei, ca auxiliar principal al istoricului. Într-adevăr, acesta a fost totdeauna un auxiliar indispendabil; dar pietrele pot minți, căci, în ultimă analiză, arheologia este o știință a interpretării, în laboratorul căreia savantul nici măcar nu dispune de toate fragmentele necesare reconstituirii întregului. Și interpretarea etimologică a limbii poate amăgi, în special prin consonanțele întâmplătoare; totuși, cercetătorul poate dispune, dacă vrea, de toate elementele limbii investigate și ale limbilor în contact direct sau indirect’. Sextil Pușcariu sublinia aceeași complementaritate: Linguistica poate să ofere istoricului un material preţios, dar nu trebuie să pretindă să rezolve problema, ea singură… istoricul trebuie mai întâi să întreprindă prin propriile sale mijloace reconstituirea perioadei vechi româneşti; lingvistul va avea să controleze, şi dacă e posibil să o întregească cu materialul său’. La fel, Ion C. Brătianu atrăgea atenția că istoria ne oferă puține date și, într-un asemenea context, lingvistica poate oferi mai mult. Asemănarea dintre limba română și franceză, italiană, spaniolă etc. nu poate fi tăgăduită. Este evidentă. Este, cred, principalul motiv pentru care teoria latinității noastre s-a impus cu ușurință și a devenit loc comun. Specialiștii sunt, de asemenea, de acord că limba română are la bază substratul dacic, dar, când vine vorba de înregistrarea eventualelor cuvinte care au această origine, se sfiesc să le înregistreze în dicționare ca atare. Sintagma ‘etimologie necunoscută’ este preferată consemnării eventualei origini dacice. Intervine aici un paradox: convenim că am păstrat de la daci foarte multe (port, obiceiuri, mituri, tradiții, mod de construcție a caselor, obiecte din gospodăria țărănească, superstiții, descântece magice etc.), dar am uitat cuvintele care desemnează toate aceste realități. Ne-am grăbit să învățăm limba cuceritorilor pentru că avea alt prestigiu, pentru că era superioară, pentru că era principalul mod de comunicare, pentru că numai și numai așa se putea realiza comerțul… Ceva e putred totuși în această teorie. Cum este posibil să păstrezi cu sfințenie portul popular, dar să înlocuiești toate cuvintele care numesc elementele lui componente cu termeni preluați din alte limbi? Cum este posibil să recurgi la descântece magice (se știe că acestea au caracter ezoteric și nu permit modificări) și să înlocuiești cuvintele care au putere asupra realității cu termeni sinonimi? Cum e posibil să păstrezi tradiții, înlocuind toate cuvintele legate de acestea? Cum e posibil să gătești în mod tradițional și să înlocuiești toate cuvintele care desemnează ingrediente, tipuri de mâncăruri etc.? Cum e posibil să prepari leacuri din plante, să transmiți urmașilor rețetele fără a păstra nici măcar un cuvânt ce face referire la denumirea tradițională a plantelor și a leacurilor? Nu tăgăduiesc că limbile se pot influența unele pe altele. Neg însă posibilitatea ca influența să fie una categorică, să însemne desființarea unei limbi. Alții vor spune că limba latină era superioară celei dacice, că avea alt prestigiu, că învingătorii s-au impus. Mă îndoiesc că un neam de oameni drepți și curajoși este supus într-un asemenea grad, încât să își uite limba. Repet: au reușit să conserve obiceiuri, superstiții, ritualuri de vindecare, practici de confecționare a unor obiecte. Încă un aspect: am făcut referiri numai la nivelul vocabularului. Se știe că acesta este mai deschis schimbărilor. Cum explicăm celelalte aspecte: modificările realizate la nivel morfologic și sintactic? Dar la nivelul topicii? Se știe că aceste sfere sunt mult mai conservatoare și schimbările se realizează mult mai greu”.
“La început” - în urmă cu multe milenii - curtezanele Amazoane erau Ghergane iar tot pe atunci, Gherganele au fost Amazoane curtezane (cele mai vechi reprezentări ale Amazoanelor le înfăţişează cu aceleaşi atribute apotropaice ca Gorgonele, uneori cu scuturi / “egide” din piele sau lemn, în formă de semilună, ştiute de Traci ca “pelta”, ale căror margini arătau astfel ca nişte coarne: unii au văzut în cavalcadele Amazoanelor - cu coamele spulberate de vânt - că semănau cu invazia unor Gorgone, cu şerpii învolburaţi în jurul capetelor, simbolismul intens fiind cel al feminităţii sălbatice, ucigaşe, asemeni Medusei / opinia de specialitate fiind că acei “şerpi” erau de fapt penisuri tăiate de la bărbaţii sacrificaţi, psihanalişti celebri - ca Evreul Sigmund Freud, ş.a. - examinând cu pasiune fenomenul, antropologul Român Matei Georgescu consemnând în 2003 că “Medusa a fost, într-un prim palier, mama falică, cea care a refuzat castrarea şi a devenit, la rândul ei, cea castratoare, pentru că ‘a decapita’ = ‘a castra’; Gorgona Medusa era, prin efectul de siderare-aneantizare, figura esenţială a alterităţii - figura Morţii”). Conform Dr. Mihai Vinereanu în 2009, la Traco-Daci şi la stră-Români “motârcă” avea dublul sens de “penis” şi “şarpe”; cele 2 forme s-au diferenţiat fonetic după ce s-au diferenţiat semantic, ajungând la “năpârcă” pentru şarpe (în Latină “natrix” însemna atât şarpe, cât şi penis). La poetul Grec Hesiod, Gorgonele aveau epitetul de “Fatai” / fatale, care nu se puteau descrie (cu sensul de “misterioase”); la poetul Latin Ausonius, Graţiile - verişoarele Gorgonelor - aveau epitetul de “Fatae” (în vremurile străvechilor fete, ele declanşau orgiile pentru fertilitate, de unde şi verbul “a fute” explicit legat de ceea ce făceau fetele, păstrat fidel de Români, prin “a se crăci” / “crăcăna” - adică a-şi desface picioarele în lături - vocabularul Român păstrând astfel încă un verb caracteristic: acţiunea aducea fericirea, endorfinele eliberate în timpul sexului având efect analgezic, aşa că “durerea de cap” invocată câteodată de unele femei pentru respingerea sexului nefiind o scuză bună, ci chiar contrară calmării).
Zâne
Este de ştiut că în Epoca Pietrei, termenul general folosit pentru femeie era zâna” iar termenul general folosit pentru bărbat era “anu” (bărbatul Marii Mame - sub semnul Selenei / Sf. Luni = Ma-sa” - a fost Manu); cu timpul, acele denumiri au rămas consacrate doar divinităţilor, femeia şi bărbatul primind alte numiri specifice, pe măsura şi a diversificării Graiurilor: de pildă, “anu” a devenit “manu” = “Ma-Anu”, bărbatul zânei care personaliza Selena / Luna “Ma” (Ma - sacra luminătoare nocturnă - “la început” / adică în paleolitic dădea prin ciclul său de 28 zile = 4 săptămâni măsura unui “an” / lunar, astfel consacrându-i-se denumirea de L’Una, adică Sf. Una - prefixul “El” / “Il” pentru sfinţenie păstrându-se “L” în vechea Română - ea / Luna fiind reprezentată pe Pământ de Zeiţa Anat, patroana zânelor iar “Selena” / “Se-Lena” fiind “Sf. Luna”). Dr. Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999 a observat la Români: “Este interesant de reţinut că cele mai importante sărbători ale Calendarului Popular sunt nocturne, nu diurne; vechimea sărbătorilor nocturne se leagă de un străvechi cult lunar, de vremurile imemoriale când timpul se măsura - probabil - pe nopţi şi nu pe zile”. Faptul că pentru primul om s-a folosit cuvântul “Man” / “Manu” reiese din părinţii săi (Ma = Luna şi An = Timp), în legătură cu divina sa origine cerească; spre exemplu, zeitatea Anatoliană a Lunii era “Ar-Ma” / Arma (Caucazienii Armeni - din vecinătatea răsăriteană Anatolică - nefiind străini de aşa ceva, Kerkaphos / fiul Soarelui avându-l ca fiu pe Or-menos / etnonimul Armenilor cu o Amazoană respectând Luna iar în Balcani, Armânii au prezervat tradiţiile stră-Române, emblematic păstrate în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic). De pildă în Egeea mult ulterioară, Minos însemnând “Apărătorul” era titlul cel mai de vază al conducătorilor în lumea pre-Elenică (de unde şi formula de pecetluire a rugăciunilor cu “A-Min” / “amin”); unii psihologi au văzut în “Amin” aceleaşi pulsiuni arhetipale ca ale mantrei Aum şi ale sacrului An (“Aum-An”, efectiv însemnând “Omul An”). Târziul “Dio” a derivat din “Ghio” = “pământean”, respectiv “Zio” = “zeu” (cu manifestări şi diurne, adică de zi, nu doar nocturne, adică numai de noapte); e ştiut că zânele şi zeii descindeau din Marea Zeiţă Mamă Ghe / Ga, astfel provenindu-le şi denumirile, lingviştii - ca de exemplu Dr. Fernand Robert în 1981, Dr. Adrian Poruciuc în 2013, ş.a. - demonstrând că forma cu “G” era cea mai veche, peste care a intervenit suprapunerea “Z”/“D” ori “K”, “Q”, “T”, etc. La începutul secolului XVIII, Dimitrie Cantemir a scris: “Zâna = cuvânt pe care l-ai bănui că provine din numele Dianei; totuși, rareori sunt numite la singular, de cele mai multe ori folosindu-se pluralul Zânele, pentru niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor asupra altora”. Conform dicţionarelor, zâna era personajul feminin din mitologia Românească, întruchiparea mai ales a bunătăţii şi frumuseţii orbitoare, căreia i se atribuiau puteri supranaturale şi darul nemuririi, câteodată influenţând destinele celor întâlniţi; de exemplu, în Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu este enunţat că Zânele - reprezentări mitice feminine ce apăreau noaptea - au fost sinonime cu Ursoaicele, Dânsele, Măiestrele, Puternicele, Vântoasele, ş.a.” Zânele - legate onomastic şi de Zeul An / ceresc, al timpului - erau fiicele aceluia cu Marea Mamă, patroana Pământului Ga: părinţii zânelor - Ga şi An - erau zeii gemeni veneraţi în Epoca Pietrei ca puterile supreme din natură, după primul Potop divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Mama Ga / Pământ iar după Potopul biblic divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Tatăl An / Cer. Privind cele 2 Potopuri petrecute după ultima glaciaţiune, oricine poate observa că din acelaşi vechi Egipt au plecat 2 versiuni diferite de Potop - datate cu câteva milenii între ele - cel cauzat terestru de cutremur, prin filozoful Platon / relatat în Dialogurile” sale despre cele aflate în Egipt şi cel cauzat cerestru de ploaie, prin profetul Moise / relatat în prima carte din Vechiul Testament, pe care profetul şi-a însuşit-o din Egipt când a declanşat exodul oamenilor săi; în ultimele 8,7 milenii au fost povești răspândite în lume despre Potopuri, cronologic întâi a celui catastrofal, determinat de acumularea apelor din calota polară topită iar apoi a celui biblic, determinat de ploaia puternică provocată de impactul unui asteriod cu planeta: afectând mai multă lume și fiind mai recent - relatat și de Vechiul Testament / Biblie - cel de-al doilea Potop de după marele dezgheț a devenit mai cunoscut decât Potopul anterior (întâmplat imediat după dezgheţ, ce a fost mai violent decât Potopul biblic, însă petrecut mai demult, atunci afectând mai puțini oameni). Atât pruncii Anuna / fiii Zeului An, cât şi zânele / fiicele Zeului An, au avut deopotrivă atestare pre-diluviană (dinaintea primului Potop - cel care a scufundat Atlantida / tărâmul stăpânit de Anatolianul Atlas, primul dintre fiii Anuna ai Zeului An - eveniment care a fost impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene, al cărei centru de putere a fost în spaţiul Român); rugăciunile erau îndreptate spre Marea Mamă Anat / Inana - Ka / Ga, ei zicându-i-se “Muș” - şi spre geamănul ei, “Moș” An: creatorul Soarelui Ra (prioritar spre Zeul An rugăciunile erau îndreptate mai înainte decât rugarea directă spre Soarele Ra). Se poate zări relativ ușor datarea omului “Man” ca pruncul de pe timpul cerului nocturn patronat de gemenii părinți “Muș” / Ea și “Moș” / El (creatorii Vechii Lumi), drept anterioară timpului cerului diurn patronat de divinul Soare Ra, marele luminator cu razele sale al conducătorilor “rși” / înțelepți, respectiv “rga” / regi; Raiul - existent în spațiul stră-Român - al Zeului Ra și Zeiței Ria / Rhea, a avut apoi semnificative ecouri prin divinii urmași “riși” și “raj” în Bazinul Ghaggar din NV Indiei sau ca dinaștii regali Sumerieni în Bazinele Tigrului și Eufratului din Mesopotamia, etc. (de unde au rămas și atestări scrise, foarte prețuite acum în studierea trecutului îndepărtat). An era mai important decât Ra, aşa după cum Ka / Ga era mai importantă decât fiica Rhea. Muș și Moș au fost termeni folosiți de stră-Români pentru a desemna divinitățile din Epoca Pietrei legate de Sfânta Lună “Ma”, astru nocturn mai dinamic decât astrul diurn (ulterior respectat ca Sfântul Soare “Ra”), denumirile “Ma-Sa” și “Sa-Ra” ducând de exemplu la fixarea printre Români a principalului luminător universal / cosmic ca “Soare” sau la scrierea prin cuneiforme de către Sumerieni a Marii Mame Inanna - al cărei tată după unele versiuni sau frate după alte versiuni era An - prin care ea era ca “Muș”, notată și ca “Din-Gîr” / adică literalmente “Din Cer”:
În Sumer / areal inițial numit Kurgal, Zeul An / patronul panteonului avea reprezentarea cuneiformă similară înțelesului Domnului “Din Cer” / “Din-Gir” iar ca “Mes” erau slăvite poruncile divine (mesaje ale zeilor către oameni) cu scop de civilizare, în Anatolia “Ma” însemnând - de exemplu în Frigia - “Mama Munteană”; mult mai târziu, zeul suprem în lumea Turkă a fost Tengir / Tengri, rezonând același înțeles “Din Cer” = “Domnul” (în 2005, Kîrgîzul Dastan Sarygulov a afirmat că regii Sumerienilor erau știuți drept “Tengir”): în prezent, cea mai Estică limbă Turcică e Girgis = Kîrgîza ManCiuriei (zona extrem orientală a Asiei populată de Jurchen / după cum a scris cronicarul Chinez Wei Șu în secolul VI ori Ciorcia / după cum a scris exploratorul Venețian Marco Polo în secolul XIII sau Zorca / după cum a scris călugărul Venețian Mauro în secolul XV). Autorul Ion Drăgușanul în “Datina, Biblia Românilor” din 2005 a scris: “În mileniul VI î.C., echivalat cu 21 milenii lunare, în perioada de pionierat a omenirii - conform și lui Ion Micu din 1996 - cu ecouri în Sumer, au fost atestați frații AnSar = Totul de Sus’ care au rămas pe loc, în Tărtăria (Așezarea aflată sub protecția mezinului’), un autentic eponim pentru miticul Tartaros, conform lui Hesiod în Teogonia, versurile 666-673 iar KiSar = Totul de Jos’ posibil că a fost eponimul orașului Kis / azi Tall al-Uhameir din Irak, unde a fost urmat Domnul preoților, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului’; ipoteza este susținută și prin acel răboj’ orizontal de la Kis, cu 6 crestături’ și un singur D’ (Dingir = Zeu) alături de un punct ce pare a indica nordul ca origine a zeului (interesant este că în India răbojul’, ușor înclinat spre stânga, cu numai 4 crestături’ și un singur D’ constituia grafemele Da-șa’ pentru demon, barbar, necredincios’). Există o sumedenie de interpretări ale rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul românesc, toate credibile şi - probabil - toate adevărate. Numai că la fel de adevărat este că, după fundamentarea noţiunii de ‘limbă sumeriană’, cu referire la populaţiile indo-europene, de către indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794), toate popoarele europene s-au grăbit să-şi inventarieze lexicul şi să constate că aproximativ 90% dintre termenii onomastici şi topomastici provin din sumeriană, celelalte 10% având rădăcini sanscrite sau hitite. În fond, dacă tot vorbim despre un singur neam, care s-a diferenţiat prin efectul de ‘Turn Babel’ - naşterea limbilor din dialecte - patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane, inclusiv în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale care, graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă analitică a naturii (așa cum a observat și Ovidiu în ‘Metamorfoze’)”. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicționar etimologic la limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” că în Sanscrită “mati” = “măsură”, în Albaneză “mot” = “timp” / “furtună”, în Lituaniană “metas” = “timp” / “an”, etc. (acele asemănări nefiind întâmplătoare, ci provenind din pre Indo-Europenele “me” = “a măsura ori “mitră” = “matrice” / “uter” și respectiv “mater” = “mamă”; despre Românescul “moș”, savantul a susținut că are “origine traco-dacă”). Iată așadar vechimi de milenii în versiunile Sanscrită, Sumeriană ori stră-Română a străvechilor termeni de “Muș” pentru Marea Zeiță și de “Moș” pentru Marele Zeu. Cu apariția în Bazinul Pontic la sfârşitul paleoliticului ca partenerele Atlante, “Ama-zoanele” / Amazoanele în neolitic erau din Caucaz până în N Africii, ultima ieşire de pe scena istoriei a lor - din toate zonele în care s-au răspândit - fiind documentar menţionată Antic că a fost în Carpaţi (de altfel, cronologic Carianul Arctinos din Milet - elev al Gherghinului Herodot / “părintele istoriei” după cum l-a numit Cicero - în “Etiopida”, Eschil în tragedia “Niobe” / care a consemnat că pe malurile Istrului, adică Dunării inferioare, trăiau Amazoane, poetul Verigiliu în “Eneida” şi alţii, au scris despre Amazoanele Trace). Spaţiul dintre Nistru şi Istru - spaţiul Român - era consacrat fertilităţii şi dragostei, onomastica principalelor Fluvii rezonând cu cea denumită Ister, respectiv Iştar / Zeiţa Sexualităţii dar şi a Războiului: Zeiţa, anterior numită Inana / “Muș”, respectiv “Doamna Raiului”, des apropiată de lună, venerată aşa şi în Sumeria / “Su-mer” - adică în spaţiul Mesopotam / “Meso-potam”, dintre Tigru şi Eufrat / Fluvii ce curg în Oceanul Indian, în Greacă “mesa” fiind “mijloc” iar “potamos” fiind “fluviu” - mai era echivalată cu Isis de către vechii Egipteni / în Bazinul Fluviului Nil din Africa curgând în Mediterana (fiind ca Afrodita / “Afro-Dita” - adică “Zeiţa Afro” din Bazinul Mediteranei - ştiută de către vechii Greci, însemnând Zeiţa Frumuseţii şi a Iubirii / numită Venus de către Romani, ş.a.); de altfel, Sumerienii utilizau același simbol pentru apă și spermă. Simbolul primordial al Zeiţei Raiului “Muș” = Inana - cea redenumită Iştar / Ister, numele său personalizând principalele ape curgătoare din spaţiul Românilor, Nistru şi Istru / Dunărea, celebrată la apogeu primăvara cu ouă vopsite de păsări / sărbătorirea Paştilor - era steaua cu 8 colţuri (o cruce rotită peste alta), spre deosebire de reprezentarea Soarelui, cuprinzând în cercul său o cruce încadrată de undele valurilor / după cum a studiat de pildă Dr. Ursula Seidl, arheoloagă Germană:
Selena / Luna - albă / argintie, luminând noaptea - era emblema negrei Muș / Inana, contrastul cromatic alb / negru al Lunii pe Cerul nocturn având puterea s-o evidenţieze mai pregnant pe Marea Mamă Muș = Inana a Pământului, al cărei unic satelit este; Soarele, constantul, neobositul şi majestuosul ei partener - auriu / roşiatic, luminând ziua - era emblema unică a strălucitorului Moș An, care anual de ziua ei (a Marii Mame) se afla pe cer exact la aceeaşi înălţime ca şi în anul precedent, bucurând-o: cosmologia - prin Selena şi Soare - i-a reflectat în mitologie pe divinii Muș și Moș, Inana / Anat şi An, soţie şi soţ, permanent în strânsă legătură (zorii omenirii au fost luminaţi de acele astre - aşa cum o fac şi acum - perechea lor regăsindu-se în fericita cununie dintre femeie şi bărbat, pentru a fi şi pe Pământ ca în Cer). Ca emblemă a Pământului, feminina Selenă se numea Ma iar ca emblemă a Cerului, masculinul Soare se numea Ra (Marea Mamă de pe Pământ era Ga iar Tatăl din Cer era Timpul An); împreunarea puternicilor zei Ga şi An - simbolizaţi de măreţii aştri Ma şi Ra - a dus la credinţa supremă din Vechea Lume: Luna şi Anul, respectiv Selena şi Soarele - ambii cereşti - au fost veşnic în Magice conexiuni cu entităţile pământene Ma şi Ga, dualitatea lor fiind slăvită ca “Gher-Ga” de către vechii Gherghi (celebri, drept primii oameni din lume care au realizat conceptual aşa ceva, căpătându-şi re/numele astfel). Raiul, populat inclusiv de Gherghi, era luminat de Ra şi se afla sub patronajul Rheii, fiind condus de fiul An - al ei şi al fratelui ei, Timpul / Kronos - care îl poseda, numit de aceea Poseid-On / Poseidon (părinţii lui An - zeul care poseda Raiul - erau pruncii Cerului / Uran şi Pământului / Ga, pe linia paternă Tatăl Ur-An / Uran şi Fiul Kr-On / Cron fiind Unu = Anu / An, pe linia maternă Rhea, fiica / “clona” Mamei Ga, fiind Inana / Anat iar tărâmul stăpânit era Ed-En / Eden, mărginit în răsărit de Valea Ră / a Fluviului Volga şi în apus de Râul Rheii / DunăRea); e de observat că vechii Greci o numeau pe Rhea / Anat (sora / soţia lui Crăciun / Cr-On) şi ca Ananke, ştiută ca “protogenă” - adică zeiţă primordială - patroana necesităţii şi inevitabilului, mama ursitoarelor, adică a fatalelor zâne urzind destinul / soarta:
Mama ursitoarelor
(Este de ştiut că altă versiune mitică l-a indicat ca bărbatul Zeiţei Rhea pe Polus / Koios - patronul Nordului - fratele mai mare al lui Crăciun / Kronos). Tracia tradiţională - unde până în Antichitate sursele / izvoarele istorice au menționat prezențele Amazoanelor / ultimele dintre ele în timp existând, conform vechilor documente, în ceea ce azi e România - e acceptată ca străjuită la miazănoapte de Dunăre (nume pentru Fluviu folosit chiar aşa de Traci, conform lingvistului Român Sorin Paliga) şi Marea Neagră, la răsărit de Bosfor şi Marea Albă / Marmara, la miazăzi de Dardanele şi Marea Egee / Mediterană iar la apus de Macedonia şi Iliria / Dalmaţia; fosta Tracie - adică în general partea Nord-Estică a Peninsulei Balcanice - e împărțită azi de Români, Bulgari, Turci și Eleni (de fapt, izvoarele Antice nu specificau limita de miazănoapte a Traciei, anunțând-o doar ca fiind în Nordul Vechii Lumi). În urmă cu 4 milenii, primii Traci - cei istorici - au fost în zona evidenţiată din imaginea următoare, ca partenerii din partea Europeană ai Troianilor din partea Asiatică (Troianii au apărut cu aproape un mileniu înainte de Traci iar Geții în Europa - la Dunărea inferioară, azi împărțită de Bulgaria și România - au apărut cu aproape un mileniu după Traci):
Lingvistul Britanic Joseph Wright în “Gramatica comparată a limbii Greceşti” din 1912 a demonstrat că Anatoliana Troas / Troia (după cum a fost scrisă de către Anatolianul Homer în “Iliada” 11:222 / epopee în Grai Grec Ionic) a generat termenul “Thrăku” (după cum a consemnat Anatolianul Herodot în “Istorii” 6:33 despre Tracia), cu sensul de “Ţinutul Troiei”, dat fiind că sufixul “aku” / “akos” însemna “aparţinând”. În 1981, Gheorghe Ivănescu - membru corespondent al Academiei Române - în “Gramatica comparată a limbilor indo-europene” a observat legăturile dintre Sanscritul “trayah”, termenul “trei” și “Tracia” (care a derivat din Troia); dată fiind învecinarea dintre Troia și Tracia, n-a fost întâmplător că limba Tracă era cea a Troiei (de altfel, în Războiul Troian, Tracii au luptat de partea Troianilor). Istoricul Român Constantin Daniel - în cartea “Misteriile lui Zalmoxis” pe care a scris-o la Galaţi în 1985 - a observat că Tros / Troia > Thrake / Tracia > Thrakes / Tracii şi s-a întrebat despre consecinţele rezultate din faptul că Tracii apăreau să fi fost iniţial asociaţi Troiei, cetate de la care şi-au derivat numele (relaţia dintre Traci şi Troia pare greu de respins, dat fiind că Ţara Traciei se afla în vecinătatea Regatului Troiei şi că locuitorii acelui ţinut, Tracii, au luptat alături de Troieni, ca vasali ori aliaţi ai lor: nu putea fi vorba doar de o coincidenţă şi astfel este cu neputinţă să se nege relaţia evidentă dintre denumirile “Troia” şi “Trac”); dânsul a mai susținut despre Cultul lui Zalmoxe că a fost forma originară a Misteriilor ulterioare din Vechea Lume. Tracii - mai vechi cu un mileniu decât vechii Greci ori decât vechii Eleni şi mult mai numeroşi decât vechii Greci sau decât vechii Eleni - au migrat în lume înaintea acelora şi au ajuns (prin urmaşi) mult mai departe decât au făcut-o apoi aceia. Majoritatea Carpaţilor - al căror cel mai înalt vârf este majestuosul Gherlah / Gerlach 49,10 lat. N, 20,07 long. E de 2654 metri altitudine, în Munţii Tatra / “Tat-Ra” din Slovacia - sunt populaţi de Români iar în Antichitate au fost populaţi de strămoşii Geto-Daci, parte a Tracilor (aflați în apusul Carpaților, Munții “Tat-Ra” / Tatra erau patronați de “Tata Ra”, Soarele care asfințea acolo). Corespunzător unor cercetători, care au cochetat cu asemenea idei, în Antichitate din cauza atacului Romanilor - început în S Dunării - Geţii de acolo au murit şi Getele migrate peste Dunăre până departe au ajuns să se însoţească în N cu Balticii dând naştere Goţilor iar în Carpaţi, Dacii care n-au pierit datorită războiului au fost înrobiţi în timpul ocupaţiei şi Dacele s-au însoţit cu Romanii (care au fost bucuroase să se mărite cu ucigaşii soţilor lor, dând naştere entuziaste actualilor Români); ulterior, în spaţiul Carpatic / acum România, Ama-zoanele s-au însoţit cu Goţii (într-adevăr, ultimele consemnări ale Ama-zoanelor ca femeile Goţilor fiind făcute în “Istoria Augustă” şi în prima carte din “Istoria împotriva păgânilor”, de teologul Galician Orosius), Gotele s-au însoţit cu Hunii, Hunele s-au însoţit cu Valahii / Românii, ş.a.m.d.: de altfel, cărturarul din Evul Mediu Antonio Bonfini - istoric Italian la curtea regelui Matia Corvin - a scris că “desigur Geţii erau cei numiţi Valahi” (în 1458, el a scris că “Timișoara e un oraș plăcut, frumos, cu o cetate puternică, împodobit cu edificii alese și palate pompoase”). Atât Amazoanele, cât şi Gherganele, au existat din Epoca Pietrei; spre deosebire de Amazoane (dispărute în Antichitate), Gherganele - adică femeile Gherga propriu-zise - există şi azi.
Apariţia Marii Zeiţe Mamă
În Epoca Pietrei, brunetele Amazoane / “Ama-zoane” au fost zânele slujind îndeosebi Mama iar blondele Gorgone / Ghergane au slujit îndeosebi Tatăl (în general, fiicele seamănă taţilor, în cazul Gherganelor părul, ochii dar şi pielea deschise la culoare datorându-se Pelasgilor Ghergari, care le erau părinţi); de-a lungul timpului, Gargarii / Gherganii au fost partenerii Ama-zoanelor: tandemurile lor au traversat mileniile consolidându-se printre puternicii lumii de atunci, conducând nu numai religios, ci şi politic / inclusiv războinic când a fost necesar pentru stăpâniri, ei post-diluvian introducând elementele civilizaţionale Atlante mai ales înspre Sudul populat - rămânând ştiuţi ca Hiperborei / Atlanţi / Pelasgi - multiplele învăţături împărtăşite fiind dobândite de ei (atunci când n-au fost primite de la zei / aşa după cum unele relatări străvechi au menţionat explicit) în N, în marginea asprei calote polare, sub imperiul, valabil şi în prezent, că “nevoia învaţă”. Anatolianul Antic Arrian (Grec din Nicomedia / Bitinia, contemporan cu Geto-Dacii) a scris despre faptul matriliniar / reminiscenţă a matriarhatului, că “Amazoanele - ca neam de muieri - îşi socotesc ascendenţa după mame”; ţinând cont că înainte de Greci, ne Indo-Europenii (şi Hitiţii dominând Anatolia) aveau apelativul “Ama” pentru “Mama” - după cum au observat savanţi ca Spaniolul Alonso del Real în 1967, Bavarezul Friedrich Cornelius în 1973, ş.a. - prin Amazoane / “Ama-zoane” se înţelegeau “zânele Mamei”, adică ale Zeiţei Mamă: marea divinitate a Epocii Pietrei. (Începând cu stră-Româna, vechea Română sau Româna Modernă ori cu proto Indo-Europeana, pre Indo-Europeana şi Indo-Europeana, în această lucrare - Originea Gherga - e acordată atenţie specifică de pildă şi celor care au utilizat vechea Greacă ca limbă vehiculară, conform obârşiilor lor, respectiv Greci Anatolieni, Eleni Balcanici ori alţii, din V Asiei, N Africii sau S Europei, căci considerările “la pachet” şi a altora din timpuri îndepărtate, ca vechii Indieni, Traci, ş.a., sunt prea simplificatoare, obturând nuanţele). De la începutul capitolului 6 din “Facerea” / Vechiul Testament se ştie că pre-diluvian omenirea era dominată de partea feminină (“Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice / Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”). Din limba străveche, vechii Greci au păstrat terminaţia “-zana”, pe care au transcris-o “-zones”, echivalentă cu terminaţia “-genos” (regăsită şi Latin ca de pildă la “indigena” / “Indi-gena”); ele erau cu sâni generoşi - aşa după cum de exemplu a fost înfăţişată divina lor patroană Artemis / Artemida - rădăcina “maza” / “măza”, în Română “miez”, fiind a “pâinii”, Amazoanele / “A-mazoanele” însemnând de fapt şi cele care nu consumau pâine, având numele de “naan” în Asia Centrală, adică erau carnivore (se poate observa că în vechea Greacă “artos” = “ursoaică”, “arte” = “pur” iar “artamos” = “măcelară”): Traco-Ilir, “maz” însemna “bărbat”, aşa că în Amazoanele Balcanice pot fi astfel văzute şi muierile fără masculi / fără bărbaţi. Pe de altă parte, în secolul VII î.C. conducătorul Carian Themistagoras - care a condus colonia Poti din Câmpia Circeană a Georgiei / port la Pont, adică la Marea Neagră - afirma că Amazoanelor / “Ama-zoanelor” li s-a spus aşa deoarece purtau centuri de atârnat armele (în vechea Greacă, centurii / brâului i se zicea “zone”) iar mai mult, orientalul istoric Herodian, din timpul împăraţilor Gordian ai Romanilor, a interpretat Ama-zoanele ca femeile trăind împreună, prefixul “Ama” alăturat lui “zoon” căpătând înţelesul de “făpturi vii”; după cum a scris în “Paradoxul monoteismului” filozoful Francez Henry Corbin 1903-1978, “Oracolele Chaldeilor aveau genericul de zoni’ pentru toate numele sacre. Unii îngeri aveau apariţii somptuoase, încinşi cu brâuri de aur, de care se foloseau în mod liber, putându-le lepăda cu uşurinţă, pentru că erau fixaţi mai sus decât vizibilul Dumnezeu. În fruntea îngerilor era arhanghelul Gabriel / Gavriil - mesagerul ‘Eonilor de Lumină’ - care a salvat-o pe Ama Sibla / Sibila, sora patriarhului Enoh (Hermes / Idrîs), ameninţată de o forţă Satanică”. Satan / “Sat-An” putea fi o formă a lui Sat / Set - unchiul lui Horus - iar Hermes putea fi “moșul Her” = “Horus din vechime”; deoarece în scrierile vechi nu erau decât consoane - fără vocale - citirea fonetică a numelui Enoh foarte bine putea fi Anoh, Inih, Onuh, etc. Cartea lui Enoh” a fost scrisă de el însuşi - după cum a şi precizat, scrierea fiind la prima persoană - insistând despre cele relatate că nu erau viziuni, ci că a fost mereu perfect treaz; până azi Românii folosesc “sst” la păstrarea liniștii - ca o reminiscență a nenumirii divinului, căci nominalizarea atrăgea răul - păstrând la izgonirea câinilor răi zât” iar a pisicilor rele șiț”: asemenea termeni - “sst”, zât”, șiț” - pot fi înrădăcinați în izgonirea răului Set / Sat (în opoziție față de Neandertalii atașați de întunericul protector - deranjați de ivirea zorilor - oamenii Homo Sapiens apreciau lumina Soarelui). Amazoanele au uimit Lumea Veche prin insistenţa cu care au conservat ancestrala egalitate dintre femei și bărbați / câteodată totuşi cu excese de partea lor, căci erau “zânele Mamei”. Partenerii favoriţi ai “zânelor Mamei” / Ama-zoanelor - conform consemnărilor Anticilor ca Strabon, Pliniu cel Bătrân”, ş.a. - constant au fost Ponticii / Caucazienii bărbaţi Ghergari / Gargari; pierzându-se etimologia din Epoca Pietrei, doar mult ulterior Amazoanele au fost interpretate (“A-mazoane” literar însemnând şi “fără mamele”) ca extremistele religioase ale autosacrificărilor prin tăierea sau arderea sânilor, inclusiv cu scopul războinic de a arunca suliţele ori a manipula celelalte arme (arcul, halebarda / toporul cu 2 tăişuri, sabia curbată / secera, etc.) şi e de observat că în istorie nici o reprezentare vizuală - picturală sau sculpturală - a Amazoanelor nu le-a înfăţişat mutilate. Lumea androgină era paşnică: în castitate trăiau cele care religios se abţineau sexual, cât şi castraţii, care nu se mai puteau reproduce; o paralelă poate fi observată la castori - cele mai mari rozătoare, construind baraje pe apele curgătoare - care atunci când sunt încolţiţi se autoemasculează cu dinţii tăioşi ca lamele, lăsându-şi partea tăiată pradă, pentru a scăpa: oamenii vechi au observat pacificele colonii de castori şi sub impulsul mimetismului natural au reprodus asemenea comunităţi, la nivel uman (justificând astfel şi practic fenomenul mutilării prin castrare). În 1852, profesorul Frederic Bergmann de la Universitatea din Strasbourg / Alsacia, prin mitologie comparată a studiat realităţile Amazoanelor, preotesele Marii Zeiţe - care cândva trăiau în comunităţi exclusiv feminine - observând că atât Cultul Indian al Zeiţei Kali cât şi Cultul Anatolian al Zeiţei Artemida erau orgiastice, incluzând şi sacrificii umane, de aceea Amazoanele fiind considerate “ucigaşe de bărbaţi” (tradiţia Vestalelor era pe aceeaşi filieră, Romanii numindu-le “Amatae” după cuvântul Armean pentru Amazoane / “Amatae” cu înţelesul de “preaiubite”, dând naştere “amorului”, preotesele Vestale după mulți ani de slujire a Marii Zeițe Vesta putându-se cununa și întreține focul vetrei în căminul familial, atunci ele devenind “ne-veste”); din tradiţia orgasmului procreator al fecundităţii a derivat cuplarea periodică pentru reproducere a acelor femei Amazoane cu vecinii bărbaţi Caucazieni Gargarei / Ghergari (după cum a rămas consemnat Antic, numele “Caucaz” - explicat de Romanul Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:17 şi “Chorographia” 1:2 - derivând din “Graukha”, Kroukas / “Kroy-khasis”, literar a ajuns să însemne Munţi albi, cu nea, populaţi de “Cercetae”, după cum a scris şi Georgiano-Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:1). Aşa cum a remarcat şi Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” din 2014, trebuie reţinut că: “În societăţile arhaice, cu cât o zeitate era mai adorată, cu atât mai mare era jertfa care i se aducea; la început, zeitatea era substituită printr-o persoană de vază - din conducere - sau pură (fecioară / copil)”.
“Fulgi de nea”
Amazoanele - femeile la început egale cu bărbaţii - s-au emancipat religios şi războinic în numele Marii Zeiţe; având contractul de parteneriat sexual cu albii Caucazieni Gargarei / Ghergari, nu omorau bărbaţii, ci periodic / organizat se însoţeau cu ei, devenind nu doar soţiile Ghergare / Gherga dar şi mamele Ghergare / Gherga, cu timpul Amazoanele dispărând, rămânând doar Gherganele / Gorgonele (şi celelalte înrudite cu ele, Graţiile, Graiele, ş.a.) adorând Tatăl, după Potopul biblic manifestându-se ca muieri Kurgane - aşa după cum arheologic au fost dezvelite ca luptătoare Gurgane / Gorgone în nenumărate Gorgane - din neolitic / Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului, apoi bărbaţii preluând predominant puterea, în societăţile devenite integral patriarhale / situaţie transmisă până în prezent, emancipările independente ale femeilor libere fiind doar sporadice acum. Ceea ce-i cert este că de-a lungul timpurilor, Ama-zoanele - fiicele / zânele Marii Mame - au fost femeile Ghergoilor / Gherganilor, asigurând înmulţirea neamului, fiind soţiile Gherga, dând naştere pruncilor Gherga, devenind mătuşile Gherga - respectiv bunicele Gherga - ş.a.m.d.
În Epoca Pietrei, acei Gherghi născuţi de Ama-zoane - pruncii Marii Mamei Ga a Pământului, reprezentată mereu împodobită / gătită iar apoi îmbrăcată aşa cum o făceau Magele, preotesele sale - adorau deopotrivă şi Cerul pe care strălucea soarele Ra ce lumina diurn pământul şi se oglindea în apele Râurilor din Văi ori ale Mărilor pe malurile cărora ele şi ei trăiau. Faptul că Gherga cândva a format un mare popor nu putea să nu lase urme; toate dovezile vechi - şi nu aparenţele recente, multe poluate / bruiate de propagande naţionaliste - arată că Gherga a fost printre creatorii Civilizaţiei (similar, un Imperiu, chiar dacă foarte vechi, ca de pildă cel Atlant, nu putea să nu lase urme, căci toate probele de demult - şi nu interpetările mult mai recente pe scara istoriei - indică localizarea Atlantidei altundeva decât în Atlantic, spaţiu unde multe eforturi au fost irosite fără a fi găsită, însă o minimă atenţie relevă că nici o mărturie veche nu pomeneşte despre doar o Insulă, cea a capitalei, ci de un Imperiu având milioane de kmp): concluzia e că urmele la orice există din timpurile când au fost lăsate, contează doar să fie văzute.
Gherdap a fost în centrul Românităţii primordiale
Academicianul Petriceicu Haşdeu 1838-1907 (din Hotin / acum Ucraina, care a studiat la Universitatea Harkov din Ucraina - pe atunci Imperiul Ţarist - și la începutul carierei scria în Rusă, considerat de unii drept cea mai mare personalitate a Culturii Române din toate timpurile) a reflectat: “Dintre toate regiunile locuite astăzi de Români, la Nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţinutul Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului Românesc - un cuib de unde se Romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin”. (Banatul se atinge cu Ţinutul Haţegului - parte a Ardealului, vecin cu Bănia / Oltenia - prin Bazinul Bistra al Ţinutului Gugulanilor: zonă cu pregnantă prezenţă Gherga; la Gugulani / “Gugu-Alani” se pot vedea “Alanii de la Gugu”, respectiv Anticii Caucazieni / Iranieni Alani stabiliţi în Banatul Montan, în jurul Sacrului Munte Gugu, la N de Gugulani - în Crişana - fiind Alanii Asi = “Aşii Pământului” ori Aszi / Iazygi iar la E de ei - în Bărăgan - fiind Roxolanii = “Alanii Roşii”). Este de ştiut că atunci când a scris savantul, dintre cele 2 regiuni menţionate, Bănia / Oltenia făcea parte din România, Bănatul / Banatul însă nu: aproape două treimi din Banat au intrat în componenţa României după “Marele Război” / primul război mondial; şi academicianul Niculae Iorga 1871-1940 a observat mişcarea în timp a Românilor spre răsărit, dinspre Banat spre Basarabia iar academicianul Alexandru Philippide 1859-1933 a afirmat: “Bucovina, Moldova, Basarabia aparţin genetic şi istoric la teritoriul Banato-TransCarpatic; cercetarea graiurilor Bucovinene constată prezenţa unor caracteristici arhaice, având concordanţă cu graiurile din partea Nordică a Transilvaniei, Crişana şi Banat”. Vatra Românilor - câteodată cu trai ca-n Rai - s-a consolidat îndeosebi la N de Istru / Dunăre, între Ti-sa” / Tisa (V) şi Tyras / Nistru (E); în Graiul Aromân (Makedo-Român) “a băna” = “a trăi”, conform şi Dr. Tache Papahagi în 1974, verbul fiind pre-Roman: era Trac (fiind folosit şi pentru “viaţă”, “vite”, etc., la Albanezi “banese” = “locuinţă”, la Perşi “ban” ajungând să fie utilizat pentru “stăpân” ori “casă” iar în răsăritul Perşilor pentru “casă” echivalentul popular uzitat era “Kherga” inclusiv pentru “iurtă”, azi în Afgani-stan cu acel nume - oficial Jirga = “parlamentul” - numindu-se “Consiliul Înţelepţilor” / “Sfatul Bătrânilor”, ştiut ca organizare tipic Ariană). Academicianul Român Emil Petrovici 1899-1968 (lingvist și folclorist) a susținut: “Nordul Macedoniei, Serbia, Vestul Bulgariei, Banatul, Oltenia, Vestul Transilvaniei reprezintă patria străveche a românilor, în care s-au format - la Nordul şi Sudul Dunării - limba şi poporul românesc”.
Românitatea
Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă (din Belinţ / judeţul Timiş, a cărui soacră a fost Gherga) a scris - în 2012 - că “mişcările de populaţie s-au produs şi se produc în ambele sensuri, numai astfel putându-se explica unitatea poporului nostru. Istoricul Ştefan Ştefănescu a sintetizat admirabil: Deplasările de populaţie în limitele aceleiaşi ţări, sezoniere sau definitive, impuse de mediul natural (între zone geografice complementare) sau de o anumită conjuctură social-politică, au jucat un rol important în repartizarea geografică cât mai proporţională a populaţiei, în sudarea legăturilor dintre regiuni, în asigurarea unităţii etnice statale. Menţionate în izvoare când grupurile erau mai mari, neînregistrate în cazul grupurilor mici, deplasările de populaţie dintr-o regiune în alta au avut o mare însemnătate şi în istoria României, ele contribuind la menţinerea şi la întărirea blocului etnic românesc, a unităţii organice a poporului nostru, constrâns de vicisitudini istorice să se dezvolte, o lungă perioadă de timp, în graniţe statale diferite’.” Este de remarcat că mereu Banatul şi Bănia au avut nuanţe de climat mai blânde decât restul regiunilor ce formează România. Acum, cea mai mare parte a regiunii Banatului e deţinută de România; în imaginea următoare cu galben este indicat Banatul Românesc (împărţit din 1968 de 5 judeţe: 3 parţial / Arad, Hunedoara şi Mehedinţi iar 2 integral / Caraş-Severin şi Timiş).
Banatul Românesc
Grupului genetic Gherga i-au aparţinut lideri importanţi din mileniul I (ca g/herțegul” Decebal / ultimul rege al Daco-Geţilor, Attila / împăratul Hunilor, regele Arda al Gepizilor, Rurik / primul rege al Ruşilor, Arpad / primul lider al Ungurilor) sau din mileniul II, ca primii voivozi Români (începând în secolul XI cu Bănățeanul Gheorghe, fondatorul Dinastiei Negru Vodă, titlul de Mare Herțeg” fiind purtat de dinaștii respectivi până după întemeierea Țării Românești / Valahiei Medievale), ş.a.; despre Anticul rege = “g/herțeg” Decebal al Geto-Dacilor e de știut că a avut pe linie paternă rădăcini Anatoliene, bărbații din Dinastia Zuraz / Gurag a sa provenind din nobilul clan Gherga care în mileniul I î.C. a condus colonizarea Carianilor în Dobrogea (dinaștii Geto-Dacilor de la gurile Dunării nu au fost înrudiți cu Elenii din Balcani). De altfel, despre relații strânse între cei din Orient / Asia, între care cel mai apropiat a fost spațiul Anatolian și cei din spațiul Românesc - începând cu cei din Dobrogea - au fost, pe lângă strămoșii regelui = “g/herțegului” Decebal al Geto-Dacilor mort în secolul II, coloniștii Cariani / din Țara Gherghiților stabiliți masiv începând din secolul VII î.C. în cetățile ridicate de ei pe țărmul V Pontic, atestările de exemplu ale unor învățați Anatolieni ca Hellanicos din Mitilene / Lesbos în secolul V î.C. ori ca geograful Strabon în secolul I, care au scris explicit despre legăturile puternice cu Geții ale matematicianului Pitagora - al cărui bogat tată era din Canaan, negustor în portul Qart / Tyre și a cărui mamă l-a născut în Samos, la gura Meandrului, etc.; pe atunci - în mileniul I î.C. - în Canaan trăiau Gherghesei / atestați inclusiv biblic, în Caria trăiau Gherghiți / atestați inclusiv arheologic, în spațiul Românesc trăiau Ghergani / atestați inclusiv genetic, ș.a.: contactele puternice dintre Greci și Geți au fost evidențiate în scris de către acei Antici - cu ecouri religioase, istorice ori de neam - așa că la regele = “g/herțegul” Decebal (conectat dinastic Gherga) negarea rădăcinii Anatoliene ar trebui argumentată. Existenţa neamului Gherga a fost dovedită ca fiind dinaintea formării popoarelor Maghiar, Român ori Sârb ale Țărilor ce în prezent - la începutul mileniului III - împart Banatul: de exemplu, cu ascendenţa în împăratul Attila al Hunilor, Dinastia lui Arpad - care a întemeiat Ungaria - era din acelaşi grup genetic ca al lui Gherga; analizarea genetică a celor din Dinastia Neagră” / a dinaștilor Negru Vodă - a întemeietorilor Ţării Româneşti - e deocamdată interzisă de Ministerul Culturii din România iar analiza genetică a celor din Dinastia Aromânului KaraGeorge (regală a Serbiei) este permisă dar încă n-a fost făcută publică. Privind ceilalți 2 vecini ai Românilor - Bulgarii și Ucrainenii - e de remarcat că apariția lor Medievală de asemenea a fost legată de înrudiri Române (demonstrate atât istoric, cât și genetic): Bulgarii / Vulgarii au ajuns în Sudul Rumânilor din Bazinul Fluviului Volga iar Rutenii - Rusinii / Rusnacii - și-au avut începuturile conectate de Rumânii Nordici (așa cum Bulgarii / Sciții au ajuns vecini cu Rumânii pe Istru și Rusia Kieviană - ce a fost în Bazinul Niprului - a ajuns vecină pe Nistru cu Rumânii); azi Rutenii sunt Ucraineni / însemnând Mărginași” iar Rușii au Bazinul Volgăi - al celui mai mare Fluviu European, leagănul Bulgarilor - integral în Țara lor, cea mai întinsă de pe glob (în secolul VII a apărut Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - ce a ținut până în secolul XI - iar Rușii au apărut în secolul IX). Până la ultimul război mondial, granița de Nord a României a fost cu Slovacia - unde Moravia era numită Wallachia până în Epoca Modernă - și cu Polonia, condusă în Evul Mediu de Dinastia Ghedimină / genetic Gherga. Interzicerea analizelor genetice ale înaintașilor există și în alte Țări, de exemplu recent arheologul Zahi Hawass - ministrul antichităților din Egipt - a oprit examinările genetice ale faraonilor. Tracii Sufletului Sfânt” (“Be-Si”) au fost Tracii Besi iar conducătorii lor - oriental denumiți “rabi” - au rămas cunoscuți ca “Besi-rabi” / Basarabi; ținând cont că înțelesul stră-Român pentru “arab” era “negru” - după cum a observat inclusiv academicianul Petriceicu Hașdeu - “Bas-arab” = “Bas-negru”, adică Bes Nordic: Besii din Nordul Tracilor erau Bas-arabi, adică Besi “Negri” (în trecut, negrul a fost asociat direcției cardinale Nordice, o convenție cromatică pentru miazănoapte, zona fiind cea a Fericiților Hiperborei iar convențional culoarea neagră caracteriza tocmai bucuria). În mileniul I, Românii din S Dunării - Vlahii / Vlasii din Balcani - i-au avut ca principali șefi pe liderii Besi = Basa-rabi”, însemnând “Luminoșii conducători” chiar prin contrast în negura Nordică (Dr. Ioan Russu - arheolog Român, profesor universitar - a documentat că “bos” = “luminos” iar “rabi” = “conducător”): acei înaintaşi Besi au fost originari din Tracia, o importantă cetate Besă acolo fiind și Byzantion, de veghe la Strâmtoarea Kherkhel = Bos-for” / Bosfor - embrionul Antic al actualului oraș Istanbul, străjuind intrarea în Marea Neagră - iar Românii / Valahii din N Dunării i-au avut ca principali conducători pe durii dinaști Dulo / Duras, respectiv Zuraz / Gurag, originari din Dobrogea, cetăți semnificative cu care au avut de a face pe malul Mării Negre fiind porturile Cariane de pe coasta V Pontică (Dinastia regală Geto-Dacă era numită Zuraz / Zu-raz” în versiune Tracă - similar cu Gu-rag” pentru rege Get” sau cu Du-ras” pentru rege Dac” - iar la începutul Medieval a ajuns denumită Dulo, având ca reședințe mai importante fortul Dory / Doros în Peninsula Crimeea și cetatea Durostorum / Duros-torum” pe malul Dobrogean al Dunării; Antica denumire devenită populară Duras - din care a derivat Medievala Dulo - rezona cu cea utilizată pentru lăncieri / sulițași, așa cum au fost știuți strămoșii Dunăreni Doriani, care anterior timpului Antic, în Epoca Fierului, au controlat zona de influență a Regatului Troian din Epoca Bronzului, când puternicii lor înaintași erau porecliți Heraclizi = Gherghiți ori ca un ecou Iranian fiind împăratul Darius, egalat cu Derzis, succesorul fondatorului Kuruș / Cyrus al Imperiului Perșilor). Sorgintea maritimă / acvatică s-a manifestat de la începuturile Antice, atât printre liderii Besi / Vesi ai Vlasilor / Vlahilor din S, cât și printre liderii Duri / Dârji ai Valahilor din N; cu timpul, “Oamenii Mării” - și ai strâmtorilor - au devenit Oamenii Văilor / Râpelor și ai trecătorilor, Vlahii / Valahii (adică Aromânii / Românii) de-a lungul Evului Mediu fiind știuți în general ca stăpânii acelora, atât în S Dunării / Balcani, cât și în N Dunării, adică în actualul spațiu Românesc, inclusiv Bănățean; un exemplu din Epoca Fierului - imediat după Războiul Troian care a încheiat Epoca Bronzului - a fost migrarea în Bazinul Egeii a Heraclizilor / Dorianilor de la Dunăre, printre urmașii lor fiind durii corsari / pirații Cariani care au impresionat Vechea Lume (unii acceptă existența “Oamenilor Mării” - din Epoca Fierului - dar nu și existența “Oamenilor Valurilor”, adică a Valahilor). Expresia “Tot Banatu-i fruncea” exprimă adevărul multimilenar al importanței esențiale a regiunii Banatului în spațiul Român, încă din Epoca Pietrei (când a fost deopotrivă leagănul mondial al scrierii - la Gherdap existând primele așezări permanente din Europa, unde s-a ivit în premieră mondială Scriptul Dunărean - iar apoi același areal fiind centrul Vechii Civilizații Europene), până în Epoca Modernă, când Revoluția Română a anului 1989 a pornit din orașe Bănățene ca Timișoara, Buziaș, Lugoj, Caransebeș, Reșița, etc. și s-a răspândit din regiune în Țară, schimbând regimul României, din dictatură în democrație, adică din izolarea totalitară în “Casa Comună Europeană” / așa cum se exprima pe atunci; de exemplu, în Antichitate nu alții decât Dacii Bănățeni i-au bătut pe Romani în secolul I - ca de pildă la Tapae - iar la începutul secolului II legiunile Romane abia prin 2 războaie grele (din anii 101-102 și 105-106) au reușit să treacă de Dacii Bănățeni ca să cucerească inima Daciei, în vecinul Ținut al Hațegului / Gherțegului: înaintarea Romanilor prin alte regiuni Geto-Dace (ca Bănia / Oltenia) nu a întâmpinat o rezistență Daco-Getă la fel ca aceea din Banat iar pe de altă parte, regiuni apropiate - ca de pildă Crișana ori o bună parte a Ardealului, etc. - nici n-au fost ocupate de fapt vreodată de Romani. Termenul Bănățean de “hărțag” pentru “harță” - folosit și la încăierare ori ceartă - a fost cel vechi legat de luptă / război iar liderul / conducătorul era “G/herțeg” = “şeful războinic” (numele de Gherțeg fiind de la Gherga); Romanii au atacat doar Regatul Geto-Dac al “g/herțegului” = regelui Decebal, căci nu au îndrăznit să lupte și cu succesorii celorlalte Regate Geto-Dace desprinse din Imperiul împăratului Burebista (propaganda Romană a prezentat înfrângerea regelui = “g/herțegului” Decebal ca victoria cea mai grozavă vreodată a Imperiului Roman). În primul mileniu după căderea Imperiului Roman, nu altundeva decât în Banat au fost capitalele Imperiului Hun, Imperiului Avar / “A-Var” și a Regatului Maghiar (la conexiunea Huno-Ungară a contat nu numai dimensiunea Vulgară / de pe Volga, ci și cea Valahă / din Banat, unde au existat respectivele capitale semnificative: ultima a Imperiului Hunilor și prima - după Dinastia Arpazilor - a Regatului Maghiar); pe de altă parte, o seamă de savanți Români oficial consideră că poporul Român s-a format nu altcândva decât în timpul stăpânirii “A-Vare” / Avare (în secolele VII-VIII, când capitala imperială era în Banat): de altfel, Cronica Monemvasia = Cronica Ivirilor - a Mănăstirii Iberilor / Georgienilor de pe Muntele Athos - a consemnat că ivirea Avarilor în secolul VI a fost că erau încinși cu panglici și că purtau haine similare Hunilor. Aportul covârșitor al Bănățenilor nu e de neglijat nici național / în geneza Românilor, nici universal / în lume. În timp, dezvoltarea Gherga apare complexă, cu migraţii câteodată consistente. Din cele mai vechi timpuri cunoscute, Gherga s-a răspândit din Africa în EurAsia, influenţele documentate apărând în emisfera Nordică, de la Ecuator până după Cercul Arctic, de la Oceanul Indian până la Oceanul Atlantic, traseul principal Gherga - istoric şi geografic - fiind marcat pe o rută traversând Nordul Africii şi Orientul: o difuziune prodigioasă (de altfel, e de observat despre cea mai mare parte a omenirii că trăiește în emisfera Nordică). În lucrarea “Originea Gherga” localizările respectă actuala împărţire administrativă a hărţii - poziţionările urmând coordonatele utilizate global - iar datările sunt conforme calendarului universal / acum creştin pe stil nou (Calendarul Popular e deschis de renaşterea divinităţii preistorice An - personificare a Soarelui - care poartă epitetul de Anul Nou, aşa cum Selena / “Se-Lena”, adică “Sfânta Lună” se numeşte în noaptea reapariţiei sale pe cer Luna Nouă). Începând din Epoca Pietrei, în Banat de-a lungul timpului s-au suprapus mai multe straturi Ghergane. Pentru cursivitatea textului prezentei lucrări, nu sunt indicate mereu sursele documentare dar ele există - arhivistic, bibliografic, genetic, webografic, etc. - în sensul fundamentării fiecărei argumentaţii prin verificări încrucişate, cu exemplificări mai lărgite de pildă din vechile scrieri cu hieroglife, în Sanscrită, Greacă, etc., ori alte dovezi (e de observat despre cei mai mulţi oameni că în mod trufaş refuză să-şi admită public necunoaşterile). În 1990, fizicianul American Stanton Friedman afirma: “Este necesar să avem o toleranţă faţă de ambiguitate, faţă de mistere şi să recunoaştem că există lucruri despre care nu ştim. Cu cât punem mai multe întrebări, cu atât mai multe nu cunoaştem, căci avem mai multe locuri unde să săpăm. Adevăratul savant recunoaşte acest lucru; el spune în faţa unui lucru sau aspect neobişnuit: ‘Ce ciudat, e diferit, trebuie studiat’. Falsul savant spune: ‘Nu-i normal, îl ignor’. Suntem neştiutori, suntem ridicoli, neprofesionişti. Şi chiar acesta e pontul: faptul că nu-s totdeauna explicaţii, nu înseamnă că-s imposibile. Progresul vine aproape invariabil din a face lucrurile altfel, într-o manieră neprevăzută. Marele om de ştiinţă Max Planck - fondatorul mecanicii cuantice, laureat Nobel - spunea odată: ‘Noile idei sunt acceptate nu din cauză că oponenţii lor le-ar adopta, ci pentru că oponenţii mor şi se ridică o nouă generaţie, care este familiarizată cu ele’. Aşa că pe mine mă neliniştesc profesioniştii care pun mândria mai presus de ştiinţă; ei nu pot să priceapă cum se întâmplă un lucru, deci acesta nu se poate şi cu asta gata. Asta nu e ştiinţă, ci e pseudo-ştiinţă”. Originea Gherga este o lucrare independentă - nu pentru a şoca sau a scandaliza - ci pentru a reaminti generaţiei actuale şi următoarelor cele ce se ştiau demult (însă n-au fost strânse “inginereşte” - cu acribie - până acum la un loc): datele principale despre originea Gherga; privind un pahar umplut pe jumătate, optimistul îl vede pe jumătate plin, pesimistul îl vede pe jumătate gol iar a treia opinie - a inginerului - e că vede ca nepotrivită dimensiunea paharului (e de observat că în Indo-Europeană “ a vedea” = “derk” iar “a înţelege” = “dergh”).
O populaţie / un neam care nu-şi cunoaşte istoria e ca şi un copil care nu-şi cunoaşte părinţii. Scriitoarea Franceză Simone Weil 1909-1943 în “Înrădăcinarea” scria: “Ar fi în van să întoarcem spatele trecutului pentru a nu ne gândi decât la viitor. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne transmite nimic; noi suntem cei care, pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, să ne dăm chiar viaţa. Dar pentru a da trebuie să ai şi n-avem altă viaţă, altă sevă, decât comorile moştenite de la trecut, digerate, asimilate şi recreate de noi. Din toate nevoile spiritului, nimic nu e mai vital decât trecutul”. Gherga - cuprinzând cumulat deopotrivă străvechile nume Ke / Ghe al spiritului şi Ka al vitalităţii / energiei sufletului, respectiv Ker / Gher al bătrânului Cer şi Ga al bătrânei Terre / Pământ - face parte din asemenea moştenire. Viitorul se alimentează din trecut; tot ceea ce e trăit azi vine de ieri, însă mulţi oameni nu trăiesc prezentul, ci l-au amanetat în favoarea viitorului (pe de o parte, e de observat că viitorul este al celor având urmaşi, nu al celor trăind dezastrul singurătăţii, deveniţi - neavând copii - liniile “moarte” ale filiaţiilor lor). Istoria cunoscută poate fi înfăţişată între epocile Pietrei şi cea Modernă de-a lungul multor generaţii. Rudenia în Epoca Pietrei - când nu era definită numai prin consanguinitate - s-a aflat la apogeu, raporturile de rudenie funcţionând şi ca raporturi economice; apoi, modificarea structurii societăţii a schimbat şi relaţiile familiale, până la forma actuală. Ca obiceiuri şi locaţii, membrii aceleiaşi familii tot mai rar au trăit mereu sub acelaşi acoperiş: în vechime, chiar prin moştenire nescrisă, erau memorate generaţiile anterioare pe un interval temporal impresionant, însă în prezent acestea au ajuns doar la rezumatul cunoaşterii directe - pe circa 5 generaţii / de la bunici la nepoţi - pentru majoritatea oamenilor trecutul familiilor fiind în “beznă” (ceea ce - prin urmare - face atipică această lucrare, “Originea Gherga” / în plus, intenţionat reliefând şi situaţii ce au influenţat foarte mulţi oameni, pentru foarte mult timp; de altfel, cei mai mulţi oameni habar n-au despre înaintaşii lor - deoarece nu-i interesează - doar bucurându-se egoist că există, fiecare egocentric fiind “buricul lumii” ca reper în raportarea faţă de infinitul universal).
De asemenea, această publicaţie - lucrarea “Originea Gherga” - poate părea “neobişnuită” / “stranie”, fiind în contrast flagrant cu realizările de gen (propune o altă abordare, prin altă grilă / anume, “cheia Gherga”): izvoarele lucrării nu-s doar simple istorice tradiţionale, ci sunt şi izvoare neconsacrate decât recent - caracterizând deci timpurile cele mai noi ale Epocii Moderne - ca analiza ADN la Gherga, ca Internetul pentru opiniile necirculând “clasic”, etc. (recunoscute ca avantaje evidente actuale, faţă de trecut).
De exemplu, în 2013 - conform monitorizării Net Index de-a lungul a peste 2 ani - Timişoara avea cea mai mare viteză Internet din lume (locul 2 mondial era Hong Kong 22,16 lat. N, 114,09 long. E / China). Având acces la arhive şi marile biblioteci, tehnologia Modernă şi educaţia adecvată, cu sprijinul familiei a fost doar o chestiune de timp pentru autorul interesat în redactarea lucrării “Originea Gherga”: un efort privat (nici simplu și nici ieftin), depus însă cu plăcere. Trebuie ştiut că “Originea Gherga” public există numai pe Internet (doar în versiune digitală); lucrarea - prin extinderi anuale - nu are structura închegată pentru apariţia pe hârtie (chiar dacă deja aparenţa o arată aşa, ediţia literară - fără ilustrații - de exemplu putând fi formatul mai uşor de tipărit).
În 1995, Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a explicat contextul logico-lingvistic al comunicării mitice şi puterea cuvântului mitic (chestiuni poate mai “aride”, însă necesare documentării Gherga / ca şi unele dintre alte extrase prezente în lucrare): “A stabili o relaţie, oricât de iraţională sau de ilogică ar părea acea relaţie raţiunii şi logicii actuale, a fost primul pas al civilizaţiei, baza primului sistem magic; altfel spus, rezonanţa psiho-fizică cu cosmosul / natura i-a permis ulterior omului să se întoarcă prin efecte de putere magică asupra cosmosului însuşi. O anume întâietate a codurilor / semnelor neverbale faţă de codul verbal / cuvinte poate fi argumentată prin faptul că ritualurile, dominate de limbajul neverbal, au fost anterioare magiilor - în care au intervenit şi elemente verbale - respectiv prin faptul că succesiunea ritual-magie-mit a relevat o creştere treptată a ponderii mecanismelor verbale şi o autonomizare a lor în raport cu codurile figurative premergătoare. În acea succesiune a avut loc trecerea de la limbajul reprezentativ interior (protolimbaj) la limbajul exterior, manifestat prin semne neverbale (gestuale, plastice, muzicale) în cazul ritualului, prin semne neverbale şi verbale (sincretismul expresiei) în cazul magiei, prin semne preponderent verbale în cazul mitului şi prin semne verbal-ritualice în cazul practicilor iniţiatice. Într-o formă sau alta, toate acele tipuri de semne au fost utilizate de omul arhaic cu un scop unic: acela de a genera anumite efecte de putere. Faptul că geneza codurilor simbolice trebuia legată mai întâi de un context utilitar rezulta dintr-o judecată firească: preocupările esenţiale ale omului protoarhaic erau de ordin existenţial-economic, legate de supravieţuire. Dificultăţile unei existenţe tot mai greu încercate de modificări cosmice / climatice au făcut ca acea grijă să dobândească o mare intensitate. În acele condiţii, apariţia codurilor semiotice - ca ‘întâmplare necesară’ supravieţuirii însăşi - a constituit premiza unui mod cu totul aparte de a se sustrage cauzalităţii directe, pentru a influenţa evenimentele de la distanţă: magia. Ritualul magic, urmărind o atare finalitate pragmatică, a angajat complet un sistem de semne deja constituit: gesturi devenite dansuri, imagini materializate în simboluri plastice, ritmuri devenite muzică. Primul sistem magic a devenit astfel şi primul sistem simbolic sincretic, a cărui finalitate se subordona unui impuls unic: voinţa de a trăi. Printre reperele contextuale se cuvin consemnate:
·         ambianţa fizică ‘misterioasă’ în care se desfăşura ritualul mitic, stimulat de întuneric, fum, flăcări, parfumuri, etc.
·         monotonia stimulilor auditivi, incantaţia, repetiţia silabelor şi a cuvintelor de forţă, a secvenţelor muzicale, vocale sau instrumentale, dublate de efectele sonore naturale sau mimate artificial
·         monotonia stimulilor locomotori, generată de dans, de mişcările ritmice ale corpului, individuale sau de grup, etc.
·         monotonia stimulilor vizuali generată de permanenta urmărire cu privirea a unui ‘obiect’ privilegiat, cel mai adesea reprezentat de iniţiatul însuşi
·         utilizarea unor substanţe psihotrope / halucinogene
·         relaxarea musculaturii, fie în urma epuizării fizice generate de suprasolicitarea mişcărilor ritualice, fie prin postura rugăciunii, meditaţiei, etc.

·         liniştirea gândirii discursive după receptarea şi interiorizarea emoţională a conţinutului magic al mesajului mitic, etc.”
Efectul sinergetic al stimulării prin monotonie, alternând stările de frenezie cu cele de calm psiho-fizic, conducea la o restricţie a vigilenţei, având ca efect final o stare de hipnoză, de transă colectivă. În termenii neuro-semiologiei, acea transă elibera comportamentele protoarhaice dirijate de creierul primitiv, sediul impulsurilor emotive şi afective; orice boală sau afecţiune ce rezulta din conflictul dintre acea parte a creierului şi cortex (sediul logicii şi a limbajului), între comportamentul impulsiv şi raţiune, nu se mai manifesta. Altfel spus, prin manifestarea liberă a creierului primitiv, prezumtivele stări de dezechilibru psihic dispăreau, fiind înlocuite de un tonus psiho-fizic adecvat unei existenţe normale şi eficiente (printre altele, trebuie asociată şi acea finalitate practicilor mitico-ritualice arhaice). Convingerea generală a primitivilor a fost că toată creaţia cosmică era considerată făcută în serviciul omului; reactualizată şi în împrejurări care nu aveau o legătură imediată cu viaţa religioasă - ca actul procreaţiei sau al încoronării, îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bolnavilor sau bătrânilor ori împuternicirea războinicilor, etc. - cosmogonia procura modelul ori de câte ori era de făcut ceva, adesea ceva ‘însufleţit’ (de ordin biologic sau psihologic) dar şi ceva ‘neînsufleţit’ în aparenţă: o barcă, o casă, un stat, etc. Povestind istoria facerii lumii, omul spera de fapt să reactualizeze şi să controleze o frântură din forţa zeilor cosmocraţi. În fazele incipiente ale gândirii umane, realitatea cosmică - a zeilor inclusiv - era considerată a fi doar nevăzută, nu şi invizibilă. Resurse intuitive deosebite - poate extrasenzoriale - îi îngăduiau omului arhaic o atare convingere. Abia ulterior, prin dezvoltarea raţiunii în defavoarea intuiţiei, omul a început să nu mai ‘simtă’ direct realitatea cosmică, considerând-o nu numai invizibilă, ci şi incognoscibilă. Contextul spaţio-temporal în care mitul cosmogonic era relatat se diferenţia de la un grup la altul, în funcţie de scopul urmărit. În raport cu acel scop, relatarea mitului poate fi urmărită în 2 împrejurări de referinţă. 1) Cosmogonia constituia contextul în care alte acţiuni erau desfăşurate: recitarea mitului cosmogonic constituia preambulul sărbătoririi oricărui început, de la naştere la încoronare, de la căsătorie la începutul unei bătălii, etc. La români, ceata oamenilor bătrâni şi buni se aduna întâi în centrul satului sub coroana unui brad considerat copac cosmic sau în jurul ‘coloanei cerului’, ca substitut al aceluia: aşezaţi în horă, între răsăritul şi apusul soarelui, ei reaminteau / recitau mai întâi ‘legea naturală’ - rezultat al creaţiei cosmice - după care dictau ‘legea pământului’. 2) Relatarea cosmogoniei era prin ea însăşi generatoare de efecte. Precizarea şi respectarea cadrului spaţio-temporal special în care trebuia să aibă loc recitarea mitului (un anumit anotimp sau o anumită dată, o anumită oră, un anumit loc, etc.) era absolut indispensabilă nu pentru că el cerea condiţiile sacralităţii, ale umilinţei şi aberaţiei, ci pentru că asigura în concepţia primitivului eficienţa ritului, a mitului, a cultului, etc. O atare ‘eficienţă’ putea fi legată de un interes individual sau de unul colectiv, după cum putea fi urmărită în cazul unor împrejurări sau evenimente periodice (anuale, lunare, diurne, ale vieţii, etc.) ori ocazionale (boală, catastrofă, luptă, vânătoare, etc). Indiferent în ce context şi în ce scop s-ar fi utilizat motivul mitului cosmogonic, actualizarea lui se subordona anumitor reguli bine precizate şi imposibil de încălcat (de respectarea lor depindea însăşi obţinerea efectului urmărit). O primă condiţie impunea recitarea sau incantarea absolut exactă a textului mitic. Trei tipuri de procedee erau utilizate de iniţiatul care voia să declanşeze puterea magică a cuvântului. În primul rând, se cuvine menţionată utilizarea elementelor fonetice motivate aferente discursului mitic, constând în imitaţia sunetelor naturale (zgomotul furtunii, al tunetului, al valurilor sau ploii, etc.), prin a căror reproducere se urmărea generarea reală a acelor fenomene. Ritualul se desfăşura într-o stare emoţională cu totul aparte, asociată cu formularea expresă a dorinţei urmărite. Trebuie precizat că, în generarea efectelor mimetice de tip sonor erau folosite diverse mijloace artificiale, cum era de pildă toba şamanică, a cărei utilizare avea - pe lângă cea fizico-vibratorie - şi una simbolică. În al doilea rând, se sugera prin cuvinte motivate simbolic scopul urmărit (se menţionau, de pildă, toate simptomele secetei care se voia îndepărtată, descriindu-se apoi starea de fertilitate dorită). Magul construia discursul verbal pe aceeaşi schemă ca şi riturile, selectându-şi cuvintele după aceleaşi criterii mimetico-simbolice ca şi substanţele magice. În al treilea rând, fiecare incantaţie mitică cuprindea un element care nu putea fi explicit prezent în rit: referinţa la tradiţie, la evenimentele primordiale ale naşterii lumii, ale contactului dintre zei şi oameni, evenimente în urma cărora şi oamenii au fost înzestraţi cu puteri magice. Magicul apărea astfel nu ca o forţă a naturii, a cosmosului fizic, ci ca una strict umană (manifestată în primul rând prin voce, ca expresie exterioară a psiho-mentalului), putând să influenţeze, însă, condiţia cosmică a lumii. O impresionantă cultură mnemonică s-a dezvoltat, ca urmare, în preajma mitului. Cuprinzând cunoştinţe, date, precepte ‘revelate’ de divinitate - care nu trebuiau deci modificate câtuşi de puţin - transmiterea verbală prin intermediul unui soi de telepatie comunitară, într-o consonanţă a sufletului şi a conştiinţei formulate doar în vorbire a atins performanţe greu de crezut. Spre exemplu, iniţiaţii indieni erau capabili să recite pe dinafară toate miile de cântece ale ‘Rig Vedei’. Tradiţia sunetului, a cuvântului ca ‘semn al creaţiei prime’, a fost valorificată astfel mitic la nivelul comunitar al culturii arhaice. Câteva elemente pot fi considerate ca determinante pentru acel gen de cultură:
·         facultăţi deosebite ale memoriei, manifestate pe fondul probabil al unor atribute psiho-fiziologice excepţionale, care erau antrenate prin practici mnemotehnice pierdute, în mare măsură, de-a lungul timpului
·         formularea unor constrângeri în procesul iniţierii, însoţite de pedepse aspre în cazul încălcării lor (de pildă, dacă un brahman greşea un singur cuvânt în modularea unui verb, risca intrarea în infern)
·         natura aparte a limbajului arhaic, puternic motivat, în care legătura dintre sunet, suflare şi fonem era imanentă (sanscrita, bunăoară, numită ‘limba zeilor’, asocia acele 3 momente consecutive cu tripla lume cosmică - pământ, atmosferă, cer - pe de o parte şi cu cele 3 stadii ale percepţiei - fizică, emotivă, mentală - pe de altă parte)”
Valorificarea efectelor de putere ale acelor resurse ale limbajului mitic au constituit una din principalele preocupări ale retoricii arhaice. Mitul se rostea solemn, cu voce tare, distinctă iar nu îngânată; acelei practici incantorii-declamative i se asocia o alta, repetiţia, având acelaşi rol magic: rolul ei consta în chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra lui (era unul din mijloacele cele mai puternice ce îl ajutau pe descântător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică). Funcţia de putere a mitului cosmogonic nu se valida atât în plan fizic, cât în plan transfizic (metafizic / metapsihic); căci, prin reactualizarea mitului în modalităţi specifice, se crea o stare de rezonanţă fizico-psihică de mare forţă şi eficienţă pentru controlul unor evenimente de utilitate imediată, cuprinse în universul măsurii umane. Pe fondul acelei stări, menite să reitereze o parte din forţa cosmică a începuturilor, omul arhaic ar fi putut controla prin rezonanţă evenimente de rutină, cum ar fi de pildă succesul la vânătoare sau victoria în luptă, în cooperarea cu semenii, etc. Vorbind despre forţa cosmică, nu trebuie ignorat că este cunoscută existenţa acelei cosmice ‘energii X’, care a îmbrăcat numeroase tipuri şi căreia i s-au asociat o mulţime de nume, începând de la ‘mana’ până la ‘bio-energie’. Această misterioasă energie radiantă ar putea fi receptată şi amplificată la nivelul câmpului psihic individual sau colectiv, devenind astfel responsabilă pentru generarea unor aparte efecte de putere. În declanşarea obiectivă a unor asemenea efecte, factorul subiectiv al autosugestiei juca cu siguranţă un rol fundamental; astfel, convingerea în reuşita unei anume acţiuni îi asigura omului primitiv un surplus de forţă psihică care îl conducea - în mare măsură - la împlinirea scopului propus. Apariţia religiei pe fundamentul culturii mitice a impus - ca urmare a unei drastice experienţe de viaţă - cosmogonia compensatorie, bazată pe ideologizarea credinţei, în consens cu postulatul: ‘Precum în Cer, aşa şi pe Pământ’. Forţa de sugestie a acelui model mitic a fost transmisă tot mai mult pe cale culturală şi prin educaţie religioasă, modalităţi ce au angajat cu precădere dimensiunea gnoseologică a povestirii mitice. Odată înţeleasă şi acceptată (sau impusă), o atare ‘ideologie mitică’ a asociat şi ritualurile adecvate: formele serviciului religios aferent; acelea au încercat să se substituie efectelor arhaice ale ritualurilor magice, din care s-au păstrat doar germeni de trăiri experienţiale. Primitivul îşi închipuia, de obicei, că legătura dintre lume şi persoana sau lucrul denumit cu ajutorul acesteia nu era numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o legătură reală şi esenţială, care unea numele cu persoana în aşa fel încât magia putea fi exercitată asupra unui om cu tot atâta uşurinţă prin numele său, ca şi prin părul aceluia ori prin orice parte materială a persoanei sale. Legătura dintre un lucru şi nume era atât de puternică încât tot ce nu avea nume nu exista cu adevărat. Cunoaşterea prin nume a fost, deci, cea dintâi raportare explicită a omului la lume”.
În Dicţionar de simboluri” stă scris: “Se credea că pletele păstrau relaţii intime cu omul chiar după separarea lor de trup. Ele îi simbolizau proprietăţile, concentrându-i spiritual virtuţile, fiind unite de aceea prin legături de simpatie: de unde cultul moaştelor sfinţilor - mai ales al şuviţelor de păr - presupunând nu numai un act de venerare, ci şi o dorinţă de participare la virtuţile lor proprii (de unde, în multe familii, obiceiul de a păstra şuviţe de păr şi primii dinţi de lapte ai copilului); asemenea practici însemnau mai mult decât perpetuarea unei amintiri, ele relevând o voinţă de a face să supravieţuiască starea persoanei care purta acel păr. Vârsta virilităţii era aceea la care era lăsat părul să crească. Tăierea părului corespundea nu numai cu un sacrificiu, dar şi cu o capitulare: renunţarea - voită sau impusă - la virtuţi şi prerogative, într-un cuvânt, la propria personalitate. Tunsoarea şi pieptănătura au fost întotdeauna un element determinant nu numai al personalităţii, dar şi al funcţiei sociale sau spirituale. Purtarea părului despletit sau răsfirat pe umeri, ca atitudine rituală, e chiar şi azi semn de doliu; odinioară - semnificaţia fiind aceeaşi - era un semn de supunere. Anumiţi Nemuritori purtau părul despletit, anumite dansuri rituale antice se săvârşeau de asemenea cu părul despletit; aşa îl purtau şi vracii în timpul oficierii ritualurilor lor. S-ar părea că era vorba - în general - de o renunţare la limitările şi convenţiile destinului individual, ale vieţii obişnuite şi ale ordinii sociale. În iconografia hindusă, părul despletit era cel mai adesea o caracteristică a divinităţilor înfricoşătoare dar şi a gorgonelor din mitologia greacă. Pletele dispuse în jurul capului erau - de asemenea - o imagine a razelor solare. Ele participau - mai general - la relaţiile cu Cerul: moţul divinităţilor hinduse apărea drept semn al raporturilor efective sau potenţiale cu domeniul suprauman, semnul depăşirii individualităţii şi al ieşirii din cosmos. Părul era o legătură, ceea ce făcea din el unul dintre simbolurile magice de apropiere, ba chiar de identificare. Foarte des, pletele regilor, ale preoţilor şi ale altor persoane au făcut obiectul unui tabu şi nu puteau fi tăiate. Vechii egipteni îşi lăsau părul să crească cât timp călătoreau. În gândirea simbolică, pletele au fost de asemenea puse în legătură cu iarba - păr al pământului - şi deci cu vegetaţia. Creşterea lor era comparată, la popoarele agrare, cu cea a plantelor hrănitoare, de unde importanţa şi grija pe care popoarele zise primitive’ o arătau părului. Ideea de creştere era legată de cea de ascensiune: cerul revărsa ploile fertilizatoare care făceau să se înalţe spre el plantele pământului şi astfel, părul s-a aflat frecvent asociat cu penele, trimise de oameni ca soli zeilor uranieni. Pletele fiind una dintre principalele arme ale femeii, faptul că erau arătate sau ascunse, înnodate sau despletite, era adesea socotit un semn al disponibilităţii ori al reţinerii de care dădea ea dovadă. Noţiunea de provocare senzuală, legată de părul femeilor, a stat de asemenea la originea tradiţiei creştine după care femeile nu au voie să intre în biserici cu capetele descoperite: ar însemna să pretindă o libertate nu numai de drept, dar şi de moravuri. În pieptănătură sau în diferitele acoperăminte pentru cap s-a regăsit întreaga simbolistică a părului. Oamenii au purtat păr lung sau scurt, bucle, cozi sau plete, acoperite sau descoperite, în funcţie de diferite ceremonii sau perioade ale vieţii; într-un cuvânt, au existat tot soiul de pieptănături. Dacă atât bărbatul, cât şi femeia au acordat pieptănăturii o asemenea importanţă, aceea s-a datorat faptului că ea reprezenta un mod de a vrăji, de a stăpâni sau de a folosi forţa vitală conţinută în păr. Pieptănătura a fost un mijloc de apropiere de axul sau centrul vieţii. Şuviţa lungă, buclată, pe care o purtau copiii egipteni pe tâmpla dreaptă a devenit până la urmă însăşi hieroglifa cuvântului copil iar capul ras al preoţilor egipteni, ca reacţie împotriva excesivei fantezii a pieptănăturilor, era un semn de supunere şi de fidelitate faţă de tradiţie. A purta o pieptănătură anume însemna a afirma o diferenţă, a dobândi o funcţie, a alege o cale. O pieptănătură de ceremonie se distingea de celelalte şi tindea să dea celui sau celei care o purta o putere magică, similară întrucâtva unei coroane sau diademe; după forma sa ascuţită, pătrată, rotunjită, înaltă sau aplatizată, pieptănătura ori acoperământul pentru cap simboliza acordul cu pământul, elanul spre cer sau acumularea asupra unei persoane a puterilor cereşti, fiind una dintre imaginile personalităţii profunde. Artemis, protectoarea Efesului, zeitate poliadă, avea o pieptănătură ca un edicul circular, împrejmuit de turnuri. Părul Cibelei, zeitate a pământului, era şi el aranjat ca o coroană, precum crenelurile unei fortăreţe, deoarece Artemis ar fi fost prima ‘care a dat turnuri oraşelor din Frigia’ (după cum a afirmat Ovidiu în Faste’ 4:220); Vergiliu (în ‘Eneida’ 6:785) a prezentat-o: ‘cu cununa-i de turnuri prin frigice târguri’. În vechiul Egipt, fidelii lui Isis erau raşi în cap; în semn de doliu, grecii din timpul arhaic îşi tăiau părul, romanii - dimpotrivă - îl lăsau să crească”. Fizicianul Român Teodor Săndulescu a declarat în 2010: “Părul menţine legătura cu câmpul biologic al subiectului de la care a fost tăiat, chiar dacă e dus la mare distanţă de trupul de origine. Am reuşit să stabilesc că există o legătură energetică şi informaţională stabilă între firul de păr şi organismul de la care a fost recoltat, ca într-un fel de oglindă. La om însă, spre deosebire de animale, firul de păr prezintă pulsiuni energetice chiar şi după decesul organismului. Asta înseamnă că există o formă de energie care rămâne intactă după moartea noastră biologică. Acest lucru mă încurajează să presupun că sintagma viaţă după moarte se referă la ceva real”. Așadar, practica ancestrală a păstrării părului lung ca facilitând mai buna conexiune în comunicări a căpătat atenția științifică în Epoca Modernă, căci faptul s-a verificat, în plus cercetătorul Român demonstrând că pulsiunile energetice ale părului uman se păstrează un timp, atât după tăierea părului, cât și după moartea trupului. În 2014, cercetătorul Român George Bianu a scris: “Firele de păr sunt extensii ale sistemului nervos, ce se pot vedea corect ca nervi exteriorizaţi, un tip de antene’ care transmit mari cantităţi de informaţii importante trunchiului cerebral, sistemului limbic şi cortexului. Inclusiv părul facial la bărbaţi oferă o autostradă de informaţii care ajung la creier, părul emiţând - de asemenea - energia emisă de creier în mediul exterior. Acest lucru se vede în fotografia Kirlian, atunci când o persoană e pozată cu părul lung şi apoi repozată după ce părul a fost tăiat: cu părul tăiat, primirea şi trimiterea de transmisii din/spre mediu sunt mult limitate. Acest lucru duce la amorţeală. Tăierea părului este un factor ce contribuie la necunoaşterea / neperceperea stresului de mediu în ecosistemele locale; este - de asemenea - un factor ce contribuie la insensibilitate în relaţiile de toate tipurile (inclusiv la frustrare sexuală). Povestea evreului Samson din Biblie conţine un adevăr codificat, care ne spune despre filistina Dalila că i-a tăiat părul, el pierzându-şi puterile şi fiind înfrânt. Testele moderne cu cercetaşi militari - efectuate de armata americană în Vietnam cu talentaţi recruţi dintre pieile roşii’, dotaţi cu abilităţi deosebite pentru urmăriri, furişări pe teren accidentat, etc. - au pus împreună câte 2 oameni, unul cu păr lung şi unul tuns scurt; de fiecare dată, cel cu păr lung atingea scorul mai ridicat, căci intuia când inamicul efectua un atac - urmându-şi al şaselea simţ’ - putea ‘citi’ semne subtile, avea acces la informaţii extrasenzoriale, etc. (însă cel tuns militar nu mai ‘simţea’ duşmanul). Omul e singura creatură la care părul creşte mai lung pe cap; părul e un dar uimitor, ce poate ajuta ridicarea forţei de viaţă, crescând vitalitatea şi liniştea. Cu mult timp în urmă, oamenii multor culturi nu-şi tăiau părul, considerându-l parte din fiinţa lor întreagă. Când oamenii erau cuceriţi, părul le era tăiat ca semn recunoscut al sclaviei, ca modalitate de a scădea puterea celor înrobiţi. Oasele frunţii sunt poroase şi pot transmite lumina spre glanda pineală (ce influenţează tiroida, hormonii sexuali şi activitatea creierului, mediul său favorit fiind în întuneric); când Ghenghis Han a cucerit China, a cerut tuturor femeilor din ţară să-şi taie bretonul ce le acoperea fruntea, tocmai pentru acest proces, ca să le menţină timide şi mai uşor de controlat. Când părul de pe cap e lăsat să ajungă la lungimea sa completă / matură, atunci fosforul, calciul şi vitamina D sunt toate produse, intră în fluidul limfatic şi chiar în lichidul cefalorahidian, eficientizând memoria, ducând la o mai mare energie fizică, la rezistenţă îmbunătăţită şi la răbdare. Dacă alegi să-ţi tai părul, nu pierzi numai acel plus de energie şi hrană, ci trupul tău trebuie apoi să ofere o cantitate mai mare de energie vitală şi de nutrienţi pentru a continua re-creşterea părului lipsă. Firele de păr sunt antene care adună şi transmit energia solară către lobii frontali, spre acea parte a creierului folosită pentru meditaţie şi vizualizare; aceste antene acţionează în calitate de conductori pentru a aduce cantităţi mai mari de energie subtilă / cosmică (e nevoie de circa 3 ani pentru formarea de noi antene la capetele firelor de păr). Când oamenii permit părului să crească, ei spun bun-venit maturităţii, responsabilităţii de a fi complet dezvoltaţi şi total puternici. Părul nu este acolo din greşeală; el are un scop bine definit, pe care cei sfinţi îl descoperă iar despre care alţi oameni râd”. Din mare vechime se ştia că “mana” permitea producerea unor efecte situate dincolo de puterile omeneşti obişnuite, dincolo de procesele naturale obişnuite: preoteasa / preotul, vrăjitoarea / vrăjitorul, formula rituală, etc., posedau “mana”; omul “primitiv” acorda cuvântului putere Magică - care pentru el era o realitate - în sensul că pronunţând numele unui lucru credea că intra în stăpânirea acelui lucru iar nepronunţând de exemplu numele unei primejdii, că scăpa de ea (de altfel, în procesul comunicării majoritar e limbajul trupului - nu Graiul - iar atunci când cuvintele contrazic mesajele neverbale, oamenii au tendinţa de a prefera limbajul neverbal).
În 2010, Dr. Peter Fischer de la Universitatea din Graz 47,04 lat. N, 15,26 long. E (cel mai mare oraş din Austria - după capitala Viena - denumirea Germană de Graz derivând din “Gard” / prin palatinizarea vechiului nume pentru “aşezare”, aflat la poalele Munților “Dach-stein” = denumire sugestivă, însemnând “Acoperișul de piatră” dar și “Piatra Dacă”, știindu-se încă din Antichitate că Dacii erau Montani, preferând înălțimile Munților, ei fiind răspândiți în Bazinul Dunării până acolo) a studiat “efectul strămoşilor”, în sensul că persoanele care se gândesc la strămoşii lor îşi sporesc considerabil şansele de reuşită în viaţă, efectul manifestându-se şi în cazul persoanelor care îşi cunosc istoria familiei şi astfel au o identitate şi o încredere în sine mai dezvoltate, ceea ce le sporesc performanţele. Se poate observa că “oraş” / “uraş” în vechea Română - conform filologilor specialişti în paleolingvistică - e un cuvânt semnificând importanta aşezare a Uriaşilor din vechime, rădăcina sa proto Indo-Europeană fiind Ur, cel care a fost primul Zeu An, adică “Ur-An” / Uran (ceresc Montan / Muntean, tatăl timpului “Cr-On” / Cron, numit de pre-Români “Cărci-Un” / Cărciun sau “Crăci-Un” / Crăciun: Gherga-An); de altfel “oara” - ca de exemplu la “Timiş-oara” - pentru cetatea oraşului, provine tot din aceeaşi rădăcină. (În 2014, cercetătoarea Română Cotana Prună a enunţat: “On era stâlpul de lumină, expresia multiplă a zânei energiilor graiului cosmic ce se exprima prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari şi în dansul prin care se bătea pământul, trimiterea fiind la cârja marilor preotese, preluată şi de preoţii zalmoxieni”). Primul oraş - atestat de filozoful Platon drept cel mai vechi din lume - a fost circulara capitală Atlantă (cu menţionare doar documentară / până acum, fără atestare arheologică), modelul său regăsindu-se atât la oraşele din Cornul Abundenţei / vecinul imperial Sudic, cât şi continuat de urbele Vechii Civilizaţii Europene; abia mult ulterior, formele urbanistice circulare au fost treptat înlocuite de către formele urbane paralelipipedice: astfel pot fi și recunoscute structurile habitatelor umane, întâi rotunde / cerești, apoi pătrate / pământești (printre opiniile specialiștilor - ca de exemplu a cercetătorului Canadian Polat Kaya în 2006 - străvechea arhitectură circulară din Europa Centrală reproducea pentru locuințe, temple, etc. forma rotundă a tradiționalei Yurte / Gher = cortul nomazilor din Stepa Asiei Centrale).
Iurta = Gher
În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a notat: “În studiul britanicului Robert Marett asupra religiei preanimiste, stadiul prim al religiei n-a fost o credinţă universală în sufletele lucrurilor, ci un sentiment de teroare şi uimire suscitat de confruntarea cu o putere impersonală: mana; filozoful francez Lucien Bruhl susţinea că primitivii’ erau angajaţi într-o participare mistică cu lumea înconjurătoare - o mentalitate prelogică - dovada inconştientului colectiv, după cum credea elveţianul Carl Jung, fondatorul psihologiei analitice. Termenul de ‘iniţiere’ - în sens general - denota un ansamblu de rituri şi de instrucţiuni orale, al căror scop era să producă o modificare radicală în statutul social al persoanei iniţiate. La capătul încercărilor sale, novicele apărea ca o fiinţă total transformată: el devenea un ‘altul’. În general, au existat 3 categorii sau tipuri de iniţiere. O categorie de iniţiere era tipul ce se caracteriza prin vocaţia mistică. La nivelul religiilor primitive, vocaţia era cea a şamanului. Un aspect specific al acestei categorii era importanţa experienţei personale; elementul extatic era foarte important în experienţa şamanică. O altă categorie cuprindea ritualurile colective a căror funcţie era să efectueze tranziţia de la adolescenţă la starea adultă (ritualuri de pubertate, iniţieri tribale sau iniţieri într-o grupă de vârstă). În fine, o altă categorie includea ritualurile de intrare într-o confrerie sau societate secretă. Acele societăţi închise erau rezervate unuia dintre sexe şi erau extrem de geloase în ceea ce privea secretele lor. Totuşi, în Orientul Apropiat şi lumea veche mediterană misterele erau accesibile pentru ambele sexe. Iniţierile în sensul tradiţional al cuvântului au dispărut de mult din Europa. Dar simbolurile şi scenariile iniţiatice au supravieţuit la nivelul inconştientului, în special în vise şi în universurile imaginare”. Este de observat distincţia existenţei ca în tabelul următor:
Tripartiţia omului în trup, minte şi suflet e re/cunoscută şi azi, fiind studiate relaţiile dintre minte / spirit şi suflet (legături existente - dintre toate vieţuitoarele - doar la Homo Sapiens) sau dintre suflet ori spirit şi corp / trup. Toate vieţuitoarele au suflet, în plus oamenii având şi spirit; structura tripartită umană - prin trup, suflet şi raţiune / spirit - a facilitat poziţionarea oamenilor în vârful piramidei trofice a planetei, credinţa generală fiind că toate sufletele aparţin Pământului, doar spiritele ridicându-se la Cer. Oamenii din cele mai vechi timpuri şi-au considerat existenţa sub formă tridimensională, conceptualizându-şi trupul cu sinele legat de inimă şi spiritul legat de creier (inima - primul dintre toate organele formate în embrion - e cam cât pumnul iar creierul e cam a cincizecea parte din trup / şi greutatea trupului e de circa 50 de ori mai mare decât a creierului). Prin confuzie, unii au efectuat rocada între suflet şi spirit (ajungând să considere invers - sufletul găzduit de creier şi spiritul găzduit de inimă) ori şi-au simplificat bipolar existenţa, ca împărţirea în două: partea materială / vizibilă (a trupului) şi partea imaterială / invizibilă (a sufletului / spiritului). Cea mai radicală reducere s-a manifestat la unii prin viziunea existenţei doar fizice (sau deseori religios fiind apelat doar sufletul din inimă, nu şi raţiunea / spiritul din creier ori o interpretare filozofică considerând trupul doar ca suport al creierului).
Anatolia
În secolul V î.C., profesorul Anatolian de filozofie Anaxagoras / “An-Ax-Agora” (însemnând “Șeful Adunării”) a enunţat: “Spiritul este infinit şi de sine stătător; el nu-i amestecat cu nimic, el există singur şi separat. Căci el este cel mai subtil dintre toate lucrurile şi cel mai pur; el posedă cunoaşterea deplină despre orice lucru şi are cea mai mare putere. Şi toate câte au suflet, fie mari - fie mici, peste toate stăpâneşte spiritul”. Anatolia era tărâm al Marii Mame Anat (al cărei soţ a fost An); de altfel, Anat şi An erau Zei gemeni. BaAnat / “Ba-Anat” - cu uriașa mlaștină din șesul său - era regiunea sufletistei Zeiţe Anat din Vestul / apusul ariei ei de răspândire EurAsiatică (Ba era suflet): onomastica denotă inclusiv parcursul ei, născută în Anatolia şi dispărută în Banat, unde i s-a dus sufletul (“anatema” - jertfa anuală pusă pe altar, ce încărcată cu blesteme era destinată nimicirii pentru a potoli mânia divină - a derivat de la Anat/h; din cauză că blestemul era considerat atac psihic, apărarea sau vindecarea se făcea prin rugăciuni ori prin post, aşa ceva păstrându-se în practicile religioase până în prezent). Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a explicat termenul “jertfă = ceea ce se aduce ca dar divinităţii, sacrificiu, victimă: proveninenţa e radicalul pre indo-european ‘gert’ = ‘a proslăvi’, apropiat de pre indo-europeanul ‘gheu’ = ‘a face libaţii’; sanscritele ‘juhoti’ = ‘a turna ceva pe foc’ (ca formă de libaţie), ‘juhute’ = ‘a jertfi’, ‘hotar’ = ‘preot’, ‘hotra’ = ‘jertfă’ ori traca ‘zetraia’ = ‘jertfă’ / pronunţată prin metateză ‘jertaia’ provin dintr-un mai vechi ‘gheutr’ din care au derivat formele indo-europene. Forma românească ‘jertfă’ este apropiată ca formă nu numai cu forma tracică, dar şi cu formele nominale din sanscrită, avestică, greacă, precum şi cu formele baltice”. (Este de remarcat că termenul Grec pentru vasul de libație era “phiale” iar Latin era “patera”). Pe harta următoare se poate observa că Bazinul Baltic (Românii ziceau băltoacei şi “gâldău”) începe de la poalele Nordice ale Carpaţilor:
Bazinul Baltic
După cum a observat în “Origini” istoricul George Cadar din Maramureş, interpretarea numelui Maramureş în Sanscrită ca “Ţinutul de dincolo de morţi”, adică dincolo de cei duşi / răposaţi - care erau cândva în Ardeal / în “Grădina Maicii” - denotă şi pentru acea regiune Hiperboree acelaşi concept ca la apuseana “Ba-Anat” / Banat, unde s-a dus sufletul Marii Mame, ambele fiind regiuni “dincolo” de cea Ardeleană / “Ara-deal” = regiunea dealurilor arate (cu care de altfel se învecinează). În prezent, unele regiuni Românești nici nu aparțin României (Timocul, Pocuția, Basarabia, TransNistria) iar unele regiuni Românești sunt împărțite de România cu alte state (Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Dobrogea):
Situația actuală
Cercetătoarea Americană Barbara Walker a scris: “Ştiută de vechii Greci ca forţa vieţii’, în textele din Ugarit / Siria a rămas consemnat că Anat era fertilizată prin sânge uman (nu cu material seminal): cultul ei neolitic provenea din timpul când paternitatea nu era cunoscută iar sângele era singura substanţă considerată că putea transmite viaţa. Anat purta penisuri tăiate de la victime, atârnate la şorţul său ceremonial din piele de capră - numit ‘egida’ - aspect regăsit la pieptarele preoteselor N Africane sau în simbolistica ‘şerpilor’ purtaţi pe cap de Gorgona” (în SE Europei). Războinica Anat avea ritualurile nocturne - sub semnul Lunii - iar protecţia ei milenară (ştiută şi ca Inana / Lilith, ş.a.) a fost esenţială în vegherea trecerii răposaţilor spre “Cealaltă Lume”; Lilith se poate înțelege ca să fi fost versiunea onomastică ulterioară a “Ri-ris” = “Regina Raiului” (“Ri” fiind silaba pentru Rai iar “ris” fiind silaba regală): echivalarea “R”/“L” a fost o realitate lingvistică în Vechea Lume. La început, nu au fost 2 bărbați - ci numai Adam - dar au fost 2 femei: Lilu / Lilith (care s-a dovedit infertilă, ei despărțindu-se) și fertila Eva, care a născut oameni / Homo Sapiens. Se poate observa - din textul religios al “Facerii”, prima carte a Vechiului Testament - că Eva avea același soi de trup ca Adam (ea concret ivindu-se din coasta lui), pe când despre Lilu a rămas consemnat, în afara Bibliei / care în Isaia 34:14 a echivalat-o cu “năluca nopții”, Sumerienii știind-o ca Gallu, vechii Greci zicându-i Gello și numind-o Karkhous, că exista în paralel cu Adam, ceea ce ulterior a confirmat știința: femeia Neandertal nu putea avea prunci cu Homo Sapiens, din cauza incompatibilității genetice (din punctul de vedere al bărbaților - fie Neandertal, fie Homo Sapiens - nu au existat probleme, ei fiind compatibili genetic cu partenerele corespunzătoare lor iar în plus, s-a dovedit fertilitatea femeii Homo Sapiens cu oricare, ceea ce însă nu era valabil la femeia Neandertal, care nu putea face copii decât cu un bărbat Neandertal); problema a apărut - și s-a relevat ca tragică - din cauza extincției foștilor bărbați Neandertal.
Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “În tradiţia cabalistică, Lilith ar fi numele femeii create înainte de Eva, odată cu Adam, nu din coasta bărbatului, ci şi ea direct din ţărână. ‘Suntem amândoi egali - îi spuse ea lui Adam - pentru că provenim din ţărână. Şi s-au certat amândoi iar Lilith, mânioasă, a rostit numele lui Dumnezeu, apoi a fugit, apucând calea diavolească’. Lilith ar fi fost prima Evă: ‘Cain şi Abel şi-au disputat-o, fiind creată independentă de Adam şi deci nefiindu-le rudă’. (Unii au văzut astfel caracterul androgin al primului om şi incestul primelor cupluri). Lilith a devenit duşmanca Evei, instigând la amoruri nelegitime şi tulburând traiul conjugal. Lăcaşul ei a fost stabilit în adâncurile mării şi - prin mustrări foarte aspre - s-a încercat menţinerea ei acolo, pentru ca să nu stingherească viaţa bărbaţilor şi a femeilor pe pământ. Ca femeie îndepărtată sau abandonată de dragul alteia, Lilith a reprezentat ura îndreptată împotriva familiei, împotriva cuplurilor şi împotriva copiilor. Lilith n-a putut să se integreze în cadrul existenţei umane, al relaţiilor dintre persoane şi celor comunitare; a fost zvârlită în prăpastie, pe fundul oceanului, unde n-a încetat să fie chinuită de o pervertire a dorinţei, care a îndepărtat-o de la o participare la normele convieţuirii. Lilith a fost o făptură faunească nocturnă care a dat naştere creaturilor fantomatice ale pustiului, nimfa vampirică a curiozităţii, care îşi punea sau îşi lepăda ochii după cum dorea, dând odraslelor oamenilor laptele veninos al viselor (a fost comparată cu luna neagră, cu umbra inconştientului, cu pulsiunile obscure, devoratoare de nou-născuţi, devorată fiind ea însăşi de gelozie). Privind lumile (Lumea asta, Lumea cealaltă, Lumea de dincolo): domeniul misterios unde se duc toţi oamenii după moarte e Lumea de dincolo’. Diferă de Lumea cealaltă’, ce nu e ‘Lumea de dincolo’, ci una care stă alături de a noastră sau adeseori o dublează, în sensul că aceia care locuiesc în ea pot intra sau ieşi de acolo liber. Pot chiar să-i invite pe muritori acolo, în vreme ce din ‘Lumea de dincolo’ nu se înapoiază nimeni. ‘Lumea de dincolo’ e uneori localizată, ca o lume subterană rea. Prin definiţie, ‘Lumea cealaltă’ aparţine zeilor, în opoziţie cu lumea oamenilor care trăiesc pe pământ, aceştia din urmă ducându-se în ‘Lumea de dincolo’. Ea e liberă de contingenţele timpului şi ale dimensiunii. Familiarii săi sunt nemuritori şi se pot afla oriunde, oricând”. (Așadar, din Lumea asta”, sufletele şi spiritele morţilor întâi trec în Lumea Cealaltă - unde se despart - pentru a ajunge apoi definitiv în Lumea de dincolo, de unde nu se mai întorc, sufletele atașându-se Pământului iar spiritele înălțându-se la Cer; privind Lumea Cealaltă” - cu rol de antecameră”, ca și cum ar fi partea cealaltă a unei oglinzi - sunt cercetări concluzionând aspecte ca de exemplu despre unele suflete care se reîncarnează ori despre unele spirite adunate într-un nor informaţional etern, etc.): în legătură cu primordiala Lilith / Lilu, de pildă vocabularul Românesc a reținut termenul lulea” pentru “amețeală” (ca de exemplu “îndrăgostit lulea” pentru “amorezat”, “cu capul lulea” pentru “zăpăcit”, “îmbătat lulea”, ș.a.m.d.); ea era “de belea”.
Anat
În 1994, cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “Suflet şi Spirit”: “Prinşi de obişnuinţele zilnice ale modului nostru de viaţă, folosim adeseori cuvinte al căror conţinut nu ne este suficient de clar, cu toate că unele dintre acestea se referă chiar la noţiuni fundamentale. Un bun exemplu în acest sens, de altfel foarte sugestiv, se referă la cuvintele ‘suflet’ şi ‘spirit’. De fapt, ce este ‘sufletul’? Dacă există, cum arată el oare? Şi ‘spiritul’, este ceva diferit? Există şi acesta? Dacă da, din ce mai este şi el făcut? În mod curent, vorbim despre un suflet bun, un suflet de aur, sau invers, de un suflet rău - spunându-i chiar suflet de câine (oare şi câinele are suflet?) De multe ori avem ceva pe suflet şi adesea spunem că ‘ne doare sufletul’; alergăm după cineva ‘cu sufletul la gură’, sau până ‘ne iese sufletul’. Există persoane cu suflet evlavios, tot astfel cum există şi cu suflet drăcesc. Aceste expresii - ca şi altele asemănătoare - sunt probabil foarte vechi în exprimarea obişnuită şi au desigur o bază ideatică proprie fiecărui sens folosit; dar cum ar putea fi aceasta şi - la urma urmei - ce ştiau mai mult strămoşii noştri care le-au ‘inventat’, faţă de ceea ce ştim noi astăzi? Şi totuşi, ei ştiau ‘ceva’ mai bine decât noi. Apreciat în întreaga lume pentru exegeza sa, Mircea Eliade a relevat în mod repetat, prin documentatele sale scrieri, un fapt istoric deosebit de important, recunoscut ca atare de arheologi şi de specialiştii trecutului omenirii: începând să facă morminte pentru cei decedaţi, încă în urmă cu 70 de milenii, oamenii de atunci au demonstrat că ei credeau în existenţa sufletului şi a ‘lumii de dincolo’, ca realităţi fundamentale. Problema este deci cu mult mai amplă şi totuşi, în şcoli şi în facultăţi nu se predă nimic despre existenţa, structura şi funcţionalitatea sufletului. A fost acesta doar o fantezie a populaţiilor neinstruite din preistorie şi din antichitate sau de fapt este o realitate care a tot fost ascunsă? Când este vorba despre ‘spirit’, situaţia interpretativă a acestui cuvânt este şi mai confuză. Deşi gândul ne duce în primul rând la o anumită calitate a intelectului nostru - deci la un produs al creierului nostru - atunci când spunem un om de spirit, un spirit larg, un spirit tăios, un spirit înţelept, cuvântul respectiv este folosit încă în multe sensuri. Vorbim despre Sfântul Spirit / Sfântul Duh; ne exprimăm însă şi despre spiritul legii, tot aşa cum pomenim şi despre spiritele morţilor - mergând până la regretabilul spiritism. Din când în când menţionăm şi un spirit revoluţionar, sau ne referim la spiritul păcii. Dintre noţiunile exprimate - care au încă multe variante - care ar fi de fapt noţiunea de bază ce ar trebui să o respectăm ca atare? În fapt, cunoaşterea modernă fiind fundamentată pe concepţii materialiste, au fost eliminate din cercetările şi consideraţiile sale tot ceea ce nu a putut fi investigat prin simţurile uzuale, prin deducţia matematică şi - respectiv - prin aparaturile de laborator disponibile; drept urmare, s-a preferat mereu să se nege pur şi simplu, sau să se ocolească la maxim complexa problemă a existenţei sufletului şi a spiritului. Totuşi, omenirea cunoştea din timpuri foarte vechi ‘ceva’ foarte serios şi foarte profund în legătură cu aceste noţiuni şi despre realitatea lor. Cunoaşterea respectivă, provenind din timpuri şi surse neştiute, s-a separat însă pe 2 căi distincte: pe de o parte, în baza credinţei în existenţa reală a sufletului s-au edificat religiile care au evoluat sub forma diferitelor culte, oferind însă maselor doar o porţiune redusă din acel ‘ceva’; pe de altă parte, atât ecleziarhii religiilor cât şi aşa-zişii iniţiaţi au păstrat şi au transmis numai unor grupuri mereu restrânse - în condiţiile unui secret pe care astăzi îl considerăm vinovat - cea mai mare cantitate de cunoaşteri obţinute din vremuri ancestrale. Dar de fapt, la ce se refereau acele tezaure de ‘înţelepciune ascunsă’, tăinuite de-a lungul mileniilor şi respinse cu înverşunare de neştiutori până în veacul nostru? A venit totuşi vremea ca acestea să fie aflate de toată lumea şi în zilele noastre se spune că difuzarea lor ar trebui efectuată chiar în mod alert. Schematic, una dintre cunoaşterile de bază - care se referă la însăşi problema sufletului şi a spiritului - apare acum ca fiind suficient de simplă şi accesibilă oricui: fiinţa omenească nu este în fapt numai trupul din carne şi oase condus de un creier, aşa cum ne vedem cu ochii noştri; în realitate, ea este o asociere dintr-o entitate cosmică invizibilă şi nesesizabilă cu simţurile noastre obişnuite, entitate care este adevărata purtătoare a conştiinţei, a voinţei capabile să gândească şi să impună realizări şi - respectiv - a memoriei. Neputând acţiona însă în mod direct asupra structurilor materiei obişnuite din care este constituit trupul nostru, entitatea ‘superioară’ din noi are ca intermediar un corp energetic, care vitalizează şi transmite dirijările funcţionale acestui admirabil instrument realizator ce constituie corpul propriu. Întrucât trupul din materie densă are o durată de existenţă foarte redusă, entităţile cosmice îşi continuă existenţa în cadrul altor planuri, până când vor fi capabile să revină în planul din care au plecat cândva - în Raiul mult visat. Toate aceste entităţi cosmice, de pretutindeni, trebuie să se supună unor legi fundamentale care guvernează întregul Univers văzut şi nevăzut, ce este creaţia unei inteligenţe supreme şi atotputernice - numită de oameni Divinitate. Natura este triplă: există o natură vizibilă, obiectivă; există însă şi o natură invizibilă, permanentă şi activă, ca o reproducere a celei vizibile. Deasupra acestor 2 naturi există spiritul - sursa tuturor forţelor - care este unic, etern şi indestructibil; cele 2 naturi inferioare se transformă permanent, pe când cea de a treia, superioară, nu se schimbă deloc. Omul de asemenea este triplu: el are trupul său fizic, obiectiv; mai are şi corpul său astral (sufletul) care este adevăratul om şi care vitalizează trupul. Acestea 2 sunt stăpânite şi iluminate de un al treilea, suveranul, spiritul nemuritor. Când omul adevărat reuşeşte să se cufunde în cel de al treilea corp, el devine o entitate nemuritoare. Omul are în el nu doar corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar el conţine în integritatea sa şi forţa cosmică însăşi. Pe lângă distincţia evidentă între trup şi suflet mai există ceva stabil: este elementul spiritual, ale cărui caracteristici sunt sacrificiul, iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care îl disting în mod esenţial pe om de animal”.
Tripartiţia umană
De altfel, Sacra Treime creştină redă străvechea tripartiţie corporală prin Dumnezeu, Sf. Duh / Har şi Iisus - ca îmbinarea celor 3 - Dumnezeu dând suflare de viaţă dar fiind şi spiritul cuvântului, Sfântul Duh prin harul / duhul dat de om cu ultima suflare din viaţă fiind suflet dar teologic ştiut şi ca spirit iar Iisus întrupându-se reprezentând deopotrivă spiritul şi sufletul; concepţiile biologică, filozofică şi religioasă s-au întrunit prin asemenea expresie trilaterală, luminând milenar omenirea (Lumile de asemenea fiind 3 de fapt, anume “de Dincolo”, “Șeea” / “Cealaltă” și “Asta” / “de Aici”: ultima lume - cea materială a trupului - e cea mai cunoscută de oameni, pe când celelalte lumi, fiind ale sufletului și spiritului, au rămas greu de descifrat, deoarece sunt imateriale). Filozoful Francez Henri Bergson 1859-1941 a scris: “Formele cele mai înalte de viaţă sunt reprezentate de societăţile bazate pe instinct la animale şi pe inteligenţă la oameni. Noi suntem tot ce am trăit, simţit, voit, de la naşterea - ba chiar de la conceperea noastră - şi suntem tot ce am moştenit de la strămoşi. Conştiinţa nu lasă să pătrundă în câmpul ei decât ceea ce este util pentru momentul prezent; de aceea, noi gândim numai cu o mică parte din trecut. Dar trecutul pe care îl purtăm în inconştient pururi cu noi influenţează surd, însă eficace toate dorinţele, gândurile, voinţele, acţiunile noastre; de aceea, noi nu putem trăi de 2 ori acelaşi moment. Astfel, fiecare clipă a vieţii noastre este totodată unică şi imprevizibilă, este totdeauna nouă, este creaţie: un moment original al unei istorii nu mai puţin originale. Elanul vital ce străbate universul s-a ramificat în regnul vegetal, cel animal şi cel uman; ca şi instinctul, inteligenţa este un instrument pentru acţiune. Instinctul este orientat spre viaţa inconştientă, precum inteligenţa spre conştiinţă. Inteligenţa este cunoştinţa unei forme, instinctul implică pe aceea a unei materii. Sunt lucruri pe care inteligenţa singură este capabilă să le caute dar pe care - prin ea însăşi - nu le va găsi niciodată; pe aceste lucruri numai instinctul le-ar putea găsi, însă el nu le va căuta niciodată”. Sociologul Evreu Emile Durkheim a analizat animismul (gândirea omului arhaic din stadiul prereligios timpuriu, factorul creator al mitologiilor şi al superstiţiilor, prin care natura era locuită de zâne şi zei): “Ideea de suflet a fost sugerată omului din neputinţa de a-şi explica viaţa sa dublă, în stare de veghe şi de somn. Într-adevăr, pentru ‘sălbatic’ (termen nepotrivit, ca şi cel de ‘primitiv’) reprezentările din timpul stării de veghe şi a celei de somn aveau aceeaşi valoare: dacă visa că a fost într-o zonă îndepărtată, credea că a fost într-adevăr acolo; dar n-ar fi putut pleca decât dacă în el existau 2 fiinţe: trupul, culcat pe pământ şi care se trezeşte în aceeaşi poziţie, şi cealaltă fiinţă, care - în acelaşi timp - s-a deplasat în spaţiu. Tot aşa, dacă în somn s-a văzut discutând cu cineva, a conchis că şi acela care l-a vizitat era alcătuit din 2 fiinţe: una care dormea şi una care s-a manifestat pe calea visului. Din aşa experienţe s-a degajat încetul cu încetul ideea că în fiecare există un dublu, un alt ‘eu’, care - în condiţii determinate - are posibilitatea să părăsească organismul în care sălăşuieşte şi să hoinărească departe. Acest ‘dublu’ reproduce firesc toate trăsăturile esenţiale ale fiinţei ce-i foloseşte drept înveliş dar - în acelaşi timp - se deosebeşte prin mai multe însuşiri specifice: e mai mobil (de vreme ce poate parcurge într-o clipă distanţe enorme) şi mai fluid, căci pentru a ieşi din trup trebuie să poată să treacă prin orificii / nas, gură, etc.; ‘dublul’ este dintr-o substanţă mult mai subtilă şi mai eterică decât tot ceea ce e cunoscut pe cale empirică. Dublul este sufletul. După moarte, sufletul poate face oricând ceea ce altădată putea face doar noaptea (în somn). Dar sufletul nu este spirit. Pentru o inteligenţă rudimentară, moartea nu diferă de un leşin mai îndelungat sau de un somn prelungit, căci ea are toate trăsăturile lor; şi ea pare să separe sufletul de trup - precum somnul - numai că, în acel caz, trupul nu mai revine la viaţă, ceea ce a condus la ideea unei separări fără o limită de timp determinată. Mai mult, la trupul odată distrus, separarea e cu adevărat definitivă; apar astfel spirite detaşate de organismele oamenilor, străbătând spaţiul în deplină libertate. Numărul lor crescând în timp, se formează astfel în jurul celor vii o populaţie de spirite; puterea acelora crescând prin tot ce li se atribuia (închipuindu-se că puteau determina un spor de vitalitate ori să provoace dezordini de tot felul), n-a existat întâmplare care să nu poată fi pusă pe seama lor: au reprezentat un adevărat arsenal de cauze oricând disponibile, care nu lăsau mintea în căutare de explicaţii (inspirau sau tulburau oamenii, nu exista boală ce să nu poată fi explicată prin asemenea influenţă, etc). Astfel oamenii au devenit prizonierii forţelor spirituale create chiar de ei, după propriile imagini; căci dacă spiritele distribuiau sănătatea sau boala, binefacerile sau necazurile, era mai înţelept să le mulţumească pentru bunăvoinţă sau să le liniştească când erau iritate: aşa se explică ofrandele, sacrificiile, rugăciunile, într-un cuvânt tot aparatul de practici religioase. De aceea, primul cult pe care l-a cunoscut umanitatea a fost Cultul Morţilor, al Strămoşilor; astfel, primele rituri au fost mortuare, primele sacrificii au fost ofrandele destinate nevoilor defuncţilor”. Cult deriva din Gurg; în legătură cu somnul - bun pentru întreţinerea vieţii, văzut de unii ca exerciţiu pentru moarte - Românii îl au pe legendarul Moş Ene care umblă pe la gene, faimos ca aducător de vise bune prin presărarea prafului de somn, respectiv a nisipului magic” pe ochi: prin denumirea de Moş Ene e redat personajul deopotrivă ca moş” adică vechi / din trecutul îndepărtat şi ca “Ene” drept “An/u”, cel mai vechi zeu tutelar al cosmosului. În secolul XIX, academicianul Român Petriceicu Haşdeu susţinea că elementele fantastice din basme îşi aveau originile în visele oamenilor; el a pornit de la ideea dublei existenţe a fiinţei umane, anume cea a vegherii şi cea a visului: viziunea sa a fost că omul primitiv nu făcea distincţia între starea de veghe şi starea de vis (întrucât oricare populaţie credea în vise, crezând şi în basme).
În “Originea omului” / 1994, paleoantropologul Britanic Richard Leakey a afirmat (începând cu referirea la Neandertalii care trăiau în N Vechii Lumi, în preajma fostei calote polare, ferindu-se de soare şi îndeosebi activând în peşteri / grote ori noaptea, motivul glaciar împreună cu motivul nocturn şi de grotă provocându-le deschiderea culorilor pielii, părului şi ochilor, scurtarea părului de pe trup fiind vitală răcirii temperaturii interne, permiţând funcţionarea creierului voluminos): “Ca o adaptare evidentă la climatul rece, etajul mijlociu al feţei omului de Neandertal a devenit extrem de pregnant, rezultând căi nazale mari în care aerul glacial putea fi încălzit şi umezeala degajată din respiraţie condensată; acea configuraţie putea să fi afectat forma bazei craniului. Oamenii Homo Sapiens sunt capabili să emită o gamă largă de sunete pentru că laringele este situat jos, în gât, creând astfel o cameră de rezonanţă mare - faringele - deasupra coardelor vocale; faringele extins reprezintă cheia producerii vorbirii complet articulate. La toate mamiferele - cu excepţia omului - laringele este situat sus în gât, ceea ce permite animalului să respire şi să înghită în acelaşi timp; poziţia joasă a laringelui permite omului să producă o gamă mai mare de sunete dar să nu înghită şi să respire în acelaşi timp: la oameni se manifestă ciudata posibilitate de a se îneca. Copiii nou-născuţi au laringele situat în partea superioară a gâtului - ca şi mamiferele - şi pot respira şi înghiţi simultan, aşa cum sunt nevoiţi să facă în timpul alăptatului; după înţărcare, laringele începe să coboare, ajungând la poziţia finală odată cu începutul adolescenţei. În timp, repertoriul de bază al vechilor sunete simiene - asemănătoare probabil gâfâiturilor, strigătelor şi mormăielilor maimuţelor - se va fi dezvoltat şi expresia lor va fi devenit mai structurată. Limba - aşa cum e cunoscută azi - a apărut ca un produs al necesităţii de vânătoare şi cules (sau aşa s-ar părea; există şi alte ipoteze cu privire la evoluţia limbii). Centrul vorbirii este lângă tâmpla stângă, în emisfera mai dezvoltată a creierului, ce comandă partea dreaptă a trupului. Deoarece inteligenţa socială umană, folosirea uneltei şi a vorbirii depind de creşterea cantitativă a volumului creierului şi de capacităţile lui de prelucrare şi de asociere a informaţiilor, nimeni nu s-ar putea ivi dintr-o dată desăvârşit. Mai degrabă - la fel ca volumul creierului - fiecare dintre capacităţile intelectuale trebuie să fi evoluat treptat; mai mult decât atât, deoarece aceste capacităţi sunt interdependente, nici una dintre ele nu ar fi putut atinge nivelul actual de complexitate în izolare. Limba modelează cu siguranţă elemente ale gândirii într-un fel în care o minte mută nu poate modela”. Se ştie că natura nu face nimic inutil iar faptul că oamenii Homo Sapiens au cea mai mare parte a creierului neutilizată nu e decât un “handicap” cu care au rămas după dispariţia înaintaşilor Neandertali (despre care savanţii Epocii Moderne - examinând numeroase cranii Neandertal - au concluzionat că deoarece aveau creierul mai dezvoltat nu comunicau prin mijloacele ulterioare consacrate de Homo Sapiens ca vorbitul în graiuri, fixarea vizuală prin imagini ori scris, etc., ci în special prin muzică şi vise, ei având şi condiţia fizică mai bună, inclusiv auz îmbunătăţit ori vedere nocturnă, deschizând în peşteri / grote primele locaşuri de cult din lume, ş.a.m.d.); de altfel, cercetătorii Moderni au observat că de la maturitate spre bătrâneţe, activităţile celor 2 emisfere ale creierului uman se coordonează tot mai mult, ceea ce ar aduce aşa-zisa “înţelepciune” atribuită vârstnicilor (aparte de volumul cunoștințelor acumulate în viață): spre deosebire de Homo Sapiens, la Neandertali mai activă era emisfera dreaptă a creierului (responsabilă cu creativitatea, curiozitatea, intuitivitatea, etc). În 2015, academicianul Român Bălăceanu Stolnici - antropolog şi neurolog - a afirmat: “Mentalul este atât de com­plicat, încât tot ce a putut să facă ştiinţa până acum a fost doar să-l descrie, însă nu şi să-l explice pe de-a-ntregul. Nu înţelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Ştiinţa nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura ‘teorie’ care poate explica este cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate for­maţiunile lui, la nivel macro şi microcelular, nu re­prezintă decât o imensă interfaţă care permite spiri­tualităţii umane să se manifeste în lumea materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care nu pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca ‘supranaturalul’. Eu cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel de ‘întrezărire’ a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaşte încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare, conştiinţa noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de a-şi extinde conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această ex­tindere artificială, chi­mi­că, a conştiinţei, prin folosirea de substanţe halucinogene, ci cred că ea tre­buie să vină dintr-un exerciţiu spi­ritual intens”. Neandertalii au constituit prima rasă umană mai deschisă la culoarea pielii, părului şi ochilor, ceea ce în combinaţie mai ales cu negresele Homo Sapiens a condus la reuşita metisării umane, abilităţile “paranormale” la unii Homo Sapiens fiind doar vagi ecouri ale capacităţilor Neandertale (după extincţia Neandertal, interese pentru revitalizări de gen s-au manifestat constant printre Homo Sapiens, de la practici străvechi “stranii”, până la studiile cât se poate de științifice ale cercetătorilor actuali, însă acum doar un procent foarte mic din existenții Homo Sapiens mai moștenesc unele gene Neandertale); în legendele Româneşti nu întâmplător s-au păstrat şi referinţele la zmei - făpturi neobişnuite din timpuri îndepărtate, care răpeau frumoasele oamenilor - ce erau capabili şi prin faptul că puteau simţi de la mare distanţă “mirosul de om” (specia Homo Sapiens clar se evidenţia, inclusiv olfactiv): de pildă la vecinii Ucraineni, cel mai semnificativ reţinut de legende a fost змій Горинич = zmeul Gorynch”. Se poate face o paralelă cu felul în care erau văzuţi Neandertalii (şi hibrizii / corciturile lor) de către oamenii Homo Sapiens; cu aşa “cheie”, cei pre-diluvian denumiţi de Homo Sapiens în răsărit ca “îngeri” şi în apus ca “zmei” devin şi mai interesanţi: etimologic “Dragii Ani” / “dragonii” sau “zmeii” / “smeii” reproduceau prin denumirea lor - occidentală pe baza celor 2 particule “za” / “sa” şi “Ma” - tocmai Sacra Lună, adorată de nocturnii Neandertali, în societăţile matriarhale sau poliandre masculinii Neandertali nocturni fiind apreciaţi şi ca “zeii mei” (în opoziţie cu diurnii Homo Sapiens, venerând Soarele - frumosul foc de pe Cer - Făt-frumos “rupt din Soare” fiind constantul erou în antiteză la rându-i cu zmeii / dragonii, unii din aceia provenind şi de pe “celălalt tărâm”). În Vechea Lume pre-diluviană, întunecatele - dar mai călduroasele, față de temperaturile extreme glaciare din exterior - grote / peșteri erau considerate părți din Gargar / Tartar: locuri unde se adunau Uriașii - Cro Magnon / Neandertal - care dominau timpurile, pentru a slăvi “Celălalt Tărâm” (ori peșterile / grotele erau religios considerate chiar “Porți” spre “Lumea Cealaltă”). Percepția energetică - radiată de corpurile cerești, respectiv deopotrivă de Pământ și de astre - era diferită la Uriași față de cea a oamenilor / Homo Sapiens. Mediul umed / acvatic al cavernelor / peșterilor în exterior era egalat sau chiar întrecut pe malurile bălților / Lacurilor ori în mlaștini / delte, unde străvechii oameni - culegători și vânători nomazi - preferau să înnopteze (în număr tot mai apreciabil după ce activitatea solară s-a majorat, calota polară Nordică a EurAsiei începând să se retragă în vremurile pre-diluviene / dinaintea Potopului Pontic): valoarea religioasă a unor asemenea locuri a ajuns în EurAsia așa de slăvită după dispariția ultimilor Uriași, adică a Giganților Cro Magnon (când Homo Sapiens a rămas singura specie umană), încât o structură - a oamenilor Homo Sapiens - ca Imperiul Atlant s-a putut consolida cu teritorii definite, cu granițe fixe, cu capitală stabilă / pe o Insulă, etc. În asemenea spații ude, șerpii de apă / dragonii erau o prezență obișnuită îndeosebi pentru pescarii Pelasgi (cei care navigau pentru prinderea peștilor, aflați în cantități abundente mai ales în rețelele de ape dulci), astfel încât prezențele reptiliene au ajuns să facă parte din folclor - în luptele pentru cele mai bune locuri - echivalând legendele cu luptele pentru cele mai bune locuri avute de oameni cu străvechii Uriași, respectiv cu nocturnii “zmei” din timpurile îndepărtate; deoarece mișcările oamenilor au fost - în preajma Potopului Pontic - în general dinspre SE spre NV / respectiv dinspre răsărit către apus, zona din care au venit a fost botezată ca Asia: era tărâmul consacrat al dragonilor. Pentru “Dragoni”, vechii Iranieni aveau termenul Azi” iar vechii Indieni foloseau “Ahi”; pentru “Devotat” (în Prea-Înaltul) se utiliza termenul Sanscrit “Dasa”, care în funcție de context putea însemna și opusul, adică “Demon”: unii savanți au observat legăturile lingvistică și geografică cu etnonimul pentru indigenii Dahi din Asia Centrală (dar și cu “Deva” = “Divini”). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în Dicţionar de simboluri”: În doctrina hindusă, Dragonul - identificat cu Principiul sau cu Argi / Agni - era cel care producea Soma: băutura vieţii fără de moarte; în apus, el păzea Grădinile Hesperidelor. Hesperidele - fiice ale lui Atlas şi Hesperis - trăiau în grădini cu mere de aur, la intrare stând de pază un zmeu / dragon. Herakles a biruit dragonul: mitul evocă existenţa unui Rai - obiect al dorinţelor omeneşti - şi a posibilităţii de a deveni nemuritor (mărul de aur). Zmeul / Dragonul întruchipa groaznicele dificultăţi întâmpinate în drumul spre Rai iar Herakles, eroul care a învins acele obstacole: avem de-a face - în ansamblu - cu unul dintre simbolurile luptei omului de a ajunge la acea spiritualizare care-i va asigura nemurirea. Atlas - spune legenda - l-a învăţat pe Herakles astronomia. Dragonul a dat numele unei constelaţii iar Herakles a fost identificat cu soarele. Chiar dacă simbolismul său acvatic rămâne evident capital, dacă Dragonii trăiesc în apă şi fac să ţâşnească izvoare, dacă Regele-Dragon e al faimoşilor Naga, Dragonul era mai ales legat de producerea ploii şi a tunetului, manifestări ale activităţii cereşti. Unind pământul cu apa, el era simbolul ploii cereşti care fecunda pământul. Dansurile Dragonului permiteau obţinerea ploii, ceea ce era o binefacere cerească. Prin urmare, Dragonul era un semn de bun augur, apariţia sa fiind o consfinţire a domniilor fericite. Apariţia Dragonului corespundea primăverii, răsăritului, verdelui: Dragonul se înălţa la cer în momentul echinocţiului de primăvară şi se afunda în abis la echinocţiul de toamnă”. Filozoful Vasile Lovinescu în “Interpretarea ezoterică a unor basme românești” a scris: “Apariția Găinușei, a Pleiadelor la Zenit, în funcția de Pol Ceresc (pentru că se afla în prelungirea Arborelui Lumii) semnifica începutul Erei Atlante, luând locul altei constelații - Lebăda’ - ca pasăre a lui Apollo Hiperboreul sau mai degrabă una din cele 3 constelații supreme polare: Carul Mare, Carul Mic și Dragonul median între ele. Se știe că datele astronomiei moderne confirmă tradiția că acum câteva milenii Polul Ceresc se afla în Dragon intermediar între cele 2 Urse, așa că - într-adevăr - Carul Mare și Carul Mic formau talgerele unei Balanțe al cărei ax era Dragonul însuși”. Constelația Balaurului / Dragonului a fost tipică pentru cerul Nordului îndepărtat iar pentru Pământ, “Alfa Draconis” - aparținându-i - a fost Steaua Polară în perioada / riguros exactă 3942-1793 î.C. (datorită precesiei echinocțiilor, peste circa 19 milenii va fi din nou Steaua Polară): se poate observa că în perioada trecută a fost datat Potopul biblic (calculat în 3123 î.C).
Constelația Dragonului / Balaurului
Tot aşa cum vieţuitoarele se împart în nocturne şi diurne, oamenii s-au împărţit în nocturni / de tip Neandertal şi diurni / de tip Homo Sapiens (oamenii de tip Cro Magnon au făcut tranziţia între ei); triplul comportament (fizic, emoţional, intelectual) s-a sincronizat în bioritmuri diferite, în funcţie de tipurile umane - Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens - în cauză, cu ciclicitate de noapte, de seară ori de zori şi de zi. Zânele - fiicele Zeului An - fascinau deopotrivă oamenii şi zmeii (care sistematic răpeau muieri, pentru procreare): aşa ceva a fost demonstrat prin cercetările ştiinţifice de la începutul mileniului III ca verosimil, probându-se prin studiile genetice compatibilităţile tuturor bărbaţilor Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens cu femeile Homo Sapiens (niciodată invers, adică femeile Neandertal și Cro Magnon nu au fost compatibile genetic cu bărbații Homo Sapiens, astfel încât farmecele zânelor nu puteau avea efecte reciproce decât cu oamenii Homo Sapiens - ceea ce a şi rămas în relatările despre legendarele împreunări dintre Ama-zoane şi Ghergoi / Ghergari - deci zânele nu aparţineau Neandertal / Cro Magnon, aşa cum erau zmeii; de altfel, străvechile poveşti nici n-au reţinut ceva despre prunci ai omului / “Fătului-Frumos” cu vreo zmeoaică). Ielele - cele rele - se pare că erau femei Cro Magnon / Neandertal (dacă nu, atunci erau femei Homo Sapiens în timpul menstruației): întâlnirile lor cu bărbații Homo Sapiens n-au reușit nicicând. În miturile Române, smeul / zmeul (dar şi partenera sa tradiţională smeoaica / zmeoaica) era făptura - uneori având o fantastică descriere - ce poseda puteri extraordinare; printre altele, denumirea de zmeu / “s-meu” se asocia cu “menirea” / “urzirea”: atribut vecin cu “vrăjirea” (la Traci “min” fiind “a meni”). În 2011, Alina Boboescu de la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Lund 55,42 lat. N, 13,12 long. E / Suedia a scris: “Zmeii sunt ființe care seamănă cu oamenii. Sunt uriași cu o coadă solzoasă, umblă pe cai năzdrăvani și pot avea mai multe inimi. Ei vorbesc ca oamenii, locuiesc în palate, au neveste și copii. Zmeul este o ființă infernală, ce trăiește pe tărâmul celălalt și dorește să se împerecheze cu o fată de om. A fost comparat astfel cu zeii eleni care aveau soții muritoare, deosebirea fiind că Zmeul este fragil și muritor. Zmeul este dotat cu o mare putere de intimidare însă nu dă dovadă de inteligență. Este gladiator, tiran sângeros, care devine încurcat în fața unei operații intelectuale. Zmeii sunt organizaţi după model uman, având o adevărată viaţă de familie în gospodării aşezate. Aceste așezări sunt dobândite prin furt şi se supun unei ierarhii: există un tartore şi nişte Zmei mai mici. Familia poate avea și o latură feminină, reprezentată de Zmeoaica cea bătrână. Ei dețin mari forţe fizice dar limitate. Au un dezvoltat simţ olfactiv. Se apără de oameni prin metamorfoză. Nu doresc să aibă concurență la cucerirea fetelor și din această cauză elimină preventiv concurenții. Zmeii sunt fricoși. În afară de trăsături negative, Zmeii mai posedă și unele caracteristici pozitive. Ei pot fi loiali, prin faptul că acceptă lupta dreaptă. Se poartă cu atenție cu fetele răpite și speră să le câștige dragostea. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului dar și al mitologiei românești. Acesta a fost comparat cu balauri sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer și scuipa foc. Zmeul dorește să se însoare cu fete tinere, pe care le răpește, însă este apoi înfrânt de un prinţ. În anumite basme, acesta fură ceva de mare valoare, cum ar fi soarele în basmul Greuceanu. El trăiește pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat. Având puteri supranaturale și destructive, Zmeul poate să zboare sau să se transforme în alte creaturi. Cu toate acestea, prințul reușește să îl învingă prin curaj și istețime. Zmeul din basmele românești este comparat - după unele interpretări - cu Uriașul sau căpcăunul din mitologiile Europei occidentale, pentru că și aceia răpesc tinere care apoi le devin soții în Regatele lor de pe lumea cealaltă. Prințul din basme ucide Zmeul la final și se căsătorește el cu tânăra pe care o eliberează din Regatul Zmeului. La fel ca și Uriașul din alte poveşti, Zmeul - după ce umblă prin ținuturile lumești - se întoarce acasă, în Regatul său, deoarece simte că un om este acolo pentru a-i pregăti ceva rău. Lingvistul Dr. Sorin Paliga consideră că termenul românesc Zmeu provine dintr-o formă veche împrumutată din limba dacă. În multe basme, Zmeii - la fel ca vârcolacii sau balaurii - au înghițit Soarele, Luna și stelele. Ei sunt astfel considerați ca fiind demoni ai magiei meteorologice. Zmeul este comparat și cu Zburătorul din diferite mitologii. Originea acestui demon este aflată în reprezentările populare, care se referă la căderea îngerilor. În aceste legende se spune că după căderea acelora, unii au rămas în cer, spânzurați. În afară de aceste stele, legenda spune că mai sunt pe cer și alte spirite malefice, stelele călătoare. Acestea reprezintă Zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus, prin pustiu. Aceștia însă caută mereu să se apropie de pământ pentru a-i vrăji pe oameni. Concluzii: Zmeii sunt personaje de basm care seamănă cu oamenii la înfățișare, limbaj, așezări. Diferența constă în faptul că ei sunt ființe demonice, ce trăiesc pe tărâmul celălalt, cu corpuri uriaşe și puteri magice. Zmeii sunt creaturi care perturbă echilibrul în narațiuni, fiind considerați personaje negative. Aceştia au și o urmă de bunătate în ei, reprezentată prin faptul că se poartă frumos cu tinerele răpite; de asemenea, acceptă lupta dreaptă. Zmeii sunt: răpitori, hoți, fricoși, violenți, impunători prin statură, luptători, nu sunt inteligenți și au puteri fantastice”. (Inteligenţa lor era altfel structurată decât cea a lui Homo Sapiens, fiind firească frica lor ca sentiment iar răpirea o practicau fiind obişnuiţi să ia din natură ceea ce-şi doreau; toate caracteristicile zmeilor îi apropiau de Neandertal / Cro Magnon - asemănători dar şi deosebiţi de Homo Sapiens - exact în astfel de parametri ca şi cei reţinuţi de poveştile Românilor: la vecinii Românilor - Ucraineni, Bulgari, Sârbi şi Unguri - basmele cu zmei nu prea abundă, deoarece toţi sunt mai noi stabiliţi în istorie lângă Români, anume aceia s-au aşezat în jurul Românilor doar din Evul Mediu iar ceea ce au relatat ca mai vechi / de demult fiind însă de “împrumut”, nu din cunoaştere directă, ca strămoșii Românilor). “Zmeura” - cuvânt Trac însemnând “fructul Pământului” - se baza pe Indo-Europeanul “ghem” pentru “pământean”: termenul de “zmeură” era conectat de “zmeu”. “Căpcăun” - însemnând “cap dublu” - de asemenea era o caracteristică zmeiască, referinţa fiind elocventă atât faţă de capul Neandertal mai mare decât al lui Homo Sapiens, cât şi faţă de existenţa celor 2 creiere, la Neandertal sensibil egale în mărime (spre deosebire de omul Homo Sapiens, cu creierul mic şi cu creierul mare): aşa ceva impresiona într-atât încât să se reţină în timp, de fapt cele 2 creiere aproape egale reflectând armonia de pereche aşa cum sunt atâtea părţi ale trupului în tandem, cu vizibilitate directă ori nu (2 ochi, 2 urechi, 2 nări, 2 mâini, 2 sâni, 2 picioare, 2 plămâni, 2 rinichi, etc.), Homo Sapiens prin aspectul cerebral diferit faţă de Neandertal fiind - într-o comparaţie forţată - ca şi cineva cu un picior mai scurt şi cu un picior mai lung, oamenii aplicând etichetarea de “căpcăuni” puternicilor Uriaşi trăind izolaţi în natură, care le răpeau dintre frumoasele nobile; poveştile Româneşti despre “căpcăuni” şi “încăpăţânaţi” n-au reţinut multe detalii, ceea ce e explicabil prin trecerea unui timp aşa lung de la vremurile lor (Neandertalii - căpcăunii cu 2 creiere - erau parcă “născuţi de 2 ori”, adică “dvija” = divini, ceea ce era de respectat, fiind statutul zeiesc spre care tindeau oamenii Homo Sapiens, căci dintotdeauna ei şi-au dat seama de “handicapul” avut şi în asemenea privinţă). Zmeii - foştii Neandertali şi Cro Magnon - datorită structurii preferau înfruntarea oamenilor Homo Sapiens “în luptă dreaptă” (după cum a rămas în basmele Româneşti), pe lângă acea sintagmă fixându-se şi expresia “a se lupta ca un zmeu” = “a se lupta vitejeşte”; “handicapurile” Homo Sapiens - fie în capacitate mentală, fie în capacitate fizică - facil puteau fi depăşite prin viclenii, de aceea confruntările “drepte” rămânând de poveste când erau câştigate de către “Feţii-Frumoşi” (adică de oamenii Homo Sapiens), ca mari bravuri. Totuși, dispariția mai puternicilor bărbați Neandertal - care luptau mai mult solitar - s-a întâmplat în final să fie îndeosebi datorită bărbaților Homo Sapiens (nevoiți să se grupeze pentru a-și apăra femeile - ceea ce nu a fost cazul în tabăra opusă, căci femeile Neandertale nu puteau prinde rod cu bărbații Homo Sapiens - așa că până la urmă bărbații Homo Sapiens s-au solidarizat pentru lupte, înfruntându-i coalizat și exterminându-i pe bărbații Neandertal, ceea ce a atras în consecință și dispariția neînsămânțatelor femei Neandertal).
Academicianul Alexandru Philippide în “Originea Românilor” a enunţat: “Schimbările fonetice sunt determinate de schimbări în forma organelor articulatorii sau în deprinderile (obişnuinţele, habitudinile, aptitudinile) articulatorii înnăscute ale colectivităţii lingvistice respective şi constituie o adaptare a părţii materiale a limbii - a aspectului ei sonor, deci a sistemului fonetic - la organele articulatorii. Obişnuinţele articulatorii dau naştere articulaţiilor celor mai fireşti pentru organele articulatorii”. Biologii argumentează că în general atât trupul, cât şi inima ori creierul oamenilor nu s-au schimbat fundamental aproape deloc în ultima sută de milenii; iar pentru viitorul previzibil nu există nici un indiciu că s-ar putea aştepta nişte schimbări majore (totuşi, ceea ce încă n-a fost explicat ştiinţific - ci doar religios - este viteza enorm mai mare a dezvoltării umane faţă de viteza dezvoltării restului naturii: pe planetă nu mai există creaturi la un nivel apropiat oamenilor iar savanţii n-au găsit până acum “veriga lipsă” a legăturii oamenilor cu celelalte fiinţe, o deosebire majoră mai fiind şi că oamenii sunt singurii cuvântători dintre toate viețuitoarele). Se poate imagina evoluţia comunicării umane transferată pe durata unei zile (24 de ore): momentul de pornire, ora 0, este datat cu 36 de milenii în urmă, la intrarea organizată a Homo Sapiens în Europa, când se crede - convenţional, printre primii care au sugerat respectivul timp fiind în 1951 antropologul Britanic Kenneth Oakley - că a apărut limbajul structurat ca mijloc de comunicare (dar divin - după cum au susţinut toate culturile străvechi - limbajul uman deosebindu-se de cel al animalelor deoarece permite formularea gândirii simbolice, oamenii având gena vorbirii FOX P2 / ce lipseşte vieţuitoarelor ne-umane; primele dialoguri au avut loc între ultimele 3 specii umane, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens, pe baza capacităţii de abstractizare - inclusiv a imaginaţiei foarte elaborată, ce diferenţiază oamenii de celelalte ființe - apărută, conform atât geneticienilor cât şi istoricilor, în urmă cu 50 de milenii). Desigur că înaintea limbajului articulat / structurat cu cuvinte, oamenii comunicau prin graiuri onomatopeice (semănând cu mârâielile, şoaptele, ţipetele, etc.), căci nu erau muţi; gâturilor şi corzilor vocale le-a luat mult timp până au ajuns să doteze oamenii aşa ca acum. O scurtă redare a progreselor oferă următoarea imagine: ora 3 noaptea - nici un progres; ora 6 dimineaţa - nu se constată nici o schimbare. La ora 8 dimineaţa începe prima revoluţie în comunicare: este descoperită pictura rupestră. Privind în continuare dezvoltarea comunicaţională se constată: ora 12 / amiaza - nimic nou, peşterile sunt pictate în continuare. Ora 18 - aceeaşi imagine: în peşteri activează artiştii. Ora 19 - se “mişcă” ceva în sectorul comunicării: în spaţiul Românilor apare (în premieră mondială) scrisul / abstract. Ora 20: vechii Egipteni adoptă scrisul / hieroglific. Ora 20:40 - Sumerienii utilizează scrisul / cuneiform. Ora 21:28 - se dezvoltă alfabetul. Ora 22:06 - perioada când a trăit Homer / “Ho-mer” (primul mare poet European / cu toate că era Anatolian). Imperiul Roman a durat între 22:38 şi 23:01. Abia la 23:38, la Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania a început următoarea revoluţie în comunicare - Johannes Gutenberg (1398-1468) a tipărit Biblia.
De atunci, invenţiile s-au succedat tot mai repede: 23:53 - presa tipografică pe aburi, 23:54 - telegraful, 23:55 - telefonul. Din acel moment a început explozia comunicaţională: 23:57 - filmul cu sunet, 23:58 - televiziunea în culori, 23:59 - primul satelit artificial. Ultimele secunde: comunicaţiile şi computerele converg. Cu alte cuvinte: Civilizaţia îl dotează pe om cu o tehnică prin care puterea şi activitatea sa se măresc considerabil, în timp ce natura sa fundamentală (biologică) nu s-a schimbat. De exemplu, autorul acestei lucrări face parte din prima generaţie Gherga care a beneficiat de electricitate acasă de la naştere (poate că viaţa omenirii fără electricitate - ce a pătruns aproape peste tot - este acum greu de imaginat: în această lucrare referirile sunt tocmai la aşa timpuri - la asemenea condiţii, mult diferite față de cele din prezent - în trecut fiind evident valorificate energiile din natură, însă sub alte forme); de altfel, autorul e pe Lumea Asta din vremuri când nu era Internet pe planetă, telefonia era doar prin cabluri, transportul feroviar era cu locomotive pe aburi, în România nu exista televiziune color, etc.
Apariţia limbajului - ca reper utilizat în expunere - a fost mecanismul de declanşare culturală, fiind principala activitate ce a implicat crearea şi manipularea de simboluri; creierul uman încă determină modul de prelucrare al sentimentelor şi gândurilor, prin procese intuitive ce definesc intelectul uman / oamenii de ştiinţă deocamdată nu cunosc modul prin care semnalele electro-chimice din creier dau naştere conştiinţei (în istoria omenirii, pionierii conştiinţei au fost şamanii), căci invenţia limbajului a fost doar catalizatorul inovaţiilor oferite de gândirea umană într-o acceleraţie tot mai mărită, modificarea distinctă a ritmului de schimbare fiind caracteristica intervenţiei omului Modern: Homo Sapiens (creierul uman continuă să transmită semnale sub formă de impulsuri electrice timp de circa 37 de ore după moarte). Aportul părinţilor - formând perechea masculino-feminină indispensabilă concepţiei - este că tatăl contribuie cu spiritul iar mama contribuie cu sufletul (e de observat că la oameni cea mai mică dintre celule e spermatozoidul şi cea mai mare dintre celule e ovulul); ambii părinţi au deopotrivă spirit şi suflet, însă participarea lor la facere e împărţită, pentru oul / embrionul naşterii bărbatul facilitând întâlnirea spiritului uman cu sufletul uman facilitat de femeie (e de remarcat că dintre toate vieţuitoarele, doar oamenii sunt capabili de sex stând faţă în faţă). În gama cromatică asociatei mamei şi tatălui, împreună cu cea a corpului pruncului (respectiv femininul purpuriu / roşu, masculinul turcoaz / albastru şi albul oaselor trupului), amestecul a dat la extremele spiritului şi sufletului nuanţele de la violet la roz; lumina paternă se evidenţia în întunericul matern, relaţia lor fiind de necesitate reciprocă, pentru punerea în valoare a ambilor faţă de terţa formă: progenitura, rodul dragostei lor. Spiritul aparţine Cerului iar sufletul aparţine Pământului, “cununia” lor în trupul omului dând viaţă corpului uman (prin “corpul vital” / biocâmpul - “dublul” persoanei, format de îmbinarea energiei sufletului şi forţei spiritului - mai mare decât trupul fizic, văzut dintotdeauna de cei fermecați” / vrăjiți”, care au dobândit vederea spirituală, aflaţi sub hipnoză, etc., din 1939 vizibil uşor prin fotografierea descoperită de soţii Armeni Kirlian), după moarte spiritul şi sufletul părăsind trupul fizic, întorcându-se în “Lumea Cealaltă”, fiecare pe drumul său: spiritul înălţându-se la Cer iar sufletul rămânând ataşat Gliei (unii presupunând migrarea sufletelor în alte vieţuitoare, însă fără perechile lor spirituale neputând produce visatele reîncarnări în alte trupuri); diversitatea umană este aşa de mare încât până acum n-au existat 2 oameni la fel (mai mult, prin distrugerea trupului, “dublul” persoanei nu-i poate supravieţui, căci n-are ce reprezenta / pe Pământ sufletul fără spirit fiind ca în Cer spiritul fără suflet). La noul-născut, mama aduce sufletul iar tata aduce spiritul, “cununia” lor (respectiv cuantumul posibilelor combinaţii suflet-spirit) depinzând de a treia parte, cea materială a trupului; datorită tripletei suflet-spirit-trup (condiţionate reciproc), corpul fiecăruia este unic - chiar şi la gemenii monozigoți fiind diferit, inclusiv biologic - oamenii în plus faţă de alte vieţuitoare având raţiune. “Cheia” este suportul genetic, care permanent permite date noi dar şi păstrează datele acumulate, în timpul vieţii continuitatea trupului fizic păstrându-se cu toate că la circa fiecare 7 ani conţinutul său este complet regenerat cu material biologic nou (aşa după cum a fost probat ştiinţific, prin înnoirea tuturor celulelor trupului): din mare vechime, se ştia că oamenii cu mult spirit erau Genii şi oamenii cu mult suflet erau Mani (Genii erau apropiaţii Cerului iar Manii erau apropiaţii Geii / Pământului); moartea însă este ereditară, la momentul decesului fiind separarea spiritului de suflet, trupul rămânând astfel fără viaţă. Evidenţele din Siberia - documentate de savanţi din Rusia, România, ş.a. - sunt că primii şamani din lume erau Gherga; în plus, similar cum vechii Români aveau termenul de gorgoane” pentru spirite”, antropologul Rus Serghei Shirokogorov 1887-1939 afirma că şi în timpul său spiritele şamanilor Tunguşi / Siberieni se numeau Jerga iar în America Centrală, de exemplu în zona fantomelor” / duhurilor” Real de Catorce 23,41 lat. N, 100,53 long. V din Mexic - unde încă sunt activi şamanii Guachichil / Huichol - din legendă e ştiut spiritul protector al minerilor argintari ca El Jergas (provenienţa nativilor Americani a fost dovedită ca fiind Siberiană, prin migraţia petrecută în timpul retragerii calotei glaciare din emisfera Nordică). Este de ştiut că ochiul - organ al percepţiei vizuale - a fost considerat aproape universal simbolul percepţiei intelectuale, hinduşii numind ochiul frontal ca “al treilea ochi” iar eschimoşii desemnând şamanul cu expresia “cel care are ochi”. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a observat: “Chiar înaintea limbajului articulat, vocea omenească era capabilă să transmită informaţii, ordine sau dorinţe, şi, de asemenea, să suscite un întreg univers prin exploziile sale sonore, prin inovaţiile sale fonice. Este destul să ne gândim la creaţiile fabuloase, paramitologice şi parapoetice dar şi iconografice, ocazionate de exerciţiile preliminare ale şamanilor pregătindu-şi călătoria lor extatică sau de repetiţia în timpul anumitor meditaţii Yoga, implicând în acelaşi timp ritmul respiraţiei şi vizualizarea silabelor mistice’. Pe măsura perfecţionării sale, limbajul îşi mărea mijloacele magico-religioase. Cuvântul pronunţat declanşa o forţă, dificil - dacă nu imposibil - de anulat; credinţe similare supravieţuiesc încă în numeroase culturi primitive şi populare”. (Şamanul era intermediarul mesajelor dintre Lumi - Asta” şi Cealaltă” - dintre oameni şi Zei). Dat fiind acest context, se poate remarca - la vorbitorii oricărei limbi sau Grai - că rostirea Gher-ga” e puternică; este de observat că faza primitivă a limbajului a fost predominant simbolică (înţelesul simplu Gher-Ga fiind Cer-Glie), ulterior trecându-se de la natural la convenţional, hierogamia Cer-Glie = Gher-Ga încheind celelalte ipostaze Gherga: destinul Gherga s-a datorat şi amprentei numelui. În 2010, cercetătoarea Nataşa Galche a scris despre Misterele şamanilor siberieni”: “Tainicii Munţi Altai formează un tărâm mistic, unde domnesc puterea şi energia pură a pământului; un tărâm cu puteri miraculoase. Siberia este un ţinut fascinant, al contrastelor uimitoare: stepa şi zonele deşertice, taigaua şi tundra, vaste regiuni muntoase, locuite doar de animale sălbatice; energiile fantastice ale zonei le poţi simţi în foşnetul frunzelor, în adierea vântului, în liniştea stepelor caucaziene, în şopotul fluviilor siberiene. Dar cea mai potrivită întruchipare a fluidului energetic este dansul ritualic al şamanilor care trăiesc într-o puternică armonie cu natura. Şamanul mijloceşte transferul de energie dinspre natură spre cel care are nevoie. Munţii Altai - în sine - reprezintă acel vindecător. Unul dintre elementele fundamentale ale filosofiei şamanice îl reprezintă comuniunea cu forţele naturii. Şamanismul este sistemul de credinţe al nativilor din Altai. Siberia este o sursă de înţelepciune străveche, în care ritualurile şamanice mistice s-au păstrat cu fidelitate, în timp. Şamanismul siberian datează de peste 40 de milenii şi este o adevărată tradiţie spirituală, o sursă de fericire şi iubire. Iniţial, şamanii erau numai vracii din Altai; cu trecerea timpului însă - şi odată cu dezvoltarea puterilor uimitoare ale acestei tradiţii - şamanismul s-a răspândit în toate colţurile lumii. Astăzi, întâlnim forme variate de şamanism atât în Laponia, cât şi în Africa, ş.a.m.d. Existenţa şamanică este bazată pe conectarea individuală la spiritele cosmice’. Şamanii îi ajută pe cei neiniţiaţi să-şi deschidă căi de comunicare cu acest nivel al cunoaşterii. Se poate afirma că şamanismul siberian, deşi ancestral, reprezintă ultima treaptă de explorat a spiritualităţii moderne. Şamanul - sau ‘Kam’, cum este numit în Altai - intră în contact cu spiritele şi zeii într-o stare modificată a conştiinţei de sine. Slujitorii acestui cult sunt mesageri între lumea reală şi lumea subtilă, intră în comuniune cu spiritele naturii, vindecă boli, prezic, etc. Astfel, practicile şamanice demonstrează o mare diversitate. În cultura şamanică din Altai, muzica şi incantaţiile imită sunetele din natură, parcă în încercarea de a realiza o cât mai perfectă armonie cu universul. Se spune că, indiferent unde s-ar afla şamanii, folosesc plante care stimulează capacităţile telepatice. În toate tradiţiile şamanice - fie din Siberia sau din Africa - intrarea în transă şi întreaga călătorie a şamanului este ghidată de tobe lovite într-un ritm susţinut, şi de dansul însoţitor. Există câteva elemente obligatorii pentru a ajunge şaman. De obicei, puterile şamanului sunt considerate un dar ereditar, ce se transmite din generaţie în generaţie, fiind necesară existenţa unui strămoş care a practicat şamanismul. Se spune că şamanul trebuie să fie ‘însemnat’ de către divinitate. El are un semn distinct din naştere (de exemplu 6 degete, etc.), o particularitate care îl face diferit fizic faţă de ceilalţi oameni. Şamanul trebuie să fie capabil să comunice cu spiritele şi să-şi trimită sufletul în locuri diferite din Univers. Prin dansul său în jurul focului, prin bătaia tobei sale, şamanul poate induce celor care asistă o stare hipnotică. Testele din laborator au dovedit că bătaia tobei poate provoca schimbări în sistemul nervos central al omului; un şaman îşi bate toba cu o frecvenţă între 4 şi 7 bătăi pe secundă: acest ritm coincide cu frecvenţa impulsurilor electrice produse de creierul uman (undele celebrale - conduse de jocul tobei - şi dansul în jurul focului, induc visele şi halucinaţiile din starea de hipnoză sau transă). Şamanul - prin trăirea intensă a muzicii sale - ajunge în câteva minute într-o stare de transă (la aceeaşi profunzime se poate ajunge prin meditaţie adâncă după câteva ore). Până de curând, antropologii au privit aptitudinile şamanilor doar ca pe o curiozitate, o manifestare a superstiţiei populare; eficienţa ritualului său nu părea să prezinte vreun interes. Abia în ultimul timp, cercetătorii fenomenului şi-au dat seama că magia şamanică nu e o legendă, ci funcţionează efectiv. Este limpede că în spatele straniilor ritualuri, compuse din sacrificii de animale, transe şi cântece foarte ritmate, se ascunde o ştiinţă străveche a tehnicilor prin care pot fi obţinute efecte magice. Studiile recente au demonstrat că în timpul procesului de vindecare al unui bolnav, creierul şamanului şi creierul pacientului încep să lucreze în acelaşi ritm şi că - prin intermediul sinergiei - atât starea psihică a bolnavului, cât şi sistemul său imunitar se pot îmbunătăţi! Prin asemenea experimente s-a demonstrat că şamanismul nu este doar o credinţă primitivă, ci este o realitate ştiinţifică!”
Conform şi învățatului Elveţian Daniel LeClerc 1625-1728, care a realizat Istoria medicinii”, fiul lui Noe, biblicul Ham - bunicul lui Ghergheseu / după cum a scris Vechiul Testament în Facerea” / Geneza” - echivalat şi cu biblicul patriarh Eno / Enoh însemnând Început” iar în vechime ca Tată / Titan, în Egiptul vechi, adică în Pitah = Ţara Pitei” / Ţara Pâinii”, după cum îşi avea iniţial numele vechiul Egipt, Ptah fiind Zeul Focului, ca Thot, numit Tăt de Etiopienii vechi, Hermes de Grecii vechi, Mercur de Romani (argintului viu, adică mercurului”, singurului metal lichid, Armânii îi ziceau “Ghearghiru”, după cum apare şi în Dicţionarul armânesc-românesc” editat de Dr. Tache Papahagi în 1963 iar planetei sale - cea mai apropiată de Soare şi cu cea mai rapidă rotaţie în jurul aceluia - îi erau asociate păsările cu cântec limpede şi muzical, alunul, etc.), apoi identificat ca Idrîs de musulmani, ş.a.m.d., avea rolul de a face fiecare lucru să vibreze “inspirându-se din denumirea cea mai favorabilă şi din faptul că ea acţiona conform acelui nume”, după cum apare în capitolul 15 al lucrării “Kore Kosmou” adică “Virginitatea cosmosului” / “Pupila lumii”; proto Indo-Europeanul “Tît” pentru “căldură” / “foc” în vechea Greacă a dus la “Tîto” pentru Titan, “Titân” în Greaca veche fiind un corp cosmic / un fel de cometă iar “a încălzi” / “a arde” avea rădăcina proto Indo-Europeană “Gher”, Zeiţa Artemida având de pildă epitetul Trac “Gherme-titha”, însemnând “cu ţâţele calde”, “titha” fiind “ţâţe” / “sâni”, popular Românii utilizând printre termenii frecvenţi din familie - masculin dar şi muieresc - atât “tată”, cât şi “ţaţă”. Intonând “Imnul înnoirii”, Hermes anunţa: “Îl voi cânta pe creatorul universului, cel care a statornicit pământul şi a suspendat cerul, a poruncit apei dulci să iasă din Ocean şi să se răspândească pe pământul locuit şi cel nelocuit, pentru crearea şi hrana oamenilor. Iată ce strigă omul că-ţi aparţine, prin foc, prin aer, prin pământ, prin suflare, prin creaturile tale”. (De străvechii Gherghi / Gurgi erau legate şi cuvinte ca “a curge”, “în jur”, “a jura”, “dulci”, etc). În “preistorie” (perioada convenţional botezată aşa în lipsa existenţei scrierii / consemnările fiind tipice timpurilor botezate ca “istorice”, însă alte dovezi - ce nu-s “scrise” dar se pot “auzi” din graiuri ori “vedea” în urme, inclusiv arheologice - abundă pentru “preistorie”), Cultul Soarelui Ra era foarte răspândit pe Pământul Ga: invocarea Soarelui Ra şi pământului Ga se făcea prin strigăte - ca să fie auzite de îndepărtatele şi totodată de măreţele entităţi Ra şi Ga - de unde verbele “a răgi” şi “a răguşi” / cu “răguşeală”, etc., procesul respectiv fiind “ruga”, cu “rug” de spini sau “rug” de foc (apoi apărând tot ceea ce ţine de “regal”, ca “regat”, “rege”, “regină”, ori “glorie” / glo-ria, “gură” / gu-ra, ş.a.), cuvinte evident formate din combinarea Ra-Ga; “gălăgia” (consonantic G-L-G) s-a suprapus peste rădăcina G-R-G a Gherghilor. Cei care rugau Gea prin răgete erau “Gea-ragi” / Gearagi, ştiuţi Româneşte ca Gealaţi: Uriaşii vechii credinţe în Marea Mumă a Pământului Ga dar şi în Tatăl Ceresc Ra, vestiţi viteji, pomeniţi şi în miturile diluviene; unele elemente ale Cultului Soarelui, ca Graiul şi compoziţiile sale, ca Nedeile în Munţi, ca săgetarea norilor, ca dansurile Căluşarilor, ca inscripţionările deosebite / aparte din grote, de pe locuinţe, haine ori tatuaje sau colaci, etc., n-au mai fost în practicile obişnuite ale altor popoare din lume, ceea ce denotă originalitatea şi primordialitatea Ra-mană (a paleoliticilor din spaţiul de acum al României = “Oamenii Raiului”) iar asemenea aspecte nu-s de neglijat, ci de considerat, ca foarte importante în “citirea” marelui / îndepărtatului trecut.
Dr. Traian Stănciulescu în Miturile creaţiei” a scris despre evoluţia limbajului simbolic: “Se cuvine ca o exegeză minuţioasă asupra genezei cuvântului să cuprindă şi răspunsul la întrebarea: este cuvântul originar de natură individuală sau socială? Altfel spus, este el rezultatul unui ‘homo nomenclator’ sau ‘erou civilizator’ care ar fi dăruit omului de rând cuvântul spre folosinţă ori dimpotrivă este cuvântul rezultatul unui îndelungat efort colectiv, în care individul creator de cuvinte şi-a estompat până la pierdere locul privilegiat? În istoria acestei interogaţii s-au formulat argumente atât pentru un punct de vedere, cât şi pentru altul. Cuvântul originar este în egală măsură rezultatul unui act individual care se socializează şi al unui act social care se individualizează. Fondul primitiv de cuvinte (numele de obiecte, fenomene sau procese) s-a născut pe calea mimetismului în diferitele sale variante. Formele simbolice ale limbajului non-verbal, mai întâi, şi ale celui verbal, mai apoi, s-au dezvoltat pe fondul deja existent al unei conştiinţe colective semnificatoare. Psihograma cuvântului prim era deja o realitate constituită la nivelul grupului. Mecanismul imitaţiei a fost angajat decisiv în procesul socializării cuvântului-simbol. Reproducerea imitativă a substratului sonor / semnificant a devenit un exerciţiu practic cu efecte tot mai evidente la nivelul grupului prin repetiţie, prin extinderea comunicării la scara unor grupuri umane tot mai largi şi în spaţii geografice tot mai ample - în paralel cu creşterea eficienţei sale - şi prin estomparea la nivelul grupului a semnificaţiilor originare în acelaşi timp cu dobândirea unor accepţiuni conotative asociate aceloraşi semnificanţi sonori (dacă pentru un anume individ cuvântul ‘cer’ era asociat cu luminozitatea şi căldura soarelui - generându-i o stare de destindere şi linişte sufletească - altuia îi amintea atotputernicia furtunii şi deci reacţia de temere, de nelinişte în faţa naturii cosmice, a necunoscutului): mecanismul a fost de resemnificare a cuvântului faţă de referenţialele sale, de care s-a folosit simbolismul cosmogonic / mitic, astfel explicându-se natura conotativă a limbajului simbolic arhaic. Cu privire la dialectica natural-convenţional: limbajul predominant simbolic / motivat din perioada arhaică s-a transformat într-un limbaj predominant semiotic / nemotivat (transformare concret dovedită de constatarea că în limbile arhaice procentajul cuvintelor intrinsec motivate - onomatopeice, interjective - şi al celor cu simbolism fonetic a fost mult mai mare decât cel prezent în limbile moderne. Cu privire la dialectica individual-social: cuvântul a ajuns în procesul interacţiunii simbolice prin interacţiunea de conţinut (respectiv prin confruntarea conţinutului expresiilor verbale vehiculate cu imaginile mentale pre-existente, generate de realităţi, şi aducerea lor treptată la numitorul comun) şi prin interacţiunea de formă (rezultând din găsirea expresiei sonore adecvate unei realităţi anume şi din adaptarea semnificantului sonor la particularităţile morfo-fiziologice ale membrilor colectivităţii), cele 2 modalităţi de rafinare a cuvântului fiind complementare, forma lui finală fiind media acelor prefaceri de natură sincronică. În această ultimă alternativă, semiotică, în care semnificaţia prefigurează semnificantul - respectiv conţinutul prefigurează forma - s-a conturat nevoia regăsirii începuturilor prin formularea credinţei potrivit căreia: La început a fost ‘Cuvântul’. Creaţia cosmică prin cuplarea de tip sexual a asociat 2 principii cosmice generatoare: un principiu feminin, reprezentând în esenţă matricea receptoare, substratul-semnificant pentru un principiu masculin fecundator (conţinut informaţional-semnificat). În această interpretare, s-au realizat corespondenţele semiotice dintre masculin şi semnificat pe de o parte, respectiv feminin şi semnificant pe de altă parte. Practic, printr-o atare hierogamie cosmică a avut loc fenomenul de geneză al ‘semnului cosmic’, ca diadă semnificant-semnificat ce a îmbrăcat numeroase forme particulare, de la cele ale zeităţilor secunde născute în urma acelei împrejurări, până la apariţia structurilor cosmice fundamentale ale lumii (stele, lună, soare, etc). Principiile genitoare ale lumii s-au manifestat sub forma cuplajului concret definit (cazul perechii Cer-Tată / Pământ-Mamă), cu regăsirea în motivul androginismului cosmic, în care ‘semnul cosmogenetic’ pare deja constituit ca unitate paradoxală a masculinului cu femininul, a semnificatului cu semnificantul”. (În lume au mai existat şi alte tipuri de creaţie - din ou, de tip sacrificial, Magică, etc. - însă acelea au fost colaterale, Gherga / Gher-Ga fiind o creaţie sexuală / erotică, apărând din dragoste / iubire; de altfel, proto Indo-Europeana kăr” a fost rădăcina pentru “drag” iar mult mai târziu a fost o legătură între “Drag” și “Trac” - după cum a observat și cercetătorul Român Adrian Bucurescu - în sensul că “Dragae” era înțelesul Antic pentru “atrăgător”). Despre om, ca “beneficiar al cosmogenezei”, Dr. Traian Stănciulescu - preşedintele Societăţii Române de Semiotică - a mai enunţat: “Apariţia fiinţei umane a asociat demersului creator o conotaţie pragmatică: aceea a modelării prin voinţă şi putere divină a unui nou tip de receptor, aparent neangajat în creaţie, dar făcând parte din ea. Corespunzător tipurilor de antropogonii mitice, omul apare ca un semn, ca un rezultat al proiectului divin. În calitate de ‘semn’, omul poate fi definit prin câteva raporturi instituite între semnificant şi semnificat. Geneza de tip biologic regăseşte, în esenţă, corespondenţa dintre principiul activ / masculin (cu semnificaţia genetică a lichidului seminal, cuprinzând semnificatul fiinţei ce urmează a se naşte) şi principiul pasiv / feminin, substratul receptor, semnificant absolut indispensabil naşterii ‘semnului’ care este omul. Naşterea din ovoid a omului presupune regăsirea aceleiaşi ‘dualităţi semnificative’ în cuplajul dintre un principiu entropic nestructurat, semnificant / substrat de tip ‘albuş’, cu un principiu ordonator, negentropic, de tip ‘gălbenuş’. Antropogonia prin metamorfoză desfăşoară, în ultimă instanţă, principiul rezonanţei universale, al holografiei care face ca partea să se dezvolte în consens cu întregul. Aşa cum prin informaţia / semnificaţia ADN-ului orice fărâmă din trupul unei fiinţe îi păstrează mai mult sau mai puţin fidel imaginea, aşa şi omul născut din trup de zeu va reproduce ‘chipul’ aceluia, printr-un grad anume de asemănare. Creaţia magică a omului, prin intermediul cuvântului generator se manifestă sub semnul aceluiaşi principiu. Cuvântul ‘magic’ posedă un conţinut informaţional (semnificat) care este transferat prin rezonanţa propriului substrat (semnificant energetic) unui substrat exterior (semnificant substanţial). În perspectivă cosmogenetică, omul a apărut ca ‘semn al creaţiei divine’: ‘ceva’ care suplinea ‘altceva’ (voinţa de exterioritate a divinităţii) şi avea semnificaţie pentru ‘cineva’ (divinitate mai întâi, omul însuşi mai apoi). Dobândirea conştiinţei de sine, prin resemnificarea propriei geneze, l-a transformat pe om în demiurgul unei deveniri tinzând mereu spre sacralizare, prin asemenea resemnificare orice creaţie umană urmărind modelul exemplar al creaţiei cosmice: astfel, creaţia umană a devenit semn al creaţiei divine, pe care a suplinit-o în faţa conştiinţei profane. Originea sintagmei simbolico-figurative de tipul Cer / Tată - Pământ / Mamă se află fie în experienţa comună, obişnuită, fie în cea imaginativ-creatoare, în cea onirică sau paranormală, individuală sau transindividuală, în experienţa insolită, neobişnuită, a întâlnirii omului cu ‘semenii întru raţiune’ aparţinând unor ignorate lumi cosmice”. Cer-Pământ = Gher-Ga a făcut ca Gherga să se înscrie în acel scenariu ancestral, străbătând viguros mileniile. Este de remarcat că străvechea rădăcină Sanscrită şi Indo-Europeană Bhă” - pentru ceea ce însemna Lumină”, respectiv “Cuvânt” - a rămas ca prefixul numirii atât pentru Bănat / Banat, cât şi pentru India: Bhărat; iar aşa după cum a anunţat de exemplu Biblia, “la început era Cuvântul” (Platon enunţând că la început a fost ideea, toţi Anticii venerând şi lumina), în Sanscrită (San-scrită” = sfânta scriere”) “bhanati” fiind “a vorbi”, în Armeană “ban” rămânând cu înţelesul de “cuvânt”, etc. Reluând cu aşa “cheie” / “metodă” ceea ce era “la început”, n-ar fi doar teritoriile denumite Bhănat / Bănat şi Bhărat / India - succesoarele imediate ale diluvianului Imperiu Borean / Atlant, devenite centrele primelor Civilizaţii post-diluviene, la apus şi la răsărit de Cornul Abundenţei / cealaltă Civilizaţie diluviană - ci şi semnificaţiile lor ca locuri de “suflet”, căci dintru începuturi sufletul a fost numit “Ba” (cu înţeles de “sclipire”): în mare vechime, “coarnele” substituiau “razele” (prin “corn” fiind de înţeles “rază”, utilizarea substitutului de “corn” fiind - de-a lungul timpului şi în diverse culturi - în variate contexte); de exemplu, sub forma Sanscrită Bhautta era ceea ce autohtonii aveau mai simplu ca Bod pentru Ti-bet (prefixul “Ti” - Chinez “Po” - însemna “înalt”). Nu este deloc de neglijat echivalența orientală “B” pentru “P”: de pildă, ceea ce era “Pa” în Vechea Europă / adică în apusul Vechii Lumi a ajuns “Ba” în răsăritul Vechii Lumi. Sufletul Soarelui “Pa-Ra” a ajuns simbolizat prin organul sexual masculin “Pu-La” (suprapunerea “R”/“L” fiind de asemenea considerată), concret în Vechea Lume “pula” - venerată prin Cultul Phalic - reprezentând purul suflet solar: se ridica, strălucea când era la culme și se calma, în mod similar cu traseul Soarelui Ra pe Cer (ce zilnic răsare în zori, strălucește la culme și apune); pe de altă parte, stropitul cu apă - cu mană sau rouă - de altfel, ploaia fiind dintotdeauna apreciată pentru roadele ce urmau după ea, simboliza stropirea cu spermă / dintotdeauna apreciată pentru fertilizarea ce urma după ea. “Ba-Nat” / “Ba-Anat” era atât sufletul Zeiței A/Nat, cât și regiunea sfintei A/Nat (“Pa-Nat” / “Pa-Anat”) iar “Bhă-Rat” egala în pronunție orientală tipică “Phă-Rat”, anume “Sacrul Regat”, Țara înaltului Soare, binecuvântata Indie aflându-se la poalele celor mai înalți Munți din lume, acolo unde răsărea Ra, fiind tărâmul Zeului Ra. Ulterioara cultură hindusă din Bhărat / India - cu începutul dezvoltării în Bazinul Indului / locul Civilizației Ghaggar, Fluviul avându-şi izvorul în Munţii Karakoram - a reprodus onomastic, pentru Inzi, prin “In-Du” pe Zeul (“Za” / “Da”) “An”, devenit acolo “In”: din Epoca Pietrei, trecerea de la Anu Vechi la Anu’ Nou a fost sistematic marcată în “Ba-Anat” / Baanat, similar fiind şi în Bhărat / “Bhă-Rat”, la început numai în N Indian, mereu în luna martie (inclusiv în prezent, oficial Anul Nou Indian e cel corespunzător calendarului hindus, în martie iar în Baanat / Banat - şi în general în spaţiul Român - tradiţia Anului Nou celebrat la Mărţişor a fost abandonată abia în Epoca Modernă, amintirea rămânându-i în colinde / folclor şi în istorie, învierea naturii primăvara prin apariţia unui An Nou în locul celui vechi regăsindu-se în străvechea temă şamanică Siberiană a învierii, atestată mult anterior de pildă decât timpul când a scris Biblia despre înviere); conform savantului Român Petru Caraman 1898-1980, de la început rolul colindătorilor era de mesageri ai fericirii, dânsul văzând Sud-Estul Europei ca pe o “zonă culturală unitară” unde se manifestau credinţe religioase de sorginte paleolitică, cu referire particulară la datina colindatului, ce avea “trăsături comune la popoarele cele mai diverse de pe spaţiul imens pe care s-a întins tipul oriental al ei, adică de la Marea Egee şi din regiunile pontice până la Baltica şi la Marea Albă în direcţia sud-nord şi de la Adriatica şi munţii Boemiei spre Ural şi chiar dincolo, în direcţia vest-est”. Dr. Haluk Berkmen (profesor universitar din Istanbul / Turcia) a scris: “Pentru oamenii din vechime, soarele era mare divinitate. Soarele era sfânta putere de după orizont: ziua lumina şi încălzea, fiind simbolul creatorului vieţii; după ce apunea, animalele sălbatice ieşeau la vânătoare. Prin urmare, soarele simboliza viaţa, bunătatea şi protecţia, prezenţa sa fiind confortabilă, îndepărtând temerile oamenilor timpurii. Orice creatură care se bucura de soare era apreciată ca având puteri mistice. Păsări ca vulturul sau animale precum capra erau astfel de vieţuitoare sacre. De asemenea, munţii - formaţiuni naturale luminate şi încălzite cel dintâi după răsăritul soarelui - erau de asemenea iubiţi. Oamenii credeau că puterea caprei se afla în coarnele sale: cu cât erau mai lungi - şi prin urmare mai răsucite - cu atât conţineau mai multă putere (erau considerate semne de forţă şi de energie specială). Toate animalele încornorate au ajuns să fie considerate sacre iar străvechii lideri au început să poarte coarne ornamentale pentru a arăta că erau puternici, că erau încarnările divinităţii solare pe pământ şi puteau demonstra legăturile mistice (prin ritualuri şi dansuri, în jurul focurilor - deoarece acelea aveau caracteristicile de forţă solare, prin intensităţile arderilor lor - focurile ajungând astfel şi ele sacre). În EurAsia a fost prima slăvire solară din Vechea Lume (după cum o demonstrează petroglifele)”. La hinduşi şi Sumerieni, coarnele de taur aveau caracter lunar; coarnele de berbec aveau caracter solar.
În arealul Carpato-Dunăreano-Pontic n-ar fi deloc “deplasată” fuziunea dintre străvechile denumiri pentru cereasca forţă spirituală “Ma” şi strălucirea “Gher”, în “Ma-Gher”, înţelesul pentru forţa Ma a lui Garghe fiind Ma-Garghe = Marte (rădăcina regăsindu-se la moarte, Mărţişor, Martin, Marte, martie, etc. după ce inițial a fost pentru lună “Ma-sa”, adică literalmente “sfânta forță spirituală” Ma a Selenei), lingvistic “T” fiind dovedit că a acoperit “G”. În cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică”, publicată în 1973 de savantul A/Român Gheorghe Muşu, e scris: “În raza tipului general al zeităţilor anului şi vegetaţiei, cum şi a reprezentanţilor acestora, apare mai întâi figura zeului Marte, zeu al vegetaţiei la origini, devenit apoi zeu al războiului, evoluţie sau bipolaritate pe care am văzut-o la traci şi o găsim de asemenea la fosta comunitate italo-celtă. El lua înfăţişarea cuvenită unui zeu al vegetaţiei la sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou, care - în vremea veche - era situat în luna ce-i poartă numele. Astfel, în fiecare an, în martie, pe străzile Romei era dus în procesiune un om îmbrăcat în piei, era lovit cu lungi nuiele şi alungat din cetate; el era numit bătrânul Marte’ şi din moment ce respectiva ceremonie avea loc în ajunul primei luni pline a vechiului an roman (ce începea la 1 martie), omul îmbrăcat în piei trebuia să înfăţişeze pe Marte din anul trecut, care era alungat la începutul noului an. Or, Marte era la origini un zeu al vegetaţiei, nu al războiului. Lui Marte îi adresau ţăranii romani rugăciunile pentru sporul grâului şi al viilor, al pomilor roditori şi al păduricilor; pe deasupra - pentru ocrotirea turmelor - fermierii îi aduceau sacrificii lui Marte sub numele său: de Marte al pădurii ‘Mars Silvanus’. Numele lui Marte, din fondul egeean, îl arată ca un Kouros, ca ‘Tânărul’, cel plin de vigoare, cum era şi zeul războiului Ares ‘Ma-mertos’ (‘descendent’ din Marte); Marte personifica pregnant notele şi înfăţişările atribuite tânărului ca zeu al războiului, succesiunea pentru funcţia de ‘rege al dumbrăvii’ fiind prin luptă şi omor: titlul său de rege al pădurii indica în mod clar caracterul silvestru al zeităţii pe care o servea şi - deoarece putea fi atacat doar de acela care ar fi smuls creanga unui anumit copac consacrat - se putea spune că propria sa viaţă era legată de cea a copacului”. În studiul “Din mitologia tracilor” publicat în 1982 de acelaşi savant A/Român Gheorghe Muşu, stă scris: “Marte, la origini divinitate a vegetaţiei noi din primăvară, care de aceea da şi numele lunii respective - cea dintâi - se relevează ca atare şi prin numirea sa, cu înţelesul corespunzător, Tânărul’, trecând apoi şi în ipostazierea de la capătul opus, al vegetaţiei pierite în iarnă - ca ‘Bătrânul Marte’ - alungat ritual la începutul noului ciclu, din primăvară; din stadiul primar, cu cele 2 faze ‘ortodoxe’ de la ‘capătul de jos şi de sus’ al istoriei sacre a zeităţii s-a ridicat apoi acea zeitate a războiului”. De altfel, la Gherdap - pe malul Bănăţean, regiune posibil asimilată şi ca “Lumea Cealaltă” - au rămas reprezentările cultice ale morţii, Grec având numele de Thanatos / în stranie rezonanţă mai ales cu “Bhanatos”, cu echivalenţa Orcus / Horkos şi care Latin se numea Mors (părinţii săi erau Noaptea şi Întunericul, fratele său era Hypnos / Somnus iar surorile sale erau Kerele, patronând morţile violente); în 1913, academicianul Român Vasile Pârvan a descris înfăţişarea sa Antică din Zernesium / Orşova: “Geniul morţii - sau cu numele propriu Thanatos - e ca de obicei cu picioarele încrucişate, sprijinindu-se în somn (ochii îi sunt închişi) pe o torţă mare plecată cu flacăra spre pământ”.
Thanat în Banat
În “Inteligenţa materiei” din 2009, Dr. Dumitru Dulcan a enunţat: “Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea. Iată 2 termeni aproape antonimici. Foarte probabil, condiţiile de mediu au cerut pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din 2 surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi - odată cu ea - moartea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate. Iată de ce - simbolic vorbind - Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca Adam şi Eva să părăsească raiul nemuririi. 2 indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea, care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi visul’, trec în nefiinţă. De acum lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul însuşi - ca una din formele acestei lumi - îşi datorează existenţa acestui ‘păcat originar’, ca să folosim expresia atât de mult comentată. Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca fiinţe evoluate, la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. Naşterea şi moartea devin cei 2 poli între care pendulează întreaga noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism 2 funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar 2 organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii. O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere când - fiziologic vorbind - nu era nevoie decât de un testicul şi un ovar. Aceste 2 organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă fără încetare de misterul actului erotic. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers. De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretutindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv, sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, pasivitate şi pasiune, atracţie şi repulsie, facere şi desfacere, într-un cuvânt întreaga tramă a creaţiei. De aceea, sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar nici unul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime. Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru că el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în tot ceea ce înseamnă artă, bucuria dragostei, care pentru om devine o emanaţie înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere. Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin dragoste sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa, transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Ca orice act fiziologic, şi actul erotic se desfăşoară în baza unui ‘program’, a cărui declanşare necesită o serie de semnale. Aici natura n-a făcut economie nici de mijloace, nici de inteligenţă. Aria stimulilor erotici la om este mult mai extinsă decât la alte vieţuitoare, pentru că în erotismul uman este adânc implicată sfera sa afectiv-voliţională. Aici rolul de a atrage îl are femeia. De aceea, ea este mult mai înzestrată cu ‘semnale erotice’ decât bărbatul. Există fireşte o gamă largă de nuanţări, de la bărbatul cel mai ‘Marte’ până la femeia cea mai ‘Venus’, care - în ciuda faptului că se caută - numai arareori se găsesc în limitele idealului hrănit în adâncurile subconştientului. Acceptăm ca pe o axiomă ideea că naşterea şi moartea se înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi totuşi de ce moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere tot ceea ce există are o durată finită? Onomastici străvechi ca Anat și Thanat ori toponimii ca Banat și Anatolia, ş.a. - folosite şi în prezent, la începutul mileniului III - nu înseamnă că-s recente istoric, denumirile desigur fixându-se datorită folosirilor îndelungate, milenare (de exemplu, presupunerile de gen nefiind frânate prin atestări doar Medievale - ca aceea pentru Banat din mileniul I, când în Banat fixarea cuvântului a fost de prima scriere din lume în mileniul VI î.C., cu elemente precursoare Atlante în mileniul VII î.C. la Gherdap - şi nici de lipsa vreunor atestări explicite directe despre Banat din preistorie, ci alimentate prin deduceri, de circumstanţele contextuale, mai mult sau mai puţin indirecte, ș.a.m.d.): denumirea Banat n-a apărut brusc doar în Evul Mediu - când a fost larg consemnată - ci aşa ceva îşi avea fundamentul mult mai vechi (similar cum s-au conservat o mulţime de toponimii străvechi chiar în Banat ori în jurul său iar tocmai cu numele regiunii să nu se petreacă la fel, ar putea părea chiar ciudat, aparte de context). Așa cum Râul Timiș curge în Fluviul Dunărea și în urmă cu milenii Râul Tamos curgea în Fluviul Po-Tamos; confluența lor este în Banat (fosta regiune de suflet a Mamei Anat, partenera Tatălui An, la întâlnirea celor 2 ape curgătoare până la sfârșitul secolului XVII fiind cetatea Gradiscea), areal unde era celebrată logodna patronilor Zei cu Mărţişoare: o particularitate existentă în lume nu altundeva decât doar pe Valea Dunării inferioare (Mărţişoare există şi acum de 1 martie, dată când în vechime se sărbătoarea Anul Nou, anume festivitatea logodirii Marii Mame cu Tatăl An, cununia lor fiind marcată în 21 martie - la echinocţiul de primăvară - când ziua egalează noaptea). Dr. Ion Ghinoiu a scris în 1999 (cu referire şi la obiceiurile Ţinutului Almăjului din Banat - străbătut de Nera, Râu paralel cu Timişul, izvorând din Munţii Semenic / cândva sub dominare șamanică şi curgând în Dunăre - numele de “Al-măj“ / “Al-moş” reproducând particula de sfinţenie “Al” şi pe cea de vechime “moş”, zona ca atare fiind a “Sfântului moş”): “Sensul vechi al cuvântului nuntă’ era cel de împerechere în vederea procreerii. Este posibil ca actul nupţial petrecut în văzul tuturor să fi fost preluat, într-un târziu, de substitute divine, paralel cu dezvoltarea sentimentului de pudicitate. Bătutul parului pentru întemeierea adăpostului, ca de altfel şi primele invenţii tehnologice (aprinderea focului prin frecarea lemnelor, semănatul cu parul, zdrobitul seminţelor cu maiul în piuă, etc.) îşi au originea la limita dintre natură şi cultură, în reflexologia şi mişcarea de dute-vino a actului sexual. Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi ai strămoşilor în linie paternă, practică atestată până târziu la unele societăţi arhaice. Nunta - denumire înrudită cu naşii, nu cu mirii - dezbrăcarea mărului împodobit de către naş, obiceiul atestat în Ţinutul Almăjului ca mireasa să nu doarmă în prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special strigăturile de nuntă referitoare la naş şi fină, la naşă şi fin, precum şi strigăturile aluzive la cumetrii şi zicalele populare (Naşul vede întâi p... miresei’, ‘Înaintea ginerelui trece naşul’, ‘O dată vede naşul p… finei’) ridică problema controversată a iniţierii finilor de către naşi în vederea procreerii. Instituţia năşiei ne trimite dincolo de semnificaţia creştină a termenului - unde Biserica îi consideră pe naşi părinţi spirituali ai finilor - la bărbatul cel mai în vârstă, la ‘tatăl’ sau strămoşul neamului, la conducătorul care îşi manifesta (direct sau prin diferite substitute) rolul fecundator al femeilor. Consecinţele creatoare ale actului nupţial se ţin lanţ: întemeiază la nuntă un adăpost geomorf, ‘casa copilului’ locuită de Omul-Ou în viaţa intrauterină (pre-existenţa) şi la naştere un adăpost antropomorf, trupul / Omul-trestie în viaţa extrauterină (existenţa). Alaiul mirelui în drum spre mireasă e asemuit cu vânătoarea rituală, specifică şi altor ceremonii de aflare a locului favorabil pentru adăpost. Foarte interesant este obiceiul consemnat în unele sate ardelene de a pune la poarta miresei, într-o prăjină înaltă, o oală cu cenuşă ce trebuia spartă de mire prin aruncarea băţului; în sudul ţării, prăjina a fost înlocuită cu un stâlp din vârful căruia mirele - dovedind bărbăţie şi cutezanţă - trebuia să coboare colacul. Oala umplută cu cenuşă din vârful prăjinii era substitutul fiarei a cărei moarte violentă întemeia un nou ciclu uman, aşa cum moartea măştii Turcii / Cerbului la Crăciun întemeia un nou ciclu calendaristic. Anul de o duzină de luni şi veacul de om de câteva decenii erau personificări ale timpului. Oala - substitut al fiarei - trebuia cu orice preţ omorâtă / spartă de împărat sau de suita sa, după care alaiul nupţial al mirelui era lăsat să pătrundă în spaţiul sacru de întemeiere, curtea miresei. Acolo, în spaţiul matrilocal, amintire a societăţii neolitice matriarhale, nu în spaţiul patrilocal al societăţii patriarhale indo-europene, se desfăşurau cele mai interesante acte magice de întemeiere a casei copilului, numite - generic - ‘cererea miresei’ în interiorul Carpaţilor şi ‘colăcăria’ în exteriorul Carpaţilor (consacrarea divină a mirilor şi iniţierea lor sexuală prin împerecherea substitutelor sacre). Pot fi formulate 2 ipoteze: dacă spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost neîntrerupt locuit, atunci cultura populară ar trebui să confirme prin analogii sau să infirme prin lipsa lor descoperirile arheologice referitoare la viaţa religioasă a vechilor europeni în general şi la credinţa în Zeiţa Pasăre neolitică în special; dacă asocierea imaginii universului cu oul era numitorul comun al mitologiilor lumii, este de presupus că vieţuitoarea care se naşte din ou şi crează ea însăşi oul - pasărea - să fi reprezentat marea divinitate a vechilor europeni, cea care dădea şi lua viaţa, aşa cum în folclorul românesc barza, pasăre de baltă, aducea pe înţelesul oricui, prunci la naştere iar gaia, pasăre de pradă, îşi revendica pe înţelesul oricui, morţii. Spre deosebire de zeii civilizaţiei clasice greco-romane care încă din Antichitate au intrat într-un proces de disoluţie, zeii civilizaţiei carpatice continuă să-şi facă apariţia în peisajul românesc: ei au zile de celebrare în calendarul popular, sunt invocaţi să dezlege ploile (Paparuda, Caloianul), li se jertfesc animale (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz), să afle ursita (Maica Precesta), ş.a.; substitutele lor zoomorfe (Căluşul, Capra, Cerbul, Turca) se nasc, se desfată şi mor, împreună cu timpul cu care se confundă, asistate de anturajele lor divine - cete de fecioare sau de feciori - la marile sărbători sezoniere. Oamenii le admiră nu numai frumuseţea şi dansul lor fără egal, ci şi glasul imitat de diferite instrumente preistorice: toaca de lemn, buhaiul la Crăciun, surla la Paşti, ş.a. Dar ceea ce surprinde cu adevărat pe cercetător este păstrarea amintirii Zeiţei Pasăre neolitice - Gaia - de la care pornesc arborii genealogici ai mai multor zei şi mitologii indo-europene”.
“Ta-mos” / “Ga-mos” era “bătrâna Ga” (în vechea Greacă, prin “Gamos” era numită şi “nunta”): cu timpul, “G” s-a schimbat în “T”, prefixul “po” a dus la “tamos” / “gamos”, fiind vechea particulă a sfinţeniei (“din moşi” / adică din timpul străvechi al moşilor); înţelesul Grec de “Râu” pentru “potamos” era astfel conectat Sacrei Ga din vechime, fiind utilizat pentru apa curgătoare ce o uda. “Okeanos potamos” folosit pentru Dunăre preciza că era şi “Fluviul lui Okean” / zeul apelor dulci; “potamoi” era de pildă şi Scamandru / Meandrul Negru, Râul la gura căruia a fost Troia (unde cercetătorul German Paul Schliemann - un nepot al celui care i-a descoperit citadela - ar fi afirmat în 1912 că erau păstrate unele relicve Atlante) iar Phrygienii / Frigienii foloseau Matoas pentru Dunăre. Pe malul răsăritean al Dardanelelor - Strâmtoare lungă de 61 km și lată de 1-6 km, prin care apa curge în ambele direcții, curentul de la suprafață fiind dinspre Marmara spre Mediterana iar curentul adânc, mai rece și mai sărat, fiind invers - începe Anatolia, marea Peninsulă a fiului lui An, Atlas (de unde și onomastica “An-Atlas” / “An-Atolia”) pentru ceea ce e știută ca “Asia Mică”; la sfârșitul paleoliticului (în Epoca Pietrei) a fost tărâm Atlant - al Zeului Atlas / “A-Tlas” - iar apoi, în perioada succesoare a Epocii Păietrei, anume în Epoca Bronzului, acolo a fost Troas / Troia, un Regat prosper maritim, foarte avansat pentru timpul său, presupus ca succesor al maritimei stăpâniri Atlante: așadar, nu doar onomastic a existat asemănarea dintre “A-Tlas” și ”Troas” - prin rotacizarea frecvent practicată în vechime, pe baza echivalenței consonantice “L”/“R”, protetica vocală “A” fiind obișnuit folosită în areal - ci și contextual, transmițându-se din timpuri străvechi multe similitudini Atlante în Troia (asemănări transmise acolo la fel ca și cele neolitice în Bazinul Dunării / Bazinul celui mai apropiat Fluviu). În regiunea mărginită la apus de Râul “Ti-sa” / Tisa ce curge în Dunăre / Po-Tamos, Râul “Ti-miş” / Timiş - cel mai lung al Banatului - poate fi văzut ca apropiat de Ta-mos / Ga-mos (ca al “bătrânei Ga”, a cărei regiune de suflet o străbate), curgând în Po-Tamos / Dunăre, sacrul Fluviu al vechii Ga; corespunzător Dicţionarului etimologic toponimic” din 1980 al Maghiarului Kiss Lajos, la venirea Slavilor în Banat, Timiş / “Ti-miş” se numea Tamiş / “Ta-miş” - o denumire nu prea îndepărtată de “Ta-mos” / Tamos - Ungurii apoi, când au venit, numindu-l Temes / “Te-mes” (anterior, Romanii au preluat pentru Bazinul Timiş termenul Trac de Tibis / “Ti-bis”, ce însă era folosit pentru “loc mlăştinos”). Etimologia regiunii “Ba-Anat” / Banat - ca şi a Anatoliei - poate fi legată foarte bine de consoarta Zeului An, în Orientul Apropiat ea păstrându-şi numele Anat până în Antichitate: timp de multe milenii, Marea Zeiţă a fost adorată aproape pretutindeni în Vechea Lume; religia Marii Mame Anat a fost atestată ca foarte puternică în Anatolia - marea Peninsulă dintre Pont şi Mediterana patronată de Marea Zeiţă Mamă / pe lângă artefacte, inclusiv denumirea fiind elocventă - dar şi în Bhănat / Banat, regiune care poate să fi fost cea de suflet (“Bhă”/“Ba”) al lui Anat = “Ba-Anat” / Baanat. Cuvântul - adică lumina sau porunca Marii Mame - a fost scris pentru întâia dată în lume în Bhănat, regiunea sufletului Zeiţei Anat (adică în “Ba-Anat” / Banaat = Banat), la apus de Anatolia / “Anat-olia”; s-ar putea observa - la “Anat-olia” - că “Olia” / “Olga” a fost diminutivul pentru Helga / Gherga (cu atestare în multe limbi vechi, la unele în uz până azi). Este poate relevantă şi o menţiune din “Cartea lui Enoh” 69:12 (patriarhul pre-diluvian echivalat de savanţi cu Hermes, care a descris amănunţit legăturile sale cu îngerii - inclusiv călătoria în cer împreună cu ei - în mod mult mai amplu decât a făcut-o apoi literatura biblică despre îngeri): “Din acel moment, nu m-am dus în mijlocul pruncilor oamenilor, însă m-am aşezat între 2 spirite, între Nord şi Vest, unde îngerii primiseră corzi să măsoare locul rezervat drepţilor şi aleşilor”; e de remarcat că în vechiul Egipt, pentru “prunc” se folosea termenul “kherd”. Locul sacru - Raiul unde creşteau copacii drepţilor - a fost menţionat de călătorul Eno - Enoh / Hermes - ca situat “în zona apuseană, la marginea lumii, unde începea Cerul” (ţinând cont de provenienţa sa orientală - perspectiva descrisă de Enoh / Hermes înţelegându-se dinspre zona dintre Phiaro / Nil şi Phrat / Eufrat - primul loc ce se încadra la “apus” era Potamos / Dunărea, a cărei vale într-adevăr era la marginea Vechii Lumi, locație “unde începea Cerul”, Banat în susul Dunării / la Nord de Gherdap putând fi “locul rezervat drepţilor şi aleşilor” măsurat de îngeri, ca fiind cel de suflet / “Ba” al divinei Anat = “Ba-Anat” / Banat). Despre prezențele pre-diluvienilor cheru-vimi / îngeri Grigori = Gregori ori despre arhanghelul Gavriil / Gabriel sau despre alte apariții timpurii documentate de Gherghi cerești, sunt necesare de considerat că au fost cert anterioare Potopului biblic (din mileniul IV î.C.): atestările au fost din Epoca Pietrei, sigure din neolitic / Era de Argint - cele mai vechi mențiuni însă coborând din paleolitic / Era de Aur, adică precedând și primul Potop / cel de la sfârșitul glaciațiunii - ceea ce se corelează cu existența Raiului în paleolitic (adică în Era de Aur, după cum se știe larg universal). Schiţa următoare - realizată în 2010 de cercetătorii Neus Isern şi Joaquim Fort de la Universitatea Catalană din Girona 41,59 lat. N, 2,49 long. E - prezintă valul migraţional SE-NV din Europa la sfârşitul Epocii Pietrei:
De altfel, spre NV - locul unde a ajuns Hermes / Enoh prin excursul descris - era şi direcţia principală de migrare a oamenilor, din Orientul Epocii Pietrei (aflat în SE): opţiunile celor din Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă au fost sistematice pentru Raiul Nordic, al Hiperboreilor / populat de Pelasgi, în ceea ce a fost Europeanul Imperiu Atlant (după cum - de altfel - este și larg documentat). Nu se știe în ce limbaj pre-diluvian a fost realizată inițial “Cartea lui Enoh” - ori “Cartea lui Hermes” / adică scrisă de “G/Her-moș” - se cunosc doar copiile sale Antice (se știe că Eno / An - “moș Ene” sau Anu la stră-Români dar și la Sumerieni - era “moșul Cerului”). Un termen oriental utilizat în Vechea Lume - inclus și în lucrare - pentru “umbre” / “Uriași” a fost “Rephaim”; în arealul Raiului - actuala Românie - au fost localizați Munții “Riphaei”, străbătuți de Dunăre (Fluviul străpunge Carpații la Gherdap - în S Banatului - acolo râpele defileului impresionând): vechii Greci - ca Gherghinul Anatolian Hesiod în “Teogonia” - localizau Infernul, plin de “umbrele” celor ajunși cu pluta / piroga pe Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, lângă Okean (iar Dunărea era echivalată cu Okeanos). Privind Infernul - plasat în subteran de către vechii Greci, cu intrări prin întunericul peșterilor dintre Muntele Olimp și Munții Carpați - s-a ajuns la împărțirea în Gargar / Tartar = Lumea “Cealaltă” și în Lumea “de Dincolo”, o parte a interiorului Pământului de unde nu se mai întoarcea nimeni, patronată de fratele geamăn al Zeiței Glauca, Horkos / Hades, zis “Plut-On” / Pluton (însemnând “Plutașul”): amândoi gemenii - Glauca și Horkos - erau pruncii lui Crăciun (Cronos în Greacă); plecarea unui mort din Lumea Asta” se făcea plutind cu barca pilotată de Charon = luntrașul / vâslașul Infernului (la nenumărați oameni fiind necesare multe plute / pirogi, de la “a pluti” derivând și cuvântul “Flota”). Se poate observa că după Războiul Troian, Caria a fost principala destinație a Dorianilor din Bazinul Dunării inferioare: “Întoarcerea Heraclizilor” - documentată atât de către autorii Antici, cât și de către arheologii Moderni - în Caria = “Țara Gherghiților” a avut finalitatea cea mai remarcabilă (de exemplu, stilul arhitectural Doric - înaintea celui Ionic și celui Corintic - așa a apărut); de aceea apar influențe stră-Române în Graiul Grec vechi (pe lângă faptul că și mulți Anatolieni au întreținut relații cu cei din Bazinul Dunării inferioare timpi îndelungați, atât înainte, cât și după Războiul Troian). Este de știut că Zeus - care era fratele mai mic al Zeului Pluton, adică al lui Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” - avea epitetul “Horkios”, fiindcă era patronul jurămintelor și îi pedepsea pe mincinoși (epitetul “Horkios” al lui Zeus era pe lângă cel referitor la patronarea agricolă Ζεύς Γεωργός = Zeus Gheorgos”); de exemplu, Anticul geograf Anatolian Pausania 5:24 - Carian originar din Bazinul Meandrului, de lângă Sanctuarul Gherga - a scris: Pentru cei nedrepți, statuia lui Zeus din Sala de Consiliu a Sanctuarului Olimpia e cea mai înfricoșătoare dintre toate. El e numit Horkios și are câte un fulger în fiecare mână”. Epitetul “Gheorgos” la Greci avea înțelesul de Fertilizator” - “Gospodar” / “Grădinar” - și era al lui Zeus la sfârșit de an, când se sărbătoreau recoltele strânse pentru iernare (celebrarea era fixată în Maimakterion”, luna din calendarul Grec corespunzând lui decembrie - ce preceda cele 2 luni de iarnă ale lui Poseidon - având echivalentul în calendarul lunar Celt caGort”). În Canaan au existat înalții Refaimi, menționați de Vechiul Testament împreună cu Ghergheseii ca fiind acolo anteriori Evreilor, chiar înrudiți cu Uriașii Nefilimi (aceia de altfel fiind numiți Ghergasi); textele biblice - ca de pildă Isaia 14:9, Iov 26:5, etc. - au notat “umbrele” răposaților ca “Rephaim” (răposații putând foarte bine fi atât în râpele “Riphaei” - chiar lângă Gherganii din Banat / Baanat - cât și în Ținutul Argob din Canaan, unde au fost localizați Refaimii, lângă Gheșuriții / Ghergheseii care aveau forturi acolo). Pe de altă parte, de pildă la limita Nordică a Canaanului / Chatti - “Țara Kheti” - de exemplu în Ugarit / Syria, port la Marea Mediterană, sora şi iubita Marelui Zeu Ba’al era Anat: virgina ştiută din adâncă vechime ca “progenitoarea oamenilor”, mare războinică (în Canaan, Anat fiind - conform şi profesorului Jon Day de la Universitatea Britanică Oxford în 2002 - tocmai soţia lui Iahve / Dumnezeu). În Mesopotamia / iniţial numită Ghiengar, cultul ei era răspândit ca soţia lui Anu iar în capitala Gherganiei / din Sudul Caspic, “Doamna Apelor” Anahit - Zeiţa Anat alintat fiind astfel numită acolo, la fel ca şi în Caucaz - avea la un moment dat cel mai grozav sanctuar din lume (după cum a scris - printre alţii - inclusiv Polybius, în secolul II î.C). “Ba-Anat” / Baanat ca “Sufletul Anat” pentru Bhănat / Banat era adecvat ca numele regiunii, unde Marea Mamă a fost venerată la superlativ în Epoca Pietrei: Sanctuarul Marii Zeiţe Mamă de la Parţa / judeţul Timiş - de pe malul drept al Râului Timiș din Banat - e cel mai vechi din Europa iar la Gherdap / Porţile de Fier, urmele arheologice ale divinizării sale au rămas chiar ca anterioare; se pare că Banat / “Ba-Anat” era regiunea de suflet a Zeiței Anat. La Români, verbul a “bea” a apărut ca acţiunea stingerii setei sufleteşti (cu derivare din denumirea Ba); mai degrabă decât doar simplul “suflet”, în “Ba” era cuprinsă forţa psihică a fiinţei umane, supravieţuind morţii. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Contemplarea scheletului de către şamani era un fel de întoarcere la starea primordială prin despuierea de elementele perisabile ale trupului. Folosirea în Tibet şi India a oaselor omeneşti pentru confecţionarea de arme divine sau de instrumente muzicale nu era străină de aceste consideraţii: asceză, depăşire a noţiunilor de viaţă şi de moarte, accedere la nemurire. La popoarele de vânători, cultul craniilor a fost o caracteristică (partea cea mai puţin perisabilă a trupului fiind alcătuită din oase, acelea exprimau materializarea vieţii şi deci reproducerea speciilor). Turco-mongolii din Altai, ca şi ugro-finii, au respectat întotdeauna scheletul vânatului, adesea reconstituindu-l după ce au mâncat carnea, evitând cu grijă să spargă oasele. Laponii erau încredinţaţi că un urs ale cărui oase au fost păstrate cu grijă învie şi poate fi doborât din nou; în Laponia - ca şi în Siberia - etnografii au consemnat numeroase mărturii despre înmormântarea unor urşi sau expunerea unor schelete reconstituite; riturile funerare îndeplinite erau similare cu cele respectate în cazul oamenilor. Tunguşii reconstituiau scheletul ursului pe o estradă, îndreptându-l spre vest - în direcţia ţării morţilor - exact în felul în care se proceda pentru un om. Încetul cu încetul, în taiga, acele onoruri acordate scheletului în întregimea sa au fost rezervate numai craniului animalului vânat. Astfel, karagaşii atârnau craniul într-un copac şi nu-i mâncau creierul ca să nu fie nevoiţi să spargă oasele; karghinzii, kalaii, sagaii, ş.a. respectau nişte ritualuri asemănătoare. Craniul expus dobândea şi o calitate magică: se credea că trecătorul care saluta craniul era ferit de orice rău pricinuit de alţi urşi. Iakuţii şi tunguşii, înapoindu-se de la vânătoarea de urşi, duceau apoi oasele animalului îndărăt în pădure, pentru a le expune sub forma unui schelet reconstituit, cu excepţia craniului, pe care îl atârnau în apropiere de locuinţa lor, ca semn al victoriei; şi iuracii pădurari plasau acel craniu pe un copac în apropierea drumului dar strângeau celelalte oase pentru a le înmormânta sau a le scufunda în apă. Respectarea oaselor - a căror înapoiere la natură asigura continuitatea speciilor - a fost atestată de anumite datini din domeniul vânătorii sau al pescuitului. La laponi, primele capturi de peşte se făceau fără să se rupă un singur os; adică se desprindea carnea peştelui cu atâta îndemânare, încât oasele nu se spărgeau (acelea se readuceau în acelaşi loc unde a fost prins peştele). În riturile de vânătoare ale siberienilor, oasele erau indispensabile pentru învierea animalelor; când oasele nu erau în mod integral restituite naturii - asemeni oaselor de peşte la laponi - ele erau arse. Datina urmată era pentru ca animalul să se ducă la cer sublimat, purificat prin foc. Cerul fiind receptaculul originar al vieţii, ciclul acesteia nu era rupt nici în acel caz şi în complexul simbolic dn care provin asemenea obiceiuri rezidă poate originea mitului păsării Phoenix care - la egipteni - reprezenta tocmai sufletul; pasărea fabuloasă era de altminteri considerată ca purpurie, culoare a forţei vitale, după cum o atestă şi numele său ce provine din feniciană (or, se ştie că fenicienii au descoperit purpura). Obiceiul constând în a le oferi zeilor oasele unui animal sacrificat acoperite de grăsime a fost atestat şi în antichitatea greacă; acele oase erau arse pe altare cu scopul ca animalul să ajungă la cer, pentru a fi regenerat. După o credinţă caucaziană, vânatul urmărit de vânători trebuia să fie ucis şi mâncat prima dată la curtea zeului vânătorii; slugile depuneau oasele animalelor mâncate în pieile acelora ca să învie (şi ca oamenii - la rândul lor - să le poată mânca): atunci când un os se spărgea, el era înlocuit printr-un beţigaş / băţ. Osiris a fost zeu egiptean - mai întâi zeu agrar - simbolizând puterea inepuizabilă a vegetaţiei; identificat mai apoi cu Soarele, în faza sa nocturnă, el simboliza continuitatea naşterilor şi renaşterilor. Osiris a fost activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el cobora în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea şi în final învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit era un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel ca bobul de grâu în profunzimile pământului. Osiris a devenit zeul cultivator. El a ocupat un loc important în religiile cu misterii, ca zeu mort şi înviat. În iconografia egipteană, el a fost cel mai adesea reprezentat ca un zeu suveran, cu cele 3 atribute ale sale: sceptrul, biciul şi toiagul de viaţă lungă. După moartea sa, Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost sfârtecat; ulterior, Isis a strâns laolaltă toate bucăţile, cu excepţia uneia - penisul - pe care-l înghiţise un peşte. Acest amănunt, în genere neglijat de interpretările mitului, se dovedeşte a fi de cea mai mare importanţă. Un text religios din vechiul Egipt l-a făcut pe Osiris întemeietorul agriculturii în valea Nilului. Germinarea plantelor e legată de descompunere, precum o viaţă nouă de o prealabilă nimicire. Peştele care a înghiţit penisul a fost şi el considerat iniţiatorul / conducătorul spre o viaţă nouă. A apărut astfel ideea inconştientă că un cadavru e ca un penis castrat sau care şi-a pierdut fluidul seminal, aidoma unei sămânţe uscate. Libaţiile funerare îl ajutau să-şi regăsească fluidul vital pe lumea cealaltă, la fel cum sămânţa umezită renaşte în pământ sub forma unei plante. Moartea apărea drept castrarea finală a vieţii dar şi condiţia care făcea posibilă o altă viaţă”.
Primul descântec din Cartea Egipteană a morţilor” (“pentru dusul încolo şi încoace în lumea morţilor”) era: “O, tu, cel care atragi sufletele perfecte în casa lui Osiris, fă ca şi sufletul perfect al mortului să fie atras în casa lui Osiris; fie ca el să audă aşa cum auzi tu, fie ca el să vadă aşa cum vezi tu, fie ca el să stea în picioare aşa cum stai tu, fie ca el să stea jos aşa cum stai tu”. Literalmente, Osiris = “Osi-ris” însemna “Osi regele”, adică “regele oaselor”, respectiv “regele morţilor”, cu indicația înțeleasă a originii sale ca Asiatic = “regele Asiei” (e de știut că Anatolia a fost denumită și “Asia” / apoi, “MicroAsia” / “Asia Mică”); acum ca Asia e știut cel mai mare continent, însă la început prin Asia se înțelegea întinderea dintre Siberia și Anatolia, delimitată de Europa prin Valea Donului. Hăcuit de fratele Set, setos de putere, în mod șamanic, “Osi-ris” - “regele Asiei” / “regele oaselor” - a înviat prin efortul Magic al surorii şi soţiei sale Isis / “Is-Is” = “Străvechea” / “Asiatica”, act săvârşit în timpul incantaţiei rostite de Zeul Thoth / Hermes, care purta caduceul / kerykeionul (anume, creanga Magică împodobită / corcodită cu ghirlande de flori sau cu panglici, simbolizând mărețul Arbore al Vieții): “K/Her-mes” - adică “moşul Kher” - efectiv era bunic Gherga, tradus şi ca divinul Cer = Kher din vechime, respectiv “Kher-moșul” (“Kher-mes” / “Her-mes”), anume “bătrânul” / “cel vechi” din Cer, adică văzduh = “văz-duh”. De exemplu, arheologul Raymond Weill 1874-1950 / Evreu din Franța a susținut proveniența mitului Zeului Osiris din Byblos / Liban - Vestul Asiei - știută drept cetatea “Viului Ra”, aparținând Vechiului Egipt încă din timpul primei dinastii (primul faraon a fost din prima capitală a Egiptului unificat, anume: orașul Gherga pe Nil, lângă care - la Abydos / A-Vydos, unde se vedeau multe - a fost principalul centru cultic al Zeului Osiris); de altfel, originea Asiatică / Est Mediteraneană a Zeului Osiris a fost susținută și de către Dr. Wolfgang Helck 1914-1993, profesor de istorie la Universitatea din Hamburg / Germania, care i-a studiat proveniența din Syria (de fapt - după cum a studiat academicianul Scoțian James George Frazer 1854-1941 - mitul Zeilor Osiris și Isis își avea echivalența Greacă prin Zeii Cronos și Rhea, din V Anatoliei / Asiei Mici dar și din E Europei, astfel cum a remarcat însuși Anticul Plutarh). Parcursul pe uscat dintre Bazinele Dunării și Nilului - leagăne civilizaționale ale Vechii Lumi / Civilizația Dunăreană precedând Civilizația Egipteană - se poate observa din România / Bulgaria via Turcia, Siria, Liban și Israel / Palestina în Egipt. Atât Cronos / Crăciun, cât și Osiris / “Osi-ris” au fost mutilați sexual, femeile lor - fiind în același timp surorile lor - supraviețuindu-le; însă - din cauza vechimii mitice - au apărut aspecte de genul că vechii Egipteni îl știau pe fratele Set al aceluia ca autorul mutilării, pe când Romanii l-au echivalat pe Zeul Set / Saturn cu Cronos. În 2015, cercetătoarea Basarabeană Lidia Codreanca a scris în “Lumea antică”: “Saturn era cunoscut la greci cu numele de Kronos, ca simbol al timpului ce înghițea totul. Acea zeitate era reprezentată ca un om bătrân și slăbănog, cu barbă albă, lungă - semn de maturitate și experiență consumată - și cu 4 aripi, simbolizând scurgerea timpului. Într-o mână ținea o coasă cu care tăia totul iar în cealaltă o clepsidră (un ceas cu nisip). Numele lui Saturn însemna ‘Semănătură’.” În neoliticul din N Dunării - în cadrul Civilizației Dunărene a puternicului Imperiu Dunărean, ale cărei influențe au fost dovedite că au ajuns apoi până în N Africii / Egipt - corelația dintre Crăciun / Cronos și Zagreus / Osiris a fost marcată prin atribuirea patronajului său asupra Brazdei lui Iorgu / Novac (denumită “Asa” / “Axa” = megalitul cel mai uriaș din lume - lucru faraonic dinaintea atestării faraonilor apărut spre sfârșitul Imperiului Dunărean, la momentul împărțirii - delimitându-se astfel Cultura Cucuteni de cultura sa), Osiris fiind știut și drept civilizator Asiatic, vechile consemnări notându-i influența până în Bazinul Ghaggar din N Indiei. Egiptologul Galez Gwyn Griffiths 1911-2004 (care a studiat “Originile lui Osiris și ale cultului său”) a analizat inclusiv dimensiunea acvatică a zeului, regăsită de pildă și în revărsările periodice ale Nilului: “Osiris a fost un zeu agrar, care murea odată cu recoltarea anuală dar după ce era îngropat cu semințele, învia în fiecare primăvară; cele mai timpurii mărturii l-au asociat pe Osiris cu apa inundației umezind solul și vegetația”. În imaginea următoare se poate vedea amuleta Egipteană din aur - găsită în Saqqara - a sufletului “Ba“ (acelaşi simbol exista şi în Kurgal / Sumeria, etc.):
Sufletul Ba (amuletă din aur)
Aurul - folosit şi la realizarea amuletei sufletului “Ba“ - a fost primul metal nobil exploatat din istorie, culegerea şi prelucrarea sa concretă petrecându-se pentru întâia dată în lume nu altundeva decât tocmai în Banat (corespunzător tuturor datelor arheologice). Relaţia dintre Gherga - tip uman preponderent Bănăţean inclusiv acum - şi aur poate fi observată în legătură cu străvechiul filon lingvistic pentru strălucitor”. Sanscritul “ghar” însemna “a străluci” - “ghrîta” = “strălucitor”, “gharma” = “lumina solară”, etc. - Osetul / Georgianul cuvânt “gharin” era “auriu” iar “aur” în Suomi / Finică = “kulta”, Laponă = “golle”, în Gotă = “gulth”, ş.a.m.d. (limbile vechi Germanice practicau “galta” pentru ceea ce azi e “gold” şi cele Slave “zalta” = “zlato”), Turanicii pierzând guturala iniţială, la ei pentru “aur” rămânând “alt” / un exemplu de gen din România fiind Olt: “Râul de aur” / “strălucit”, alb şi galben - din aceeaşi familie lingvistică - redând aspectul respectiv (Anatolia şi Atlas fiind anagrame, Altai ca regiune Muntoasă sau Alta ca afluent al Niprului aparţinând aceleiaşi familii lingvistice ca Lacul Oltina din Dobrogea ori Altus = Olt; de altfel, mai mulţi cercetători proto-cronişti Români au apropiat denumirile Olteană şi Atlantă, prin relaţia etimologică a aplicării “Olteniei” peste “Atlantida”, dinspre răsărit - faţă de Vechea Civilizaţie Europeană / continuatoarea Civilizaţiei Atlante, având baza în Banat - geografic înşirându-se reciproc şi exemplificator la E una de alta Altai, Anatolia şi Oltenia). Ghergoii / Gherganii deseori au avut atributul de “străluciţi” - ca aurul - iar bogăţia lor chiar s-a măsurat prin aur, din timpuri foarte vechi (e totuşi de ştiut că aurul din lume e aşa de rar, încât tot aurul strâns pe glob până acum ar încăpea într-un cub cu latura de numai 20 metri).
Nordul Asiei = Siberia
Era în Antichitate - sfârşitul mileniului I î.C. - când, la începutul celui de-al patrulea volum din Biblioteca istorică”, Diodor (de pe cea mai mare Insulă a Mediteranei, din centrul acelei Mări) a enunţat: “Ştim foarte bine că scriitorii care întocmesc - adunând de la unii şi de la alţii - lucrări privind vechile legende au multe scăderi în descrierile lor. Căci, mai întâi, este foarte greu să cercetezi şi să înfăţişezi întâmplări din vremuri foarte îndepărtate. Pe de altă parte, cititorii se uită cu dispreţ la scrierile istorice ce nu pot înşirui faptele pe temeiul unei cronologii neîndoielnice. Mai mult decât atât: istorisirea se face nespus de anevoioasă din pricina prea mulţilor şi prea diferiţilor eroi, semizei şi oameni vestiţi, a căror genealogie trebuie stabilită. Dar cea mai mare greutate de care se lovesc istoricii, uimind cel mai mult, e - pare-se - faptul că oamenii care descriu isprăvi din vremurile vechi şi alcătuiesc lucrări de mitologie nu se înţeleg câtuşi de puţin între ei. Şi iată, aşadar, de ce istoricii de vază - printre cei mai noi - n-au vrut să se ocupe de povestirea vechilor mituri, având în vedere greutăţile pe care le întâmpină. De aceea au încercat să descrie întâmplări din vremuri mai noi. Ephoros din Cyme, ucenicul lui Isocrate, s-a încumetat să scrie o istorie universală, unde însă trecea peste legendele străvechi. Lucrarea şi-a început-o cu Întoarcerea Heraclizilor” (adică a Dorianilor”, întâmplată după Războiul Troian: Heraclizii / Dorianii au apărut imediat după Războiul Troian, din N Balcanic, corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu în 2009 “Dorianii au emigrat de la Dunăre prin secolul XII î.C.”, năvălind mai ales în Balcani iar la Dunăre - în locul lor - s-au aşezat Daco-Geţii sosiţi din Anatolia; de pildă, despre lucrarea respectivă Antică - e de ţinut cont că majoritatea scrierilor vechi reflectau viziunile finanţatorilor, ele neivindu-se din vreun elan gratuit”, “patriot” ori “democrat”, ca unele scrieri din prezent - comanda realizării a fost din cauza dezinteresului Elen faţă de istoria veche, deoarece tabăra opusă strămoşilor Ahei era Troada / Troia iar înainte, existenţa Balcanică Ahee a fost scurtă / Aheii, strămoşii Elenilor, anterior Războiului Troian sosind din Egipt iar înfrângerea Troadei / Troiei era demnă ca reper pentru debutul istoriei formale Elene, odată cu distrugerea Troiei Ghergarilor / Gherghiţilor încheindu-se Epoca Bronzului). Regatul Heraclizilor a existat în Epoca Bronzului, cu capitala Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi), avându-şi extinderea în răsăritul spaţiului Românesc - aliat Regatului Troiei - taxând turmele plecate din Carpaţi la iernat spre S / în Peninsula Balcanică sau spre E / în Peninsula Crimeea ori mai departe spre Caucaz şi respectiv taxând întoarcerea turmelor primăvara; conducătorii Heraclizi - din aceeaşi Dinastie Ghergară care la începutul mileniului III î.C. a întemeiat Troia şi a dat regii Troiei în toată Epoca Bronzului - gospodăreau intersectarea sacrelor Căi ale lui Hercule marcate cu beţe ori pietre falice din Moldova / inclusiv Basarabia (în anterioara perioadă, parte a Culturii Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea centrată în Banat), din Muntenia şi din Dobrogea (continuând Culturile Hamangia şi Gumelniţa, unde apoi s-au găsit artefacte similare cu cele dinastice regale Troiane), toate acele culturi neolitice sfârşindu-se la sosirea primilor Indo-Europeni, adică a Gorganilor / Kurganilor, pe drumurile existente comercializându-se masiv nu doar animale, ci şi aur, chihlimbar, grâne, sare, vin, etc.: drumarii aceia - care erau atât gardianii / străjerii trecătorilor Carpaţilor, cât şi paznicii / Veghetorii vadurilor Dunării inferioare - au fost Heraclizii / Dorianii care la începutul Epocii Fierului au năvălit spre S şi E, în Peninsulele Balcanică şi Anatolică, pentru a înlocui căzuta influenţă a metropolei Troiei (grav afectată de atacul Aheilor şi de inconsistenţa ajutorului Hitiţilor), Diodor din Sicilia 7:11 notând că după căderea Troiei, supremaţia în Marea Egee n-a fost a Elenilor tocmai apăruţi pe scena istoriei, ci a Tracilor existenţi de la mijlocul Epocii Bronzului. Culturile neolitice din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (în ordine cronologică, de la Grocka / Vincea la Gumelniţa) au început în interiorul Carpaţilor iar apoi au fost în exteriorul Carpaţilor: după Potop, teama de dezastrul din Pont care a încheiat paleoliticul a făcut ca Vechea Civilizaţie Europeană să înceapă la distanță sigură de Marea Neagră, anume în sus pe Dunăre, la Gherdap / în Banat (acolo fiind Munți); puternicul Imperiu Dunărean s-a ivit în neolitic pe axa Văii Dunării, în Bazinul Dunărean, cu centrul în Banat, la Defileul Fluviului ce străpunge Carpații Sudici. În continuarea mişcării generale din Epoca Pietrei - de la E la V / adică din Anatolia în Balcani - a fost şi cea din Epoca Bronzului; după Războiul Troian (anume, în Epoca Fierului), mişcarea generală a ajuns şi opusă - de la V la E / adică din Balcani în Anatolia - ca aceea Doriană / Dorică, ştiută ca Întoarcerea Heraclizilor”: fără vreun sprijin arheologic, multe aserţiuni diversioniste din Epoca Modernă voit induc confuzia că Dacizarea / Tracizarea a fost şi înainte de Războiul Troian - respectiv în Epoca Bronzului - la fel ca pe direcţiile ulterioare de la N spre S ori de la V spre E, chipurile pe atunci din România spre Turcia, etc. (cică un lung şir de roiri ale Dacilor spre Țările calde ar fi sfârşit cu mişcarea Doriană ca exemplu de delimitare, după care, până în prezent, datele istorice fiind tot mai precise, nici n-au mai permis manipulări foarte grosolane).
Cultura Gumelnița
Este de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 că “gospodar e un termen pre-Latin, însemnând ‘harnic’ / ‘domn’; în limbile slave ‘gospodar’ înseamnă şi ‘prinţ român’, ceea ce este un indiciu că acest termen provine din limba română. Românul ‘gospodar’ provine din pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’ (‘ghosti’ = ‘oaspete’ şi ‘poti’ = ‘stăpân’), identic cu ‘gos-pot’, plus derivativul ‘-ar’, foarte frecvent în limba română: pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’ care mai târziu, în traco-dacă, a fost sufixat cu ‘-ar’, a fost împrumutat de slavi din stră-română”. “Gos-podarul” iniţial literalmente însemna “podarul Gheii”, cel care realiza legătura cu Gaia / “Gos” = Doamna Pământului prin casa sa (adică gospodăria sa): era stăpânul cu puterea de a găzdui - atât pe cei din familia sa, cât şi pe oaspeţi / respectiv pe străini - deoarece prin ceea ce a făcut şi-a realizat podul / puntea de legătură cu Marea Zeiţă Mamă; încă din timpul Vechii Civilizaţii Europene - datând din neolitic şi centrată în România - stră-Românii s-au dovedit mari gospodari. Dovada că în Vechea Lume strămoşii Românilor au fost mari gospodari rezidă chiar din faptul că după pre-diluviana Civilizaţie Atlantă - care a creat Raiul în acelaşi areal - post-diluviana Civilizaţie Europeană s-a dezvoltat tocmai în spaţiul Român, ca o continuare imediată a acelei Civilizaţii precedente / cea dinaintea Potopului Pontic, ambele premiere continentale civilizaţionale fiind organizate de nimeni altcineva decât de către stră-Români (iar nu de către Elenii din Peninsula Balcanică / inexistenţi pe atunci ori de către Romanii din Peninsula Italică / inexistenţi pe atunci sau de către alţii / la fel de inexistenţi pe atunci):
Epoca Pietrei / neolitic: Civilizaţia în Vechea Europă
Istoricul Antic Diodor din Sicilia 1:23 a afirmat despre ce preluări au mai fost în trecut: “Elenii au pretins că sunt ai lor eroii şi zeii cei mai vestiţi ai Egiptenilor” (realitatea a fost că Panteonul Elen în stadiul de cultură şi organizare social-politică dintr-o bună parte a timpului de la apariţia pe scena istoriei a Elenilor n-a putut produce divinităţi - fie şi de rang minor - aşa că pe ansamblu “a împrumutat”, de la vecinii Nordici / inclusiv din spaţiul Dunăreano-Carpato-Pontic, de la Esticii Anatolieni şi de la Sudicii Egipteni). Este de remarcat (conform şi scriitorului Antic Lactanţiu, născut în Cirta 36,22 lat. N, 6,36 long. E / Algeria, fosta capitală a Regatului Berber Numidia” / adică statul nomazilor) că Roşiana” Sibila din Anatolia - faimoasa profetă Gherghită a Vechii Lumi, Sibila fiind Sfânta Ida” - trăise înaintea războiului cel mare dintre Europa şi Asia şi profeţise căderea Troiei”. În Războiul Troian nu au luptat nici Greci, nici Eleni, ci strămoşii lor, Troiani şi Ahei (Grecii ori Elenii n-au existat în timpul Războiului Troian; ei au apărut ulterior în istorie, aşa că orice referinţe postume la prezenţele Grecilor / Elenilor în luptele pentru Troia sunt eronate: acolo / în Troia şi atunci / în timpul Războiului Troian au fost luptele dintre strămoşii lor). Pretenţia prezenţei la Troia a Elenilor - etnie / naţiune care pe atunci nu exista - seamănă cu pretenţia pentru Ţara Sacră” a Evreilor, când sclavii Evrei (contemporani Războiului Troian) au fugit din Egipt în ceea ce pe atunci era Ţara Sacră” a celor dinaintea lor, încă de pe timpul de când Evreii nici nu existau: sclavii Evrei s-au stabilit în ceea ce era Ţara Sacră a altora şi au pretins-o ca a lor (din moment ce s-au aşezat acolo, adăpostindu-se de urmăritorii Egipteni); poate părea straniu, însă e dovedit - atât istoric cât şi lingvistic - că Elenii au fost printre ultimii din Lumea Veche care au învăţat Greaca (limba Greacă a apărut în V Anatolic şi treptat - cu timpul - a fost preluată în S Balcanic). Arheologul Cipriot Stephanos Vogazianos a și consemnat în 1994 că tradiția a reținut despre Heraclizi / Doriani că aveau printre ei Gherghiți Tesalieni (nominalizare importantă în studiul Gherga).
Egeea între Anatolia și Balcani
Ca exemplu de veche înţelepciune şi corectitudine, e relevant ce a scris Despre cei dintâi oameni şi despre felul de viaţă din vremurile străvechi” în secolul I î.C. acelaşi Diodor din Sicilia 1:8 (care era din Agira 37,39 lat. N, 14,31 long. E - centrul Siciliei - frecventând locul sacru Gherghenti / Girgenti de pe coasta Sudică a Insulei şi utilizând portul Girgenti / azi Agrigento): Iată cele ce ni s-au spus privitor la obârşia lumii. Se pretinde că cei dintâi oameni trăiau o viaţă fără de nici o rânduială, aidoma vieţii dobitoacelor. Porneau care încotro să culeagă ierburile de care vor fi avut nevoie, cum şi roadele copacilor sălbatici. Atacaţi de fiare, ei şi-au dat seama că binele lor era să se ajute între dânşii. Strângându-se laolaltă - de frică - au început a-şi cunoaşte firile şi, pe încetul, s-au deprins unii cu alţii. La început glasul le era nedesluşit: ei nu puteau rosti tot gândul lor! Cu vremea însă, acele sunete pe care le scoteau au ajuns articulate şi, fiindcă ei au aflat pentru fiecare lucru un simbol, izbutiră să înfăţişeze cele ce cugetau. Cum oamenii locuiau pretutindeni în lumea care este astăzi locuită, nu au vorbit cu toţii aceeaşi limbă. Fiecare aşezare omenească şi-a statornicit, cum a putut, graiul său. Şi iată prin urmare pentru ce au luat naştere feluritele limbi de care se folosesc oamenii, iar din acele întâi grupări omeneşti s-au alcătuit tot felul de seminţii. Întâii oameni duceau o viaţă cât se poate de anevoioasă, pentru că nu fuseseră în stare a descoperi încă lucrurile de folos vieţii: erau goi, nu ştiau ce e un adăpost, încă nu se deprinseseră cu focul şi nici măcar nu le trecuse prin gând că putea să existe şi o hrană gătită. Ei nu se gândeau că ar putea culege fructele sălbatice, pe care să le pună de o parte, pentru vremea rea. Şi, astfel, mureau mulţi în timpul iernii, din pricina frigului şi a lipsei de hrană. Încetul cu încetul, s-au deprins a-şi afla un adăpost iarna, prin peşteri, şi să pună de o parte fructele ce se pot păstra. După ce cunoscură focul şi multe lucruri în ajutorul lor, treptat ei descoperiră şi meşteşugurile, şi tot ce-ar fi putut s-ajute vieţii oamenilor trăind laolaltă. Ca să vorbim pe scurt, nevoia, ea însăşi, a fost învăţătoarea omului. Ea a deprins această vietate înzestrată de fire a-şi folosi, pentru orice lucru de trebuinţă, mâinile, graiul şi agerimea minţii. Despre felul cum s-au ivit întâii oameni şi despre cel mai vechi fel de viaţă al lor, să ne mărginim la cele înfăţişate până aici, pentru că, în opera noastră, trebuie să căutăm cuvenita măsură”.
Savanţii au demonstrat ceea ce “Cartea Cărţilor” - Biblia, cartea cea mai răspândită din lume - a consemnat în Săptămâna Facerii, alegoric fiecărei zile Dumnezeieşti corespunzându-i, exact în aceeaşi ordine, câte o eră geologică şi că în urmă cu 50 de milenii, populaţia umană de pe tot globul s-ar fi putut grupa pe un stadion de fotbal (conform analizei ADN, atunci la Gherga a fost prima mutaţie genetică şi de atunci a apărut capacitatea de abstractizare la oameni - ceea ce nu există la alte vieţuitoare - tot de atunci tipul uman mereu înmulţindu-se, supravieţuirea datorându-se rapidei instaurări în vârful piramidei trofice). “Descendenţa omului” de geologul Britanic Charles Darwin 1809-1882 a făcut carieră încă de la publicarea sa în secolul XIX; “Originea Gherga” din secolul XXI şi “Descendenţa omului” sunt asemănătoare doar în privinţa adaptabilităţii la evenimente şi se deosebesc prin faptul că Gherga a şi contribuit la crearea unora iar golurile rămase apoi prin lipsa Gherga a dus în unele perioade şi în unele locuri la dificultăţi (plajele temporale fiind şi diferite, această lucrare referindu-se doar la perioada cea mai recentă). Clemence Royer 1830-1902 (cea care în 1862 a tradus în Franceză “Originea speciilor” de Englezul Charles Darwin) a susţinut în 1879: “Celţii, Latinii şi Germanii au venit din Estul Europei iar tradiţiile Arianilor din Asia îi arată venind tot de acolo; trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunărea inferioară, în acea Tracie Pelasgă a cărei limbă o ignorăm”. Gherga nu este o specie umană şi această lucrare nu e un tratat de “Ghergologie” (aşa ceva nu există), ci o incursiune la originea numelui şi neamului Gherga; ca într-un muzeu Gherga, sunt expuse texte, imagini, documente, curiozităţi, pachete audio, video, etc. - cumva grupate cronologic şi teritorial - în măsura prezentului format: cunoaşterea - căreia îi este opusă ignoranţa - e o putere foarte mare (ceea ce dă o oarecare atractivitate lucrării este faptul că secţiunile sale / unele tronsoane pot fi reasamblate şi altfel, în funcţie de alte criterii decât cele propuse aici, de asemenea ele fiind şi potenţiale surse pentru eventuale dezvoltări). În dimensiunea temporală, e urmată scurgerea firească a vremurilor; în dimensiunea geografică, grupajul e axat oarecum pe bazinele apelor curgătoare semnificative în povestea Gherga, cu referiri de exemplu în Asia la fostul Ghargar / acum doar Ind şi Gange din N Indiei sau Ghigra / Tigru şi Puratu / Eufrat din fosta Mesopotamie, în Europa la “Ră” / Volga şi “Râul Rheii” / Dunăre, în N Africii la Nil şi Niger, etc. Prin profunzimea sa - mai ales istorică şi genetică - “Originea Gherga” deocamdată e inedită pe glob.
Eugen Gherga şi Şerban Gherga
“Originea Gherga” este o lucrare de filogenie umană, cu elemente de antropologie, etnografie / etnologie, etc.; nu este despre filiaţia Gherga, ci despre “fenomenul” Gherga, fără pretenţia de a închega o sorginte fabuloasă din patrimoniul umanităţii (de pildă, în 2010 - în timpul pregătirii lansării acestei lucrări - arhitectul Şerban Gherga din Timişoara şi-a exprimat opinia că mai atractivă decât geneza poate ar fi genealogia). Probabil utilă comparaţiei, o exemplificare (mai apropiată de genealogie decât de filogenie / discipline înrudite) ar fi realizarea publicistului Englez David Hughes 1930-2005: “Cronicile Britanice”; autorul, adept al concepţiei despre timpurile neconsemnate în scris că miturile conţin “un sâmbure de adevăr” - consolidată şi în lumea ştiinţifică Modernă după descoperirea Troadei / Troiei - riguros a explorat istoric trecutul, atent inclusiv la mitologie. Mult mai multe elemente nescrise tradiţional constituie istoria, pe lângă mitologie fiind arheologia ori genetica, etc., scrisul doar completând; de pildă, această lucrare e scrisă pentru completarea studiilor despre Gherga.
Mai mulţi doctori în ştiinţe au apreciat “Originea Gherga ca “academică, peste nivelul unei lucrări de doctorat” (totuși, cele înfățișate au fost în realitate mult mai complexe / mult mai complicate decât prezentările relativ succinte, subiectul în esență fiind extraordinar de amplu). Actualul material - cu autor calificat în sociologie şi în geologie (în plus, atestat internaţional ca formator intercultural), nu “calibrat” în filologie sau arheologie / deci specializat mai mult pentru timpurile precedând clasica istorie - se doreşte cât mai apropiat de realitate, mai ales că în general nu contrazice versiunile oficial acceptate, ci le completează, prezentând ori explicând uneori chestiuni mai puţin cunoscute, unele în premieră; la unele aspecte din “Originea Gherga” (poate mai neclare, ca de exemplu în cazul anumitor apropieri, când la prima impresie ar putea părea exagerate), oricine - înaintea vreunei reacţii hormonale de respingere - însă se poate întreba: Dar dacă e aşa? Sau - în altă manieră / opusă - se poate verifica: De unde se știe că nu e așa? Ori: Cum de se știe că nu e așa? Etc. Fără minime duble verificări - din viziune “pozitivă” și din viziune “negativă” / adică de acceptare și respectiv refuzare - parcă n-ar fi împlinită explorarea adevărului; iluziile în mod egal pot fi ale autorului ca și ale oricui altcuiva: ascunderea capului în nisip - ca struțul - ori după perdeaua anonimatului, nu-s atitudini sănătoase în explorarea adevărului (desigur că asemenea aserțiuni nu-s valabile la incurabilii care “știu” adevărul înainte de a-l fi căutat). Este de observat că oriunde şi oricând, arheologii şi filologii sunt printre primii sprijinitori ai mobilităţilor / oponente continuităţilor; exemple evidente sunt nu numai grupările “Indo-Europene” (larga clasificare cuprinzându-i în plan lingvistic dar și etnic pe oamenii post-diluvieni dintre India şi Europa), ci şi dicţionarele naționale confirmând - poate în mod “supărător” - mobilităţile abordate şi în această lucrare. Aceleaşi categorii de specialişti - arheologii şi filologii - însă sprijină şi tot felul de continuităţi, concluziile fiind că realităţile de fapt constau dintr-o serie de “împletiri” ale continuităţilor şi mobilităţilor, nicicând şi niciunde neputând fi doar una dintre extreme: totdeauna, “adevărul e pe la mijloc” (la fel cum apele curgând se strâng mereu pe firul mijlociu al unui Râu); un exemplu e contrastul susţinut public şi ferm de mulţi savanţi Români, care afirmă continuitatea poporului Român din Antichitate, însă cu limba consolidată doar Medieval - adică în etapa istorică posterioară - limbă “diferită” / chipurile cu foarte multe împrumuturi de la vecinii veniţi ulterior, respectiv “nouă” faţă de vorbirea Antică, pe care însă aceiaşi savanţi admit că le-a rămas necunoscută, paradoxul unei așa logici fiind compararea cu ceva neştiut, prin aserţiunea că era altceva (căci dacă Graiul Antic a rămas neştiut, cum de Graiul Medieval era “nou”?) specialiştii respectivi “sărind” un aspect esenţial, anume că oriunde şi oricând, un Grai înainte de a fi scris, a fost vorbit. De pildă - privind cele enunțate - umanistul Laurențiu Toppeltinus din Mediaș / județul Sibiu a scris în “Origines et occasus Transsylvanorum” din 1667 că “între Daci și Romani nu era mare osebire, fiind înrudiți prin limbă”. O altă situație paradoxală e din zona religiei, asociată credinței creștine - care a fost acceptată din Orientul Apropiat inclusiv în spațiul Românesc - fără însă ca în general să fie acceptată ideea vreunei migrări din acel areal altfel decât din domeniul păsărilor migratoare: de pildă, oamenii nu ar fi ajuns din Orientul Apropiat în România (doar primul apostol, Sf. Andrei - pescar din Galileea - ar fi putut ajunge în Dobrogea) dar alții - nici înainte, nici după - nu; de altfel, în România Modernă toate minoritățile etnice și religioase “tradiționale” au provenit ulterior Canaanitului Andrei - cele mai mari numeric provenind din Asia - iar originile lor nu-s ocultate (dar nici nu-s bine cunoscute de larga majoritate). Adevărul e mai provocator decât orice ficţiune (împăratul Napoleon Bonaparte 1769-1821 al Francezilor comenta că “adevărul nu este nici pe jumătate atât de important comparativ cu ce cred oamenii că e adevărat”, căci îngrijorător de mulţi oameni îşi închipuie că “ştiu” istorie - ignorând copios probele evidente existente - trăind de fapt o iluzie a cunoaşterii); lucrarea Originea Gherga” urmează linia firească a timpului - din trecut spre prezent - începând (mai elaborat, deoarece se referă la naşterea” Gherga) cu vremuri din urmă cu 3-4 sute de generaţii, ce câteodată erau la fel de sofisticate ca acum. Enciclopedia Britannica” defineşte filogenia ca “istoria unor specii, mai ales în ceea ce priveşte descendenţa acestora şi relaţiile cu alte grupuri; deoarece dovada unor astfel de relaţii este aproape întotdeauna incompletă, majoritatea teoriilor filogenetice sunt bazate pe dovezi indirecte şi speculaţii” (dintr-o anumită perspectivă, “realitatea e ruina unui basm”). Unele postulate lingvistice enunţă că un nume propriu provine din limba şi cultura în care are o semnificaţie ca substantiv comun, adjectiv sau verb ori că numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi; împreună îndeosebi cu elementele genetice şi istorice, e de ştiut că relatarea Gherga din această ediţie a lucrării “Originea Gherga” este mai generoasă în date decât ediţiile precedente (explicându-se pe sine mai detaliat în unele aspecte şi cumulând unele amănunţiri suplimentare, pentru fixarea unor aspecte din cele prezentate anterior). O imagine de ansamblu, pe continente şi ere convenţionale, marchează principalele prezenţe Gherga post-diluviene - ca persoane, în timp şi cu locaţii - aşa după cum se poate observa în tabelul următor (reflectând în emisfera Nordică mişcarea Gherga în istorie urmărind în general traseul solar, de la răsărit spre apus):
    Împărţirea pe perioade în lume n-a fost la fel pretutindeni (datorită diverselor situaţii); convenţional, se pot considera:
    ·         Paleoliticul / “Era de Aur” până în secolul LXVIII î.C.
    ·         Neoliticul / “Era de Argint” între secolul LXVII î.C. şi secolul XXXII î.C.
    ·         Epoca Bronzului între secolul XXXI î.C. şi secolul XIII î.C.
    ·         Epoca Fierului între secolul XII î.C. şi secolul VII î.C.
    ·         Antichitatea între secolul VI î.C. şi secolul V
    ·         Evul Mediu între secolul VI şi secolul XVII
    ·         Epoca Modernă din secolul XVIII, până acum


    “Reţeaua” Gherga în timp a avut ramificaţii în diverse părţi ale lumii; ramurile Gherga de-a lungul vremurilor au fost uneori contemporane şi cu legături între ele (unii urmaşi ai acelor Gherga există în prezent); acoperirea reţelară Gherga câteodată în zone îndepărtate de filonul principal poate părea surprinzătoare, explicaţia fiind că de-a lungul vremurilor mulţi Gherga s-au răspândit pe vaste distanţe, din cauza cerinţelor: din motiv religios (preoţimea Gherga - formată din preotese şi preoţi - a fost foarte solicitată, începând cu Epoca Pietrei), deoarece îndemânările vechilor Gherga ca meşteşugari - pescari, navigatori, negustori, păstori, etc. - ca talentaţi artişti sau ca războinici puternici erau foarte apreciate / chiar de “legendă”, ca lideri politici, ş.a., ajungând şi etnonimul unor naţiuni ori eponimul unor aşezări, teritorii sau Țări. “Originea Gherga” este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată, ca recuperarea unei istorii pierdute / sau “ţinută sub obroc”, după cum expresiv afirma în 2011 istoricul A/Român Neagu Djuvara despre informaţia nerelevată în mod obişnuit, cenzurările sau manipulările fiind metehne de milenii, putând părea - de pildă - unora “încremeniţi” în şabloane ca absurdă sau ca o forţare de tip “haiducie”, “violare”, “masacrare” ori alte etichetări de gen față de istoria standardizată / clasică, fiind făcută “altfel”, pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale (ca de exemplu, utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice); e ca un “audit intern”, un rezumat al unor date mai importante (cu mult loc pentru contribuţii ulterioare - nu subiectiv, ci obiectiv / nu narcisist ori cu gelozie, ci nepărtinitor, fără emoţii), dimensiunile restrânse fiind intenţionat păstrate în comparaţie cu generozitatea tematicii, în scopul uşurării accesibilităţii - nu pe posibilităţile adevărului istoric, ci pe covârşitoarele (prin importanţa lor) şi numeroasele (prin numărul lor) certitudini: multe dovezi probate atât direct, cât şi indirect, fără iluzii de grandoare că ar fi “prea mult”, date fiind numărul mare al oamenilor, vastul spaţiu pe care au trăit şi imensul interval de timp abordat, pluralităţii opiniilor, etc., la o observare atentă - din contră - putând fi “prea puţin” (e de remarcat că “Originea Gherga”, acest produs din Banat, prin caracterul său - abordare, amplitudine, etc. - pe glob constituie un început şi în domeniul documentării istorice a evidenţei genetice). Lucrarea “Originea Gherga” are şi un rol educativ, de a explica unele aspecte, distorsionate de timp ori de anumite interese. Împăratul Napoleon Bonaparte al Francezilor spunea odată că “în timp ce gloria e trecătoare, anonimitatea este în schimb eternă” (în acea reflecţie, meritul adevărat nu era ascuns de uitare, cât de “mareea” trivialităţii: “confiscaţi - cum sunt mulţi - de chestiuni personale, se întâmplă să treacă pe lângă opere excepţionale, fără să le vadă” afirma filozoful Român Mircea Eliade / ori - în alt registru - o “armă” a neputinţei fiind zeflemeaua; ridiculizarea ori discreditarea aparţin îndeosebi scepticilor bădărani - care nu agrează decât ceea ce a fost validat sau “dovedit” de altcineva decât de autor - ceea ce contravine chiar progresului, prin blocarea noutăţilor în cunoaştere, inclusiv în ştiinţe). De altfel, cugetătorul contemporan Octav Bibere a enunţat: “Mediocrii sunt uşor de identificat; ei nu admiră, nu aprobă, nu încurajează, ci doar neagă, refuză şi contestă”. Această lucrare nu respectă neapărat canoanele religioase sau tiparele istorice consacrate (chipurile “corecte politic”, îndeosebi la nivel naţional - indiferent de Țară - deseori amprentate şovin), ci urmăreşte în timp “Reţeaua” Gherga pe teren, fiind o creaţie pe uneori bucolică, având chiar şi unele divagaţii în cazul anumitor elemente; o atenționare - valabilă de exemplu către miile de profesori de istorie din România - este că prezenta lucrare depășește cu mult amorţita programa școlară din Țară (atingând şi câteva “intoxicări” istorice, unele curent cotate cu rang de “tabu”, intenţia autorului fiind de a contribui - prin unele lămuriri - asupra anumitor aspecte mai controversate ale trecutului). O problemă actuală a unora cu povestea Gherga ar putea fi că e internațională: dezvăluie anumite legături transnaționale, descrie unele situații în premieră mondială, etc., însă nu aparține total național cuiva, ceea ce ar debusola oarece utilizatori, neobișnuiți cu așa abordare. Materialul în versiunea originală este realizat în Română, limba considerată de autor drept cea mai potrivită pentru valorizarea înțelesurilor (mai eficace decât Greaca ori Italiana sau Rusa ori Germana, respectiv Franceza ori Engleza, etc., căci - cunoscând proprietăţile cuvintelor Române - se poate vedea cel mai facil apropierea de străvechile semnificaţii ale termenilor şi conceptelor, Româna în marea sa parte fiind real mult mai veche decât e datată formal); cei din alte culturi își pot traduce textul cu mijloace proprii, lucrarea fiind afișată integral pe Internet (ghinionul lor - la prima lectură - începând cu puterea de percepere a nuanţelor / în Română mai facil de prins decât în mai recentele limbi Europene). În plus, prin parcurgerea materialului se poate remarca că unele sinteze din conţinut nu s-au regăsit până acum altundeva (fiind contribuţii orginale ale autorului); o particularitate a lucrării “Originea Gherga” este că deseori face implicitul explicit (căci în lume rar se consemnează ceea ce este presupus ca foarte “cunoscut”, în plus - pentru înţelegere - nivelul intelectual al fiecăruia fiind diferit / ne-existând persoane identice, ci doar asemănătoare), cu interpretări câteodată specifice subiectului Gherga, cu simbolismul aferent: între actualii Gherga și acei Gherga existenţi de milenii - menţionaţi istoric - dovediţi genetic, sunt legături descendente concrete, nu numai simple onomastice (prin lucrare fiind înfăţişate nu neapărat “modelele standard” / “șabloanele” - ci faptele - fiind şi menţionaţi tot felul de Gherghi, Gheorghi, Grigori, ş.a. din multe locații și vremuri, în conexiuni mai mult sau mai puțin evidente cu Gherga). În arta cunoașterii, sunt de observat inclusiv apucăturile multora care în general pretind că “înțeleg” evidențe - când de fapt sunt frecvent departe de adevăr, câteodată lipsindu-le chiar repere simple - ori pur şi simplu devin incapabili să admită că greșesc, atunci când “omenește” se întâmplă (venindu-le enorm de greu să accepte că nu-s singuri pe planetă, de parcă persistând în eroare ar avea ceva de câștigat / iar în cazuri prea “vocale” putând chiar și polariza adepți, în anturaje efemere).


    În acest compendiu etiologic, deseori abordările sunt şi trans-etnice, în concepţie inter-disciplinară; e adevărat că lucrarea cumulează tot soiul de perspective (cam pe toate gusturile - atât pentru cei tratând-o de “sus”, cât şi pentru cei tratând-o de “jos” - uneori cu mari salturi, pentru corelaţii, unele asocieri, în lipsa unor explicaţii mai bune, putând părea surprinzătoare, ca interpretări creative), însă scopul e tocmai de revelare a acestora, fiind legate de Gherga: o colecţie de evidenţe ce necesită explicaţii - în ciuda faptului de exemplu că nu e nevoie de mii de comete ca să fie dovedită existenţa uneia ori pentru demonstrarea existenţei vieţii în Univers nu este necesară găsirea ei pe mii de planete, ci doar pe una - căci nimic nu e întâmplător şi paradoxurile nu trebuie evitate (după ce în secolul IV î.C. pluralitatea lumilor în Univers a fost enunţată de filozoful Metrodor din Insula Chios sub forma 44:51 “ar fi absurd să nu aşezi decât o lume în spaţiul infinit, ca şi cum ai crede că este un singur spic într-un lan”, Iisus a afirmat, aşa cum a consemnat Evanghelia după Ioan” 14 “2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”, ceea ce însemna că în Cer = “Casa Tatălui” au fost anunţate de către Iisus - Fiul Cerescului Tată - ca posibile mai multe destinaţii). Este de reflectat şi asupra faptului că astfel cum unele particule de praf pe un ecran pot bruia vizibilitatea, anumite apariţii inexplicate pe cer pot fi chiar “ferestre” spre alte dimensiuni - din categoria fenomenelor - şi nu neapărat obiecte fizice zburătoare, ceea ce “complică” înţelegerea lor; deseori investigatorii - ca detectivii - probează fapte importante bazându-se pe aspecte “insignifiante” (pentru perspectiva criminală / “scăpate” atenţiei altcuiva), însă dovedite ca decisive: dacă de pildă în justiţie asemenea abordări şi-au arătat eficacitatea, atunci şi în alte domenii - ca de exemplu în istorie - detaliile ajută întregul. De exemplu, câteodată în situaţii deosebite o amprentă sau un fir de păr găsite de investigatori la locul unei fapte pot soluţiona cazul complet opus aparenţelor, ceea ce e valabil şi în cercetarea trecutului mai îndepărtat: un artefact / document găsit acolo unde “n-ar fi trebuit să fie” poate duce la o altă interpetare decât cea câteodată preferată (aşa ceva - când un detaliu, fie şi insignifiant, completează întregul - ajută cunoaşterea realităţii, mult mai importantă decât ignorarea sa); în studierea trecutului nu se pretează “democraţia” dovezilor - fiind fără “dictatura majorităţii” probelor - căci un singur element iniţial necuprins în tabloul general îi poate complet schimba înţelesul atunci când ajunge just încadrat (de exemplu, cu toate că oamenii singuri niciodată nu s-au putut ridica în văzduh, a fost de ajuns demonstrarea primelor ridicări în aer - cu ajutorul aparatelor - pentru convingerea despre posibilitatea zborului omenirii, chiar dacă nu toţi oamenii s-au implicat în aşa ceva).


    În “Originea Gherga” referinţele au fost, pe cât posibil, făcute cu raportarea la sursele ştiinţifice, istorice ori culturale cele mai apropiate de evenimentele în cauză, pe de o parte sursele fiind cele lăsate de tot felul de vechi preoţi, vechi astronomi, vechi cronicari, vechi istorici, vechi geografi, vechi artişti, ş.a. (despre care - pe bună dreptate, căci alţii nu-s - fac mare caz actualii savanţi) iar pe de altă parte expertizele, acolo unde s-au impus, au fost - pe cât s-a putut - ale somităţilor de nivelul academicienilor, doctorilor în ştiinţe, etc.: majoritatea expunerilor despre Gherga sunt ale terţilor, contribuţia autorului lucrării fiind mai mult în legătură cu înfăţişările lor în secţiunile relevante (în lucrare uneori există citate mai lungi - intenţionate - pentru a oferi posibilitatea directă celor care au scris să-şi exprime munca, fiind cei mai competenţi s-o facă); cine crede că această lucrare e o adunătură de aberaţii / baliverne, n-are decât să se întoarcă la “realitatea” sa (în unele părţi ale lucrării, deoarece referirile sunt la sursa comună Gherga, anumite idei revin, pentru a consolida coerenţa). În general, în legătură cu majoritatea covârșitoare a surselor stră/vechi, autorul prezentei lucrări a acceptat 2 argumente esențiale în ceea ce le privește, anume ca fiind de la început adevărate - neconsiderându-le falsuri, până la dovedirea inversă - și ca având desigur informații valabile (cu cât mai apropiate de subiect, cu atât mai concludente), respingând ideile că nu ar fi autentice ori că nu ar fi corecte: unii cercetători câteodată abordează ciudat anumite studii, fie ignorând dovezile existente, fie invalidându-le atunci când nu le confirmă vreo teză, găsindu-le chiar ca eronate (chipurile, în Epoca Modernă știind mai bine ce a fost decât însuși contemporanii timpurilor trecute, câteodată ajungând să le contrazică brutal măsurile); abordarea cu seriozitate presupune acordarea prezumției de seriozitate stră/vechilor surse iar nu neglijarea lor sau - dacă artefactele sunt luate în considerare - atunci năpustirea spre contestarea lor, ca greșite (ori alte suspicionări de așa tip). În legătură cu referinţele concrete despre Gherga: indiferent de afirmaţiile vechi sau recente, cei care le combat trebuie - în mod necesar, pentru a fi credibili - să depăşească talia emitenţilor; iar cum până acum nu s-au găsit asemenea combatanţi (de anvergură mai mare), respectivele afirmaţii iniţiale - până la proba contrarie - sunt de considerat ca adevărate / oricum, altele semnificative nici nu-s. Ca şi câinii care după ce-şi rup lanţul ştiu ce să facă (alţii - cu lanţul rupt - rămânând încurcaţi), aşa şi unii oameni pot parcurge integral lucrarea, alţii nefiind însă în stare să-şi depăşească barierele cu care au fost învăţaţi. Ţinând cont de spusa filozofului Aristocles - poreclit “Plat-On” / “Platon”, adică “Spaţiosul” / “Nemărginitul” - din secolul IV î.C. că “înţelepţii vorbesc fiindcă au ceva de spus iar proştii pentru că trebuie să spună ceva”, de învăţătura lui Iisus Hristos / Christos din secolul I despre căutarea adevărului ce aduce libertatea ori de înţelepciunea etnologului şi sociologului Francez Georges Balandier din secolul XX că “a arăta nu înseamnă a informa iar a vedea nu înseamnă a afla” / o străveche zicală Românească fiind “mulţi văd, puţini pricep” (unii nepermițându-și confortul de a parcurge integral lucrarea sau unora fiindu-le chiar dificil să citească ori să înţeleagă prezentul material ce poate frapa - chiar ca provocare mentală / deopotrivă prin aspect şi conţinut - mulţi experţi fiind din păcate limitaţi la calificările numai de multiplicatori ai cercetărilor altora), orice observaţii, recenzii, dezvoltări sau adăugări - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru participare / povestea fiind unică, originală, fără început şi fără sfârşit, căci poate fi de oriunde şi oricând reluată ori adâncită de către oricine - sunt binevenite pe adresa autorului Eugen.Gherga@gmail.com: lucrarea - fiind o premieră mondială / nimeni n-a mai văzut până acum, “la un loc”, aşa ceva, de parcă ar fi mai multe cărţi laolaltă - poate suscita dezbateri fecunde (dar poate și provoca uimire / uluire ori poate lăsa şi cercetătorii de mărunţişuri fără replică); deja de la lansare, amploarea lucrării Originea Gherga a impus printre cititori deopotrivă teamă, respect, invidie, etc. Atenţia utilizatorilor / cititorilor trebuie mărită în sensul că interiorul unui capitol în general nu redă totul despre tema anunţată în titlul capitolului respectiv, ci pentru completări alte elemente sunt eventual de găsit în conţinutul restului lucrării ori prin surse externe: aşteptările superficiale de genul epuizării unor idei pot fi înşelate de dimensiunile inspiraţională, documentară, etc. Subiectul lucrării - Originea Gherga - putea fi realizat nu de Gherga, ci de oricine, însă totuşi Gherga a făcut-o, ca reper cui vrea să dezvolte şi povestea altui neam (ca “Originea Popescu”, “Originea Ionescu”, etc., numele respective fiind indicate doar ca foarte populare printre Români, putând fi oricine de pe planetă), de asemenea lucrarea “Originea Gherga” constituind şi un pachet de resurse pentru posibilele îndreptări ale unor “deviaţionişti”, la care praful de pe glob a ajuns mai important decât globul. Grădina e așa de mare, încât cuprinde și “cunoscători” autosuficienți / erijați ca deosebiți - lângă care n-ar avea loc alții - de fapt suferinzi de handicapul incapacității recunoașterii publice a propriilor limitări; o recomandare a autorului faţă de oricine abordează “Originea Gherga” e ca mai întâi să se asigure că nu se află pe piedestalul prejudecăţilor (pe de o parte, o cocoţare de asemenea gen ar bruia recepţionarea celor prezentate în lucrare iar pe cealaltă parte, datele oferite probabil nepotrivindu-se posibilităţilor de înţelegere): filozoful American William James 1842-1910 a afirmat că “mulţi oameni cred că gândesc, când de fapt ei nu fac decât să-şi rearanjeze prejudecăţile”. La foarte mulţi, problemele serioase apar începând cu propriile genealogii, pe care nu şi le pot aprofunda mai mult decât pe ultimul secol doar, adică în dimensiuni extraordinar de modeste (iar majoritatea nu e pasionată / curioasă să-şi depăşească respectiva neputinţă, eventual pretinzând altora să i se alinieze şi chiar să nu îndrăznească să exploreze cumva mai departe). Deoarece destui sunt specializați în a observa mai degrabă ceea ce e greşit în ceva, autorul aşteaptă cu interes orice ecou argumentat despre ce nu e adevărat în cele expuse, fiind deschis opiniilor oricui despre ceea ce e eronat în material (poate că e deranjant pentru unii posedând “adevăruri” puternice - câteodată autodeclarați “proprietari” ai istoriei, studiul pluridisciplinar fiind retezat prin păreri simpliste de tipul că “istoria să fie scrisă numai de istorici”, etc. - aflaţi în postura egocentrică probabil încercată meschin de gelozie sau datorită unor alte motive de explorat împreună); într-un inventar aşa larg de date ca acela înfăţişat de “Originea Gherga” - lucrare înrădăcinată mai profund decât în istorie, anume cu seva fiind în preistorie - se poate strecura vreo eroare, a cărei semnalare autorul n-o poate decât saluta cu mulţumiri, căci scopul e apropierea de adevăr. În lucrare - pentru eliminarea unor “bâjbâieli” - există multe certitudini dar şi incertitudini, ce necesită clarificări (academicianul A/Român Lucian Blaga numind aşa ceva “cunoaştere luciferică”): ar fi interesantă vreo scriere împotriva lucrării Originea Gherga, cât de cât concret argumentată, până mai e autorul în viaţă. Există oameni pentru care o eroare găsită într-o teorie anulează întreaga idee; conform acelei logici absurde - redată de spusa “dacă o dovadă din carte nu e autentică, atunci se presupune că totul e fals” - ar putea fi aruncate la gunoi toate manualele şcolare sau de altă natură (toate cărţile ştiinţifice) pentru că timpul a arătat despre multe lucruri considerate sacrosante pe vremuri că de fapt erau neadevărate: greşelile oricând pot fi îndreptate.
    Stema Timișoarei
    Originea Gherga este un proiect tratând domenii mai rar abordate ori chiar inedite. Reacţiile faţă de prima ediţie din Originea Gherga” au fost în majoritate pozitive, câteodată cu aprecieri mai comentate faţă de amploarea sa, cu sentimente amestecate (că “iniţial pare o nebunie”, că o lucrare impresionantă”, plină de surprize”, o lucrare captivantă - ca de aventuri - că “inspiră”, că e o “superbă documentaţie”, că oferă “la liber” informaţii valoroase, că e o minunată lucrare”, că e “o carte plină de surprize şi care ne poate face mult bine la toţi românii dacă o vom populariza şi asimila în bagajul nostru de cunoştinţe”, că “e mai tare decât Codul lui da Vinci sau Harry Potter”, “o fantasmagorie simpatică”, că “egalează opera Densuşianu”, etc. / într-adevăr, oferta informativă din “Originea Gherga” e serioasă, presupunând reacţii corespunzătoare din partea utilizatorilor); negative au fost câteva observaţii despre lungimile unor paragrafe, dificultatea fiind uneori de urmărire a subiectului transversal / firului roşu”, etc. (o dificultate poate fi copleşirea datorită avalanşei de informaţii - însă au fost utilizate doar o parte dintre cele adunate - concluzia fiind că totuşi se observă ceea ce era necesar de demonstrat). Recenziile unor distribuitori de cărţi pe Internet au exprimat consideraţii despre lucrare ca: Originea Gherga este o carte perfectă, este frumoasă şi când vei avea timpul necesar nu ezita să o citeşti, deoarece este o carte bună şi nu o pierdere de vreme cu cititul ei. Putem spune cu certitudine că Originea Gherga este o carte excelentă - o poţi citi acum online, gratis. Oricare ar fi visul tau, citeşte Originea Gherga - poate fi un liant de la visul tău către un vis împlinit. Ştiai că Originea Gherga este o carte care pune ideile autorului în valoare şi care te îmbie să citeşti sau să înveţi tainele dezvăluite de autor? Este mai uşor să visezi decât să citeşti şi e mult mai uşor să citeşti decât să scrii, de aceea munca pentru o carte cum este Originea Gherga poate dura câteva luni, de ce nu şi ani iar citirea ei mult mai puţin. Originea Gherga este o carte care trebuie citită şi care nu ar trebui să lipsească din cultura generală a fiecăruia. Numai citind putem învăţa iar cartea Originea Gherga este o resursă excelentă pentru cei care vor să-şi îmbogăţească cultura generală. Cei care au citit cartea Originea Gherga au aflat părerea autorului despre subiectul tratat în această carte. Cartea Originea Gherga poate fi considerată o resursă educaţională excelentă şi poate fi folosită pentru lecturare şi învăţare. Descoperă cartea Originea Gherga şi informaţiile utile pe care aceasta le conţine. Delectează-te citind cartea Originea Gherga şi nu vei regreta că ai făcut acest pas. Timpul este aşa preţios, încât nu-l mai pierde şi citeşte Originea Gherga”.


    Printre avantajele lecturării lucrării “Originea Gherga” ar fi şi împlinirea curiozităţii (calitate regăsită doar la unele persoane) despre modul abordării unui asemenea subiect deosebit, cu componentă educativă; din fericire, pe planetă dintotdeauna au scris mai puţini decât potenţialii cititori (invers ar fi fost deprimant), însă - din nefericire - ar putea fi printre oamenii neinteresaţi chiar unii Gherga: dacă nu toţi Gherga au parcurs lucrarea, atunci parcă n-ar conta nici cuantumul altor cititori (dar statisticile digitale automate de pe Internet înregistrează numeroşi vizitatori unici - alţii decât Gherga şi în total mult mai mulţi decât Gherga - de pe tot globul). Curând după afişarea pe Internet a lucrării (la mijlocul lunii august 2011 a fost sub formă de carte şi la sfârşitul lunii septembrie 2011 a fost ca blog), contorizările au înregistrat mii de vizite pe blog şi sute de descărcări integrale ale cărţii: cei mai mulţi cititori au fost din România, Statele Unite ale Americii, Germania, Rusia, etc.; printre cele mai accesate părți ale lucrării - deja după mai mulți ani de la apariție - se evidențiază (în ordinea popularităţii statistice) “Geneza Gherga”, “Obârşia Gherga” și “Sângele Gherga” iar expresiile cele mai căutate pe Internet în “Originea Gherga” au fost “infinitul”, “ghicitul în palmă”, “Hitiţii”, “Şcoala din Milet”, etc. Această ediţie este actualizată la nivelul anului curent, urmând şi opiniile unor licenţiaţi de specialitate (în istorie / ca Dan Nicolaescu din Timişoara, ca Dr. Oana Gavriliuc din Timişoara, care - cronologic - au făcut şi primele aprecieri despre aspectele calitative şi cantitative ale lucrării Originea Gherga”), ş.a.; printre remarcile imediat după lansare au fost:
    ·         28 IX 2011 Dr. Gabriela Grosseck, conferenţiară la Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara: “Susţin Originea Gherga”
    ·         28 IX 2011 Eeva Lehtinen, Suomi / Finlanda: “Acum trebuie să învăţ Româna, ar fi grozav s-o înţeleg”
    ·         28 IX 2011 Duşan Baiski, administratorul Enciclopediei Banatului Banaterra”: “Felicitări pentru lucrare!”
    ·         29 IX 2011 Romina Matei, preşedinta Youth Express Network”: “Foarte tare - felicitări! Am aruncat un ochi pe text şi informaţie şi e super!”
    ·         30 IX 2011 Dr. Oana Neştian, coordonatoare de proiecte, Institutul Intercultural Timişoara”: “Sunt incitată să citesc tot”
    ·         2 X 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara: “Vă felicit pentru această trudă nobilă. Cu stimă”
    ·         3 X 2011 Stelian Toza, preşedintele Armânilor din Banat: “Superb. Fac reclamă pe Forumul Mondial Armân”
    ·         ş.a.m.d. (unii apărând în textul lucrării)
    În imaginea următoare este captura contorului blogului în octombrie 2011 (prima lună de funcţionare pe Internet):


    În timp, unele părţi din Originea Gherga” au devenit resurse ca de exemplu la Universitatea de stat Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu / reşedinţa judeţului Gorj în 2016 pentru doctoratul lui Iulian Jerca ori au fost preluate de unele domenii Internet, ca de exemplu Aplahanda”, Civilizații dispărute”, “Cotele Dunării”, “Dacia Antică” “Dacia Modernă”, “Enigmatic History”, “Eparhia Ortodoxă Română din Ungaria”, Extazul şamanic”, “Family Tree”, “Harta comorii”Independenţa”, “Iniada”Kamistad”, “Locate my name”, “Mica grădină”, “Pagini de istorie”, “Răcari”, “România - o ţară minunată”, “Roznepliki”, “Rufon”, “Ţara Românească”, “Timoc Press”, “WikiMapia”, “WikiWorldBook”, “Yumpu”, etc.; inclusiv ediţia Română din 2012 “Who Is Who” - realizată şi pe hârtie - face reclamă blogului, la fel şi cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan” din 2014 a cercetătorului Român Dinu Barbu, cartea din 2014 Religia nemuririi” a fostului deputat Costel Popescu ori cartea “Mileniul de întuneric” din 2015 a preşedintelui Asociaţiei Culturale Române” din Canada, Marius Fincă, ș.a. De la apariţia lucrării “Originea Gherga” şi până în prezent, conţinutul său în forma integrală de carte s-a bucurat de găzduire pe domeniile Internet ale unora din cele mai mari biblioteci virtuale din lume www.academia.eduwww.scribd.com, “Enciclopedia Banatului” www.banaterra.eu, “Institutul Intercultural Timişoara” www.intercultural.ro/og, etc.



    Blogul Originea Gherga” anul trecut